• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute


Dupa ce au stat " ascunse" 17 ani in pamant ,aceste insecte care seamana cu greierii ,ies la suprafata pt este timpul inmultirii.


CICADA ,caci asa se numeste ,este cea mai ciudata insecta ,are o lungime de 2 pana la 5 cm., iar unele specii pot atinge chiar 15 cm. Sunetul pe care cicada de sex masculin il produce (femelele nu canta), este cel mai tare din lume facut de insecte si uneori poate fi auzit până la un 1 / 4 mile distanţă. Încep să cânte în timpul orelor de dimineata devreme si continua pe tot parcursul zilei pana la apus. Diferite specii preferă să cânte la diferite momente ale zilei.
Cicada are pe ambele parti ale abdomenului membrane numite timpane. Pentru a le face sa vibreze, ea isi folosesc muschii pentru a le misca inspre exterior si interior. Sacii cu aer amplifica sunetul.
Vibratia astfel produsa e foarte puternica si se aude pana la o distanta de 1 km.
Totusi, chiar daca suntem langa o cicada, nu ne putem da seama exact de unde vine sunetul, daca nu vedem insecta. Si nu intamplator: asa cum noi nu o putem vedea, nu o pot vedea nici dusmanii sai, care ar putea fi atrasi de cantec pentru a o gasi.

http://manuelamro.sunphoto.ro

Alte ate interesante aici : http://stirileprotv.ro/stiri/stiint...si-care-este-comparat-cu-o-plaga-biblica.html




SI AICI http://epochtimes-romania.com/news/apar-cicadele-dupa-ce-au-hibernat-timp-de-17-ani---190887
 
Un subiect nu tocmai placut :D: dar e necesar sa stim .


Zilnic, fiecare dintre noi are de-a face cu o substanţă letală, poate chiar cea mai periculoasă de pe faţa Pământului. Este o armă de distrugere în masă, iar mulţi oameni păstrează pe mâini sau sub unghii urmele ei. Numai în ultimii 10 ani a făcut mai multe victime decât toate războaiele ce au avut loc de la al Doilea Război Mondial, până azi. Mai mult, în viitoarele 4 ore va omorî un număr de copii echivalent cu numărul de victime ce s-ar produce dacă două avioane de pasageri, de dimensiuni mari, s-ar prăbuşi. Nu vorbim de antrax, plutoniu sau uraniu, ci despre fecalele umane.


Ştim deja că despre astfel de subiecte nu se discută, dar tocmai aceasta este problema: ţările dezvoltate nu consideră politicos să aducă în discuţie subiecte privind fecalele în timp ce un sfert din oamenii de pe Glob nu beneficiază încă de toaletă.


Cu toate acestea, există oameni care nu doar că discută despre acest subiect, dar îl şi cercetează. Cu ceva timp în urmă, jurnalista britanică Rose George a realizat o cercetare în lume, pe baza căreia a scris cartea intitulată: „The Big Necessity: The Unmentionable World of Human Waste and Why It Matters” în care explică pe larg problemele lumii legate de fecale începând de la faptul că un sigur gram de fecale poate conţine „10 milioane de viruşi, un milion de bacterii, o mie de chisturi parazite şi o sută de ouă de viermi”. Nu e de mirare că ingerarea accidentală a unui astfel de „cocktail” produce 80% din totalul bolilor de pe Pământ.

De ce este atât de important să vorbim despre fecale?

Pentru că modul actual în care oamenii din ţările dezvoltate „scapă” de ele a început să prindă rădăcini abia prin secolul XIX şi mai ales, pentru că până atunci murdăria dăinuia pe stradă fără să deranjeze prea mult populaţia care nu conştientiza pericolul la care se expunea.

Ca să ne dăm seama ce înseamnă lipsa canalizării şi a toaletelor în ţările slab dezvoltate, putem analiza schimbarea pe care a adus-o salubrizarea în Marea Britanie a secolului XIX. Înainte ca toaletele, canalizarea şi spălatul pe mâini cu săpun să devină o normalitate, unul din doi copii mureau în Anglia. După ce s-a putut permite accesul general la aceste facilităţi, mortalitatea infantilă a scăzut cu o cincime, înregistrându-se cea mai mare reducere a mortalităţii infantile din Regat. Aşadar, lipsa closetului condamnă un sfert din populaţia lumii la boli şi suferinţă.

Înainte ca în Anglia să se realizeze canalizarea, oamenii îşi aruncau pe geam conţinutul vaselor de toaletă. Legat de acest obicei a apărut o teorie care sugerează că tocurile au apărut tocmai din cauza faptului că străzile erau pline de fecale, murdărind pantofii trecătorilor. Nici alte state europene nu stăteau mai bine la acest capitol. La Versailles, se spune că grădinarii plantaseră gărduiri vii înalte special pentru a reda intimitatea necesară pentru realizarea nevoilor. Turneau de la Moraundiere, un scriitor al secolului XVIII a descris „peisajul” de la Versailles, din timpul lui Lodovic al XV, declarând că aici se află „bazinul tuturor ororilor umane - pasajele, grădinile, coridoarele, toate sunt pline de urină şi materie fecală”.

La începutul secolului XIX, populaţia Londrei s-a dublat rapid, iar cantitatea de fecale a devenit insuportabilă. Când costul unei haznale a devenit echivalent cu banii câştigaţi în două zile de muncă, londonezii şi-au permis acest „lux”. Însă, toată murdăria din aceste haznale era scursă în Tamisa, care în scurt timp s-a transformat într-un fluviu de fecale. Ca urmare a acestui lucru, până în 1848 holera omora 14.000 de oameni pe an, pentru ca apoi, 10 ani mai târziu, să vină The Great Stink (Marea Putoare), adică vara din 1859, când mirosul fecalelor umane a devenit de nesuportat. Soluţia a venit din partea lui Joseph Bazalgette, cel care a pus bazele sistemului de canalizare.

Progresul realizat după apariţia sistemelor de salubrizare, în Europa, a fost atât de mare încât geneticianul Gary Ruvkun, de la Universitatea Harvard, consideră că toaleta este cea mai mare variabilă de care depinde creşterea speranţei de viaţă. Potrivit specialiştilor, salubrizarea modernă a adăugat 20 de ani la speranţa de viaţă a oamenilor şi în plus a redus cu mult cheltuielile guvernelor.

Potrivit lui Rose George, patru din 10 oameni nu au acces la latrine, toalete sau găleţi. În schimb, ei defechează în pădure sau în zone înverzite, mărginaşe, unde pot avea un minim de intimitate. Unii, fac nevoile în pungi de plastic pe care apoi la aruncă pe aleile întunecoase sau slab circulate. De pe urma acestui lucru, cel mai mult au de suferit copiii căci diareea (care în 90% din cazuri este cauzată de apa şi alimentele contaminate cu fecale) omoară la fiecare 15 secunde un copil.

Holera şi febra tifoidă omoară atât de mulţi copii încât, R. George scria că numărul de victime echivalează cu „numărul de victime ce ar apărea dacă la fiecare 4 ore s-ar prăbuşi două avioane mari de pasageri”.

Holera este o boală ce se răspândeşte prin intermediul apei contaminate cu fecale. Ea provoacă diaree severă şi deshidratare. Netratată, ea poate fi fatală într-o perioada scurta de timp. Victimele holerei care nu au acces la apă potabilă sau nu îşi pot cumpăra săruri de rehidratare pentru a se trata, experimentează rapid crampe musculare şi dureri de stomac greu de suportat, din cauza pierderii rapide de săruri precum cele de sodiu, clorură şi de potasiu. În câteva ore, ei pierd 30% din greutatea corpului, apoi pielea lor va căpăta o nuanţă albăstruie, ochii le vor deveni tulburi şi vor muri.

Lipsa toaletelor în şcolile din Africa de Sud, sau mizeria insuportabilă din cele existente îi determină pe elevi să să parcurgă distanţe lungi în căutarea unei toalete în apropierea şcolii. De cele mai multe ori astfel de toalete se găsesc în baruri, acolo unde copii se opresc să bea ceva şi nu se mai întorc la curs. Alţii care rămân la cursuri şi se abţin refolosind toaleta şcolii (din motivele menţionate mai sus) îşi pierd din concentrare. Imaginaţi-vă că mergeţi cu maşina pe un drum unde nu puteţi opri pentru a vă face nevoile. Lipsa de concentrare, nervozitatea şi agitaţia apare imediat. la fel se întâmplă şi cu aceşti copii. UNICEF estimează că una din trei fete din Africa Subsahariană nu vine la şcoală în perioada menstruaţiei, sau chiar renunţă de tot la cursuri când începe această nouă etapă a vieţii. Motivul, pare să fie şi de această dată lipsa toaletelor.

În Tanzania, India şi Bangladesh s-a constatat că după echiparea şcolilor cu latrine decente, numărul copiilor înscrişi la cursuri a crescut cu 15%.

Monstrul din noi: de ce fecalele ameninţă planeta (Foto:Shutterstock.com)Monstrul din noi: de ce fecalele ameninţă planeta

Toate aceste probleme se produc din cauza lipsei igienei, a toaletei şi a canalizărilor şi nu în ultimul rând, ca urmare a ignoranţei. Nu numai că nu vorbim despre fecale şi problemele produse de lipsa toaletelor, dar nici măcar nu avem cuvinte neutre, care să nu fie considerate jignitoare sau nepoliticoase şi care să descrie acest lucru pe care majoritatea oamenilor îl produc cel puţin o dată pe zi. Aceste sensibilităţi culturale explică de ce producătorii de hârtie igienică folosesc în reclamele lor pisici, fulgi şi perle.


În medie, un om petrece cam trei ani din viaţă la toaletă (un american consumă aproximativ 57 de bucăţi de hârtie igienică pe zi), în timp ce numai în Marea Britanie, anual, sunt scăpate accidental 850.000 de telefoane mobile în vasul de WC. În ciuda acestor date referitoare la o activitate banală, continuăm să ne ferim să discutăm despre fecale.

Însă, chiar dacă noi tragem apa, ne spălăm pe mâini şi mergem mai departe, problema fecalelor nu dispare. Aproape 90% din excrementele umane ajung în oceane, unde au început să apară zone moarte în care vietăţile au fost distruse de microbii noştri. Restul de 10% ne poate infesta sursele de apă din apropierea caselor. De exemplu, în 1993, 400.000 de oameni din Milwaukee , un oraş din Wisconsin, au fost infestaţi cu Cryptosporidium, un parazit care cauza diaree. Dintre aceştia, aproximativ 400 au murit. În urma cercetărilor s-a constatat că deşeurile umane tratate (parţial, doar împotriva unora dintre toxine) se scurgeau în Lacul Michigan pe la un capăt, în timp ce pe la alt capăt, se extrăgea apă pentru consum.


În căutarea ei pentru o potenţială soluţie privind problema excrementelor umane, R. George a descoperit că în China, fecalele sunt transformate în biocombustibil şi utilizat în căminele din zona rurală. Mai bine de 15 milioane de case din zona rurală, din China, sunt alimentate cu biogaz: un bazin de fermentare în care oamenii îşi golesc vasul de toaletă. Materia organică fermentează şi emite un gaz care poate fi convertit în electricitate, dar care poate fi utilizat şi pentru sobe. Problema este că sistemul are o limită: în lipsa deşeurilor animale, dispozitivul nu funcţionează pentru mult timp.

În lume se discută posibilitatea de a folosi excrementele umane ca fertilizator. Unele firme din Statele Unite au creat „biosolids”, resturile care rămân în urma tratării apelor. Însă în 1975, preşedintele departamentului pentru analizarea deşeurilor periculoase, din cadrul Environmental Protection Agency, a ajuns la următoarea concluzia că transformarea deşeurilor umane în fertilizator este „cel mai eficient mijloc de injectare a substanţelor toxice direct în corpul uman”. În absenţa unei neînţelegeri între oamenii de ştiinţă, subiectul continuă să fie dezbătut. Din această cauză, folosirea fecalelor ca îngrăşământ este interzisă aproape în toată Europa.

Între timp, nevoia de a găsi o soluţie pentru cantitatea mare de fecale este din ce în ce mai evidentă. Sistemul sanitar occidental este departe de a fi unul perfect, folosind cantităţi extrem de mare apă şi energie electrică, două resurse extrem de importante. A devenit deja un clişeu să spunem că viitoarele războaie se vor purta pentru apă, însă acesta pare să fie adevărul. Sistemul sanitar actual tratează apa pentru a o face potabilă, iar apoi mare parte din ea o îmbibă cu murdării, doar pentru ca ulterior să reinvestească iar bani pentru a o curăţa. Un metru cub de apă cu deşeuri poate polua 10 metri cubi de apă curată. În acelaşi timp o staţie de epurare foloseşte până la 11,5 waţi pe cap de locuitor.

Aşadar, avem nevoie de o alternativă la sistemul actual prin care fecalele ajung în apă. Dar care să fie aceasta?

În ultimul timp, ecologiştii au propus schimbarea toaletelor actuale şi a scurgerilor astfel încât să separăm scurgerea pentru urină de cea pentru excremente. Deşi poate fi greu de crezut, urina contaminează apa mai sever decât excrementele. Dacă cele două tipuri de resturi umane ar intra în două sisteme separate, am putea reduce consumul de apă cu aproximativ 80%.

Schimbarea mentalităţii colectiv cu privire la cultură şi fecale s-ar putea produce curând. Dacă stăm să ne gândim, acum trei generaţii, mulţi oameni găseau respingătoare ideea de a avea o baie în casă, alături de bucătărie. Şi cu toate acestea, în doar câţiva zeci de ani, schimbarea s-a produs, iar acum baia în casă este o normalitate. În curând, vom găsi soluţii pentru a preveni un eventual dezastru ecologic produs de fecale. Până atunci, cel mai bun lucru pe care putem să îl facem este să scoatem cuvintele „toaletă” şi „fecale” din categoria cuvintelor tabu şi a ruşinii. Cu atât de multe informaţii la îndemână nu mai avem ca scuză ignoranţa, aşa cum au avut-o alte generaţii înaintea noastră, prin urmare nu ne permitem doar să tragem apa şi să mergem mai departe.


http://www.descopera.ro
 
Multi sunt cei care confunda cele doua sarbatori de Rusaliile si Sanzienele ,si Rusaliile cu Ielele,primele te staramba ,in timp ce Ielele umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor.

Rusaliile au loc întotdeauna la o dată variabilă, legată de Sărbătoarea Paştelui – adică la 50 de zile după Paşte când se pogoară Sfântul Duh.
Sânzienele sau Drăgaica se serbează în 24 iunie, imediat după solstiţiul de vară, odată cu sărbătoarea creştină a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. O parte din aceste confuzii au dus la confundarea Rusaliilor cu Sânzienele, probabil şi datorită faptului că ambele sărbători fac legătură între lumea morţilor şi a viilor. În acest an aceste două sărbători se suprapun, ceea ce face ca zilele cuprinse între 21 – 24 iunie să fie extreme de puternice, cu o conotaţie extraordinară şi o forţă deosebită din punct de vedere spiritual.
Cât despre moşi trebuie lămurit şi acest aspect, pentru a respecta o tradiţie, care are o forţă deosebită, trebuie să-i înţelegem sensul. O străveche datină, foarte importantă la români, Sărbătoarea Moşilor, ne aminteşte de vasele sparte ale geto-dacilor – tradiţie importantă la ei. Moşii sau Sărbătoarea Moşilor sunt o moştenire dacică ce a luat forma unui cult al strămoşilor, "moşii" fiind la români un concept apropiat de acela al zeităţilor tutelare. În unele locuri, bătrânii înşişi sunt cei încurajează cultul strămoşilor "moşi", după cum îşi aminteşte unul dintre cei mai importanţi folclorişti români contemporani: "îmi amintesc - spunea el - de un moş din partea mamei, o figură de plăieş înalt, voinic şi grav, care spunea nepoţilor lui: ”Măi copii, ce vă rugaţi la icoane, rugaţi-vă la strămoşii noştri morţi să vă ajute, că sunteţi din spiţa lor omenească”. De fapt, în tradiţia românească Dumnezeu însuşi este numit "Moşul" (Moşul fiind Strămoşul tuturor strămoşilor), iar oamenii sunt legaţi între ei prin "iubirea de moşie", "moşia" însemnând pământul ce îl locuiesc, dar şi, cu mult mai important, unitatea etno-spirituală. În decursul anului se ţineau odinioară mai mulţi "Moşi" (la 19 date calendaristice diferite), care uneori se numeau şi Nedeia, căci sărbătoarea prototipală a daco-românilor, care marchează trecerea anilor este Nedeia, la data de 24 Iunie. Provenienţa celor mai mulţi "Moşi" este cert arhaică, lipsită de influenţe creştine. Astfel sunt: Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Rusitori, Moşii de Sânmedru, Moşii de flori de mărţişor. La anumiţi "Moşi" se derulau străvechi urcări rituale pe munte, cum erau cele pe muntele Găina sau pe muntele Ceahlău. Pe bună dreptate s-a apreciat că urcările pe munte sunt supravieţuiri ale pelerinajelor în Carpaţi, "la schimniciile bătrânilor ktişti (ordin monahal zalmoxian care face parte din categoria pileaţilor, "căciulaţilor" -), cocoţate pe culmile considerate sfinte de tradiţia dacică". Vreau să redau în continuare, pentru farmecul său aparte, descrierea ritualului ancestral al unei asemenea ascensiuni pe munte, aşa cum a fost el văzut de ochii unui tânăr care avea să devină după ani unul dintre cei mai importanţi folclorişti români contemporani.
"în dimineaţa ajunului sărbătorii s-au urcat pe Ceahlău patru buciumaşi cu buciume de alun. Până după amiază au strâns vreascuri de jnepeni şi brad şi au întocmit patru ruguri mari în cele patru puncte cardinale ale muntelui. După masă, la începutul asfinţitului, pentru a anunţa urcarea pe munte, au aprins rugurile simultan şi au început să buciume îndelung. La pâlpâitul rugurilor pe cer ca nişte luceferi şi la chemarea buviumelor s-a început escaladarea muntelui de pelerini, în convoaie domoale, din cele patru părţi ale poalelor muntelui. Convoaiele care urcau în monom muntele erau călăuzite de bătrâni. La convoaie participau maturi, tineri şi copii, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare... Nu vorbeau, mergeau solemn în pas încet, căci ritualul impunea să se ajungă sus, pe culme, înainte de miezul nopţii. Cum drumurile erau prin pădurea sub-montană, care abia sub culme lăsa locul jnepenişului, şi noaptea căzuse, pelerinii urcau orbeşte. Din cinci în cinci pelerini, unul purta o făclie. Când în pădure întunericul nopţii a luat proporţii de beznă, făcliile au fost aprinse. Convoiul urca solemn, într-o tăcere turburată numai de fâlfâitul flăcărilor fumegânde, de trosnetul vreascurilor călcate în picioare sau de vreo pală de vânt care fremăta bolta înaltă a frunzişului des. Odată ajunşi sus, pelerinii s-au strâns în cerc, în jurul rugurilor, unde după tradiţie trebuiau să vegheze până la răsăritul soarelui..."
La "Moşi", când se ţineau în Bucureşti, până acum vreo sută de ani, se strângea poporul de peste tot, se încingeau hore uriaşe, se lua masa pe iarba verde şi se bea vin din oale noi. Trebuie remarcat că totul se făcea în cinstea stră-Moşilor, pentru că obiceiul, deşi era o instituţie tradiţională legată de datini imemoriale, se ţinea atunci când, primăvara sau toamna, calendarul ortodox indica Sâmbăta morţilor. Ceea ce ne trimite la gropile rituale ale dacilor, este faptul că participanţii, ce îşi dădeau vasele de lut din mână în mână şi din gură în gură, la un anumit moment dat, după ce se lăsa seara, ca la un semnal, trânteau vasele şi le spărgeau, căci aşa "voia tradiţia locului". Tot astfel trebuie să fi procedat şi dacii, care apoi adunau cioburile şi le depuneau în gropile lor rituale pentru a ajunge ca ofrande - în spirit - nemuritorilor de sub pământ.


Rusaliileeste unul dintre momentele cele mai importante de peste an. „Numele Rusaliilor, spune Romulus Vuia, păstrează amintirea uneia dintre cele mai grandioase sărbătoriri ale naturii. Pe plaiurile Traciei şi ale Phrygiei, patria rozelor şi a vinului, unde contrastele între anotimpuri erau atât de izbitoare, reîntoarcerea verii a fost celebrată cu un fast deosebit de populaţia tracă. Mulţimea cuprinsă de o adevărată nebunie a dansului, cu capetele împodobite cu flori, inunda grădinile şi dumbrăvile înflorite şi, în sunetele muzicelor şi cântecelor, se învârteau hore şi alte dansuri bahice. Timpul cel mai potrivit pentru aceastăserbare au fost zilele înfloririi rozelor în mai sau iunie, când vegetaţia exuberantă atingea culmea dezvoltării sale, în pragul zilelor calde ale verii, când această pompă de flori va fi schimbată în curând în belşugul dătător de fructe. De la acest cult al rozelor a primit aceasta serbare denumirea de Rosalia". Odată cu creştinismul, Rusaliile sunt de fiecare dată în a cincizecia zi de după Paşte.
La poporul român, Rusaliile sunt cvasi-identificate cu Ielele. Totuşi, spre deosebire de Iele, Rusaliile umblă pe pământ numai în anumite momente, îndeosebi în Săptămâna Rusaliilor. Ele sunt în general descrise fie ca bătrâne, urâte şi gârbovite de bătrâneţe, fie ca trei ţigănci, în timp ce Ielele sunt tinere şi frumoase, ademenind lumea cu frumuseţea şi glasul lor. Dar chiar şi Rusaliile se mai pot înfăţişa uneori ca nişte zâne tinere. În afară de Săptămâna Rusaliilor, Rusaliile mai umblă pe pământ şi în ziua de Todoru-sale sau Sfredelul Rusaliilor, care este întotdeauna într-o zi de miercuri (la jumătatea distanţei dintreDuminica Sfintei Învieri a Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh - miercurea), cu 24 de zile înainte de Duminica Rusaliilor. În Valahia i se zice zilei acesteia Strat de Rusalii.). Spre a se apăra de mânia Rusaliilor există un obicei românesc ca, în ajunul zilei lor, să se pună pelin sub căpătâiul patului şi să se poarte a doua zi pelinul la brâu. Tot la brâu, sau în sân, spre a împiedica vătămarea de către Rusalii, se poartă bozul, numit şi socul mic (Sambucus ebulus) şi leuşteanul.
în Săptămâna Rusaliilor, care începe în Duminica Rusaliilor, nu se munceşte, căci în zilele consacrate lor, ele zboară prin văzduh, cântă şi joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează se răzbună schilodindu-l, scoţându-i ochii, asurzindu-1 sau înnebunindu-l. Sunt descrise ca purtând în mâini nişte unelte tăioase şi frigări ascuţite cu care vatămă oamenii. O relatare culeasă în Basarabia, arată că un bărbat cu femeia sa s-au dus la prăşit în Lunea Rusaliilor (Lunea din Săptămâna Rusaliilor). După amiaza bărba­tul s-a culcat la câmp şi, dormind, i s-au arătat Rusaliile în vis, ca trei femei îmbrăcate complet în alb ce l-au târât într-un joc nebunesc, întinzându-l şi trântindu-l până ce l-au trezit. Speriat, bărbatul şi-a luat soţia şi au părăsit degrabă locul.
Tot în Basarabia se arată că cea mai periculoasă zi din Săptămâna Rusaliilor este Miercurea, când este Zbuciumul Rusaliilor, zi în care nu se lucrează de loc. în satul Ialoveni sătenii spun că un om s-a dus la prăşit pe deal, în ziua de Zbuşiumu Rusaliilor. Seara a fost adus legat în sat, căci fusese "zbuşiumat" de către Rusalii. A zăcut un an, după care a murit.
În toată ţara, Sâmbăta Rusaliilor (Sâmbăta dinaintea Duminicii Rusaliilor) este asimilată unei Sâmbete a Moşilor ("Sâmbăta morţilor" sau "Sâmbăta morţască"), fiind foarte cunoscută sub numele de Moşii de vară – una dintre cele 19 sărbători ale moşilor despre care vorbeam mai sus, în Basarbia făcându-se în această zi pomeni cu lapte şi mâncare (în unele locuri se dă si o creangă de Trandafir). De Sâmbăta Rusaliilor se pun pe jos prin casă, prin tindă ierburi (Simburel - probabil Anagallis caenilea, Corovatici - Salvia nemorosa sau Verbascum nigrum, thapsus, phlomoides, nuc, iarbă), iar la streşini şi pe stâlpii casei se agaţă crengi şi frunze de plop, de stejar, de frasin, de tei sau de nuc.În Sâmbăta Rusaliilor se curăţă izvoarele. La curăţatul fântânilor dă ajutor fiecare gospodar, la fântâna de unde ia apă. Curăţirea izvoarelor se face cu mare procesiune religioasă. Preotul ortodox sfinţeşte apa la una dintre fântâni şi de aici trece apoi în fruntea procesiunii pe la toate celelalte fântâni din sat, unde citeşte câteva rugăciuni scurte şi stropeşte izvorul cu apă sfinţită.
În Valea Timocului (în Banat), cu numele de "Rusalii" (sau Rusale) sunt desemnate româncele care, în primele trei zile ale Săptămânii Rusaliilor, cad în stări de tip mediumic, numite"Căderea Rusaliilor". Cei cuprinşi de "Căderea Rusaliilor" par a fi "posedaţi", ei cad într-un fel de leşin însoţit de o stare de "transă para-extatică", după cum se exprima Mircea Eliade.

Legat de Rusalii trebuie spus că jocul Căluşului a apărut ca un fel de protecţie a oamenilor de acţiunea lor.Jucat de bărbaţi care poartă un costum numai al lor, ale cărui dominante cromatice sunt albul şi roşul, elemente la care se adaugă betele încrucişate pe piept, clopoţeii din jurul brâului, pintenii de la opinci, o împodobire în general exagerată la prima vedere prin multitudinea paietelor, a mărgelelor şi a oglinjoarelor prinse de cămăşi, de pălăriile maiestuoase. La acestea toate, se adaugă şi un baston special de căluşar. Iniţial, Căluşul s-a practicat numai de Rusalii. Acum se joacă tot timpul anului ignorându-se funcţiile sale primare.
Iată ce spune Floarea Calotă: Căluşul luptă împotriva Rusaliilor, vindecă bolile provocate de acestea, apără holdele de grâu împotriva furtunilor şi a grindinilor care mai apar câteodată în această perioada, apără vitele de boli, ajută femeile sterile să poată avea copii, ajută tinerele necăsătorite să-şi pună în valoare frumuseţea şi disponibilitatea de a iubi şi de a fi iubite. Pentru a înţelege cu adevărat spiritul Rusaliilor şi practica acestui dans, se impune marcarea momentelor principale ale vieţii căluşului în ordinea lor cronologică.
-Naşterea Căluşului are loc în a patra miercuri după Paşti, numită şi Strat de Rusalii când, Vătaful, Mutul (în unele localităţi şi Căluşarii) merg la pădure pentru alegerea unei prăjini înalte de 4, 5 metri din care vor constitui steagul Căluşului.
-Legarea steagului (se ciopleşte din lemn un fel de cioc al steagului care se leagă în vârful acestuia ori se păstrează în traista mutului. Acest cioc este considerat ca fiind ceva diavolesc şi odată legat în vârful steagului sau pus în traista mutului nu mai trebuie atins decât la ultima etapă când se îngroapă Căluşul.)
-Jurământul căluşarilor se depune pentru 3, 5 sau 7 ani, şi odată depus, căluşarii devin personaje sacre. Jurământul este un prag al celor iniţiaţi şi se depune departe de comunitate, undeva în pădure în timpul răsăririi soarelui. După depunerea jurământului, căluşarii sar steagul
-Ridicarea steagului în poziţie verticală (aşa va sta pe toată perioada desfăşurării obiceiului, fiind dat în grija unui stegar).
-Jucarea Căluşului (desfăşurarea propriu-zisă a obiceiului, în mijlocul comunităţii).
-Moartea şi îngroparea Căluşului (marţi, în a 3-a zi de Rusalii, la apus).
Căluşul, în afară de căluşarii propriu-zişi, are personaje cu roluri bine determinate cum ar fi Vătaful şi Mutul, despre care am pomenit până acum în treacăt.
VĂTAFUL este cel care căuta în interiorul comunităţii, bărbaţi mai tineri sau mai vârstnici care erau buni dansatori, aveau o condiţie fizică corespunzătoare efortului pe care urmau să-l facă, cu o anumită ţinută morală pentru că intrau în posesia unor taine pe care nu aveau voie să le divulge, fapt pentru care depuneau jurământul. Vătaful, de asemenea, tocmea lăutarii care urmau să susţină muzical, Căluşul; la finalul fiecărei zile, îi plătea de regulă în bani dar şi în produse (mălai, făina, brânză, lapte ori legume).
MUTUL, împreună cu Vătaful, îi instruia pe căluşarii începători, începând de la explicarea figurilor de dans până la transmiterea unui fel de cod secret al Căluşului. Tinerii erau conduşi în pădure de Vătaf şi de Mut, într-un loc netulburat de oameni, unde în timp ce primeau explicaţiile pline de rigoare, se ardeau ritualic plante halucinogene pe care aceştia le inhalau. Mutul şi Vătaful se îngrijeau de asemenea de reintegrarea celor tineri din Căluş în comunitate, la finalul sărbătorii Rusaliilor. Când Căluşul era în plină manifestare în comunitate, Mutul trăia un adevărat jurământ al tăcerii, de aici denumirea de “mut”. El este un personaj aparte, ales de comunitate, nu de Vătaf. Trebuia să întrunească multe calităţi: să fie rezistent la efort, să aibă simţul umorului şi prin tot ce făcea să stârnească în acelaşi timp şi hazul şi teama. Era îmbrăcat sărăcăcios, peticit chiar, hainele îi erau murdare, pe faţă purta tot timpul o mască făcută din piele de iepure, avea la umăr o traistă plină cu plante de leac, din care când vrea şi cui vrea da câte un firicel. Purta o sabie de lemn vopsită în roşu, (culoare despre care noi copii, credeam că provine de la sângele Ielelor pe care le omorâse Mutul), cu care trasa întotdeauna un cerc imaginar pe care dansatorii îl respectau, legând hora chiar pe linia respectivă. Mutul avea puteri depline, putea să sărute fetele şi femeile măritate, putea să se urce pe case, pe garduri, prin pomi, putea să facă gesturi obscene cu un “phalus” de lemn vopsit şi el în roşu pe care îl ţinea ascuns sub un şorţ, roşu de asemenea. Mutul nu depunea jurământul, dar era temut şi respectat. El întruchipează spiritul divin al calului, precum şi sacrificiul prin moarte (masca mutului este îngropată odată cu steagul şi ciocul Căluşului). Mutul şi Vătaful rezolvau toate problemele care se năşteau, inclusiv aceea de a se depune încă o dată jurământul dacă ei considerau că acest lucru se impunea la un moment dat.
Lăutarii erau tocmiţi din satul respectiv sau dintr-unul vecin pentru a asigura contra-cost muzica, ritmică pe care căluşarii dansau, pe toată perioada sărbătorii de Rusalii.
Desfăşurarea propriu-zisă a practicii Căluşului, era considerată rit de recuperare a sănătăţii, şi nu o practică vrăjitorească.
Acolo unde se ştia că există un bolnav bănuit a fi fost lovit de Iele, vreun “luat din Căluş”, se deplasau lăutarii şi aveau sarcina de a-i cânta uşor melodiile din Căluş, în timp ce bolnavul era întins pe pat şi avea faţa acoperită. Dacă în timp ce i se cânta, bolnavul îşi mişca mâinile sau capul în ritmurile melodiei, se considera că este vindecabil şi devenea unul dintre aceia care urmau să fie puşi în mijlocul horei lângă steag, fără să-l atingă. Căluşarii dansau în cerc în jurul lui, îl săreau din când în când, în timp ce hora era condusă în sensul invers al acelor ceasornicului. De asemenea avea loc în acest timp, sacrificarea unei găini negre, căreia după ce i se rupea gâtul, era băgată într-o oală de ceramică şi apoi oala se spărgea. Se credea astfel că Diavolul din om trece în găina adusă lui ca jertfă. În acest timp Căluşarii rupeau hora, de teamă că Diavolul să nu-şi găsească “culcuş” în vreunul dintre ei. Despre această practică, avem însemnări importante vechi, de la Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldavie”:”după ce bolnavul era întins pe pământ, ei încep jocurile lor şi la un anumit loc al cântecului îl calcă pe rând de la cap până la călcâi, apoi îi şoptesc nişte cuvinte anume compuse poruncesc ca boala să iasă. Dacă au respectat aceasta de trei ori în trei zile, adeseori răspunde succesul speranţei şi boli foarte grele…sunt alungate astfel cu puţin lucru.”
În satul meu Beuca, Teleorman, exista obiceiul ca mamele să-şi dea copii până în doi ani să fie jucaţi în hora de căluşari pentru a fi voinici asemeni acestora. Dacă vreun copil era bolnav, se lega de mijlocul unui căluşar o hăinuţă de-a pruncului. Se poate spune că la Căluş, participa toată suflarea satului. Se mergea cu Căluşul din casă în casă. Căluşarii jucau în bătătură şi gospodarul punea lângă steagul din mijlocul horei, sare, apă, grâu şi lână, simboluri ale fertilităţii. Femeile şi fetele, indiferent de vârstă, legau câte un tulpan, o batistă ori bete la brâul căluşarilor, pentru dobândire de noroc şi sănătate.
Prin tot ce fac practicanţii Căluşului, doresc să se asemene cu caii: poartă zurgălăi, clopoţei, pinteni, imită tropăitul, galopul şi nechezatul cailor. Căluşarii sar peste steag ca într-un ritual al încălecării calului, imită de asemenea săritura calului peste obstacole, şi abia apoi se produc ridicarea steagului şi jurământul. Steagul, pe toată durata sărbătorilor, trebuie să rămână în poziţie verticală. Stegarul, este omul care are în permanenţă grija de steag şi dacă acesta nu-şi face treaba cum se cuvine, ceata se destramă. Ceata este formată întotdeauna dintr-un număr impar.
Ar fi benefic să li se amintească oamenilor funcţiile primare ale diferitelor obiceiuri pe care le traversăm de multe ori fără să le cunoaştem în profunzime.

Întotdeauna m-am întrebat de ce ziua de Sânziene specific feminină, ca şi zodia Racului în care intră Soarele cu câteva zile înainte de această sărbătoare populară, la solstiţiul de vară, ziua în care puterea astrului este maximă, energia lui fiind de tip masculin, puternică, intensă. Ce asociere extraordinară între forţa masculină şi energia feminină.
Ceea ce se impune să precizăm înainte de toate este că termenul „Drăgaică" denumeşte nu numai obiceiul de care ne vom ocupa în cele ce urmează, ci şi sărbătoarea populară ce avea loc la 24 iunie şi în cadrul căreia se desfăşura, sărbătoare care coincide cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din calendarul creştin şi care în Transilvania este cunoscută sub denumirea de Sânziene. Termenul denumeşte apoi o plantă, o floare („Galium verum") din familia rubiaceaelor şi care îşi are rosturile ei în cadrul sărbătorii şi obiceiului de Drăgaică, precum şi în practica medicală populară. Termenul mai denumeşte şi „târgul", „iarmarocul" ce avea loc, anual, la 24 iunie, ca şi jocul ce se făcea la acest iarmaroc. Drăgaică se numeşte şi protagonista principală a obiceiului, alteori toate interpretele acestuia, dar şi fiinţa fantastică, asemănătoare ielelor, care îi pedepseşte într-un mod similar pe cei ce lucrează de ziua ei, la sărbătoarea respectivă. (Se zicea în acest caz că „te loveşte din drăgaică"), după cum, acelaşi este şi numele bolii pe care ea o produce. Potrivit altor mărturii populare, drăgaicele sunt însă şi „fiinţe vii, care au puterea de a face ca buruienile să fie de leac" sau „fiinţe cereşti, care dau roadă seminţelor". Pe alocuri, se credea că fiinţele acestea „ard semănăturile", alteori, dimpotrivă, că le feresc de foc". în sfârşit, Drăgaică era şi numele unor movile „unde, în vechime, se adunau flăcăii şi fetele spre a se învăţa să joace". Amintim şi expresiile „a umbla drăgaică", „îşi joacă drăgaică" ş.a., care toate la un loc sunt de natură să sugereze o idee clară despre îndelungata tradiţie şi despre însemnătatea ce a avut-o obiceiul însuşi în folclorul românesc.
Polisemantismul termenului şi pătrunderea lui în expresiile populare indică fără îndoială marea lui vechime în limba noastră.
Cea dintâi atestare a obiceiului o datorăm lui Dimitrie Cantemir: „După
cum se vede, prin ea (prin Drăgaica, adică) o înţeleg pe Ceres – Cantemir era pasionat de astrologie. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o
cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de aceastăcinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani".
Am citat în întregime descrierea savantului cărturar moldovean, nu numai pentru că este cea mai veche dintre cele de care dispunem, ci şi pentru că este cea mai amănunţită; ea ne deschide, astfel, perspectivele mai bunei înţelegeri a acestei manifestări folclorice. Cum vedem, Cantemir precizeazătimpul când avea ea loc: „când încep să se coacă semănăturile"; protagoniştii: „toate fetele din satele învecinate", precum şi personajul central al manifestării: „Drăgaica"; aceasta este „aleasă" de celelalte, ca fiind „cea mai frumoasă". Se precizează apoi vestimentaţia acesteia: ea poartă pe cap „o cunună
împletită din spice", este împodobită cu „multe basmale colorate", iar în mâini poartă „cheile de la jitniţe", ceea ce nu reprezintă altceva decât simbolul bogăţiei recoltei. Descrierea ne oferă şi unele informaţii valoroase cu privire la desfăşurarea obiceiului: Drăgaica, pe care fetele care au ales-o şi o numesc „sora şi mai-marea lor", este „petrecută", însoţită adică de către acestea în alai „pe ogoare" şi prin sate, „cântând şi jucând" împreună cu ele.
Sărbătoarea Drăgaicei sau Sânzienelor marchează prin urmare o dată importantă în calendarul popular; ea coincide aproape cu solstiţiul de vară (21 iunie), cu „marea răscruce în cursa soarelui" şi acoperăastfel, ca toate solstiţiile şi echinocţiile, o perioadă de criză, o perioadă de intensă comunicare între cele două lumi, a viilor şi a morţilor – de aceea se fac pomeniri la această sărbătoare -, dominată de primejdii, de ameninţarea spiritelor malefice, dar şi de multiple posibilităţi de intervenire cu succes în firea şi mersul lucrurilor. Acest mister ce învăluie sărbătoarea constituie baza inspiraţiei romanului Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade. Şi ca toate perioadele de acest fel, ea prezintă asemănări vădite cu Anul nou, de unde şi o serie de manifestări asemănătoare. Se fac astfel diverse pronosticuri privind viaţa oamenilor. Se împleteşte, spre exemplu,
câte o cunună sau , colac" din flori de sânziene pentru fiecare membru de familie şi, în ajunul sărbătorii, în amurg, se aruncă pe casă, crezându-se că cel a cărei cunună rămâne pe acoperiş va avea viaţăîndelungată, iar cel a cărui cunună cade va trăi mai puţin, chiar sub un an, pe alocuri. Fetele şi flăcăii fac pronosticuri spre a-şi cunoaşte ursitul, iar în unele regiuni oamenii fac cununi de sulfină ce se aruncă pe casă pentru a afla cum vor avea noroc cu vitele.
Sărbătoarea Drăgaicei conţine şi diverse practici care interesează medicina şi farmacologia magică şi naturistă. Femeile, spre exemplu, se scaldă în rouă sau în anumite izvoare spre a se vindeca de variate boli, copiii sunt stropiţi cu apăş.a.
Acum se culeg florile numite drăgaice sau sânziene, precum şi alte flori de leac: sulfina, cimbrişorul, etc., ce se folosesc pentru vindecarea a felurite boli, de la durerile de cap şi simple răceli, până la bolile venerice, precum şi împotriva moliilor şi ploşniţelor şi ale unor boli ale animalelor. Florile de drăgaică au şi un rol protector, ferindu-l pe om „de toate relele" şi „aducându-i noroc în casă". În sfârşit, florile de sânziene sau de drăgaică au rol fertilizator pentru grădini şi câmpuri, mai ales pentru pepeni şi varză. În legătură cu celelalte plante care se recoltează la această sărbătoare trebuie amintită şi „iarba fiarelor", despre care se credea că înfloreşte pentru câteva clipe în noaptea spre Sânziene. Însemnătatea magică a sărbătorii ni se dezvăluie şi în credinţa conform căreia acum se fac cu succes „descântece de întors inima", adică de împăcare a doi inşi certaţi. Drăgaica era socotită pe alocuri „Doamna florilor" şi se ţinea „pentru dragoste şi plăcerea florilor".
Aşa cum arătam, însă, sărbătoarea Drăgaicei stă şi sub zodia unor forţe malefice care bântuie lumea, dar evident nici pe departe înzestrate cu forţa Rusaliilor; tocmai de aceea, trebuie să fie respectată, sărbătorită; altfel, „drăgaica", acea fiinţă fantastică acţionează asupra oamenilor, animalelor şi plantelor.
De Sânziene (24 iunie, zi de celebrare a Nedeei cum am specificat mai sus), când se deschid porţile cerurilor pentru o clipă, unii români se duceau la anumite izvoare, mai cu seamă la un lac ce izvora pe muntele Semenic. Ei ziceau că se duc să afle "uşurare de toată durerea şi neputinţa". Aici, pe Semenic, aproape de vârful celui mai înalt munte din Banat, se află micul lac Nedeia, numit şi Scăldătoarea Vulturilor, loc de care se leagă credinţe şi obiceiuri magico-medicale populare româneşti. Amândouă numele acestui loc au o deosebită importanţă. Am văzut semnificaţia Nedeei, de suspendare a barierelor temporalităţii. În ceea ce priveşte al doilea nume, el este legat de imaginea mitologică a Vulturului, de chezaş al nemuririi şi al veşnicei tinereţii. În această ipostază îl întâlnim pe monumentele funerare din Dacia şi în străvechea artă traco-getică. După credinţele românilor, odată la 30 de ani, Vulturul se duce la un izvor cu apă vie ("la fântâna lui Iordan" - adică în Centrul Lumii), se scaldă acolo şi întinereşte.

Informaţiile etnografice au fost luate din Obiceiuri agrare din tradiţia populară românească de Dumitru Pop; Vechi obiceiuri agrare româneşti de Ion şi Maria Cuceu;

http://www.crestinortodox.ro/religie/dragaica-sanzienele-69679.html
 
Daca tot este Ziua iei.........

Ce NU ŞTIAŢI despre IA ROMÂNEASCĂ


A cucerit vedetele „de afară”, a devenit un „must have”, dar bluza noastră tradiţională – ia, este mai mult decât atât, şi anume, poveste şi istorie.


Un obiect vestimentar la moda printre vedetele din România şi nu numai. Emma Stone, Jennifer Garner, Kate Moss, Halle Berry, Kourtney Kardashian şi multe alte celebrităţi au fost cucerite de farmecul bluzei româneşti. Mai mult, celebra cântăreaţă Adele a apărut în Vogue, într-o cămaşă Tom Ford (colecţia de primavara-vară 2012 a designerului), inspirată din ia noastră.

Total neaşteptat

Nu este prima oară când ia românească inspiră desingerii din străinatate.

Una dintre cele mai dragi surse de idei pentru colecţiile remarcabilului creator de modă Yves Saint Laurent l-a constituit portul din satele româneşti. Se spune că atunci când s-a decis să facă o colecţie "românească", a fost cu totul neaşteptat. Se întâmpla în 1981: maestrul aducea pe scenă manechine de lux, în ii şi fote stilizate, cu părul prins la fel ca în satele noastre. Cu portul românesc de la ţară i-a „făcut cunoştinţă” Matisse, mai precis, o pânză pictată, intitulată simplu: "Ia".

Tunicae lineae

Inspiraţia unui asemenea „obiect vestimentar” este reprezentată de seria portretelor cu ie românească semnată de pictorul francez Henri Matisse, datorată în bună măsură prieteniei sale cu pictorul român Theodor Pallady.
Cunoscută şi sub denumirea „cămaşa cu altiţă” (chenar), ia reprezintă mult mai mult decât un obiect vestimentar reinventat de către designerii actuali (internaţionali sau autohtoni), ea fiind simbol, poveste şi istorie.
Din punct de vedere lingvistic, termenul "ie" este derivat din latinescul "tunicae lineae" (tunică subţire purtată pe piele).
Sub formă de camisa (termen împrumutat de la celţi, cu o expunere mai largă), s-au menţionat aspecte despre portul românesc încă din secolul al VI- lea, apărând însemnări în limba latină chiar şi în "Glossarium mediae et infimae Latinitatis" al lui Du Cange.
Cu toate astea, nu se poate preciza exact data apariţiei iei, dar se presupune că ar fi fost prima oară purtată de populaţia din cultura Cucuteni.

Magie şi borangic

Specialiştii în tradiţia noastră populară vorbesc despre „însemne magice cusute cu grijă, care aveau menirea de a proteja purtătorul de spiritele rele” şi despre faptul că tinerele moşteneau de la bunicile lor sau de la mamele lor nu doar arta meşteşugului popular ci şi rugăciunile potrivite care se spuneau obligatoriu înaintea începerii torsului lânii, a ţesutului sau a împletitului firelor. În partea de sud a ţării iile erau ţesute cu borangic, iar în toate regiunile erau accesorizate cu broderii la gât şi mâneci şi cu mărgele.
“Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru. Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiu rezervat nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv”, după cum consemnează historia.ro

Cu mândrie

În prezent, ia se mai poartă în zone precum Maramureş, Sighişoara, unele oraşe din Ardeal, cu precădere în cadrul unor evenimente speciale, precum nunţi, botezuri, Ziua Naţională. Şi tot în prezent, după ce tonul a fost dat de designeri, ia a devenit...”trend urban”! care îşi poartă zilnic cămaşa tradiţională. Regina Maria, Principesa Ileana, Principesa Elena, sunt cele care au purtat ia românească cu mândrie. Dintre toate, cea care a transformat ia în stilul vestimentar personal a fost Regina Maria.
În prezent, ia se mai poartă în zone precum Maramureş, Sighişoara, unele oraşe din Ardeal, cu precădere în cadrul unor evenimente speciale, precum nunţi, botezuri, Ziua Naţională. Şi tot în prezent, după ce tonul a fost dat de designeri, ia a devenit...”trend urban”!

Regina Maria a Romaniei in costume nationale.
 
Ziua Drapelului Național.

Conform unei legende foarte răspândite, culorile roșu, galben și albastru ar fi fost utilizate încă din vechime de către români ca simbol al lor sau de alții pentru a-i desemna pe aceștia. Aceste culori se regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor dar, deoarece până la începutul secolului XIX, conștiința de a forma un neam nu exista decât la câțiva cărturari precum Grigore Ureche, ele nu erau folosite pentru a îi identifica specific pe Români, iar steagurile țărilor românești, până în al doilea deceniu al secolului XIX, erau cele moștenite din Evul mediu, cu o simbolistică heraldică fără legături cu ideea modernă de "națiune"

Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului XIX : astfel, este de remarcat prezența celor trei culori în canafii și în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: "Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui)" Tricolorul a fost adoptat întâi în Țara Românească, în 1834 ca drapel de luptă, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor și pavilioanelor navale de luptă. Acest model era un „steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele: " „Steagurile aceștii de Dumnezeu păzite țări din vechime au fost fala oștirilor sale și semnele slavei lor... Miliția românească organizată pe temeiuri de regulă și disciplină europeană, dobândește iarăși acel drept din vechime și primește steagurile sale cu fețile naționale și cu pajera prințipatului. Domnia mea dar încredințează acum batalioanelor de infanterie și divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinții și al supunerii către legile întocmite...”

Cu lucruri cu adevarat mai putin cunoscute vine link-ul de mai jos.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_României#Istoric
 
Relatia Romania - SUA :P pt cei care nu stiu.

România şi Statele Unite ale Americii au stabilit relaţii diplomatice la 14 iunie 1880, la nivel de agenţie diplomatică, pentru ca două luni mai târziu acestea să fie ridicate la nivel de legaţie. Relaţiile diplomatice au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost reluate, la 7 februarie 1946, la nivel de legaţie. La 1 iunie 1964, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost ridicate la nivel de ambasadă.

După redobândirea, la 8 noiembrie 1993, a "clauzei naţiunii celei mai favorizate", cadru de facilitare şi promovare a relaţiilor economice bilaterale, rezultat al interesului politic al SUA de consolidare a relaţiilor cu România, în august 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei pentru ţara noastră, ca urmare a progreselor înregistrate în procesul de reformă economică şi crearea condiţiilor de dezvoltare a economiei de piaţă.

La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui SUA, William Jefferson Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, cadru extins de colaborare vizând consolidarea relaţiilor bilaterale, susţinerea procesului de reformă şi a demersurilor de integrare euro-atlantică ale ţării noastre, promovarea rolului României de factor de stabilitate şi securitate în Europa de sud-est.


După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO.

Nivelul ridicat al colaborării bilaterale în combaterea riscurilor neconvenţionale (trafic de droguri, de persoane, criminalitate financiară etc.) şi importanţa pe care cele două părţi o acordă acestei colaborări au determinat deschiderea la Bucureşti, la 20 mai 2001, a Biroului FBI în România.

La 10 martie 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de "economie de piaţă", element important în promovarea obiectivului de amplificare a relaţiilor economice româno-americane, atât în planul schimburilor comerciale, cât şi al investiţiilor americane în România.

Un alt moment important în evoluţia relaţiei bilaterale româno-americane îl reprezintă semnarea Acordului privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”) la 6 decembrie 2005 (intrat în vigoare la 21 iulie 2006).

La 17 iunie 2010, odată cu vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tauscher, au început negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă în Europa.

În anul 2010 cele două ţări au celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. Parlamentul României şi Congresul SUA au marcat acest moment aniversar prin adoptarea, la 2 septembrie 2010 şi, respectiv, la 22 decembrie 2010, a unor rezoluţii prin care au reafirmat angajamentul reciproc de a contribui la consolidarea permanentă a relaţiei strategice.

La 13 septembrie 2011, la Washington DC, a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. Declaraţia confirmă Parteneriatul excelent, pe termen lung şi în continuă dezvoltare, dintre cele două state, şi stabileşte, de asemenea, pilonii relaţiei România - SUA: dialog politic, securitate, economie, contacte interumane, ştiinţă şi tehnologie, cercetare, educaţie, cultură. În contextul adoptării Declaraţiei Comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru (Task Force) pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document. Prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012.

La 13 septembrie 2011, ministrul afacerilor externe român Teodor Baconschi și secretarul de stat american Hillary Clinton au semnat, la Washington DC, Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România.

Schimburile comerciale româno-americane

Conform datelor din statistica vamală românească, la 31 decdembrie 2012, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu SUA s-a cifrat la 2147 milioane USD, din care 1101 milioane USD au reprezentat exporturile româneşti, iar 1046 milioane USD, importurile din SUA. Schimburile bilaterale la sfârşitul anului 2011 au fost de 1969 milioane USD, din care 1110 milioane USD valoarea exporturilor şi 859 milioane USD valoarea importurilor. In 2012 exporturile româneşti pe piaţa americană au scazut, faţă de anul 2011, cu cca 0,8%, iar importurile au crescut cu cca 21,7%.

Analizând situaţia exporturilor pe piaţa SUA faţă de perioada 2007-2012 se constată o revenire a acestora şi o apropiere de volumul exporturilor din anii premergători crizei economico-financiare.

La exporturi, ponderea cea mai mare o au maşinile şi aparatele electrice, metalele comune, materialele plastice, cauciuc, materialele textile, precum şi produsele industriei chimice. La importuri, predomină maşinile, aparate şi echipamente electrice, produsele regnului vegetal, produsele industriei chimice, instrumente şi aparate optice şi foto, precum şi metalele comune.

Evoluţia schimburilor comerciale dintre România şi SUA



Printre cele mai importante companii americane cu investii directe în România se numără: ADM, Aecom, Alcoa, Amgen, Bungee, Cargill, Citibank, Coca-Cola, Colgate Palmolive, Cooper Cameron, Delphi Packard, Euro Tire, Eli Lilly, Flextronics, Ford, General Electric, GE Money, Hewlett Packard, Hilton, Hoeganaes, Honeywell, IBM, Johnson Controls, JW Marriott, Kodak, Kraft, McDonald's, Met Life, Microsoft, New Century Holding, Office Depot, Oracle, PepsiCo, Philip Morris, Procter & Gamble, Qualcomm, Raytheon, Romanian-American Enterprise Fund, Sigma Blazer, Smithfield Foods, Timken, UPC, Visa, Washington International Group/URS.

Potrivit datelor statistice publicate de Banca Naţională a României, la sfarsitul anului 2012 SUA ocupau poziţia a 12-a în topul statelor cu investiţii străine în Români (2,35% din totalul investiţiilor străine). Sectoarele în care investiţiile americane au cea mai mare pondere sunt: industria auto; industria construcţiilor de maşini; utilaje şi echipamentele; agricultura şi industria alimentară; tehnologia informaţiei; energie; servicii financiare; industria electronică; industria chimică şi farmaceutică; comunicaţiile; turism.
 
De-a lungul mileniilor, omul a cautat sa-si usureze urcusul spre culmile cele mai inalte sau sa faca mai accesibila coborarea in adancuri, „sculptand” in stanca scari care au devenit adevarate „pietre” de incercare pentru temerari. Unde duc acestea? Undeva, spre locuri greu accesibile, chiar ele fiind destul de periculoase pentru cei care au spirit de aventura.

Scara „Drumul Crucii”

Se gaseste in Spania, mai precis in Bermeo (Tara Bascilor) si este o retea nesfarsita de trepte ce leaga coasta cu o anumita stanca unde sta de veghe o bisericuta ce dateaza de prin secolul al X-lea. Ca sa se poata ajunge la acest schit, San Juan de Gaztelugatxe, este necesar sa fie urcate cele 231 de trepte. Printre acestea exista si goluri carora li se spune ca ar fi urmele pasilor Sfantului Ioan, atribuindu-li-se tot felul de puteri curative. Nu-i usor de parcurs acest drum, dar frumusetea imprejurimilor si fascinatia povestilor da curaj si puterea de a merge pana acolo, sus.

Coltul de stanca din Guatape

Nici mai aproape, nici mai departe, doar pe aici, prin Antioquia (Columbia) poate fi vazuta aceasta scara. Dar unde duce ea? Coltul este un monolit autentic de piatra a carui inaltime are cam 220 m. Scarile au fost construite direct pe piatra, turnandu-se ciment pe o crapatura ciudata care a intarit structura. Mintea omului s-a pus pe treaba atunci cand a gandit ca pentru a ajunge in varf este nevoie de 702 trepte. Deloc usor insa ceea ce vezi, dupa ce ai avut puterea sa urci acele trepte, te motiveaza sa traiesti.


Drumul Incas din Peru

Este nimic altceva decat un drum comercial care uneste Cuzco de orasul Machu Pichu. Datorita zonei cu un relief foarte periculos, Drumul Incas a fost construit cu multe curbe si serpentine. Rezultatul a fost unul terifiant: kilometri de trepte, in unele locuri extrem de nesigure, cum ar fi, spre exemplu, vestitele trepte flotante. Calatoria pe acest drum nu poate fi dusa pana la capat de oricine, ci doar de persoane cu multa vointa, teribilism si antrenament sportiv.


Scara Haiku

O gasim in Oahu, Hawaii si are 3922 de trepte care urca si coboara o colina inalta de 850 m. Construita in 1942 pentru a facilita montarea unei antene, in mare parte din lemn, Scara Haiku avut nevoie de unele modernizari in 1950. De-a lungul timpului au existat destule persoane care si-au pus la incercare rezistenta urcand si coborand atatea trepte, dar din 1987, autoritatile au interzis publicului accesul pe scara.


Scarile cascadei
Unde se afla? In Padurea Neagra, Wurzburg, Germania.
Unde duc? Iesite parca dintr-o poveste de Hans Christian Andersen, intunecate si marete, acestea se indreapta spre o cascada si prilejuiesc o panorama fotografiata in fiecare an de mii de turisti.



Treptele Canionului
Unde se afla? In Ecuador, la cascada Pailon del Diablo.
Unde duc? Concepute sa coboare pana in fundul uneia din cascadele cele mai renumite din America de Sud, pe un drum in cea mai mare parte invaluit in ceata, sunt o priveliste in care se poate experimenta un efect spectacular, insotit de colibrii, pescarusi si alte pasari locale.



Scarile muntilor Elbe Sandstone
Se afla in Dresda, Germania.
Unele tepte sunt taiate direct in piatra acestor munti. Dateaza din secolul al XIII-lea si au fost erodate de vant si apa, dar asa au ramas, fiind folosite zilnic de turisti. 487 de trepte, credeti sau nu, au fost restaurate si argite in secolul XVIII pentru a facilita tranzitul.


Scara melcata din muntii Taihang

Si detalii spectaculoasea sacrii


Se afla pe granita dintre provinciile Shanxi si Henan din China.
Aceasta scara melcata de aproximativ 100 metri inaltime a fost instalata recent cu intentia de a atrage anual mii de turisti la frumosii munti Taihang.
Inainte de efectuarea ascensiunii se cere vizitatorilor sa completeze formulare in care sa dea asigurari ca nu au probleme cu inima sau cu plamanii si ca au varsta mai mica de 60 de ani (din pacate, noi nu am mai putea fi admisi…) Si asta pentru ca o simpla alunecare pe scara metalica atat de ingusta te poate ridica fara indoiala la ceruri, cum spune cantecul celor de la Led Zeppelin.

Peastea nu m-as urca nici batuta ,nici platita :D:

 
Nu stiam de aceasta traditie si nici ca Oda Bucuriei a lui Beethoven a devenit un simbol al prieteniei şi respectului reciproc in Japonia.

Ascultaţi ODA BUCURIEI interpretată de un COR de 10.000 de JAPONEZI


Acest „moment” deosebit se numeşte „Daiku”: Oda Bucuriei răsună pe tot cuprinsul Japoniei în timpul sărbătorii, în fiecare an, în luna decembrie. Touşi, care este legătura pe care o au japonezii cu Simfonia a IX-a?

Poveste emoţionantă

Inedita tradiţie îşi are originea în perioada Primului Război Mondial, iar povestea este demnă de a fi ercranizată oricând. Atunci, în una din închisorile japoneze, între prizonieri şi localnici s-a stabilit o ciudată relaţie de prietenie. Directorul închisorii Toyohisa Matsue, familiar cu opresiunile guvernului Meiji, hotărăşte să nu îşi supună deţinuţii niciunei forme de umilinţă. În semn de respect, un cor format din prizoieri a interpretat Oda Bucuriei a lui Beethoven. Axcesta a fost primul A fost primul "Daiku"! Simfonia a devenit astfel un simbol al prieteniei şi respectului reciproc.

Cele mai impresionante interpretări sunt cele din Osaka. În 2011, 10.000 de japonezi au luat parte la Daiku, interpretând Simfonia a IX-a în faţa unei audienţe la fel de numeroasă. Ocazia a fost un specială, performanţa fiind dedicată victimelor cutremului devastator din martie 2011. Impresionanta interpretare a corului format din 10.000 de japonezi s-a desfăşurat sub bagheta remarcabilului dirijor Yutaka Sado.

 
Stranutul,un reflex aparent banal ,nu ? Ei bine ,pariu ca nu stiti mare lucru despre el.:P


Foarte mulţi oameni spun "Sănătate!" atunci când cineva din apropiere strănută. Nimeni nu spune acest lucru când cineva tuşeşte. De ce?
Ca sa nu raspandesti virusul gripal, stranuta numai intr-o batista de hartie pe care o arunci imediat

Aceste urări, prezente în aproape toate limbile, sunt vechi de mii de ani. Romanii spuneau "Salve" sau "Jupiter să te aibă în pază", în timp ce grecii îşi urau viaţă îndelungată. Fraza "Dumnezeu să te binecuvânteze", atribuită Papei Grigore cel Mare, a apărut în secolul şase, când a existat o epidemie de ciumă bubonică, iar strănutul era unul dintre simptomele bolii.

Ideea este că strănuturile preced boala, astfel că mulţi români urează "Sănătate!".


Fiecare ţară are o listă de urări în caz de strănut. Oamenii din lumea arabă spun "Alhamdulillah", care înseamnă "lăudat fie Dumnezeu", în timp ce hinduşii spun "Să trăieşti!", iar ruşii urează: "Să creşti mare!". Când un copil strănută în China, i se spune "bai sui", sau "Să trăieşti 100 de ani!"

Superstiţiile antice sunt la originea acestor urări. În vremurile antice, mulţi credeau că diavolii intră în corp cu ajutorul strănuturilor.

Sau.....stiati ca .....

.....Strănutul părăseşte gura cu viteze cuprinse între 90 şi 250 km/h. Asta înseamnă că poţi avea probleme dacă încerci să-l controlezi. Dacă faci asta, rişti ca în creier să se spargă un vas de sânge, eveniment ce poate avea consecinţe letale

........Atunci când strănuţi, pleoapele acoperă automat ochii. Dacă forţezi ochii să rămână deschişi atunci când strănuţi, aceştia pot ieşi din orbite.

....... Gestul de a-ţi astupa gura în timp ce strănuţi nu are numai rolul de a preveni răspândirea agenţilor patogeni. Superstiţioşii spun că, în timpul strănutului, o parte din sufletul omului iese pe gură, ba chiar că omul va avea ghinion şi va fi bolnav. Se spune că ghinionul şi boala nu se "prind" de om dacă cineva îţi spune, după strănut, "Noroc" sau "Sănătate".

...... Au fost înregistrate cazuri în care oamenii au strănutat atât de puternic încât li s-a rupt o coastă.

...... Într-o zonă aglomerată, un strănut poate infecta mai mult de 150 de persoane. Asta dacă omul care strănută nu o face într-o batistă sau şerveţel, a arătat un studiu efectuat de un medic britanic şi prezentat de Daily Mail. În timpul unui strănut, peste 100.000 de mici particule de salivă ajung în aer.

...... Ejacularea ii poate face pe barbati sa stranute?

..... Un singur stranut al unei persoane gripate, arunca in aer cpeste 100 000 picaturi de saliva ?

....
 
În oraşul Seattle, SUA, au fost instalate recent aceste “flori” uriaşe, care, în timpul zilei, decorează oraşul prin corolele lor în culori vii, iar noaptea devin nişte apariţii feerice, care emit lumină şi, în acelaşi timp, o muzică halucinantă.


Creaţie a artistului Dan Corson, florile sunt dotate cu panouri solare, pentru a furniza energie. Proiectul, numit Sonic Bloom, se înscrie în programul autorităţilor locale de a obţine energie electrică pentru iluminat din resurse regenerabile.

Florile sunt echipate cu senzori ce detectează mişcările oamenilor în jurul instalaţiei şi declanşează emisia de sunete, care devine astfel un “concert” interactiv.

http://www.descopera.ro/dnews/11270...mitoarea-instalatie-creata-de-un-artist-video
 
Preocuparile orasenilor sunt altele decat a satenilor deci si perceptia este alta referitor la anotimpuri.


Unităţi de timp în calendarul popular: Anotimpurile anului

Pentru locuitorii satului tradiţional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările şi evenimentele derulate în viaţa lor (ocupaţii, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor şi păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum şi îndeletnicirile lor principale: agricultura şi păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar şi unul pastoral. Celelalte activităţi rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor.
Anotimpul provine din An + timp (după german, Jahreszeit) şi este a doua unitate de măsură a timpului, sugerată omului de către soare. El reprezintă o subdiviziune a anului, sinonimă cu sezonul calendaristic. După data lor de debut, I. Ghinoiu distinge (în vol. Sărbători, p. 384-385) patru categorii de anotimpuri:

1. Anotimpurile civile sunt subdiviziuni ale anului care încep în prima zi a a lunilor cu echinocţii şi solstiţii: 1 martie (primăvara); i iunie (vara); 1 septembrie (toamna) şi 1 decembrie (iarna).

2. Anotimpurile astronomice sunt tot subdiviziuni ale anului care încep la datele exacte ale echinocţiilor şi solstiţiilor: primăvara astronomică (21 martie), vara astronomică (22 iunie), toamna astronomică (23 septembrie), iarna astronomică (22 decembrie).

În calendarul popular mai există două grupuri de anotimpuri:

3. Anotimpurile agrare sunt subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar care erau împărţite, în vechime, în două sezoane de bază: vara (23 aprilie – 26 octombrie) şi iarna (26 octombrie – 23 aprilie). Ele erau patronate de doi sfinţi: Sângiorz şi Sâmedru.

4. Anotimpurile pastorale sunt subdiviziuni ale vechiului calendar pastoral care împărţeau anul tot în două sezoane: vara şi iarna. Anotimpurile de trecere, primăvara şi toamna, şunt de dată recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile de bază: vara şi iarna.

Vremurile anului sunt tot subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcţie de fenomenele astronomice (echinocţii şi solstiţii), de modificările produse în flora şi fauna înconjurătoare şi de activităţile din calendarul popular (agrare, pastorale, pomi-viticole, apicole, etc.), ele împărţeau anul în două sezoane, egale ca număr de zile şi opuse ca semnificaţii: vara, care simboliza lumina, căldura, fertilitatea, împlinirea vieţii şi iarna, care reprezenta întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea.

Demersul nostru analitic se centrează pe ultimele trei categorii de anotimpuri (astronomice, agrare şi pastorale) care sunt strâns legate de ciclurile biologice ale plantelor, animalelor şi păsărilor.

Pentru locuitorii satului tradiţional românesc, timpul avea valoare lucrativă şi ţinea de ocupaţiile lor principale: agricultura (un calendar agrar) şi creşterea animalelor (un calendar pastoral). Peste cadrele fixate de calendarul agrar şi cel pastoral s-au suprapus şi alte activităţi: pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul, industria casnică etc.
Legate direct de viaţa oamenilor, cele două axe ale echinocţiilor şi solstiţiior au concentrat în jurul lor şi principalele sărbători din calendarul popular. Ele au devenit „stâlpii calendarului popular“, alcătuind repere esenţiale pentru agricultori şi păstori.

Agricultorii şi-au suprapus practicile specifice şi sărbătorile peste datele echinocţiilor şi solstiţiilor, în timp ce păstorii le-au decalat cu o lună mai târziu, deoarece creşterea animalelor (oi, capre şi vite mari) se desfăşura după alte ritmuri biologice. Astfel, echinocţiul de primăvară (21 martie) era serbat la Sângiorz (23 aprilie), solstiţiul de vară (22 iunie), la Sântilie (20 iulie), echinocţiul de toamnă (23 septembrie), la Sâmedru (26 octombrie) şi solstiţiul de iarnă (22 decembrie) la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). Sărbătorile celebrate la echinocţii (Sângiorz şi Sâmedru) erau considerate hotare ale timpului, iar cele solstiţiale (Sântilie şi Sânpetru de Iarnă) miezuri ale timpului.

Sărbătorile cu dată variabilă (extinse pe 112 zile), oscilează în preajma echinocţiului de primăvară, ajungând până în iunie (în plină vară). Cele mai semnificative se grupează la Lăsatul Secului (Postul) de Paşti şi Rusalii. În funcţie de calculul pascal, Postul Mare poate să cadă între 1 februarie şi 8 martie sau mai târziu. În acest caz, toate sărbătorile mobile legate de Sfintele Paşti şi de Rusalii se decalează cu intervalul calendaristic corespunzător.
În calendarul popular există şi un număr de sărbători care nu pot fi puse în legătură cu echinocţiile şi solstiţiile (Filipii de Toamnă, Sântandrei, Sântoaderii etc.). După aprecierea lui I. Ghinoiu, acestea „ţin de ritualul calendaristic preroman“. (Anotimpul, în vol. Sărbători, p. 56-58).

Ca şi celelalte unităţi de timp (zi, lună, an), anotimpurile au, în calendarul popular, profil propriu, rezultat din calităţile şi caracterul lor ciclic, care se integrează în sistemul ancestral de credinţe şi în viziunea asupra lumii, specifice ţăranului român şi satului tradiţional:
„Anotimpu-i aşa că vine odată cu vremea care nu stă pe loc; vremea se schimbă, da să schimbă şi anotimpu. Dumnezeu a rânduit lumea să se prefacă mereu: o putere nevăzută împinge mugurele să dea frunză şi bobul să se coacă. Fiecare anotimp are faţa lui şi puterea lui“ (E. Bernea, Unităţi de timp, în vol. Cadre, p. 183).

E. Bernea considesă că, în calendarul popular, există doar patru anotimpuri ale căror date nu coincid cu cele din calendarul astronomic. Astfel, primăvara începe la Dragobete (24 februarie), vara debutează la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai), toamna este inaugurată la Ziua Crucii (14 septembrie), iar iarna se deschide la Sântandrei (30 noiembrie). Aceste date sunt însă contrazise de unele mărturii etnografice (îndeosebi începutul toamnei sau al iernii):
„Începutu toamnei nu e la Sf. Mărie, cum zic unii, ci e Ziua Crucii, atunci vine toamna. Şi iarna tot aşa zic unii că vine după Sf. Dumitru, da nu-i adevărat. Sf. Andrei e cap de iarnă, că atunci coboară lupii din munte!“ (idem, p. 183).

Anotimpurile anului au fost asociate, încă din antichitate, cu vârstele omului sau cu cele patru etape ale vieţii: copilăria (primăvara), tinereţea (vara), maturitatea (toamna) şi bătrâneţea (iarna). În poemul Metamorfoze, Ovidiu îi atribuie matematicianului şi filozofului Pitagora următoarea observaţie: „Ce, nu credeţi că anul se scurge în patru anotimpuri care seamănă cu viaţa noastră? Primăvara e ca un copil tânăr şi delicat, hrănit cu lapte (…). După primăvară, anul ajunge mai robust şi e ca un tânăr puternic (…). Urmează toamna fără fervoarea tinereţii, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu între tinereţe şi bătrâneţe. Apoi vine bătrâna iarna, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut …“ (Metamorfoze, p. 413).

PRIMĂVARA (provine din latinescul primavera).

În calendarul civil, primăvara începe la 1 martie şi se sfârşeşte la 31 mai. Primăvara astronomică debutează la echinocţiul de primăvară (21 martie) şi se termină înaintea solstiţiului de vară (22 iunie).

În antichitate, romanii au dedicat acest anotimp lui Hermes, crainicul şi mesagerul zeilor şi călăuză, în infern, a sufletelor morţilor. Popoarele orientale (egipteni, fenicieni, chinezi) de la care am preluat astronomia, îşi imaginau razele soarelui ca nişte coarne ascuţite (simbolul puterii). În acest sens, chipul soarelui este semnificat de cele trei zodii integrate în acest anotimp: Berbec, Taur şi Gemeni, (ultima fiind simbolul germinaţiei şi al fătărilor de ovine şi de caprine).

În iconografie primăvara a fost reprezentată prin simboluri animalice (miel, ied) sau umane (o femeie purtând o ghirlandă de flori ori un bărbat cu o cunună de flori pe cap, jucând printre flori, cu o alăută în mână ce semnifică renaşterea naturii şi bucuria acestei reînvieri). Ea reprezintă victoria vieţii, a soarelui asupra morţii şi întunericului iernii.

Raportată la vârstele omului, primăvara semnifică pruncia şi copilăria, fiind considerat cel mai schimbător anotimp al anului. Zburdălnicia copilăriei se reflectă în alternanţele capricioase ale vremii: cald-frig, senin-înnorat, soare-vânt-ploaie, etc. A fost cântată de toţi poeţii lumii care au asociat-o cu timpul florilor şi al exuberanţei vegetaţiei, cu cântecul, jocul şi veselia, cu tinereţea şi dragostea.

Din punct de vedere calendaristic, primăvara ilustrează imaginea renaşterii naturii şi a reînnoirii sufleteşti a omului, iar ca alegorie universală, ea reprezintă simbolul vieţii, al speranţei şi al binecuvântării cereşti (V. Aga).

În luna martie a acestui anotimp se declanşează activităţile în toate mediile calendarului popular: agrar, pastoral, pomi-viticol, apicol etc. Structura calendaristică a acestor domenii, cu principalele activităţi şi practici desfăşurate şi, deopotrivă, cu obiceiurile, riturile şi sărbătorile adiacente sunt consemnate, pe baza cercetărilor etnografice, de I. Ghinoiu şi ele constituie jalonul de bază al consideraţiilor noastre pentru toate cele patru anotimpuri.
Calendarul activităţilor şi practicilor agrare debuta, în vechiul calendar iulian, la echinocţiul de primăvară (9 martie) şi avea două anotimpuri de bază: vara şi iarna. Celălalt hotar al timpului era situat, pe acelaşi calendar vechi, la 8 septembrie. Miezul verii cădea la 12 iunie (ziua Cuviosului Onufrie), iar miezul iernii era situat la 9 decembrie şi concorda cu zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, sărbătoare cunoscută sub numele de Ana Zacetenia.

Principalele activităţi agrare din acest sezon erau aratul şi semănatul. Aratul începea într-o zi de luni care preceda sau urma sărbătorii Măcinicilor şi era devansat de pregătirea uneltelor agricole, de hrănirea animalelor de tracţiune şi de încheierea unor înţelegeri între săteni pentru a se ajuta la plug (se înjugau câte 4-6 boi la un plug de lemn).

Pornirea plugului debuta în preajma zilei de 9 martie, după un anumit ritual, cu dublu rol: purificator, prin afumarea cu tămâie şi stropirea cu agheazmă a boilor, şi fertilizator, prin aruncarea unui ou înaintea plugului de către gospodină.

Obiceiul legat de acest moment specific ţinutului Transilvaniei şi numit Tânjaua de pe Mara (cu denumirile zonale: Alegerea Craiului, Tânjaua, Udatul, Udătoriul, Bricelatul, Trasul în Vale etc.) se desfăşura în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau a doua zi de Paşti şi era organizat în cinstea primului gospodar care a ieşit la arat, dar şi pentru invocarea fertilităţii şi a roadelor bogate.

Semănatul era legat de o anumită fază de creştere a lunii, de condiţiile locale ale climei şi solului şi de diverse repere: sosirea unor păsări migratoare, data unor sărbători calendaristrice, înfloritul arborilor, arbuştilor sau a unor plante sălbatice, cântatul păsărilor şi insectelor etc. Astfel, porumbul se semăna la Buna-Vestire (25 martie) şi Armindeni (1 mai) sau Ispas, grâul de toamnă între Sântămării (15 august – 8 septembrie), fasolea la Armindeni (în Bucovina, până la Sângiorz), castraveţii până la Armindeni (în Banat) etc. Celelalte activităţi: întreţinerea culturilor (cu ritualurile adiacente, Paparuda şi Caloianul) şi recoltatul (cu Cununa Grâului) se desfăşurau vara.

Tot în acest sezon începea şi culesul plantelor de leac şi tinctoriale folosite în medicina şi cosmetica populară. Culesul, un adevărat ritual, se desfăşura în anumite condiţii de timp (zile favorabile şi anumite momente ale zilei: noaptea, dimineaţa, în zori, la răsăritul soarelui) şi de loc (terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni).
Actele magice, derulate pentru vindeacarea unor boli, erau asociate cu practicile pozitive de medicină populară. După opinia lui Valer Butură poporul român a găsit leacuri vegetale pentru 120 de boli (Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1979). I Ghinoiu întocmeşte o listă de 13 plante, cu ritualul culegerii şi „terapia“ lor.

Zilele, marcate de sărbători, favorabile culegerii plantelor de leac se pot grupa în trei perioade:
• în preajma echinocţiului de primăvară (săptămâna Caii lui Sântoader, Florii, Joimari, Sângiorz, Sângiorzul Vacilor).
• la solstiţiul de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Circovii de Vară, Ilie Pălie, Foca etc.
• şi la echinocţiul de toamnă (Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii etc.).

Calendarul pastoral debutează la Sângiorz (23 aprilie), cu o lună mai târziu decât cel agrar, are două anotimpuri (vara şi iarna) şi este precedat de luarea unor măsuri organizatorice şi economice (închiderea ţarinelor pentru păşunat, alcătuirea turmelor de oi şi a cetelor de sâmbraşi, tunderea oilor înainte de a fi urcate la munte, construirea ţarcurilor şi a colibelor etc.), juridice (însemnarea oilor şi a mieilor, măsuratul laptelui şi fixarea cotei de brânză etc.) şi rituale (practici magice de purificare a vitelor, oilor şi ciobanilor, de prevenire a pagubelor produse de animalele pădurii, de îmbolnăvire a animalelor, de fertilitate şi rod bogat etc.). Acest calendar depindea însă de reproducerea ovinelor şi caprinelor care împarte anul solar în două anotimpuri egale: un sezon fertil (cu împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul puilor) între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril (cu hrănirea animalelor pentru a supravieţui de-a lungul iernii).

Considerat hotar de timp, Sângiorzul cuprinde un scenariu mitic anual de renovare a timpului, specific începuturilor de an sau de sezon care include următoarele practici specifice: prezenţa spiritelor morţilor (la Moşii de Sângiorz), sacrificiul unui animal (mielul fript haiduceşte la ritualul Alesul Oilor), pregătirea mâncărurilor rituale (colacii folosiţi în practica magică „Cucu! – Răscucu!“), aprinderea rituală a focurilor („focul viu“ aprins după o tehnică străveche prin frecarea unor lemne uscate), practici divinatorii (semănatul ritual al busuiocului), observaţii meteorologice şi astronomice, numeroase acte de profilaxie (stropitul şi scăldatul ritual, Armindenul sau Pomul de Mai), arderea şi descoperirea comorilor (în noaptea de Sângiorz) etc.

Calendarul pomi-viticol care avea, în linii mari, aceeaşi structură ca şi calendarul agrar, începea în luna martie (la Măcinici) cu văruirea şi curăţarea pomilor, aprinderea focurilor împotriva îngheţurilor şi a brumelor târzii, continuând, la Blagoveştenie, cu dezgroparea viţei de vie şi altoitul pomilor.

Anul apicol debuta în apropirea echinocţiului de primăvară cu scoaterea stupilor de la iernat la diferite date (Mucenici, Alexii sau Bunavestire) şi cu practici magice străvechi (purificarea stupilor prin afumarea lor cu tămâie, rituri pentru sporirea fertilităţii şi ferirea lor de „furtişag“ sau de „luarea manei“). Recoltatul mierii („retezatul“ sau „tunsul“ stupilor) se făcea vara, dar şi primăvara pentru mierea de salcâm.

Sărbătorile primăverii debutează la 1 martie cu zilele Babei Dochia (1-9 martie), zile în care I. Ghinoiu distinge scenariul unei zeităţi feminine care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului la munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate, erau considerate „zile cosmogonice“ şi reprezentau durata ciclului de renovare a timpului, iar sfârşitul ei, în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie pe stil vechi) simbolizează moartea anului vechi. După opinia reputatului etnolog, bazată pe cercetările etnografice, plantele şi animalele aveau patroni paterni, de origine solară (Sântoaderul, Lăzărelul, Sângiorzul, Sântilie, Sâmedru, Sânnicoară, Ajun, Crăciun) şi materni, de stirpe lunară (Drăgaicele sau Sânzienele, Maica Precista, Paraschiva, Dochia). Cele două perechi de reprezentări mitice erau dominate de Zeiţa mamă, Dochia şi de Zeul tată, Crăciun. Prima deschidea anul lunar şi al doilea, anul solar.

Zilele Babei Dochia se continuau cu Mărţişorul, funie a anului care împletea durata celor două anotimpuri de bază (iarna şi vara), şi cu Măcinicii. Ziua lor păstrează urme rituale ale unui străvechi început de An agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară (9 martie) pe stil vechi. Acest scenariu mitic de renovare a timpului este relevat de obiceiurile din ziua de Mucenici şi cuprindea mai multe elemente, specifice oricărui ritual al începutului de an sau de sezon (v. I. Ghinoiu, Măcinicii, idem, p. 235-240).

Sărbătorile, obiceiurile şi riturile acestui anotimp cuprind credinţe şi practici magice străvechi, de natură agrară ori pastorală, specifice primăverii sau cu semnificaţie diversă: Baba Dochia, Mărţişorul, Măcinicii, Pornirea plugului, Tânjaua, Plugarul, Alexiile, Dragobetele, Blagoveştenia, Alesul, Mânecătoarea, Sângiorzul, Sângiorzul Vacilor, Sâmbra Oilor, Marcul Boilor, Harmaşul viermilor, Armindenul, Alimori, Ispas, Paştele Cailor etc. La acestea se adaugă sărbătorile mobile, care sunt majoritare: Lăsatul Secului (Postul Mare), Săptămâna Nebunilor, Lunea Curată, Înăcrirea borşului, Cucii, Tărbacul câinilor, Marţea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joia Iepelor, Sântoaderii, Încuratul cailor, Miezul Păresimilor, Sâmbăta Ursului, Vinerile Scumpe, Lunea Albă, Marţile Oprite, Nunata Şoarecilor, Joile Domneşti, Fântâniţa, Paştele Blajinilor, Marţea Dracului, Ropotinii, Caloianul, Joia Mânioasă, Mătcălăul, Paparudele etc.

Toate sărbătorile acestei perioade se centrează în jurul Sf. Paşti, cel mai mare praznic al sezonului şi al întregului an, deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii, în care I. Ghinoiu discerne un nou scenariu preistoric de renovare a timpului şi spaţiului, specific Noului An ritual creştin. În acest sens, Sf. Paşti şi întregul ceremonial adiacent cuprind o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului (Săptămâna Mare, a Patimilor) şi un interval cu practici de purificare a spaţiului şi de recâştigare a armoniei şi echilibrului (Săptămâna Luminată sau Octava Paştilor). Deosebirea constă în faptul că jertfa zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus Hristos pe Golgota.
Această densitate unică de sărbători, specifice primăverii, este explicată de I. Evseev (Primăvara, în Enciclop., p. 388-390) prin doi factori: anotimpul respectiv marca începutului anului economic, iar, până în Evul Mediu, anul calendaristic începea la 1martie.

Căldura binefăcătoare şi renaşterea naturii au constituit, pentru populaţiile arhaice şi societăţile tradiţionale, conţinutul şi scopul principal al majorităţii riturilor calendaristice. Între acestea predomină patru categorii de rituri:
• rituri cu funcţii apotropaice, purificatoare şi de stimulare a energiei solare şi a cursului vieţii: „Cucii“ (din prima zi după Lăsatul Secului de Paşti), Pornirea plugului (Tânjaua, Plugarul), practicile apotropaice de la Alexii (Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul stupilor), Păpăluga (de la Sângiorz), Alesul, Vinerea Floriilor, Floriile, Vinerea Scumpă etc.
• riturile de purificare a pământului, a caselor, curţilor şi anexelor, a grădinilor şi livezilor, a oamenilor şi a vitelor, realizate prin: bătutul pământului şi arderea gunoaielor, fumigaţii cu tămâie, ocolirea lor cu foc sau cu cenuşă de pe vatră în zilele de Măcinici, Alexii şi Balgoveştenie; Focul Sfinţilor (de la Măcinici), focul viu (din ajunul Sângiorzului), Strigatul peste sat (din Miercurea Paştilor), Sângiorzul Vacilor (22 aprilie), Mânecătoarea (22-23 aprilie), Marcul Boilor (25 aprilie), Armindenul sau Pomul de Mai (1 mai) etc.
• rituri de purificare a sufletului şi trupului uman: scalda rituală (Vinerea Sântoaderului), călcatul ursului (Sâmbăta Ursului) aerisirea aşternuturilor şi a hainelor (Măcinici), udatul ritual (Lunea Paştilor), rugăciunile şi semnele de pocăinţă, îngăduinţă şi toleranţă precum şi manifestările spiritului de căinţă, împăcare şi iertare a greşelilor între creştini, în perioada Postului Mare.
• riturile de înfrăţire şi însurăţire: Mătcuţatul fetelor (marţi după Paşti, la Mătcălău), Însurăţitul şi înfârtăţitul sau „prinsul verilor şi văruţelor“, Lăzăriţa sau Lăzărelul (la Florii).
La acestea se adaugă cultul strămoşilor, poporul român având un pronunţat cult pentru moşii şi strămoşii neamului. Elemente şi refelxe ale acestui cult se regăsesc începând cu Zilele Babei (1-9 martie) şi Zilele Moşilor (9-17 martie) şi continuă până la Rusalii: Moşii de Sângiorz (22 aprilie), Moşii de Florii (Sâmbăta Floriilor), Moşii de Joimari (Săptămâna Mare), „Ziua părinţilor“ sau „Ziua Morţilor“ (luni ori marţi după Duminica Tomii), Lunea Paştilor (Săptămâna Luminată), Moşii de Rusalii (Sâmbăta Rusaliilor).

VARA (provine din latinescul vera)

Vara astronomică începe la 22 iunie (solstiţiul de vară) şi sfârşeşte înaintea echinocţiului de toamnă (23 septembrie). Oficial, ea debutează la 1 iunie şi se termină la 31 august.
În antichitate romanii au închinat-o lui Apollo, zeul soarelui, unul din marii zei ai Olimpului, considerat „divinitatea absolută“ prin puterile care i s-au atribuit: avea dar profetic, alunga forţele malefice, ajuta şi pedepsea oamenii, ocrotea cetăţile, turmele şi animalele domestice, patrona muzica etc.

În iconografie, vara e simbolizată printr-un balaur ce scuipă flăcări sau prin chipul unui om care seceră grâne şi care ţine în mâna dreaptă o seceră, iar în stânga spice de grâu.
În cercul zodiacului este reprezentată prin Rac (care sugerează că, după solstiţiu, zilele se micşorează, dau înapoi), prin Leul cu coamă de aur (care semnifică căldura puternică, tăria soarelui din luna lui Cuptor) şi prin Fecioara care seceră (simbolizând timpul secerişului).
Raportată la vârstele omului, „vara vieţii“ reprezintă simbolul juneţii sau al tinereţii.
Din punct de vedere calendaristic, vara întruchipează simbolul belşugului, al coacerii roadelor pământului, iar ca alegorie universală, ea semnifică lumina, căldura, fertilitatea şi împlinirea vieţii (I. Ghinoiu).

În vechiul calendar iulian, miezul verii era situat la 12 iunie, ziua de celebrare a Cuviosului Onufrie Egipteanul, considerată cea mai lungă zi din an. Ea corespundea cu perioada de pârguire şi coacere a grâului, fiind apreciată ca ultimul termen pentru semănatul porumbului, cartofului şi legumelor. Tot acum se seamănă meiul şi hrişca (plantă erbacee meliferă) şi începea recoltatul păioaselor (orz, secară, grâu) care se deschidea la sfârşitul lunii iunie şi se încheia în august.

La miezul verii (Circovii de Vară) sau în preajma solstiţiului de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Ilie Pălie, Foca) continua culesul plantelor de leac şi tinctoriale, utilizate în practicile de medicină populară. Aceste practici aveau eficienţă sporită în vindecarea bolilor, dacă plantele se culegeau la Sânziene şi în puterea nopţii.

În sectorul apicol, activitatea principală era roitul stupilor care se întindea între Dumnica Mare (Rusalii), Sânpetru şi Sântilie. Roitul sau „nunta albinelor“ avea rol de fertilizare a mătcii şi indica miezul verii. Recoltatul mierii se executa la date diferite, în funcţie de zonă: la Sântilie (20 iulie), Macovei (1 august) şi Probejenie sau Schimbarea la Faţă (6 august). El cuprindea două etape: dimineaţa, când se făcea recoltatul mierii, şi după-amiază, când se organiza ospăţul sau masa festivă la care invitaţii (rude, prieteni şi vecini) gustau faguri şi ţuică îndulcită cu miere.

În calendarul pomi-viticol, culesul roadelor era precedat de practici magice şi începea la termene diverse, în raport cu altitudinea şi latitudinea geografică a satelor: la Sânpetru, Sântilie şi Probejenie. În Moldova acest moment era considerat o mare sărbătoare la care se dădea de pomană colivă din struguri. La Probejenie se gustau fructele noi, iar la Sântămăria Mare (15 august) se angajau pândari la vii şi se „lega“, prin acte magice, ciocul păsărilor ca să nu fie prădaţi strugurii.

Pentru mediul pastoral, vara reprezenta anotimpul decisiv, în care se realiza hrănirea ovinelor şi caprinelor în perspectiva depăşirii uşoare a vitregiilor iernii. La miezul verii pastorale (în preajma lui Sântilie), pe păşunile montane „se miţuiau“ (tundeau) mieii; oile şi berbecii fiind tunşi înainte de urcarea la stână, între Sângiorz şi Rusalii.

Până în vremurile recente, agricultorii sărbătoreau miezul sezonului agrar la 24 iunie (Sânziana /Drăgaica) sau la 29 iunie (Sânpetru). Pentru ambele tabere (agricultori şi păstori), cele două „miezuri“ calendaristice constituiau un bun prilej de organizare a celebrelor nedei, bâlciuri sau „târguri de fete“ la care se vindeau diverse produse agricole şi pastorale, iar tinerii făceau cunoştinţă unii cu alţii şi legau prietenii, finalizate deseori prin căsătorie.

După aprecierea lui I. Ghinoiu, agricultura a fost subordonată unei ideologii lunare, în timp ce păstoritul a fost dependent de o ideologie solară. De aceea, cele mai spectaculoase sărbători şi practici tradiţionale sunt dedicate soarelui şi focului, fiind grupate la miezul verii pastorale şi patronate de Sântilie. El rămâne figura centrală a lunii iulie la care se raportau sărbătorile precedente (Ana Foca, Pricopul, Panteliile, Chirie Schiopul, Ciurica, Circovii de vară, Marina şi Păliile) dar şi următoarele (Foca, Pârliile, Sf. Ana, Pintilie Călătarul).
Sărbătorile verii, cu dată fixă (Sânzienele şi Sânpetru) şi cu dată variabilă (Rusaliile) sunt precedate de vechile sărbători solstiţiale ale lunii iunie. Ele sunt dedicate celor patru sfinţi: Timotei (10 iunie), Vartolomeu (11 iunie), Onofrei (12 iunie) şi Elisei (14 iunie) care, la început, au avut responsabilităţi în pârguirea şi coacerea lanurilor de grâu (băgau bob spicului de grâu şi fertilizau holdele semănate). Odată cu schimbarea calendarului iulian, aceste sărbători şi-au pierdut importanţa (au devenit „sărbători mărunte“ ale unor „sfinţi mărunţi“), iar sfinţii au fost făcuţi răspunzători de provocarea unor fenomene meteorologice negative (grindină, vijelii, ploi torenţiale), destul de frecvente în luna iulie. La fel s-a întâmplat şi cu unele practici care au fost preluate de noile sărbători solstiţiale (Sânzienele şi Sânpetru).

Sânziana este una din cele mai îndrăgite plante din flora României, cu întrebuinţări multiple (flori, seminţe şi rădăcini) în medicina şi cosmetica populară. Sărbătoarea Sânzienelor, cu cele două rituri (Făclia şi Cununa de Sânziene) obiceiuri (Dansul Drăgaicei şi Boul Înstruţat) şi cu numeroasele credinţe şi practici magice specifice, constituie punctul central al acestui anotimp, când apar şi primele semne că vara se întoarce spre iarnă. Cealaltă sărbătoare (Sânpetrul de Vară, 29 iunie) marchează miezul verii agrare şi perioada secerişului. Acum se desfăşoară Târgul de Fete de pe Muntele Găina, dar şi un joc ritual (Jocul Sclavilor), atestat şi la macedo-români.

Duminica Mare (Rusaliile) marchează încheierea sărbătorilor cu dată variabilă. Praznicul se compune din şase zile: Moşii de Vară sau Sâmbăta Rusaliilor, Duminica Mare, Rusaliile (luni, marţi, miercuri) şi Joia Pomenită (ultima din ciclul Joilor Verzi). Structura şi locul lor în luna solstiţiului de vară denotă că Duminica Mare a asimilat numeroase elemente specifice scenariului de renovare a timpului la început de sezon. Obiceiurile şi riturile din această perioadă: cultul morţilor şi alungarea spiritelor malefice (Moşii de Rusalii), prinsul verilor şi verişoarelor (Însuratul şi înfârtăţitul precum şi Mătcuţatul fetelor) dansul funerar Lioara, Ramura Verde şi Jocul Căluşarilor sunt elemente specifice acestui scenariu de renovare a timpului, care conturează profilul şi sporesc identitatea acestei mari sărbători creştine.
Jocul Căluşarilor (în care s-au contopit două reprezentări mitologice diferite, legate de venerarea Ielelor/Rusaliilor şi de cultul cabalin) este un ceremonial spectaculos, desfăşurat în săptămâna Rusaliilor şi executat de o ceată masculină ierarhizată (Mut, vătaf, ajutor de vătaf, căluşari) care cuprinde dansuri şi acte rituale, practici şi formule magice cu funcţii şi semnificaţii diferite: prăsirea şi înmulţirea vitelor, sporirea rodului ogoarelor, grăbirea căsătoriei şi fertilizarea simbolică a nevestelor tinere, vindecarea persoanelor luate din Rusalii sau din Căluş şi a bolilor la copii, precum şi alungarea Ielelor.

TOAMNA (provine din latinescul autumnus)

Toamna începe, în calendarul civil, la 1 septembrie şi se sfârşeşte la 30 noiembrie. În calendarul astronomic, acest anotimp debutează la echinocţiul de toamnă (23 septembrie) şi se încheie înaintea solstiţiului de iarnă (22 decembrie).

În antichitate, romanii au închinat-o lui Dionysos, zeu al puterii roditoare a pământului, cunoscut mai ales ca zeu al viţei de vie şi al vinului, sinonim cu Bachus al grecilor. O bună parte din scriitorii antici consideră că Dionysos ar fi fost originar din Tracia, de unde cultul său s-a extins spre unele regiuni greceşti (Atica şi Beoţia).

În iconografie, toamna e semnificată prin mai multe simboluri: iepure, coardă de viţă, coarne ale abundenţei din care se revarsă fructe şi prin figura unui om în vârstă care duce în mână un coş cu struguri sau cu fructe ori care strânge fructe.
În cercul zodiacului, toamna este reprezentată de Cumpănă sau Balanţă (pentru luna septembrie, care reprezintă echinocţiul de toamnă), Scorpie sau Scorpion (pentru luna octombrie, când natura se metamorfozează în întuneric şi pământul e invadat de boli) şi Săgetător (pentru luna noiembrie, când începe vânatul).

Raportată la vârstele omului, „toamna vieţii“ este simbolul bărbăţiei şi al evaluării existenţei umane.

Din punct de vedere calendaristic, toamna reprezintă anotimpul strângerii roadelor bogate, iar ca alegorie universală ea simbolizează lumina crepusculară a ultimelor bucurii (scrutate de presimţirile morţii), dar şi a beneficiilor şi bucuriilor vieţii.

În calendarul agrar, activităţile specifice acestui anotimp erau: semănatul cerealelor (grâu, orz, secară), culesul unor plante şi fructe de leac şi înmagazinarea ultimelor recolte de pe câmp. Perioada dintre cele două Sântămării, numită Între Sântămării, era considerată timp optim pentru semănăturile de toamnă. La sfârşitul anotimpului (luna noiembrie) se efectuau ultimele pregătiri pentru iarnă, începeau şezătorile şi se intensificau îndeletnicirile legate de industria casnică (cusut, tors, ţesut,brodat, croşetat etc.).

Pentru calendarul pastoral, acţiunile specifice erau altele: coborârea oilor de la munte şi pregătirea turmelor pentru iernat, deschiderea ţarinelor pentru păşunatul devălmaş şi arendarea păşunilor, angajarea ciobanilor pentru noul an pastoral şi deschiderea vestitelor târguri sau iarmaroace pentru valorificarea produselor pastorale. Spre deosebire de anul agrar, care începea în preajma echinocţiului de primăvară, cel pastoral începea cu o lună mai târziu, la Sângiorz 23 aprilie), când ovinele şi caprinele dădeau randament maxim. Reproducţia acestor animale împărţea anul solar în două anotimpuri egale: unul fertil, între Sâmedru şi Sângiorz (când aveau loc împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul puilor) şi altul steril (când se făcea o bună hrănire a animalelor pentru a supravieţui de-a lungul iernii). La Vinerea Mare (14 octombrie) se amestecau berbecii (arieţii) cu oile pentru împerechere, datina fiind numită, după activitatea respectivă, Năpustirea Berbecilor, Nunta Arieţilor sau Nunta Oilor. Socotelile dintre ciobani şi stăpânii de oi se finalizau la Sâmedru (26 octombrie), sărbătoare care reprezenta şi ziua limită pentru diferite slujbe şi închirieri. Tot atunci se făceau şi noi învoieli, prilej de aldămaşuri şi de veselie. Calendarul pastoral se încheia cu introducerea berbecilor în turmă, activitate care se desfăşura în Transilvania la Arhangheli (8 noiembrie).

Calendarul pomi-viticol debuta cu strîngera roadelor din grădini, vii şi livezi, culesul unor plante şi fructe de leac, scuturatul nucilor ş.a. Recoltatul plantelor de leac se făcea la Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii şi echinocţiul de toamnă. Culesul roadelor pomicole începea la Sânpetru (29 iunie) şi Sântilie (20 iulie). La Sântămăria Mare (15 august) se tocmeau pândarii la vii, iar la Ziua Crucii (14 septembrie) începea culesul strugurilor. În unele zone viticole din Oltenia (de est) şi Muntenia (de vest), Ziua Crucii se numea Cârstov sau Cârstovul Viilor şi era însoţită adesea de petreceri. Ciclul vegetal al viţei de vie, lung de aproape 6 luni, începea la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie cu pornirea sevei („plânsul viţei de vie“) şi se încheia la căzutul frunzelor. Urma ciclul fermentării şi limpezirii vinului în butoaie.

Anul apicol avea aceeaşi structură ca şi cel agricol: două anotimpuri de bază (vara şi iarna), separate prin două hotare care corespundeau relativ cu echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă. Vara ţinea de la Alexii (17 martie) până la Ziua Crucii (14 septembrie) şi corespundea unei perioade sterile a stupului. Toamna sezonul apicol debuta cu „albinăritul de pădure“, adică extragerea mierii de către „bărcuitori“ (oameni specializaţi) din scorburile copacilor, unde îşi găseau adăpost albinele semisălbatice, provenite din roiurile verii, care scăpau apicultorilor. Prisăcarii recoltau mierea înainte de băgatul stupilor la iernat, în preajma echinocţiului de toamnă.

Trecerea de la anotimpul verii spre toamnă e marcată de câteva sărbători: Sântămăria Mică sau Precista Mică (8 septembrie), Ziua Crucii (14 septembrie), numită local şi Ziua Şarpelui sau Sâmedru (26 octombrie). În derularea lor predomină actele magice de previziune a vremii (observaţii astronomice şi pronosticuri meteorologice), practici legate de cultul morţilor (Moşii de Toamnă, Moşii cei Mari sau Moşii de Sâmedru) şi numeroase credinţe despre şarpe. Conform convingerii lui I. Ghinoiu, cele două Sântămării, cu intervalul calendaristic dintre ele (15 august – 8 septembrie) păstrează amintirea unui străvechi început de an (Anul Nou biblic), marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mamă peste care Biserica a suprapus Adormirea şi Naşterea Fecioarei Maria. Vinerea Mare (14 octombrie) este ziua de comemorare a Cuvioasei Parascheva care a preluat, în aceeaşi opinie, nu numai locul zeiţei romane Venera, protectoarea vegetaţiei şi fertilităţii, ci şi funcţia acesteia de hotar între iarna şi vara pastorală, această perioadă incluzând mai multe activităţi specifice mediului pastoral.

La rândul lui, Sâmedru nu constituia, în calendarul pastoral, numai hotarul de timp care încheia sezonul de vară şi deschidea pe cel de iarnă, ci a funcţionat, iniţial, şi ca început de anotimp. În acest sens, Focul lui Sâmedru reprezintă scenariul morţii şi renaşterii unei divinităţi (zeu de origine indo-europeană) care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie din calendarul creştin. Elemente de ritual specific renovării timpului apar şi la Ovidenie (21 noiembrie), mai ales în Moldova.

Perioada 14 noiembrie – 6 decembrie conţine numeraose sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului (animal totemic al dacilor). Ele încep cu Filipii de Toamnă (14 noiembrie) se continuă cu Postul de Crăciun şi se încheie pe 6 decembrie, cu Sânnicoară. Această perioadă a fost identificată, pe criterii etnologice de I. Ghinoiu, cu Anul Nou dacic peste care Biserica a plasat doi „moşi“ pe Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie).

Filipii de Toamnă sunt în relaţie directă cu începerea ciclului de reproducţie al lupilor şi cu începerea iernii. După aprecierea aceluiaşi reputat etnolog, Sântandrei ar fi o mare divinitate geto-dacă peste care creştinii au suprapus pe Sf. Apostol Andrei. Ziua lui este însoţită de mai multe obiceiuri (Bocetul Andreiului) şi rituri (Noaptea Strigoilor sau Păzitul Usturoiului, Covaşa – bătură rituală), de practici magice şi matrimoniale (Turtuca lui Andrei), de observaţii astronomice şi meteorologice precum şi acte de divinaţie (ghicire a ursitei).

Pe baza criteriilor şi cercetărilor etnografice întreprinse de înaintaşi, I. Ghinoiu identifică, în derularea unui an solar din calendarul popular, aproximativ 10 scenarii rituale mitice de renovare a timpului: 6 începuturi de an, Anul Nou civil (1 ianuarie), Anul Nou agrar (9 martie, Mucenici), Anul Nou pastoral (23 aprilie, Sângiorz), Anul Nou creştin (Sf. Paşti), Anul Nou biblic (15 august – 8 septembrie, între Sântămării) şi Anul Nou dacic (14 noiembrie – 6 decembrie) şi 4 începuturi de sezon sau anotimp: Baba Dochia (1-9 martie), Duminica Mare (Rusaliile), Sâmedru (26 octombrie) şi Ovidenie (21 noiembrie).

IARNA (provine din latinescul hibernum)

Iarna astronomică începe la solstiţiul de iarnă (21 decembrie) şi se sfârşeşte înaintea echinocţiului de primăvară (21 martie). Oficial, iarna debutează la 1 decembrie şi se termină la 28 (sau 29) februarie.

În antichitate, romanii au închinat acest anotimp lui Hefaistos, zeul metalelor şi al meşteşugurilor legate de foc, sugerând ideea că în această perioadă se pregătesc uneltele pentru începerea lucrărilor agricole.

În iconografie, iarna este reprezentată prin mai multe simboluri: salamandră, raţă sălbatică, flăcările din vatră sau un om gârbovit, cu cojoace în spate (povara anilor) care se încălzeşte la foc.

În cercul zodiacului, anotimpul este reprezentat de Capricorn (pentru luna decembrie, simbol al fertilităţii ce coincide cu solstiţiul de iarnă şi are semnificaţia plenitudinii spirituale, a concentrării şi profunzimii, dar şi a pesimismului, melancoliei şi însingurării), de Vărsătorul de apă (pentru luna ianuarie, înfăţişat sub forma unui bătrân înţelept ce poartă în mâini sau pe umeri două amfore, dintre care cea înclinată sugerează scurgerea apei atât de necesară vieţii pământeşti) şi de Peşti (pentru luna februarie, străvechi simbol al regenerării, situat înaintea echinocţiului de primăvară, care semnifică revărsările de apă ce urmează după iarnă şi înghit totul ca un potop purificator).

Raportată la vârstele omului, „iarna vieţii“ este simbolul bătrâneţilor neputincioase. Din punct de vedere calendaristic, iarna este anotimpul tristeţii şi al amorţirii, iar ca alegorie universală, ea simbolizează întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea (I. Ghinoiu).
În calendarul popular, iarna este considerată un anotimp nefavorabil pentru activităţile productive. Ciclurile de sărbători, concentrate în jurul Crăciunului şi Anului Nou, nu oferă repere calendaristice pentru lucrări şi îndeletniciri specifice spaţiului rural.

În sectorul agricol, locuitorii satului continuau şezătorile începute la sfârşitul lunii noiembrie (care face trecerea de la toamnă la iarnă) axându-se pe activităţi legate de industria casnică (cusut, tors, ţesut, brodat, croşetat etc.) abia la sfârşitul lunii februarie, activităţile agricole debutau cu pregătirea uneltelor şi a animalelor pentru arat: ascuţirea şi îndreptarea fiarelor plugului, verificarea şi repararea celorlalte părţi ale plugului, reparatul sau confecţionatul altor unelte, hrănirea animalelor de tracţiune şi încheierea unor înţelegeri între săteni pentru ajutor reciproc la plug.

Pentru animalele domestice, iarna reprezenta perioada de gestaţie a ovinelor şi caprinelor, după care urmau fătările de la sfârşitul lunii februarie şi luna martie. Iernatul lor se făcea în adăposturile fiecărui gospodar care le îngrijea până la Sângiorz. În satele care practicau păstoritul transhumant, turmele nu se mai despărţeau la Sâmedru, ci porneau direct spre locurile de iernat (Bărăgan, Bălţile şi Delta Dunării, Câmpia Tisei etc.) de unde se întorceau primăvara pentru urcatul şi păşunatul la munte. Acest calendar mai trebuie completat cu sărbătorile în care se efectuau practici cu rol de apărare a turmei împotriva animalelor sălbatice şi îndeosebi contra lupului: Sânpetru de Iarnă, Tănase de Ciumă, Filipii de Iarnă, Stretenia, Martinii de Iarnă. În zonele în care Filipii nu erau cunoscuţi ca patroni ai lupilor, locul lor era luat de Trifon Nebunul. Ziua lui de celebrare (1 februarie) indica perioada fătatului la urşi şi punerea în mişcare a sevei în butucii viţei de vie şi în tulpinile pomilor fructiferi.

Ciclul vegetal al viţei de vie (lung de aproximativ 6 luni) începe la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie şi era marcat de sărbători şi obiceiuri dedicate ursului, viţei de vie şi pomilor fructiferi: Martinii de Iarnă (1-3 februarie), Arezanul Viilor (1 februarie), Târcolitul Viei (2 februarie), Ziua Ursului (2 februarie), Ziua Omizilor (1 februarie), Trif Nebunul. Primele trei zile ale lunii februarie sunt dedicate Martinilor de Iarnă. Ceata lor e condusă de Martinul cel Mare, celebrat la Stretenie (2 februarie), sărbătoare numită Ziua Ursului, iar în unele zone din Munţii Apuseni, Trif sau Trifon este identificat cu Păstorul Lupilor, în locul lui Sânpetru. Sărbătoarea reprezintă şi Ziua Boului, animal cu funcţii fertilizatoare („unde calcă boul, izvorăşte apa“) şi oraculare („dacă bea boul apă, din urma lui, anul va fi mănos“). Tot la începutul lui februarie se desfăşura, în mai multe sate din sudul României, un ceremonial dionisiac de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor.

Calendaristic iarna debutează cu luna decembrie („luna cadourilor“), aceasta fiind perioada cea mai frumoasă şi mai aşteptată a anului, bogată în sărbători, credinţe şi obiceiuri specifice sfârşitului de an (Bubatul, Varvara, Savele, Sânnicoară, Ignatul, Crăciunul). Dintre acestea se detaşează Crăciunul cu scenariul său mitico-ritual care cuprinde trei zile (Ajunul, Crăciunul şi a doua zi de Crăciun şi cu întreaga bogăţie de datini: piţărăii, colindele, Pomul de Crăciun etc.). Împreună cu sărbătorile Anului Nou, ele alcătuiesc scenariul mitic de renovare a timpului, specific începutului de an, care cuprinde două intervale simetrice (o perioadă fastă şi una nefastă), caracterizate prin numeroase acte rituale, practici magice şi de pomenire a morţilor, acte de divinaţie (prevestire a viitorului) şi prognoze meteorologice etc.

Sfinţii acestei perioade sunt moşi care aduc omătul: Moş Nicolae, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Ei semnifică îmbătrânirea timpului şi sugereată apropierea morţii. În schimb, cei după Anul Nou (Sânvasile şi Sântion) sunt tineri şi cheflii, asemenea timpului din lunile ianuarie şi februarie. În zilele lor se fac ospeţe la care se mănâncă şi se bea peste măsură. Ceilalţi au diferite însărcinări: unii dezleagă limba păsărilor (Vlasie, Dragobetele), asigură liniştea şi odihna oamenilor (Sântoaderii), jalonează timpul unor îndeletniciri (Ziua Ursului reprezintă începutul anului viticol) sau patronează mai multe sectoare. De pildă, Trif Nebunul apare într-o triplă ipostază: patron al viţei de vie, al pomilor fructiferi şi al holdelor şi livezilor, stăpân al insectelor dăunătoare şi ocrotitor al lupilor. Acelaşi rol de protector al oamenilor şi al animalelor, al păsărilor de curte şi la recoltelor îl are şi Sf. Haralambie.

În concepţia arhaică, sintetizată şi aprofundată de I. Ghinoiu, anul era împărţit în patru perioade (copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea) care corespundeau cu vârstele omului. Evenimentele acestor perioade, numite anotimpuri, erau ordonate şi influenţate de sărbătorile celor două mari cicluri: familial şi calendaristic. Singura deosebire constă în durata acestor intervale: viaţa omului se consuma în câteva decenii, pe când evenimentele din cursul anului se petreceau în 365 sau 366 de zile.

Pentru locuitorii satului tradiţional, timpul avea valoare lucrativă. El era intim legat de întâmplările şi evenimentele derulate în viaţa lor (ocupaţii, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor şi păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum şi îndeletnicirile lor principale: agricultura şi păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar şi unul pastoral. Celelalte activităţi rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor.


Sursa http://www.agoracrestina.ro/bibliot...n-calendarul-popular-anotimpurile-anului.html
 
În Africa, pe întinderile acoperite cu vegetaţie ierboasă ale Deşertului Namib, apar porţiuni circulare de pământ golaş, denumite cercuri ale zânelor”. Cauza apariţiei lor nu este cunoscută cu precizie; au fost propuse multe explicaţii, foarte diferite, iar recent, o nouă ipoteză susţine că ele ar fi pur şi simplu rezultatul competiţiei naturale dintre plante.

De la acţiunea unor insecte precum furnicile şi termitele până la emisii de gaze subterane care distrug vegetaţia, numeroase ipoteze au încercat să explice apariţia acestor ciudate structuri circulare din Deşertul Namib.

Vârsta medie a unui cerc mai mic este de 24 de ani, în vreme ce cercurile mai mari pot exista timp de 75 de ani, dar de ce apar ele şi de ce dispar nu se ştie încă.

Cea mai recentă ipoteză aduce în prim-plan competiţia naturală pentru resurse care are loc în rândul plantelor, pe acest sol sărac în nutrienţi şi în apă.

Plantele mai puternice consumă apa şi nutrienţii din sol, făcând ca vecinii lor mai slabi să piară, lăsănd gol pământul din jur sub forma unor petice circulare.

Zonele circulare devin astfel depozite în care se acumulează apă şi nutrienţi (deoarece pe ele nu mai există plante care să le consume), iar plantele de dimensiuni mai mari se pot astfel înrădăcina la marginile cercurilor, stabilizând aceste formaţiuni.

Teorii anterioare se axaseră pe rolul unor insecte precum termitele, pornind de la faptul că în centrul cercurilor există cuiburi ale acestor insecte, dar alţi oameni de ştiinţă afirmă că e vorba despre o corelaţie care nu înseamnă neapărat o relaţie cauză-efect.

Mai degrabă pare verosimilă acestă ipoteză nou, ce are în vedere un „model de auto-organizare a vegetaţiei” ce rezultă din interacţiunile plantelor

Noua ipoteză, propusă de Michael Cramer şi Nichole Barger de la Universitatea Cape Town din Africa de Sud, a fost testată măsurând anumiţi parametri ai cercurilor - mărimea, densitatea şi gradul de ocupare a terenului - atât prin cercetări la sol, cât şi cu ajutorul Google Earth. Cercetătorii au colectat mostre de sol de la diferite adâncimi şi au analizat conţinutul de apă şi nutrienţi.

Apoi, au introdus aceste informaţii, împreună cu date privind precipitaţiile şi temperaturile sezoniere, într-un model computerizat.

Au constatat că mărimea cercurilor, densitatea şi gradul în care acoperă terenul sunt corelate cu cantitatea de resurse disponibile: cercurile sunt mai mici când resurse precum cantitatea de azot din sol şi cantitatea de apă din precipitaţii sunt mai bogate.

Cantitatea de apă din precipitaţii determină distribuţia cercurilor, în mod foarte exact şi sensibil: cercurile apar doar în zone unde există o anumită cantitate de apă - nici prea multă, nici prea puţină. Din această cauză, schimbările în regimul precipitaţiilor, de la un an la altul, pot duce la apariţia sau dispariţia subită a cercurilor.

Termitele ar putea juca şi ele un rol, cred cercetătorii, ca un fenomen secundar, ce serveşte la menţinerea cercurilor, distrugând plantele care răsar în interiorul acestora. Pentru a-şi verifica ipoteza, cercetătorii intenţionează să realizeze teste experimentale: dacă cercurile apar ca urmare a unui deficit de nutrienţi şi apă, atunci administrarea de apă şi îngrăşăminte ar trebui să ducă la creşterea vegetaţiei în interiorul cercurilor, comfirmând astfel ipoteza cercetătorilor de la Universitatea Cape Town.





Sursa: Live Science / Foto: N. Juergens
 
PARA , un fruct banal sunteti tentati sa spuneti ,ei bine, pariu ca nu stiati ca :

.....in lume exista peste 3.000 de tipuri de pere.

.......pere sunt originare din Asia si din Europa. Copacii care fac pere au fost plantati in America de Nord abia in anul 1620.

.....perele care se coc dupa ce sunt culese sunt mai gustoase decat cele care sunt lasate in copac pana la coacere.

....chinezii considera para simbolul nemuririi. Distrugerea unui par simbolizeaza o moarte tragica.

.....inainte ca tutunul sa fie adus in Europa, frunzele parului erau fumate.

.....in anul 1700 para a primit denumirea de “fructul de unt” datorita texturii sale cremoase.

...in Grecia Antica perele erau folosit ca remediu pentru ameteala.

....lemnul de par este folosit pentru confectionarea pieselor de mobilier, a instrumentelor muzicale si a ustensilelor de bucatarie. De asemenea, acest lemn este ideal pentru sculptura.

......perele contin nutrienti care ajuta la intarirea sistemului imunitar.

.....homer spunea despre pere ca sunt “darul zeilor” pentru oameni.
 
Premii Ig Nobel în 2013, acordate de Universitatea Harvard celor mai trăznite, ciudate şi inutile descoperiri ştiinţifice, o alternativă amuzantă la adevăratele premii Nobel, au fost "câştigate" de inventatorii unui sistem de capturare a teroriştilor care deturnează avioane, informează Mediafax, citând Reuters.

Potrivit revistei de umor Annals of Improbable Research, care sponsorizează aceste trofee împreună cu Harvard-Radcliffe Science Fiction Association şi Harvard-Radcliffe Society of Physics Students, la cea de-a 23-a ediţie, Premiile Ig Nobel, sărbătoresc neobişnuitul, onorează imaginaţia şi stimulează interesul oamenilor în ceea ce priveşte ştiinţa, medicina şi tehnologia.

Premiul Ig Nobel pentru ingineria de siguranţă a revenit americanului Gustano Pizzo, pentru inventarea unui sistem electromecanic de capturare a teroriştilor care deturnează avioane. Sistemul îl aruncă pe terorist printr-o trapă, îl leagă şi îl bagă într-un balot şi apoi îl aruncă din avion printr-o uşă specială, prin care acesta este paraşutat într-o zonă în care va fi arestat de poliţiştii care îl aşteaptă la sol.


Premiul Ig Nobel pe 2013 la categoria psihologie. Echipa de cercetători din Grenoble, coordonată de Laurent Bègue de la Universitatea Pierre Mendès-France, a primit premiul Ig Nobel pe 2013 la categoria psihologie, pentru un studiu care a demonstrat că oamenii, cu cât beau mai mult alcool, cu atât se simt mai frumoşi. Studiul, intitulat "Beauty is the the eye of the beer holder" ("Frumuseţea stă în ochii băutorului de bere"), a fost realizat în cooperare cu Universitatea Paris-Descartes, Universitatea Paris-VIII şi Universitatea de Stat din Ohio şi a fost publicat anul trecut în revista British Journal of Pychology.

Premiul Ig Nobel pe 2013 în medicină a fost acordat unei echipe chinezo-nipone, care a studiat efectele muzicii de operă asupra şoarecilor care au primit un transplant cardiac.

Premiul Ig Nobel pentru probabilitate: amuzant, dar prea puţin util în viaţa cotidiană, un alt studiu ce relevă că o vacă cu cât rămâne culcată mai mult timp, cu atât este mai probabil ca ea să se ridice în curând. Autorii studiului, cercetători din Marea Britanie, Olanda şi Canada, au descoperit de asemenea că, dacă o vacă se ridică în picioare, nu este uşor de aflat când se va culca din nou.

Premiul Ig Nobel pentru pace a revenit unui preşedinte adevărat, cel al statului Belarus, Aleksandr Lukaşenko, care a promulgat o lege ce stipulează faptul că aplauzele în public sunt ilegale. Potrivit BBC, Poliţia Naţională din Belarus a primit şi ea acelaşi premiu, pentru că a arestat un bărbat care avea o singură mână, sub acuzaţia că a aplaudat în public.

Premiul Ig Nobel la categoria biologie şi astronomie a fost acordat unei echipe internaţionale, alcătuită din cercetători din Suedia, Africa de Sud, Germania, Australia şi Marea Britanie, care a demonstrat că gândacul de bălegar, atunci când se rătăceşte, îşi regăseşte drumul privind spre cer, spre galaxia noastră, Calea Lactee.

Premiul Ig Nobel în fizică a revenit cercetătorilor italieni, francezi, ruşi, elveţieni şi britanici care au arătat că anumite persoane ar fi din punct de vedere fizic capabile să alerge pe suprafaţa unui lac, dacă atât acele persoane, cât şi acea apă s-ar afla pe Lună.

Premiul Ig Nobel pentru chimie a recompensat o echipă japoneză care a descoperit că procesul care îi face pe oameni să plângă atunci când curăţă ceapă este mult mai complicat decât credeau oamenii de ştiinţă.

Premiul Ig Nobel la categoria arheologie a fost acordat americanului Brian Crandall şi canadiano-americanului Peter Stahl, doi cercetători care au analizat felul în care oasele unui şoarece de câmp se dizolvă în sistemul digestiv uman.

Premiul Ig Nobel pe 2013 la categoria sănătate publică a revenit unor cercetători thailandezi, pentru o serie de tehnici medicale de reataşare a penisului după amputarea acestuia (adeseori cauzate de soţii geloase). Cercetătorii asiatici recomandă aceste tehnici cu excepţia cazurilor în care penisurile amputate erau parţial mâncate de raţe.

Premiile Ig Nobel 2013 au fost înmânate câştigătorilor de cinci laureaţi autentici ai premiilor Nobel: Dudley Herschbach (chimie, 1986), Roy Glauber (fizică, 2005), Eric Maskin (economie, 2007), Sheldon Glashow (fizică, 1979) şi Frank Wilczek (fizică, 2004).



Sursa
 
Marea majoritate crede ca tipatul bufnitei in noapte provoaca moartea unui nou nascut,sau prezenta pe acoperisul casei este moarte sigura a cuiva din respectiva casa si cam atat. Altii insa zic ca ar reprezenta intelepciunea, mai bine sa vedem simbolistica acetei vietati de-a lungul timpului si in diferite culturi .


Ca şi alte animale cu o simbolisticã bogatã, nici bufnița nu scapã de sub semnul unui amalgam de sentimente care variazã de la o profundã admirație la o genuinã spaimã. Bufnițele au fost venerate, disprețuite, iubite, condamnate, învestite cu înțelepciunea ancestral sau cu vrãjile cele mai periculoase. În folclorul Indian, bufnițele simbolizeazã istețimea şi generozitatea, având totodatã şi importante puteri profetice. Ideea apare şi la Esop, precum şi în multe mituri greceşti. Dar pânã la rãsãritul evului mediu în Europa, bufnița începe sã capete o umbrã întunecatã, tenebroasã, maleficã. Apariția sa noaptea, când oamenii erau neajutorați, prevestea nefericiri şi moarte.

Creaturile nocturne în genere sunt asociate cu un nivel ridicat de cunoaştere ezotericã, intuiție bine dezvoltatã, abilitãți mediumice. Vechi tradiții vorbesc despre faptul cã astfel de animale puternic încãrcate energetic se apropie doar de persoanele care le împãrtãşesc energia, construind o legãturã aparte. În miturile Greciei antice, Athena a fost atât de impresionatã de ochii adânci şi mari ai pãsãrii, de apariția sa solemnã, încât alungã corbul înşelãtor şi o onoreazã pe ea drept cea mai nobilã dintre înaripate. Athene noctua, mica bufnițã a zeiței, popula Acropolis în numãr mare. Se credea cã o luminã interioarã magicã îi furniza puterea de a vedea în beznã. În calitate de companion al Athenei, însotea armatele la rãzboi, inspirându-I pe soldați. dacã o bufnitã zbura deasupra unei oşti greceşti înainte de bãtãlie, se considera semn al victoriei. Pasãrea veghea şi asupra comerțului de pe reversul monedelor. Tot în mituriel greceşti ea este interpreta lui Atropos, cea care reteazã firul destinului.

În schimb la Roma conotațiile negative par sã domine. Tipãtul pãsãrii vestea moartea iminentã. Se spune cã morțile lui Iulius Caesar, Augustus, Commodus şi nu numai, au fost prevestite de bufnite. Pasãrea apare ca un semn rãu şi înaintea înfrângerii armatei romane la Carrhae. Potrivit lui Artemidorus (sec. II), dacã visai o bufnițã însemna ori cã naufragiezi ori cã vei fi jefuit. Altã superstiție învestea vrãjitoarele cu capacitatea de a se metamorfoza în pãsãrile nopții, care sugeau sângele copiilor. Unul dintre mituri povesteşte cã Proserpina/Persefona a fost adusã cu forța în infern de cãtre Pluto/Hades. Acesteia I se permitea sã se întoarcã la mama sa Ceres/Demeter dacã nu consuma nimic în lumea de dincolo. Ascalpus însã o vede culegând o rodie şi o pârãşte. Este prefãcut într-o bufnițã, o slugã demnã de dispreț. Bufnița comportã aşadar un dualism pronunțat inteligențã-întunecare, cochetând cu ocultismul, instinctele, clarviziunea, iluminarea prin vis/meditație, magia în formele sale mai mult sau mai puțin benefice.

În cultura celticã, unde numele sãu “coileach-oidhche” o apropie etimologic de bãtrânele magiciene (“cailleach”), pasãrea are un rol psihopomp, de ghid prin lumea de dincolo, fiind totodatã şi o imagine a Marii Zeițe. Ajutã la demascarea celor care vor sã facã nelegiuiri. Dupã cucerirea Galliei bufnita pãstreazã aspecte ale fertilitãții, dar mai înainte se crede cã fãcea parte dintr-un cult mai bizar, Cultul Capetelor, unde apare însoțitã de tigve umane şi de bovine. Cel mai faimos mit în care este implicate pasãrea relateazã istoria lui Bloudeuwedd. Lleu, unul dintre personajeel central, îl roagã pe magicianul Gwydion sã-I creeze o soție, pentru cã mama sa îl blestemase sã nu ia de soațã o femeie obişnuitã. O numeşte Bloudeuwedd. Aceasta îl pãcãleşte pe soț sã-I divulge secretul mortalitãții sale, dupã care îl ucide. Pedepsitã, femeia se preface într-o bufnițã. În Tara Galilor bufnița, pe lângã alura magicã şi mortalã, mai are şi sensul reînnoirii. Zeița Arianrhod se metamorfozeazã într-o mare bufnitã şi prin ochii sãi mãreți pãtrunde cele mai absconse taine ale inconştientului uman. Se mişcã sprinten, îi ajutã pe cei aflați la anaghie. Zeițã a lunii, Arianrhod se mai numea şi roata de argint pentru cã îi purta cu ea pe morți pânã în Emania, lãcaşul de veci. Palatul sãu sãlãşluia în aurora borealã.

Pentru cã nu înfruntã lumina zilei, bufnița mai reprezintã şi tristețea, melancholia, singurãtatea. La egipteni ea este bezna, frigul, moartea. Şi în China anticã este o pasãre înspãimântãtoare, crezându-se cã şi-ar devora mama (ar fi aici un exces de yang). Exprimând excesul de yang aduce seceta, copiii nãscuți în ziua bufnitei (solstițiul de varã) având o fire violentã. Vechi animale mitic, s-ar confunda cu Dragonul-Torțã, emblem celei de-a doua dinastii, Yin. Este pasãrea închinatã fierarilor şi solstițiilor. Patrona zilele în care se fãureau spadele. Indienii din preerie erau de pãrere cã ea acorda ocrotire pe timpul nopții, de accea i se foloseau penele în anumite ritualuri. Funcția psihopompã nu lipseşte, la algonchini gãsim de pildã în cortul de ceremonie reprezentarea unui om-bufnițã care aratã drumul spre ținutul de la Soare-Apune. Vrãjitorul care încarneazã puterea adevãrului se poate preface în bufnițã.

Animal primordial şi ea, cucuveaua ar putea fi asimilatã bufnitei. Pãsãrile de noapte mai sugereazã şi o percepție acutizatã a lumii, a ceea ce este inaccesibil cunoaşterii obişnuite, realizate pe vreme de luminã. Companion al Athenei, simbolizeazã reflexivitatea şi clarviziunea care dominã fortele întunecate. Aztecii o considerau un animal infernal, pus in relatie cu fortele chtoniene, deci ale inconştientului. Ca pasãre a morții, în materialul funerar incaş o regãsim reprezentatã desupra cuțitului sacrificial, cu pieptul însângerat şi însoțitã de doi câini. Pãzitoare a întunericului, dotatã cu simțuri evoluate, bufnița sau cucuveaua, animal totemic şi şamanic, poate acționa ca ghid spiritual puternic, percepând adevãruri inaccesibile multora şi câştigând o înțelepciune superioarã ca urmare a cãlãtoriilor sale prin tenebre.

http://www.historia.ro/
 
Tot ce-ai vrut să ştii despre Premiile Nobel şi ţi-a fost ruşine să întrebi :P


Premiile Nobel s-au născut din voinţa inventatorului dinamitei, savantul şi industriaşul suedez Alfred Nobel (1833 - 1896), graţie unei clauze menţionate în testamentul său redactat la Paris, în 1895, cu un an înainte de a muri, informează AFP.

Industriaşul suedez a luat decizia de a dona în fiecare an veniturile generate de imensa lui avere unor personalităţi care s-au evidenţiat în anul precedent pentru servicii aduse omenirii.

Potrivit acestui testament, aproximativ 31,5 milioane de coroane suedeze, care reprezintă în zilele noastre echivalentul a 1,7 miliarde de coroane (197 de milioane de euro), au alcătuit un capital ale cărui dividende anuale trebuie distribuite "acelora care, pe parcursul anului precedent, s-au consacrat interesului public şi binelui omenirii".

Testamentul redactat la Paris prevedea ca dividendele anuale generate de acel capital iniţial să fie repartizate astfel:

"O parte pentru acela care va fi făcut descoperirea sau invenţia cea mai importantă în domeniul fizicii; o parte pentru acela care va fi făcut descoperirea cea mai remarcabilă în chimie; o parte pentru acela care va fi făcut descoperirea cea mai importantă în domeniul fiziologiei sau medicinei; o parte pentru acela care va fi produs în domeniul literar opera cea mai remarcabilă şi cu o tendinţă idealistă; şi o parte pentru acela care va fi acţionat cel mai bine pentru fraternizarea popoarelor, abolirea sau reducerea armelor permanente, iniţierea şi multiplicarea congreselor pentru pace".

Din punct de vedere legal, testamentul nu a desemnat un legatar pentru averea în sine a industriaşului suedez. La deschiderea lui, în 1897, testamentul a fost contestat de membrii familiei Nobel.

În plus, Alfred Nobel a desemnat comisii şi comitete diferite care să atribuie în fiecare an aceste premii: Academia suedeză atribuie Nobelul pentru literatură, Karolinska Institutet pe cel pentru medicină, Academia regală suedeză pentru ştiinţe decernează Nobelurile pentru fizică şi chimie, iar un comitet special desemnat de Parlamentul norvegian atribuie Nobelul pentru pace. Testamentul nu explică însă metodologia pe care fiecare comisie trebuie să o urmeze pentru a decerna premiile în fiecare disciplină.

Pentru ca această problemă să fie reglată a fost nevoie de trei ani: s-a decis să se instituie în calitatea de legatar o Fundaţie Nobel care să administreze capitalul din care se acordă premiile Nobel, iar acele instituţii şi comitete desemnate prin testament au acceptat să atribuie aceste premii.

În 1968, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la înfiinţare, Banca Centrală a Suediei (Riksbank) a instituit un premiu pentru ştiinţe economice în memoria lui Alfred Nobel, punând la dispoziţia Fundaţiei Nobel o sumă anuală echivalentă cu valoarea celorlalte premii Nobel.

În prezent, premiul Nobel din fiecare domeniu este în valoare de 8 milioane de coroane suedeze (circa 925.200 euro) şi poate fi împărţit dacă există mai mulţi laureaţi în aceeaşi categorie, însă numărul acestora nu poate fi mai mare de trei.

Cum a devenit Alfred Nobel, "comerciantul morţii", un veritabil "finanţist al păcii"?

Un anunţ postat la mica publicitate şi o eroare strecurată în textul unui necrolog - câteva rânduri simple - au tulburat destinul suedezului Alfred Nobel, inventatorul dinamitei şi, devenit ulterior, "părintele" celebrelor premii care îi poartă numele.

"Domn foarte bogat, în vârstă şi cultivat, locuind la Paris, doreşte să găsească o femeie, tot în vârstă, talentată în domeniul limbilor străine, pentru a-i deveni secretară şi menajeră" - prin acest anunţ postat la rubricile de mică publicitate din presa pariziană a intrat în viaţa lui Alfred Nobel aceea care urma să devină prima femeie laureată a premiului Nobel pentru pace şi care a reprezentat, totodată, principalul factor care l-a influenţat pe industriaşul suedez să se implice în lupta împotriva războiului, pacifista austriacă Bertha von Suttner.

Acest lucru se întâmpla în 1876, cu aproape 20 de ani înainte de redactarea testamentului final al lui Alfred Nobel, prin care au fost înfiinţate celebrele premii.

Milionarul celibatar, care, contrar anunţului postat la mica publicitate, nu era chiar bătrân - avea în acel moment 43 de ani -, trăia liniştit la Paris, bucurându-se de avantajele oferite de imensa lui avere, generată de invenţiile sale. Nobel era însă dezamăgit de fizicul său şi de posibila folosire în scopuri criminale a descoperirilor sale.

"Era o persoană care se detesta. În plus, nu credea că merita să aibă o soţie şi se considera foarte urât", a declarat jurnalistul american Scott London, considerat un expert în domeniul premiului Nobel pentru pace.

Bertha, contesa austriacă mai tânără ca Nobel cu 10 ani, nu a rămas în slujba industriaşului suedez decât o săptămână, întorcându-se de urgenţă în ţara ei natală pentru a se căsători cu baronul von Suttner.

Însă prietenia care s-a legat atunci între cei doi a durat până la moartea filantropului.

"Mulţi s-au întrebat dacă se îndrăgostise de ea şi dacă această iubire l-a inspirat să creeze Nobelul pentru pace. Era, înainte de toate, o legătură palpitantă: magnatul muniţiilor şi campioana păcii", explică Scott London.

"Deşi ar fi exagerat să spui că el a creat Nobelul pentru pace datorită ei, Bertha a avut cu siguranţă o influenţă decisivă pentru a-l ajuta pe Alfred Nobel să înţeleagă şi să sprijine apariţia unei mişcări pacifiste în Europa", a adăugat acelaşi jurnalist.

Bunicul jurnalistului american, Irvin Abrams, a ajuns în 1962 la concluzia că Bertha von Suttner a fost o persoană foarte importantă pentru Alfred Nobel, bazându-se în special pe corespondenţa celor doi.

Bertha von Suttner (Ilustraţie: Shutterstock.com)Bertha von Suttner

"Informaţi-mă, convingeţi-mă, iar eu voi face ceva mare pentru mişcare", scria Alfred Nobel, semnându-şi scrisoarea cu formula "Al vostru pentru totdeauna şi pentru mai mult decât totdeauna", salutând scrierile "amazoanei care se războieşte atât de curajos cu războiul".

Fascinaţia lui Nobel pentru Bertha, care a devenit celebră în 1889 cu volumul pacifist "Bas les armes!/ Jos armele!", devenit best-seller, şi felul în care pacifista austriacă a înţeles contradicţiile personalităţii magnatului suedez, au fost şi ele evidenţiate.

În 1895, Bertha von Suttner îl descria pe Alfred Nobel în felul următor: "Un gânditor, un poet, un om amar şi bun, nefericit şi fericit, dispus către superbe stări de spirit înălţătoare, dar şi către suspiciuni bolnăvicioase, un pasionat admirator al orizonturilor gândirii umane, dar şi profund neîncrezător în faţa micimii de spirit născute din nebunia umană, înţelegând totul şi nesperând la nimic".

"În acest fel mi-aţi apărut. Şi cei 20 de ani care au trecut nu au făcut nimic pentru a şterge această imagine", adăuga Bertha von Suttner.

În 1888, o altă coincidenţă l-a marcat profund pe Alfred Nobel. Un cotidian francez a făcut o eroare în articolul care anunţa decesul fratelui industriaşului suedez, Ludvig, publicându-l cu titlul: "Comerciantul de moarte a murit". "Doctorul Alfred Nobel, care a făcut avere descoperind un mijloc de a ucide cât mai multe persoane mai repede ca în trecut, a murit ieri", scria cotidianul francez.

"Alfred a fost oripilat când a citit acel articol şi apoi a devenit obsedat de reputaţia lui postumă. După acel articol şi-a schimbat testamentul", a explicat Scott London.

La opt ani după acest incident, Alfred Nobel moare, iar celebrul său testament consacră cea mai mare parte din averea industriaşului suedez unor premii anuale, decernate în memoria acestuia. Bertha, după ce a devenit prima femeie laureată cu Nobelul pentru pace, în 1905, a murit în 1914, cu trei luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Premiile Nobel - în fapte şi cifre

Premiile Nobel au recompensat, între 1901 şi 2012, un număr de 838 de persoane, a căror vârstă medie este de 59 de ani, şi 24 de organizaţii, informează AFP.

Însă cine este cel mai vârstnic laureat al premiului Nobel? Dar cel mai tânăr? Câte femei au primit acest premiu?

Prezentăm mai jos o serie de informaţii insolite despre laureaţii premiului Nobel, potrivit site-ului Fundaţiei Nobel, nobelprize.org.

Record Nobel: 259 de candidaţi - acesta este numărul de nume propuse în 2013 la premiul Nobel pentru pace, o cifră record pentru acest premiu. Printre cele 259 de nume figurează 50 de organizaţii. Cu excepţia laureaţilor, numele candidaţilor vor fi dezvăluite abia peste 50 de ani.

Refuz Nobel: Doi laureaţi au refuzat premiul - francezul Jean-Paul Sartre a refuzat premiul pentru literatură în 1964, premierul vietnamez Le Duc Tho a refuzat să împartă premiul pentru pace în 1973 cu Secretarul american de Stat Henry Kissinger. În plus, Adolf Hitler a interzis unui număr de trei laureaţi germani să primească premiul - Richard Kuhn (chimie, 1938), Adolf Butenandt (chimie, 1939) şi Gerhard Domagk (medicină, 1939) -, iar guvernul sovietic l-a obligat pe Boris Pasternak să refuze premiul pentru literatură în 1958.

Laureaţi Nobel încarceraţi: Trei laureaţi se aflau la închisoare în momentul în care premiul a fost anunţat: pacifistul şi jurnalistul german Carl von Ossietzky (1935); opozanta birmană Aung San Suu Kyi (1991) şi disidentul chinez Liu Xiaobo (2010). Aung San Suu Kyi a mers pe 16 iunie 2012 la Oslo unde a putut să îşi prezinte în cele din urmă discursul de acceptare a premiului Nobel, la peste 20 de ani după atribuirea acestuia.



Cei mai vârstnici laureaţi Nobel: La 90 ani, americanul de origine rusă Leonid Hurwicz, câştigător al premiului pentru economie în 2007, a devenit cel mai în vârstă laureat în momentul atribuirii premiului Nobel. Decedat în iunie 2009, el a mai trăit doar câteva luni după ce a primit acest premiu. În ceea ce le priveşte pe femei, romanciera britanică Doris Lessing este cea mai în vârstă laureată Nobel. Scriitoarea avea 87 de ani în momentul în care a fost recompensată cu Nobelul pentru literatură în acelaşi an (2007).

Cei mai tineri laureaţi Nobel: La 25 de ani, britanicul Lawrence Bragg a devenit în 1915 cel mai tânăr laureat al premiului Nobel - premiul pentru fizică -, pe care l-a împărţit cu tatăl său William.

Nobel în familie: Istoria familiei franceze Curie se confundă cu aceea a premiilor Nobel. În 1903, soţii Pierre şi Marie Curie au fost recompensaţi cu Nobelul pentru fizică. În 1911, Marie Curie (născută Skolodowska), prima femeie premiată cu Nobel, a fost din nou laureată, dar într-o altă disciplină - chimie -, devenind singura femeie de două ori câştigătoare a premiului. În 1935, fiica ei Irène Juliot-Curie şi soţul ei Frédéric Juliot au primit la rândul lor premiul Nobel pentru chimie. Sora mai mică a lui Irène, Eve Curie, s-a căsătorit cu Henry Richardson Labouisse care, în calitate de director al UNICEF, a primit în numele acestei agenţii din cadrul ONU premiul Nobel pentru pace în 1965.

Nobel şi femeile: 44 de femei, inclusiv Marie Curie de două ori, alături de 795 bărbaţi, au fost laureaţi ai premiului Nobel de la înfiinţarea acestuia în 1901. Abia în 2009 premiul Nobel pentru economie a fost atribuit unei femei - americanca Elinor Ostrom. În fizică, doar două femei - alături de 191 bărbaţi - au fost recompensate, însă niciuna după anul 1963.

Limbile şi Nobelul pentru literatură: Engleza ocupă prima poziţie în topul limbilor folosite de cei mai mulţi scriitori care au primit Nobelul pentru literatură, cu 26 laureaţi, urmată de franceză şi germană (ambele cu 13 laureaţi), spaniolă (11 laureaţi), suedeză (şapte laureaţi), italiană (şase laureaţi), rusă (cinci laureaţi), poloneză (patru laureaţi), norvegiană şi daneză (ambele cu trei laureaţi), greacă şi japoneză (ambele cu doi laureaţi). Araba, chineza şi chiar occitana, printre alte limbi, sunt la rândul lor reprezentate în acest top.

Sursa: Mediafax

http://www.descopera.ro/dnews/11470...premiile-nobel-si-ti-a-fost-rusine-sa-intrebi
 
Prima mea umbreala a fost o imensa frunza de brusture :P iar cand am primit o umbrela adevarata.... inspectam cerul ,doar, doar apare un norisor si pot pleca cu umbrela la vedere () ca doar eram cineva :D: Plecam asadar pe urmele umbreleii de-a lungul timpului.


Indiferent dacă este vorba despre umbrele de ploaie sau umbrele de soare, aceste obiecte nu sînt deloc instrumente care să aibă o istorie recentă. Povestea lor a luat naştere cu cîteva mii de ani înaintea erei noastre.

Pornind de la principiul, vechi de cînd lumea, că întotdeauna ce-i prea mult strică, aşa şi razele soarelui au determinat oamenii Antichităţii să îşi găsească un mijloc de protecţie împotriva lor (şi este de bănuit că nu erau atît de puternice precum cele din zilele noastre). Aşa s-a născut umbrela, acum mai bine de 4.000 de ani, ea fiind prezentă atît în Egiptul antic, cît şi în Asiria sau Grecia. Se spune însă că prima umbrelă ar fi fost confecţionată din mătase de un chinez. Tot Chinei îi este atribuită şi invenţia primei umbrele din material rezistent la apă, pentru protecţie împotriva ploii, obţinută prin ceruirea şi lăcuirea umbrelei din hîrtie.

Trebuie menţionat însă că la început umbrelele încă nu aveau forma cunoscută astăzi, ci semănau mai degrabă cu un evantai mult mai mare susţinut de un mîner înalt. Aspectul modern a fost adoptat urmînd principiul formei corturilor utilizate în Antichitate pentru diferite festivităţi.

Umbrelele erau cel mai des asociate cu regalitatea, dovadă stînd basoreliefurile şi imaginile înfăţişînd regi însoţiţi de slujitori care îi fereau de soare cu ajutorul unor umbrele mărginite de ciucuri. Mai tîrziu, în basoreliefuri au fost reprezentate umbrelele prevăzute cu o perdea din pînză brodată sau din mătase, confecţionate astfel pentru a proteja de soare întregul corp. Egiptenii aveau însă şi umbrelele confecţionate din frunze de palmier sau din pene colorate ataşate unui mîner lung. La greci, pe lîngă faptul că era nelipsită dintre accesoriile femeilor de rang înalt, umbrela era utilizată şi în ritualuri religioase desfăşurate în cinstea lui Dionis (zeul vinului şi al viţei de vie), acesta însuşi fiind reprezentat într-un basorelief cu un astfel de obiect în mînă. De asemenea, preotesele Atenei (zeiţa înţelepciunii în mitologia greacă), în timpul sărbătorilor dedicate acestei zeităţi, îşi acopereau capetele cu umbrele confecţionate cel mai adesea din piele.

Cîteva mii de ani mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, umbrela era reinventată de italieni care au denumit obiectele “umbrellaces” – erau confecţionate din piele şi aveau formă asemănătoare cu cea a unui baldachin – cu ajutorul cărora se fereau de soare mai-marii oraşelor.

Ulterior, pe parcursul aceluiaşi secol, umbrelele au devenit un accesoriu din ce în ce mai utilizat de femeile din zona nordică a Europei, din cauza ploilor dese din această regiune. Un secol mai tîrziu, scriitorul englez Jonas Hanway s-a afişat timp de treizeci de ani purtînd o umbrelă, astfel schimbînd conceptul care susţinea că umbrelele sînt accesorii strict feminine şi popularizînd obiceiul şi printre bărbaţi.

Primul magazin de astfel de obiecte s-a deschis în Londra anului 1830 – “James Smith & Sons” (care există şi în zilele noastre), iar primele umbrele erau confecţionate din oase de balenă sau stinghii de lemn acoperite cu alpaca sau pînză unsă cu grăsime pentru a fi impermeabile.

Umbrela cu spiţe din metal a fost inventată la mijlocul secolului al XIX-lea, creatorul ei, Samuel Fox, explicînd că ideea i-a venit în urma căutării unei soluţii pentru a utiliza surplusul de suporturi folosite pentru crinolinele şi corsetele rochiilor purtate de femeile acelui secol.


Sursa
http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/05/25/istoria-umbrelei/
 
Un obiectiv pe care nu-l rateaza nimeni cand ajunge la Roma este Fontana di Trevi,fantana in care arunci un banut pt a reveni .

Numele fântânii, Trevi, vine de la “Tre vie”, care înseamnă “trei căi”, din moment ce fântâna este la răscrucea dintre trei străzi.

Legenda spune că dacă arunci o monedă, te vei întoarce la Roma, dacă arunci două monede, te vei îndrăgosti de un italian, şi dacă arunci trei monede, te vei căsători cu persoana pe care o vei întâlni.

Fontana di Trevi a fost construită sub patronajul a trei papi – Clement al XII-lea, Benedict al XIV-lea și Clement al XIII-lea - și a avut inaugurarea oficială la 22 mai 1762, după 30 de ani de la începutul construcției.

Deși a fost terminată în secolul al XVIII-lea, istoria acestei fântâni începe de fapt cu mult timp înainte, în antichitate. În anul 19 î.Hr., generalul roman Marcus Vipsanius Agrippa construiește Aqua Virgo, un apeduct subteran ce avea ca scop alimentarea primelor băi publice ale orașului. Fontana di Trevi se află în punctul terminus al acestui apeduct (și la intersecția a trei drumuri, de unde și numele de trevi), iar celălalt capăt al apeductului se află într-un izvor la est de Roma. Potrivit legendei, apeductul își datorează numele de Aqua Virgo faptului că o tânără fată le-a arătat sursa ascunsă de apă inginerilor lui Agrippa. Povestea e reprezentată în două sculpturi în relief aflate deasupra fântânii. Cea din dreapta o arată pe fată arătându-le lui Agrippa și inginerilor săi sursa apei; în cealaltă sculptură, arhitecții îngenunchează în fața aceluiași Agrippa ținând în mâini planurile apeductului.

Înainte de a deveni un foarte important punct turistic, Piazza Trevi a găzduit o altă fântână, de fapt un bazin simplu conceput în 1453 de arhitectul Leon Battista Alberti pentru Papa Nicoale al V-lea. Această fântână a fost distrusă la mijlocul secolului al XVII-lea când Gian Lorenzo Bernini plănuia remodelarea pieței și construirea unei fântâni monumentale. Planurile au fost însă amânate pentru aproape un secol.

În cele din urmă, în 1732, Papa Clement al XII-lea a sponsorizat un concurs pentru construirea unei fântâni. Arhitectul Nicola Salvi a câștigat și a fost însărcinat cu proiectarea fântânii pe fațada palatului din Piazza Trevi. Construcția a durat 30 de ani – între 1732 și 1762; după moartea lui Salvi, un alt arhitect a preluat conducerea proiectului. De asemenea, 10 sculptori au contribuit la proiect.

Fântâna – o capodoperă a barocului italian – e dominată de figura zeului Neptun, aflat într-un car în formă de scoică. Acest car e tras de doi cai de mare și doi tritoni (creaturi mitologice pe jumătate oameni, pe jumătate pești). Unul din cai este liniștit, iar celălalt sălbatic, trimițând astfel la natura schimbătoare a mării. În stânga și dreapta lui Neptun stau statuile Abundenței, respectiv Sănătății.

Fântâna a fost promovată internațional ca destinație turistică și grație filmului Three Coins in the Fountain, din 1954. A urmat apoi faimosul La Dolce vita al lui Fellini, din 1960, cu scena în care personajele jucate de Anita Ekberg și Marcello Mastroianni fac o baie nocturnă în fântână.

În fiecare zi, mii de turiști aruncă monezi în fântână. Legenda spune că trebuie să stai cu spatele la fântână și să arunci o monedă cu mâna dreaptă, peste umărul stâng; dacă faci acest lucru, cu siguranță te vei întoarce la Roma. Având în vedere cantitatea mare de monezi, se înregistrează mereu cazuri privind persoane care încearcă să le pescuiască de pe fundul fântânii. Cel mai cunoscut hoț de monezi de la Fontana di Trevi a fost Roberto Cercelletta, cunoscut ca și d'Artagnan, care a adunat monezi de acolo timp de 34 de ani, înainte de a fi prins în cele din urmă în 2002. Monezile care sunt aruncate zilnic în fânântă (se poate ajunge la câteva mii de euro) sunt adunate noaptea sau dimineața de vreme și sunt donate organizației Caritas pentru ajutorarea săracilor.

În 2007, apa din Fontana di Trevi s-a făcut roșie, când Graziano Cecchini a aruncat vopsea în bazinul fântânii. Deși monumentul nu a fost deteriorat, respectivul bărbat a fost investigat pentru deteriorarea unui monument istoric.


http://www.historia.ro/
http://www.zf.ro/business-internati...istii-arunca-un-milion-de-euro-pe-an-11525490
 


Povestea dovleacului de Halloween


Populara sărbătoare de Halloween are în spate o bogată tradiţie, adesea presărată cu poveşti fermecătoare pentru pasionaţii de mistere. Pentru populaţiile celtice de odinioară era un festival al umbrelor, o ocazie deosebită de a intra în contact cu fiinţele de pe celălalt tărâm. Se aprindeau focuri sacre, se lăsau daruri ritualice, se făceau profeţii. Dar cum rămâne cu faimosul simbol al dovleacului buclucaş care luminează tainic noaptea de Halloween?

Ei bine, este vorba despre o veche legendă irlandeză exportată în America, care îl are drept personaj principal pe zgârcitul Jack o’Lantern, metamorfozat ulterior în felinarul pe care îl ştim cu toţii. Jack era un om avar, mare împătimit al băuturii, nelegiuit fără regrete, care tot timpul le juca feste celor apropiaţi şi nu numai. A îndrăznit într-o bună zi să-l provoace chiar pe Necuratul.

Într-o seară Jack îl alege pe diavol ca partener de pahar. Cum nu voia să plătească pentru băutură, îl păcăleşte pe acesta să se transforme într-o monedă ca să achite datoria. Dar păstrează o vreme moneda, eliberându-l doar cu condiţia să nu-l deranjeze timp de un an. Jack nu se potoleşte după această farsă şi îi mai întinde o capcană.

Şiret, il convinge pe acesta să se urce într-un pom să-I dea un măr, după care Jack impânzeşte locul cu zeci de cruci şi crestează semnul crucii pe scoarţă, pentru ca Scaraoţchi să nu mai poată coborî. Disperat, diavolul îl întreabă pe Jack ce îi poate oferi ca să-l slobozească. Ştrengarul Jack îl face să-i promită că nu se va instăpâni asupra sufletului său în momentul când îşi va da duhul. Diavolul consfinţeşte, iar Jack se ţine de cuvânt şi îl lasă liber dând la o parte crucile.

După mulţi ani de petrecăreală şi farse, Jack îşi dă şi el obştescul sfârşit şi ajunge la Porţile Raiului, păzite de Sfântul Petru. Acesta îi declară ferm că a dus o viaţă mult prea delăsătoare şi că sufletul lui mustea de răutate şi viclenie. Raiul nu voia să se deschidă pentru el. Aşadar Jack face cale întoarsă, către haznaua iadului. Dar acolo îl întâlneşte unul dintre cei păcăliţi: pe diavol, care se ţine şi el de cuvânt şi nu îl primeşte pe Jack în focul veşnic. Jack este cuprins de spaimă.

Nu are unde să se ducă, rămânând hoinar pe drumul dintre iad şi rai pentru eternitate. Înfricoşat, îl întreabă pe diavol cum se va descurca fără nicio făclie care să-l călăuzească. Necuratului i se face milă de el şi îi aruncă o flacără din adâncurile arzânde, care să-l servească în solitara călătorie.

Atunci Jack introduce jăraticul încins într-un nap scobit şi obţine un frumos felinar. Napii erau una dintre mâncărurile sale preferate şi îi şterpelea ori de câte ori avea ocazia. De atunci, zgârcitul Jack cutreieră lumea fără a-şi găsi pacea, izgonit şi din rai, şi din iad, având drept companion doar napul prefăcut în felinar. Intr-un Jack o’Lantern.

De Halloween irlandezii obişnuiau să scobească napi, tărtăcuţe, cartofi şi sfeclă pentru a-şi face felinare care să-i păzească de spiritele rele şi mai ales de Jack cel-fără-de-odihnă. În anii 1800, când mai multe valuri de imigranţi păşesc pe pământul american, aceştia îşi dau rapid seama că dovlecii erau mai uşor de întrebuinţat şi de prelucrat, adoptându-i ca simbol în defavoarea napilor. S-a născut Jack o’Lantern, dovleacul luminat şi sculptat în fel şi fel de chipuri în toate colţurile lumii.



Sursa
 
Dupa ce am citit povestea dovleacului , hai sa vedem care este de fapt semnificatia acestei sarbatori care se leaga de sarbatoarea mortilor de maine,1 Noiembrie,care este celebrata de catolici.

Halloween este una dintre cele mai vechi sãrbãtori încã pãstrate, în formã camuflatã, profanã, şi în ziua de azi, ca de altfel şi Crãciunul, poate singurul care o întrece în popularitate şi promovarea kitsch-ului ca substitut religios. Milioane de oameni celebreazã Halloween-ul cu costume, trick-or-treat sau petreceri tematice, fãrã sã aibã cunoştinţe despre originile şi istoria fascinantã a acestui rit asociat cu apariţii fantomatice şi superstiţii de tot soiul.

Octombrie 31 este ultima zi a calendarului celtic, sãrbãtoare pãgânã în onoarea morţilor. Acum 2000 de ani purta numele de All Hallows Eve, ziua de dinainte de All Saints” Day, creatã pentru creştinarea pãgânilor şi celebrând pe 1 noiembrie toţi sfinţii Bisericii Catolice. Deşi existã multe variante culturale ale tradiţiei, în esenţã existã acelaşi fond originar. Rãdãcinile Halloween-ului se regãsesc într-o festivitate celticã pe nume Samhain, care semnifica sfârşitul verii şi trecerea în anotimpul rece.

Ritual al recoltei însoţite de focuri sacre, Samhain marca un prag temporal fundamental, când sufletele morţilor se plimbau noaptea pe strãzi şi trebuiau îmbunate prin daruri lãsate la uşã pentru a asigura abundenţa recoltelor viitoare. În secolul al VIII-lea, din dispoziţia papei Grigire al III-lea, ‘superstiţia pãgânã’ devine o onorare a sfinţilor şi martirilor, All Saints’ Day încorporând o parte din tradiţiile celtice. Cu timpul aceasta a evoluat într-o festivitate efectiv seculara, marcatã de evenimente precum faimosul trick-or-treating al copiilor sau întrunirile costumate.

Ce ne spun celţii? Anul nou începe pe 1 noiembrie, dar cu o noapte înainte hotarul dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi se dechide. În timpul Samhain (pronunţat sow-in) spiritele se întorc pe pãmânt şi pot provoca mari pagube recoltelor. Dar acestea înlesneau în acelaşi timp posibilitatea druizilor de a citi în viitor. Pentru un popor dependent de lumea naturalã schimbãtoare, predicţiile erau de o valoare inestimabilã, mail ales la intrarea în anotimpul rece şi întunecat. Pentru a actualiza evenimentul, druizii aprindeau focuri sacre de dimensiuni colosale, unde oamenii se adunau ca sã ardã simbolic o parte din recoltã şi a sacrifica animale zeilor. În timpul celebrãrii celţii se costumau, îndeosebi cu piei de animale şi încercau sã-şi ghiceascã unul altuia viitorul. La finele ceremoniei îşi aprindeau focul domestic din flacãra sacrã pentru a contribui la protecţia caminului în faţa frigului şi intemperiilor. Pânã în 43 BC Imperiul Roman deja cucerise majoritatea teritoriului celtic, aplicând sincretismul religios în cursul celor 400 de ani de stãpânire. Douã sãrbãtori romane sunt combinate cu Samhain-ul celtic. Prima este Feralia, o zi din octombrie în care romanii îi celebrau pe morţi, iar a doua era cea în onoarea Pomponei, zeiţã romanã a pomiculturii, având ca simbol un mãr.

Pe 13 mai 609 papa Bonifaciu al IV-lea transformã panteonul roman în loc de onoare al martirilor creştini, iar Ziua Tuturor Martirilor apare în calendarul creştin. Mai tãrziu Grigore al III-lea extinde sãrbãtoarea la Ziua Tuturor Sfinţilor şi Martirilor, stabilind data la 1 noiembrie. Pânã în secolul al 9-lea, religia creştinã se substituie vechilor ritualuri de pe teritoriul celtic, încercând de fapt sã adapteze sãrbãtorile ancestrale fondului religios creştin. 2 noiembrie devine Ziua Sufletelor, serbatã tot cu focuri uriaşe, parade şi mãşti de îngeri sau diavoli. All Saints’ Day se mai numea şi All-hallows sau all-hallowmans (în engleza medie alholowmesse) şi tradiţionala noapte de dinainte, şamhain-ul celtic, All-hallows Eve, în cele din urmã Halloween.

Celebrarea Halloween-ului era extrem de limitatã în Noua Anglie datoritã sistemului protestant rigid. Mult mai comun era în Maryland şi în coloniile din sud. Ca urmare a amestecului dintre credintele şi cutumele diverselor grupuri etnice şi ale autohtonilor indieni a rezultat o versiune americana distinctã a sãrbãtorii. Primele celebrãri includeau ”play parties”, evenimente publice pentru onorarea recoltelor în cadrul cãrora se ascultau poveşti despre morţi, se cânta şi se dansa. În zona colonialã comune mai erau şi nararea de poveşti cu fantome sau nãzbâtiile copiilor. Pânã la mijlocul secolului al XIX-lea festivitãţile tomnatice cresc în frecventã, dar Halloween-ul nu se sãrbãtoreşte peste tot în state. În a doua jumãtate a secolului America este invadatã de noi imigranţi, îndeosebi irlandezi care vor sã scape de foametea din 1846.

Aceştia contribuie la cizelarea şi popularizarea festivalului, începând sã practice treick-or-treat. Tinerele fete credeau cã pot afla numele peţitorului prin trucuri cu aţã, coji de mere sau oglinzi. Spre sfarsitul secolului ia amploare o miscare care sublinia ideea unei sãrbãtori care sã promoveze ideea de comunitate mai degrabã decât poveştile cu fantome. Dar petrecerile cu jocuri, festinuri şi costume fãceau regula, prefãcând treptat celebrarea într-un spectru de superstiţii cu componentã economicã şi socialã pronunţatã.

Deja în anii 20-30 Halloween îşi desãvârşeşte secularizarea prin petreceri şi parade, dar accentul pe serbarea în comunitate se pãstreazã. Vandalismul asociat acestei forme de entertainment nu poate fi evitat. Doar autoritãţile reuşesc sã-l limiteze în anii 50, Halloween rãmânând mai degrabã în apanajul tinerilor. Baby-boom-ul mutã festivitãţile din cãminele culturale în şcoli şi acasã, având loc totodatã o revigorare a vechii practici de trick-or-treat. Se naşte astfel o nouã tradiţie americanã în continuã dezvoltare şi exportare. Apoape 6 miliarde de dolari se cheltuie anual pe Halloween.

Trick-or-treat nu este altceva decât o preluare a paradelor din timpul All Saints’ Day, când în timpul defilarilor se obişnuia sã se dea pomanã celor sãraci, în schimbul promisiunii unei rugãciuni pentru sufletele celor morţi. Şi acestã practicã are tot rãdãcini pãgâne: sacrificarea de mâncare şi bãuturã pentru potolirea spiritelor. Spiritele puteau sã-ţi iasã în cale în toiul nopţii şi frigului, iar pentru ca ele sã nu te recunoascã trebuia sã porţi o mascã. Evul Mediu a exacerbat mult apariţiile fantomatice, care dobândeau o dimensiune satanicã spre deosebire de cea naturalã din tradiţia celtã. Întãrirea superstiţiilor în aceastã noapte dateazã tot din Evul Mediu.

Multe din ritualurile desuete se concentrau însã şi pe viitor şi cei în viaţã. De pildã în Irlanda secolului al XVIII-lea un bucãtar obişnuia sã ascundã un inel în piureul de cartofi, sperând ca acesta sã aducã noroc în dragoste celui care-l va gãsi. Ghicitorii scoţieni recomandau tinerelor fete sã dea nume alunelor şi sã le arunce în foc, aluna care ardea fãrã sã trosneascã fiind cea cu numele alesului. O altã superstiţie spunea cã dacã fata mânca un amestec dulce din alune, castane şi nucşoarã înainte de culcare, îl va visa pe viitorul soţ. Alte ritualuri erau mai competitive: cine gãsea primul o gâlmã pe o castanã era primul care avea sã se cãsãtoreascã.

Obiceiurile legate de cãsãtorie au trecut aproape complet în umbrã ca sã facã loc infuziei de creaturi mitice care populeazã Halloween-ul: vârcolaci, vampiri, vrãjitoare, toate cu activitate maximã în aceastã noapte. Simbolul suprem al sãrbãtorii rãmâne însã dovleacul luminat (Jack-o-Lantern), care are o legendã interesantã. Legenda lui Stingy Jack provine din folclorul irlandez. Un beţiv pe nume Jack se întâlneşte pe drum cu diavolul când se întoarce acasã de la tavernã. Diavolul îi solicitã sã-l însoţeascã în iad, dar Jack îl convinge sã se urce într-un copac din apropiere ca sã culeagã un mãr. Îl pãcãleşte înfingând o cruce în trunchi, obligându-l sã rãmânã în copac. Jack consimte sã-l elibereze dacã îi promite cã nu-l va primi niciodatã în rai, lucru cu care este de acord. Când moare, pe Jack nu îl vrea nici raiul din cauza pãcatelor sale, nici iadul din cauza pactului.

Aşa cã Jack gãureşte un dovleac, pune înãuntru o candelã şi se foloseşte se instrument drept cãlãuzã între cele douã lumi. Jocul de lumini al dovleacului face aluzie şi la cele doua culor simbolice ale sãrbãtorii: oranjul semnificã toamne, focul, recolta, în vreme ce negrul este asociat morţii, întunericului şi rãului.


http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/unde-vine-sarbatoarea-halloween
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top