CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute
- Thread starter anuk
- Start date
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Care mai de care isi face tatuaje.ca deh, e in trend,dar vedeti voi,moda tatuajului e de cand lumea. Tocmai s-a gasit cel mei vechi tatuaj din lume.
Mumia unui tinere care a murit la vârsta de aproximativ 25 de ani a fost găsită alături de trupurile a doi soldaţi, conservati natural in solul îngheţat din platoul Ukuk, în Munţii Atlai din Siberia, la altitudinea de 2.500 de metri.
Cei trei aparţin culturii Pazyryk, care a înflorit aici în urma cu 2.500 de ani şi a fost menţionată de istoricul grec Herodot, în secolul al V-lea.
O căprioară cu cioc şi coadă
Cercetătoarea Natalia Polosmak, cea care a descoperit rămăşiţele tinerei botezate “prinţesa Ukuk" se declară uimită de aspectul tatuajului acesteia.
Tehnica este similară celei folosite în prezent, iar faptul că desenul este făcut pe umărul stâng, locul preferat şi în prezent pentru primul tatuaj, "arată că obiceiurile şi gusturile oamenilor nu s-au schimbat foarte mult", după cum subliniază cercetătoarea. Toate mumiile au tatuaje pe umărul stâng, însă modelul difera. Spre exemplu, prinţesa are desenată o căprioară cu cioc de grifon şi coadă similară simbolului zodiei Capricorn.
Vindecătoare sau povestitoare
"Tatuajul era folosit în trecut nu doar pentru frumuseţe, ci arăta şi statutul social", a mai declarat Natalia. Mai mult, aceste desene aveau şi un scop practic, în viziunea poporului Pazyryk: ei credeau ca oamenii care mor se vor recunoaşte datorită acestor tatuaje şi astfel vor fi împreună în lumea de dincolo.
Tânăra prinţesă a fost îngropată alaturi de 6 cai, care să o însoţească în lumea de dincolo, ornamente de aur şi argint, hrană din carne de cal şi oaie, dar şi o tavă care conţinea urme de cannabis. "Prinţesa fusese probabil o vindecătoare sau o ...povestitoare, meserii foarte apreciate de vechea civilizaţie siberiană", consideră cercetătoarea.
http://www.evz.ro/
Mumia unui tinere care a murit la vârsta de aproximativ 25 de ani a fost găsită alături de trupurile a doi soldaţi, conservati natural in solul îngheţat din platoul Ukuk, în Munţii Atlai din Siberia, la altitudinea de 2.500 de metri.
Cei trei aparţin culturii Pazyryk, care a înflorit aici în urma cu 2.500 de ani şi a fost menţionată de istoricul grec Herodot, în secolul al V-lea.
O căprioară cu cioc şi coadă
Cercetătoarea Natalia Polosmak, cea care a descoperit rămăşiţele tinerei botezate “prinţesa Ukuk" se declară uimită de aspectul tatuajului acesteia.
Tehnica este similară celei folosite în prezent, iar faptul că desenul este făcut pe umărul stâng, locul preferat şi în prezent pentru primul tatuaj, "arată că obiceiurile şi gusturile oamenilor nu s-au schimbat foarte mult", după cum subliniază cercetătoarea. Toate mumiile au tatuaje pe umărul stâng, însă modelul difera. Spre exemplu, prinţesa are desenată o căprioară cu cioc de grifon şi coadă similară simbolului zodiei Capricorn.
Vindecătoare sau povestitoare
"Tatuajul era folosit în trecut nu doar pentru frumuseţe, ci arăta şi statutul social", a mai declarat Natalia. Mai mult, aceste desene aveau şi un scop practic, în viziunea poporului Pazyryk: ei credeau ca oamenii care mor se vor recunoaşte datorită acestor tatuaje şi astfel vor fi împreună în lumea de dincolo.
Tânăra prinţesă a fost îngropată alaturi de 6 cai, care să o însoţească în lumea de dincolo, ornamente de aur şi argint, hrană din carne de cal şi oaie, dar şi o tavă care conţinea urme de cannabis. "Prinţesa fusese probabil o vindecătoare sau o ...povestitoare, meserii foarte apreciate de vechea civilizaţie siberiană", consideră cercetătoarea.
http://www.evz.ro/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Greu de inteles ,totusi firesc pt altii.Se pare ca religia nu-i restrictiva acolo 
:
"Ménage à trois" în Himalaya. Povestea celei mai bizare familii din lume
La 17 ani, Tashi Sangmo s-a căsătorit cu un adolescent de 14 ani care locuia în apropiere, într-un sat retras din Himalaya, în Nepal. Devenind soţia lui, ea l-a luat în căsătorie şi pe fratele mai mic al acestuia, perpetuând astfel o tradiţie ancestrală, care este însă pe cale să dispară.
Potrivit AFP, poliandria fraternală - o femeie pentru doi sau mai mulţi fraţi - sparge multe tabuuri sexuale occidentale şi îi fascinează adeseori pe străini, însă localnicii consideră că această practică este naturală şi le aduce multe avantaje.
"Lucrurile devin mai uşoare în acest fel, pentru că bunurile rămân într-o singură familie. Ele nu sunt împărţite între mai multe soţii şi eu sunt singura care se ocupă de ele", spune Tashi Sangmo, ale cărei cuvinte în dialectul tibetan au fost traduse pentru AFP de un interpret.
"Căsătoria cu doi fraţi îţi permite să ai bani, iar eu decid ce trebuie să facem cu ei", a adăugat ea.
Atunci când s-a căsătorit cu Mingmar Lama în urmă cu 14 ani, era stabilit deja că Pasang, cumnatul ei care avea pe atunci vârsta de 11 ani, se va alătura cuplului lor mai târziu, conform acestei tradiţii multiseculare ce poate fi observată în câteva sate din Himalaya.
Cei trei sunt părinţii a trei băieţi, în vârstă de opt ani, şase ani şi patru ani.
"Voiam să împart această legătură conjugală cu fratele meu pentru ca viaţa să fie mai uşoară pentru fiecare dintre noi", spune Pasang, acum în vârstă de 25 de ani, în casa familiei lor din satul Simen, aflat la o altitudine de 4.000 de metri şi la o distanţă de cinci zile de mers pe jos de satul cel mai apropiat.
Locuitorii din Upper Dolpa, care făceau parte din caravanele care legau Nepalul de Tibet, perpetuează schimburile comerciale de altădată, cu ajutorul iacilor, care le aduc sare din Tibet şi orez din câmpiile din regiunea Terai.
Viaţa este simplă dar dificilă, la 500 de kilometri de capitala Kathmandu. La altitudinea la care trăiesc, terenurile arabile oferă puţine resurse.
Instalaţiile sanitare sunt minimaliste, serviciile medicale moderne sunt inexistente, iar femeile muncesc de dimineaţa până seara spărgând pietre în văile aride sau strângând recolta sub un soare nemilos.
Poliandria funcţionează bine atunci când operează o diviziune a muncii între fraţi - unul păzeşte animalele, celălalt o ajută pe soţia sa la muncile câmpului, un al treilea putând eventual să muncească participând la schimburi comerciale.
Căsătoriile sunt aranjate, familia alegând o femeie pentru fiul cel mare şi lăsând fraţilor mai tineri alegerea de a o lua de nevastă mai târziu pe acea femeie.
În anumite cazuri, soţiile participă chiar la educarea viitorilor lor soţi, întreţinând raporturi sexuale cu ei după ce aceştia ajung la maturitate.
Spre deosebire de majoritatea bărbaţilor din Nepal, o ţară conservatoare în majoritate hindusă, soţii care au optat pentru poliandrie se ocupă de sarcinile gospodăreşti, ajută la gătit şi se ocupă de copii. Soţiile administrează banii.
Tradiţional frecvent întâlnită în societăţile de cultură tibetană din Himalaya, poliandria funcţionează şi ca o formă de controlare a naşterilor, în această regiune cu resurse limitate, întrucât o femeie pentru doi bărbaţi procreează mai puţin decât două femei. Multe femei rămân însă celibatare.
În general, familia nu ştie care dintre bărbaţi este tatăl biologic atunci când soţia rămâne însărcinată, dar acest detaliu nu contează: copiii îi spun "tată" atât tatălui lor real, cât şi unchiului.
Acum în vârstă de 30 de ani, Shitar Dorje s-a căsătorit cu Karma, în vârstă de 37 de ani, în urmă cu 10 ani.
Fratele mai mic al soţului ei, Pema, s-a alăturat cuplului lor câţiva ani mai târziu, după ce şi-a terminat studiile în filosofie budistă.
"Dacă ni se întâmplă uneori să fim cu toţii în casă în acelaşi timp, fratele meu mai mare este acela care doarme cu soţia mea", declară cu multă naturaleţe Pema, în prezent în vârstă de 30 de ani.
"Nu sunt gelos. Nu mă simt afectat atunci când fratele meu este în casă şi soţia noastră este cu el. Dacă aş fi gelos, aş pleca şi m-aş căsători cu altcineva", a adăugat el.
Mulţi consideră poliandria un fel de asigurare de viaţă pentru femei, în cazul decesului unuia dintre soţii ei.
Potrivit organizaţiei de caritate olandeze SNV, care îşi desfăşoară activitatea de mulţi ani în regiune, speranţa de viaţă este de 48 de ani pentru bărbaţi şi de 46 de ani pentru femei.
În satul Saldang, Thajom Gurung, în vârstă de 60 de ani, şi-a pierdut soţul bolnav de cancer în urmă cu 30 de ani. Însă ea era deja căsătorită cu doi dintre fraţii mai mari ai acestuia şi trăieşte astăzi cu ultimul rămas în viaţă dintre aceştia, Choyocap, în vârstă de 67 de ani.
"Când eram cu toţii în casă, dormeam în patul soţiei mele pe rând şi nimeni nu îşi făcea griji din cauza asta", îşi aminteşte bătrânul.
Altădată, fiii din aproape toate familiile din regiunea Upper Dolpa se căsătoreau cu aceeaşi femeie, dar această practică a căzut puţin câte puţin în desuetudine, odată cu deschiderea progresivă a acestei regiuni în faţa vieţii moderne şi a turismului. Antene satelit au început să împânzească acoperişurile caselor, permiţându-le locuitorilor din aceste sate să descopere faţete ale vieţii moderne care contrastează cu stilul lor de viaţă.
Potrivit SNV, 80% dintre familii practicau poliandria în timpul generaţiei precedente, însă acest procent a scăzut astăzi la 1-5%. Această tradiţie riscă să dispară peste cel mult două generaţii.
http://www.mediafax.ro/life-inedit/...ea-celei-mai-bizare-familii-din-lume-10134810
:"Ménage à trois" în Himalaya. Povestea celei mai bizare familii din lume
La 17 ani, Tashi Sangmo s-a căsătorit cu un adolescent de 14 ani care locuia în apropiere, într-un sat retras din Himalaya, în Nepal. Devenind soţia lui, ea l-a luat în căsătorie şi pe fratele mai mic al acestuia, perpetuând astfel o tradiţie ancestrală, care este însă pe cale să dispară.
Potrivit AFP, poliandria fraternală - o femeie pentru doi sau mai mulţi fraţi - sparge multe tabuuri sexuale occidentale şi îi fascinează adeseori pe străini, însă localnicii consideră că această practică este naturală şi le aduce multe avantaje.
"Lucrurile devin mai uşoare în acest fel, pentru că bunurile rămân într-o singură familie. Ele nu sunt împărţite între mai multe soţii şi eu sunt singura care se ocupă de ele", spune Tashi Sangmo, ale cărei cuvinte în dialectul tibetan au fost traduse pentru AFP de un interpret.
"Căsătoria cu doi fraţi îţi permite să ai bani, iar eu decid ce trebuie să facem cu ei", a adăugat ea.
Atunci când s-a căsătorit cu Mingmar Lama în urmă cu 14 ani, era stabilit deja că Pasang, cumnatul ei care avea pe atunci vârsta de 11 ani, se va alătura cuplului lor mai târziu, conform acestei tradiţii multiseculare ce poate fi observată în câteva sate din Himalaya.
Cei trei sunt părinţii a trei băieţi, în vârstă de opt ani, şase ani şi patru ani.
"Voiam să împart această legătură conjugală cu fratele meu pentru ca viaţa să fie mai uşoară pentru fiecare dintre noi", spune Pasang, acum în vârstă de 25 de ani, în casa familiei lor din satul Simen, aflat la o altitudine de 4.000 de metri şi la o distanţă de cinci zile de mers pe jos de satul cel mai apropiat.
Locuitorii din Upper Dolpa, care făceau parte din caravanele care legau Nepalul de Tibet, perpetuează schimburile comerciale de altădată, cu ajutorul iacilor, care le aduc sare din Tibet şi orez din câmpiile din regiunea Terai.
Viaţa este simplă dar dificilă, la 500 de kilometri de capitala Kathmandu. La altitudinea la care trăiesc, terenurile arabile oferă puţine resurse.
Instalaţiile sanitare sunt minimaliste, serviciile medicale moderne sunt inexistente, iar femeile muncesc de dimineaţa până seara spărgând pietre în văile aride sau strângând recolta sub un soare nemilos.
Poliandria funcţionează bine atunci când operează o diviziune a muncii între fraţi - unul păzeşte animalele, celălalt o ajută pe soţia sa la muncile câmpului, un al treilea putând eventual să muncească participând la schimburi comerciale.
Căsătoriile sunt aranjate, familia alegând o femeie pentru fiul cel mare şi lăsând fraţilor mai tineri alegerea de a o lua de nevastă mai târziu pe acea femeie.
În anumite cazuri, soţiile participă chiar la educarea viitorilor lor soţi, întreţinând raporturi sexuale cu ei după ce aceştia ajung la maturitate.
Spre deosebire de majoritatea bărbaţilor din Nepal, o ţară conservatoare în majoritate hindusă, soţii care au optat pentru poliandrie se ocupă de sarcinile gospodăreşti, ajută la gătit şi se ocupă de copii. Soţiile administrează banii.
Tradiţional frecvent întâlnită în societăţile de cultură tibetană din Himalaya, poliandria funcţionează şi ca o formă de controlare a naşterilor, în această regiune cu resurse limitate, întrucât o femeie pentru doi bărbaţi procreează mai puţin decât două femei. Multe femei rămân însă celibatare.
În general, familia nu ştie care dintre bărbaţi este tatăl biologic atunci când soţia rămâne însărcinată, dar acest detaliu nu contează: copiii îi spun "tată" atât tatălui lor real, cât şi unchiului.
Acum în vârstă de 30 de ani, Shitar Dorje s-a căsătorit cu Karma, în vârstă de 37 de ani, în urmă cu 10 ani.
Fratele mai mic al soţului ei, Pema, s-a alăturat cuplului lor câţiva ani mai târziu, după ce şi-a terminat studiile în filosofie budistă.
"Dacă ni se întâmplă uneori să fim cu toţii în casă în acelaşi timp, fratele meu mai mare este acela care doarme cu soţia mea", declară cu multă naturaleţe Pema, în prezent în vârstă de 30 de ani.
"Nu sunt gelos. Nu mă simt afectat atunci când fratele meu este în casă şi soţia noastră este cu el. Dacă aş fi gelos, aş pleca şi m-aş căsători cu altcineva", a adăugat el.
Mulţi consideră poliandria un fel de asigurare de viaţă pentru femei, în cazul decesului unuia dintre soţii ei.
Potrivit organizaţiei de caritate olandeze SNV, care îşi desfăşoară activitatea de mulţi ani în regiune, speranţa de viaţă este de 48 de ani pentru bărbaţi şi de 46 de ani pentru femei.
În satul Saldang, Thajom Gurung, în vârstă de 60 de ani, şi-a pierdut soţul bolnav de cancer în urmă cu 30 de ani. Însă ea era deja căsătorită cu doi dintre fraţii mai mari ai acestuia şi trăieşte astăzi cu ultimul rămas în viaţă dintre aceştia, Choyocap, în vârstă de 67 de ani.
"Când eram cu toţii în casă, dormeam în patul soţiei mele pe rând şi nimeni nu îşi făcea griji din cauza asta", îşi aminteşte bătrânul.
Altădată, fiii din aproape toate familiile din regiunea Upper Dolpa se căsătoreau cu aceeaşi femeie, dar această practică a căzut puţin câte puţin în desuetudine, odată cu deschiderea progresivă a acestei regiuni în faţa vieţii moderne şi a turismului. Antene satelit au început să împânzească acoperişurile caselor, permiţându-le locuitorilor din aceste sate să descopere faţete ale vieţii moderne care contrastează cu stilul lor de viaţă.
Potrivit SNV, 80% dintre familii practicau poliandria în timpul generaţiei precedente, însă acest procent a scăzut astăzi la 1-5%. Această tradiţie riscă să dispară peste cel mult două generaţii.
http://www.mediafax.ro/life-inedit/...ea-celei-mai-bizare-familii-din-lume-10134810
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
2012 pt noi 5773 pt evrei . ( e drept ca acest calendar este folosit doar pt calculul sarbatorile evreiesti )
5773 a început la apus de soare la 16 septembrie 2012 și se va încheia la data de 4 septembrie 2013
Calendarul Evreiesc socoteşte de la crearea de către Dumnezeu a primului om, Adam, (corespunzător zilei de 7 Octombrie 3761 î.C.) şi e lunisolar = Lunar-Solar, adică pune de acord anotimpurile cu fazele Lunii. (Calendarul Creştin e Solar / corelează anotimpurile cu mişcarea aparentă a Soarelui iar Calendarul Musulman e Selenar / Lunar, adică bazat pe fazele Lunii). În Calendarul Evreiesc, cu toate că determinarea zilelor calendaristice are ca punct de plecare mişcarea Pământului în jurul Soarelui, lunile calendarului sunt calculate după mişcarea Lunii.
O zi a Calendarului Evreiesc începe odată cu apariţia stelelor pe cer şi se încheie în seara următoare, odată cu apariţia stelelor pe cer (perioada dintre apusul Soarelui şi apariţia stelelor este considerată în dubiu, fiind definită ca zi şi noapte deopotrivă).
Lunile calendarului evreiesc:
Nissan/30 de zile/Martie-aprilie
Iyar/29/de zile/Aprilie-mai
Sivan/30 de zile/Mai-iunie
Tammuz/29 de zile/Iunie-iulie
Av/30 de zile/Iulie-august
Elul/29 de zile/August-septembrie
Tishri/30 de zile/Septembrie-octombrie
Cheshvan/29 sau 30de zile/Octombrie-noiembrie
Kislev/30 sau 29 de zile/Noiembrie-decembrie
Tevet/29 de zile/Decembrie-ianuarie
Shevat/30 de zile/Ianuarie-februarie
Adar/29 sau 30 de zile/Februarie-martie
Adar II/29 de zile/Martie-aprilie
5773 a început la apus de soare la 16 septembrie 2012 și se va încheia la data de 4 septembrie 2013
Calendarul Evreiesc socoteşte de la crearea de către Dumnezeu a primului om, Adam, (corespunzător zilei de 7 Octombrie 3761 î.C.) şi e lunisolar = Lunar-Solar, adică pune de acord anotimpurile cu fazele Lunii. (Calendarul Creştin e Solar / corelează anotimpurile cu mişcarea aparentă a Soarelui iar Calendarul Musulman e Selenar / Lunar, adică bazat pe fazele Lunii). În Calendarul Evreiesc, cu toate că determinarea zilelor calendaristice are ca punct de plecare mişcarea Pământului în jurul Soarelui, lunile calendarului sunt calculate după mişcarea Lunii.
O zi a Calendarului Evreiesc începe odată cu apariţia stelelor pe cer şi se încheie în seara următoare, odată cu apariţia stelelor pe cer (perioada dintre apusul Soarelui şi apariţia stelelor este considerată în dubiu, fiind definită ca zi şi noapte deopotrivă).
Lunile calendarului evreiesc:
Nissan/30 de zile/Martie-aprilie
Iyar/29/de zile/Aprilie-mai
Sivan/30 de zile/Mai-iunie
Tammuz/29 de zile/Iunie-iulie
Av/30 de zile/Iulie-august
Elul/29 de zile/August-septembrie
Tishri/30 de zile/Septembrie-octombrie
Cheshvan/29 sau 30de zile/Octombrie-noiembrie
Kislev/30 sau 29 de zile/Noiembrie-decembrie
Tevet/29 de zile/Decembrie-ianuarie
Shevat/30 de zile/Ianuarie-februarie
Adar/29 sau 30 de zile/Februarie-martie
Adar II/29 de zile/Martie-aprilie
Old DG
New member
- Joined
- Jan 2, 2010
- Messages
- 5,244
- Reaction score
- 0
Mai multe despre calendarul mozaic, puteti citi aici:
http://www.hebcal.com/holidays/
http://www.hebcal.com/holidays/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Copacii faimosi se intrec in frumusete si longevitate
Considerati a fi seva vietii pe Pamant, copacii se intrec, uneori, in frumusete si longevitate, creandu-se, de-a lungul timpului, in jurul lor, legende, mistere si intrebari. Multe au ajuns pana in zilele noastre, dandu-le faima si, de ce nu, trezind interes, aducand in jurul lor, oameni din toata lumea, curiosi sa vada minunile naturii.
Arbol del Tule, Oaxaca, Mexic
Unul dintre cei mai batrani copaci din lume este Arbol del Tule din localitatea Santa Maria del Tule, Oaxaca. Cu o vechime de 1.200 – 1.300 de ani, copacul Arbol del Tule are o circumferinta de 58 m si un diametru de 11.3 m. Desi se credea ca este vorba despre mai multi copaci, testele and au demonstrat ca este vorba de un singur copac.
Copacul de Bumbac, Sierra Leone
Copacul de Bumbac (Cotton Tree) este un simbol istoric al orasului Freetown, capitala statului Sierra Leone. Potrivit legendei, Copacul de Bumbac a devenit faimos in 1792, cand un grup de sclavi afro-americani si-a castigat independenta luptand pentru Marea Britanie in timpul Razboiului de Independenta. Ajunsi pe tarm, grupul s-a indreptat spre cel mai impozant copac din zona si a tinut o slujba pentru a-I multumi Domnului pentru pamantul liber dat.
Copacul Inchisoarea Boab
Copacul Inchisoarea Boab (Boab Prison Tree) este un imens copac gol pe dinauntru, aflat in afara orasului Derby din Australia. Legenda spune ca in 1890, copacul a fost folosit ca inchisoare pentru cativa prizonieri indigeni ce erau transportati la Derby pentru a fi executati. In ultimii ani, copacul a fost inconjurat de un gard din fier pentru a preveni vandalismul.
Stejarul Oak, Anglia
Stejarul Major este un importanta copac, aflat in mijlocul padurii Sherwood din Nottinghamshire, Anglia. Conform unei legende locale, stejarul a servit ca adapost pentru Robin Hood si banda sa de nelegiuti. Se crede ca stejarul are peste 1000 de ani, iar in 1790, Major Hayman Rooke l-a inclus in populara sa carte despre stejarii din Sherwood. De aici vine si numele de Stejarul Major.
Copacul Lone Cypress, California
Copacul Lone Cypress este cea mai faimoasa atractie de pe 17 Mile Drive, un drum superb ce serpuieste pe malurile Oceanului Pacific si a plajei Pebble. Chiparosul este o specie specifica Coastei Centrale a Californiei.
Copacul Vietii, Bahrain
Copacul Vietii creste in desertul arid din Bahrain. Se crede ca arborele are 500 ani si este posibil ca in subteran sa existe surse de apa care sa il mentina viu. Totusi, Copacul Vietii este cel mai bun exemplu de miracol al naturii, fiind singurul organism verde, viu intr-un desert vast. Localnicii cred ca arborele se afla in localia Gradinii Eden.
Copacii Dragonului Socotra
Insula Socotra este renumita pentru plantele atipice, care impresioneaza prin formele ciudate. Vedetele insuleti sunt copacii Dragonului, renumiti pentru formele distinctive, asemenatori cu o umbrela. Numele copacilor vine de la rasina rosie, cunoscuta sub numele de sangele dragonului.
General Sherman, California
General Sherman este un imens sequoia localizat in Padurea Gigantica din Parcul National Sequoia din California. Padurea este renumita pentru copacii sai impunatori, aici aflandu-se 5 din 10 cei mai mari arbori din lume. General Sherman are 11.1 m la baza si se crede ca are 2.300 – 2.700 ani.
Cedrii lui Dumnezeu, Liban
Cedrii lui Dumnezeu formeaza o mica padure de 400 de arbori in inima muntilor din nordul Libanului. Copacii se numara printre ultimii supravietuitori ai Cedrii Libanului care au populat zona inca din vremuri antice. Cedrii Libanului sunt mentionati in Biblie de peste 70 de ori, iar egiptenii antici foloseau rasina lor pentru mumificare. Regele Solomon a folosit trunchiurile cedrilor lui Dumnezeu pentru a ridica primul templu din Ierusalim.
Copacii Baobab, Madagascar
Bulevardul Baobab este una dintre cele mai fascinante atractii turistice din Madagascar. Forma lor atipica atrage mii de vizitatori din toate colturile lumii. Cu o vechime de peste 800 de ani, copacii Baobab depasesc adeseori inaltimea de 30 m, iar coroana lor are un diametru de peste 11 m. Fascinante sunt trunchiurile arborilor, care pot retine peste 100.000 litri de apa, facilitand trecerea peste perioada de seceta.
Considerati a fi seva vietii pe Pamant, copacii se intrec, uneori, in frumusete si longevitate, creandu-se, de-a lungul timpului, in jurul lor, legende, mistere si intrebari. Multe au ajuns pana in zilele noastre, dandu-le faima si, de ce nu, trezind interes, aducand in jurul lor, oameni din toata lumea, curiosi sa vada minunile naturii.
Arbol del Tule, Oaxaca, Mexic
Unul dintre cei mai batrani copaci din lume este Arbol del Tule din localitatea Santa Maria del Tule, Oaxaca. Cu o vechime de 1.200 – 1.300 de ani, copacul Arbol del Tule are o circumferinta de 58 m si un diametru de 11.3 m. Desi se credea ca este vorba despre mai multi copaci, testele and au demonstrat ca este vorba de un singur copac.
Copacul de Bumbac, Sierra Leone
Copacul de Bumbac (Cotton Tree) este un simbol istoric al orasului Freetown, capitala statului Sierra Leone. Potrivit legendei, Copacul de Bumbac a devenit faimos in 1792, cand un grup de sclavi afro-americani si-a castigat independenta luptand pentru Marea Britanie in timpul Razboiului de Independenta. Ajunsi pe tarm, grupul s-a indreptat spre cel mai impozant copac din zona si a tinut o slujba pentru a-I multumi Domnului pentru pamantul liber dat.
Copacul Inchisoarea Boab
Copacul Inchisoarea Boab (Boab Prison Tree) este un imens copac gol pe dinauntru, aflat in afara orasului Derby din Australia. Legenda spune ca in 1890, copacul a fost folosit ca inchisoare pentru cativa prizonieri indigeni ce erau transportati la Derby pentru a fi executati. In ultimii ani, copacul a fost inconjurat de un gard din fier pentru a preveni vandalismul.
Stejarul Oak, Anglia
Stejarul Major este un importanta copac, aflat in mijlocul padurii Sherwood din Nottinghamshire, Anglia. Conform unei legende locale, stejarul a servit ca adapost pentru Robin Hood si banda sa de nelegiuti. Se crede ca stejarul are peste 1000 de ani, iar in 1790, Major Hayman Rooke l-a inclus in populara sa carte despre stejarii din Sherwood. De aici vine si numele de Stejarul Major.
Copacul Lone Cypress, California
Copacul Lone Cypress este cea mai faimoasa atractie de pe 17 Mile Drive, un drum superb ce serpuieste pe malurile Oceanului Pacific si a plajei Pebble. Chiparosul este o specie specifica Coastei Centrale a Californiei.
Copacul Vietii, Bahrain
Copacul Vietii creste in desertul arid din Bahrain. Se crede ca arborele are 500 ani si este posibil ca in subteran sa existe surse de apa care sa il mentina viu. Totusi, Copacul Vietii este cel mai bun exemplu de miracol al naturii, fiind singurul organism verde, viu intr-un desert vast. Localnicii cred ca arborele se afla in localia Gradinii Eden.
Copacii Dragonului Socotra
Insula Socotra este renumita pentru plantele atipice, care impresioneaza prin formele ciudate. Vedetele insuleti sunt copacii Dragonului, renumiti pentru formele distinctive, asemenatori cu o umbrela. Numele copacilor vine de la rasina rosie, cunoscuta sub numele de sangele dragonului.
General Sherman, California
General Sherman este un imens sequoia localizat in Padurea Gigantica din Parcul National Sequoia din California. Padurea este renumita pentru copacii sai impunatori, aici aflandu-se 5 din 10 cei mai mari arbori din lume. General Sherman are 11.1 m la baza si se crede ca are 2.300 – 2.700 ani.
Cedrii lui Dumnezeu, Liban
Cedrii lui Dumnezeu formeaza o mica padure de 400 de arbori in inima muntilor din nordul Libanului. Copacii se numara printre ultimii supravietuitori ai Cedrii Libanului care au populat zona inca din vremuri antice. Cedrii Libanului sunt mentionati in Biblie de peste 70 de ori, iar egiptenii antici foloseau rasina lor pentru mumificare. Regele Solomon a folosit trunchiurile cedrilor lui Dumnezeu pentru a ridica primul templu din Ierusalim.
Copacii Baobab, Madagascar
Bulevardul Baobab este una dintre cele mai fascinante atractii turistice din Madagascar. Forma lor atipica atrage mii de vizitatori din toate colturile lumii. Cu o vechime de peste 800 de ani, copacii Baobab depasesc adeseori inaltimea de 30 m, iar coroana lor are un diametru de peste 11 m. Fascinante sunt trunchiurile arborilor, care pot retine peste 100.000 litri de apa, facilitand trecerea peste perioada de seceta.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cluriozităţi şi cifre despre preşedinţii Statelor Unite
Autor: Profesorul distrat
Din 1837 şi până astăzi au fost 18 preşedinţi democraţi şi 18 republicani. Opt preşedinţi au fost sau sunt stângaci: James Garfield (1881), Herbert Hoover (1929-1933), Harry S. Truman (1945-1953), Gerald R. Ford (1974-1977), Ronald Reagan (1981-1989), George H. W. Bush (1989-1993) Bill Clinton (1993-2001) şi Barack Obama Doar unul a fost celibatar - James Buchanan (1857-1861. Doar unul a adoptat un copil-Ronald Reagan (1981-1989).
Theodore Roosevelt (1901-1909) a găzduit o veritabilă menajerie la Casa Albă: pisici, câini, porci, hiene, şopârle, maimuţe, urşi, găini, ponei... Trei preşedinţi au murit chiar în ziua de 4 iulie (Ziua Independenţei)- John Adams (1797-1801), Thomas Jefferson (1801-1809) şi James Monroe (1817-1825). Patru dintre ei au primit premiul Nobel pentru pace- Theodore Roosevelt (1901-1909), Woodrow Wilson (1913-1921), James Carter (1977-1981) şi Barack Obama (2009- )
Şase aeroporturi poartă nume de preşedinţi americani:
Abraham Lincoln (1961-1965) în Springfield, Illinois, Theodore Roosevelt (1901-1909) în Dickinson, Dakota de Nord, John F. Kennedy (1961-1963) la New York, Gerald R. Ford (1974-1977) în Grand Rapid, Michigan, Ronald Reagan (1981-1989) la Washington DC, George H. W. Bush (1989-1993) la Houston, Texas
31 zile: mandatul del mai scurt al unui preşedinte William Harrison (1841)
35 ani : Vârsta minimă pentru a fi candidat la Casa Albă. Orice candidat trebuie să se fi născut cetăţean American şi să fi fost resident în USA cel puţin 14 ani.
43 ani : este vârsta celui mai tânăr preşedinte ales John F. Kennedy (1961)
69 ani : este vârsta celui mai bătrân preşedinte american ales Ronald Reagan (1981)
4422 zile : Cel mai lung mandat Franklin D. Roosevelt (1933-1945)
Profilul preşedintelui
4 au trăit peste 90 de ani : John Adams (1797-1801), Herbert Hoover (1929-1933), Gerald R. Ford (1974-1977), Ronald Reagan (1981-1989)
4 familii au dat câte doi preşedinţi :
- Tată/fiu : John Adams (1797-1801) et John Quincy Adams (1825-1829)
- Bunic/nepot : William Henry Harrison (1841) et Benjamin Harrison (1889-1893)
- Veri : Theodore Roosevelt (1901-1909) et Franklin D. Roosevelt (1933-1945)
- Tată/fiu : George H. W. Bush (1989-1993) et George W. Bush (2001-2009)
6 şi-au făcut serviciul militar în marină : John F.Kennedy (1961-1963), Lyndon B. Johnson (1963-1969), Richard M. Nixon (1969-1974), Gerald R. Ford (1974-1977), James Carter (1977-1981), George H. W. Bush (1989-1993)
8 sunt născuţi în statul Virginia : George Washington (1789-1797), Thomas Jefferson (1801-1809), James Madison (1809-1817), James Monroe (1817-1825), William Henry Harrison (1841), John Tyler (1841-1845), Zachary Taylor (1849-1850), Woodrow Wilson (1909-1919)
22 au făcut studii de drept : John Adams (1797-1801), Thomas Jefferson (1801-1809), James Madison (1809-1817), James Monroe (1817-1825), John Quincy Adams (1825-1829), Andrew Jackson (1829-1837), Martin Van Buren (1837-1841), John Tyler (1841-1845), James K. Polk (1845-1849), Millard Fillmore (1850-1853), Franklin Pierce (1853-1857), James Buchanan (1857-1861), Rutheford B. Hayes (1877-1881), Chester A. Arthur (1881-1885), Grover Cleveland, (1885-1889 et 1993-1897), B. Harrison, William McKinley (1897-1901), William Howard Taft (1909-1913), Woodrow Wilson (1909-1919), Richard M. Nixon (1969-1974), Bill Clinton (1993-2001) şi Barack Obama
Sursa www.presidentsusa.net
http://www.evz.ro
Autor: Profesorul distrat
Din 1837 şi până astăzi au fost 18 preşedinţi democraţi şi 18 republicani. Opt preşedinţi au fost sau sunt stângaci: James Garfield (1881), Herbert Hoover (1929-1933), Harry S. Truman (1945-1953), Gerald R. Ford (1974-1977), Ronald Reagan (1981-1989), George H. W. Bush (1989-1993) Bill Clinton (1993-2001) şi Barack Obama Doar unul a fost celibatar - James Buchanan (1857-1861. Doar unul a adoptat un copil-Ronald Reagan (1981-1989).
Theodore Roosevelt (1901-1909) a găzduit o veritabilă menajerie la Casa Albă: pisici, câini, porci, hiene, şopârle, maimuţe, urşi, găini, ponei... Trei preşedinţi au murit chiar în ziua de 4 iulie (Ziua Independenţei)- John Adams (1797-1801), Thomas Jefferson (1801-1809) şi James Monroe (1817-1825). Patru dintre ei au primit premiul Nobel pentru pace- Theodore Roosevelt (1901-1909), Woodrow Wilson (1913-1921), James Carter (1977-1981) şi Barack Obama (2009- )
Şase aeroporturi poartă nume de preşedinţi americani:
Abraham Lincoln (1961-1965) în Springfield, Illinois, Theodore Roosevelt (1901-1909) în Dickinson, Dakota de Nord, John F. Kennedy (1961-1963) la New York, Gerald R. Ford (1974-1977) în Grand Rapid, Michigan, Ronald Reagan (1981-1989) la Washington DC, George H. W. Bush (1989-1993) la Houston, Texas
31 zile: mandatul del mai scurt al unui preşedinte William Harrison (1841)
35 ani : Vârsta minimă pentru a fi candidat la Casa Albă. Orice candidat trebuie să se fi născut cetăţean American şi să fi fost resident în USA cel puţin 14 ani.
43 ani : este vârsta celui mai tânăr preşedinte ales John F. Kennedy (1961)
69 ani : este vârsta celui mai bătrân preşedinte american ales Ronald Reagan (1981)
4422 zile : Cel mai lung mandat Franklin D. Roosevelt (1933-1945)
Profilul preşedintelui
4 au trăit peste 90 de ani : John Adams (1797-1801), Herbert Hoover (1929-1933), Gerald R. Ford (1974-1977), Ronald Reagan (1981-1989)
4 familii au dat câte doi preşedinţi :
- Tată/fiu : John Adams (1797-1801) et John Quincy Adams (1825-1829)
- Bunic/nepot : William Henry Harrison (1841) et Benjamin Harrison (1889-1893)
- Veri : Theodore Roosevelt (1901-1909) et Franklin D. Roosevelt (1933-1945)
- Tată/fiu : George H. W. Bush (1989-1993) et George W. Bush (2001-2009)
6 şi-au făcut serviciul militar în marină : John F.Kennedy (1961-1963), Lyndon B. Johnson (1963-1969), Richard M. Nixon (1969-1974), Gerald R. Ford (1974-1977), James Carter (1977-1981), George H. W. Bush (1989-1993)
8 sunt născuţi în statul Virginia : George Washington (1789-1797), Thomas Jefferson (1801-1809), James Madison (1809-1817), James Monroe (1817-1825), William Henry Harrison (1841), John Tyler (1841-1845), Zachary Taylor (1849-1850), Woodrow Wilson (1909-1919)
22 au făcut studii de drept : John Adams (1797-1801), Thomas Jefferson (1801-1809), James Madison (1809-1817), James Monroe (1817-1825), John Quincy Adams (1825-1829), Andrew Jackson (1829-1837), Martin Van Buren (1837-1841), John Tyler (1841-1845), James K. Polk (1845-1849), Millard Fillmore (1850-1853), Franklin Pierce (1853-1857), James Buchanan (1857-1861), Rutheford B. Hayes (1877-1881), Chester A. Arthur (1881-1885), Grover Cleveland, (1885-1889 et 1993-1897), B. Harrison, William McKinley (1897-1901), William Howard Taft (1909-1913), Woodrow Wilson (1909-1919), Richard M. Nixon (1969-1974), Bill Clinton (1993-2001) şi Barack Obama
Sursa www.presidentsusa.net
http://www.evz.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
M-am uitat la "Dansez pt tine " si tangourile m-au uns la inima drept care, consider ca amanunte privind tagoul o sa va faca placere 
„Tangoul este un bărbat şi o femeie care se caută unul pe celălalt. Este o căutare a îmbrăţişării, a unui mod de a fi împreună“ ( Superba definitie )
Deşi cu rădăcini lubrice şi de joasă clasă, tangoul a devenit un fenomen cultural şi intelectual de un rafinament extraordinar. Deşi produs al unui melanj de populaţii şi culturi, tangoul a ajuns expresia identitară simbolică a Argentinei. Deşi provenind dintr-o singură ţară, în mod particular dintr-un oraş, Buenos Aires, tangoul este unul dintre cele mai cunoscute şi răspândite dansuri şi muzici din întreaga lume.
Tangoul este o legendă, un fenomen social şi cultural, una dintre marile pasiuni ale secolului XX. Din eclatanta şi bogata sa istorie (deşi cuprinzând puţin peste o sută de ani), putem spicui doar câteva momente...
Începuturi.
De ce în Buenos Aires. Se spune că tangoul s-ar fi născut undeva între 1880-1890 ca dans arrabalero (din cartierele mărginaşe ale Buenos Aires). Deopotrivă senzual şi orgolios, tangoul apare într-un context istoric şi social profund multicultural. Imigraţia şi migraţia provincialilor spre oraş, dezrădăcinarea şi iluziile unei vieţi noi, nostalgia, speranţa, nevoia de integrare în noua lume – toate aceste ingrediente s-au amestecat în creuzetul numit Buenos Aires.
Italieni, spanioli, francezi, negri, aproape 6,5 milioane de imigranţi până în 1940, gauchos (ţărani sud-americani, crescători semi-nomazi de vite) împinşi de sărăcie spre suburbiile oraşului şi mulţi alţii... Muncind din greu, de regulă împrejurul portului, toţi aceştia căutau în timpul liber modalităţi de distracţie, dar şi de integrare în noua existenţă. Deşi de condiţie modestă, los porteños (locuitorii din zona portului) erau, la început de secol, oameni cu un simţ crescut al mândriei, arătat inclusiv în modul în care mergeau sau stăteau în localurile unde îşi făceau veacul, o anume atitudine corporală care a jucat un rol major în evoluţia tangoului până la forma sa coregrafică de astăzi. Ernesto Sabato scria: „Un napoletan care dansează o tarantelă o face pentru a se distra. Un porteño care dansează un tango o face ca o meditaţie asupra propriului destin, sau pentru a exprima gânduri, de regulă nu optimiste, referitoare la condiţia umană în general“.
Numele de „tango“.
Societatea în care apare tangoul asculta habanere, polci, mazurci şi ceva valsuri (albii), în timp ce negrii (aproximativ un sfert din populaţia din Buenos Aires) se mişcau pe candombe, un dans de sorginte africană cu accent pe percuţie şi ritm. Ritmurile africane şi habanera hispano-cubaneză sunt creditate drept principalele (deşi nu singurele) rădăcini ale tangoului.
Teoriile sunt numeroase cu privire la originea numelui: unele toponime africane, denumirea colonială a locului unde negrii îşi celebrau adunările festive, stâlcirea cuvântului „tambor“ (termen african însemnând „spaţiu închis“, provenit din onomatopee precum tam-tam, desemnând ritmurile muzicilor africane), un dans mexican atestat încă din 1803...
În orice caz, se pare că termenul a fost anterior dansului. În 1889, tangoul era definit drept „sărbătoare şi dans al negrilor şi al ţăranilor în America“. A mai trecut un secol până când tango a ajuns să fie „un dans argentinian de cuplu, formulă muzicală binară şi ritm de 2x4, cu răspândire internaţională“.
Trecând prin bordeluri. Puţine voci mai contestă astăzi legătura tangoului cu mediul prostituţiei, una dintre cele mai accesibile şi frecventate „distracţii“ în Buenos Aires-ul începutului de secol. Dansul de tango nu era pe atunci sentimental, delicat, ci viclean, lubric, insinuant, picaresc, de o cochetărie neruşinată.
Unele voci spun că tangoul era iniţial dansat (exersat) de bărbaţii care îşi aşteptau rândul la prostituate, bordelurile încurajând dezvoltarea acestui dans, întrucât era un bun stimulent al afacerii.
Bărbaţii suburbiilor căutau cele mai incitante mişcări de dans pentru a-şi trece timpul şi a impresiona femeile – şi prin aceasta, desigur, pe alţi bărbaţi. Începuturile masculine ale dansului de tango nu au nimic de-a face cu homosexualitatea. Orgoliul de a demonstra cele mai interesante mişcări şi figuri de dans în faţa altor bărbaţi, iar apoi a femeilor, ţinea pur şi simplu de un anume sentiment viril. Mândria de a dansa cu măiestrie era în acea vreme o caracteristică a bărbatului orillero (locuitor al cartierelor mărginaşe), iar a avea „două picioare stângi“ era o pată pe prestigiul oricărui bărbat.
Există însă şi teorii care spun că tangoul nu s-a născut efectiv în bordeluri (aşa cum susţine şi Borges), ci doar a găsit aici un mediu propice şi liber de dezvoltare şi tot aici a atras atenţia bărbaţilor de condiţie joasă, dar şi de „lume bună“, care frecventau în secret aceste stabilimente – de altfel, unele dintre puţinele locuri publice care îşi puteau permite să angajeze muzicanţi pentru plăcerea clientelei. La cumpăna dintre secole, dansul de tango se răspândeşte cu frenezie în mediile joase ale oraşului; apar o mulţime de practicas unde se exersează mişcări şi principii de dans. J.L. Borges îşi amintea că în Buenos Aires-ul copilăriei sale, „...la colţuri de stradă, perechi de bărbaţi dansau tango, pentru că femeile nu luau parte la un dans atât de licenţios şi de viciat“.
Din periferii până în casele înaltei societăţi, tangoul a parcurs un drum complicat (trecând şi prin conventillos, acele case tip vagon în care fiecare cameră putea fi ocupată de o familie de imigranţi din altă parte a lumii), însă relativ rapid. Acest lucru a fost facilitat de tinerii de bon ton care, evadând din strictele norme ale societăţii înalte, căutau în suburbii aventuri şi plăceri facile. Treptat, ei au început să aducă acasă, în faţa doamnelor din cercul familial, savoarea noului dans – desigur, prezentându-le variante „purificate“ de obscenităţi şi sugestii vulgare în titluri sau mişcări. Pe la 1915, dansul de tango începe să reflecte normele de conduită, sociale, de curtoazie şi chiar de igienă ale noii societăţi argentiniene în ascensiune, elemente care s-au păstrat într-o anumită măsură până astăzi în codul de etichetă al stilului „tango salon“. Bărbatului i se cerea un dans simplu, corect, fără figuri exagerate. Femeia trebuia să arate curtoazie şi amabilitate atât în dans, cât şi în afara lui, afişând o atitudine de modestie şi naturaleţe. Era o încercare de a „spăla obrazul“ tangoului şi a-l face accesibil mediilor mai înalte.
La Guardia Vieja, epoca de tinereţe a tangoului (1910-1920/25).
Începutul de secol aduce o dezvoltare fabuloasă a Argentinei şi a Buenos Aires-ului, care devine un important centru socio-cultural. Arhitecţi europeni transformă capitala într-o metropolă cu bulevarde largi şi clădiri în stil european, apar localuri publice elegante ce remodelează obiceiurile de petrecere a timpului liber (cafenele, baruri, cabarete). Versurile de tango se îndepărtează treptat de caracterul vulgar şi picaresc, căpătând profunzime şi sentiment, dar păstrându-şi vivacitatea şi un anume caracter ludic.
Tangoul este acum o muzică preponderent instrumentală, dansabilă, interpretată de grupuri mici de muzicanţi amatori, înarmaţi în general doar cu vioară, flaut şi chitară, fără alfabetizare sau cultură muzicală, cântând „după ureche“ şi inspiraţie. Repertoriul este destul de restrâns, în perpetuă schimbare, iar partiturile de tango – încă inexistente. Puţinii care ştiau să scrie muzica au pus pe portativ unele dintre compoziţiile auzite de la alţii şi au început să le răspândească în nume propriu, astfel încât se ştie foarte puţin despre primii compozitori reali de tangouri. Improvizaţia şi creativitatea erau singurele reguli ale tangoului.
În ceea ce priveşte dansul, două figuri emblematice în acea vreme erau corte, o sincopă în dans, oprire bruscă ce pregătea quebrada, o improvizaţie considerată golănească, în care femeia îşi menţine greutatea pe un singur picior, cu corpul într-o postură aplecată pe bărbat (astăzi este imaginea caracteristică a tangoului, de regulă folosită ca poză de final). În mediile înalte se întâlneau la milongas anunţuri care interziceau dansul cu cortes şi quebradas, ceea ce a contribuit la diminuarea extravaganţei dansului şi facilitarea accesului acestuia în înalta societate din Buenos Aires.
Gardel, „El Rey“.
Bandoneonul (instrument de origine germană, folosit iniţial în muzica religioasă) nu apare pe scena tangoului decât în jurul anilor 1900 (când este introdus şi pianul), substituind treptat flautul cu vocea sa melancolică şi plângăcioasă, expresie pură a acelui „gând trist care se dansează“ – cum a caracterizat tangoul Discépolo, unul dintre compozitorii săi legendari. Tangoul cu voce apare, probabil, după 1850 şi cunoaşte gloria o dată cu magnificul Carlos Gardel. Acesta îşi începe cariera în 1912, iar până la decesul său timpuriu într-un accident de avion, în 1935, înregistrează peste 500 de tangouri şi joacă în zece filme de tango. În 1917 se naşte unul dintre cele mai celebre tangouri, magnific interpretat de Regele Gardel, piesă cântată şi astăzi în mod tradiţional la sfârşitul unei milonga (petrecere de tango) şi dansată, de regulă, cu un partener special: La Cumparsita.
Tangoul cucereşte Parisul.
De la statutul de dans al oamenilor de jos şi al bordelurilor până la încoronarea în saloanele occidentale, tangoul a parcurs o istorie complexă între Noul şi Vechiul Continent, cu o strălucită oprire la Paris. O dată cu progresul şi evoluţia începutului de secol în Argentina, mulţi devin înstăriţi peste noapte. Un bărbat „bogat ca un argentinian“, spuneau francezii. Mulţi tineri merg acum la studii la Paris, ducând cu ei şi tangoul, departe de ochii părinţilor şi de conduitele stricte de acasă. Oraşul modei şi al libertăţii îmbrăţişează frenetic dansul atât de stigmatizat în patria sa.
La petrecerile mondene din Paris sunt invitate orchestre şi profesori de tango din Buenos Aires, moda feminină se modifică, fustele devenind mai lejere pentru a facilita mişcările noului dans. Pe la 1902, la Paris existau deja zeci de şcoli care predau tango, printre alte stiluri de dans, iar la 1912 exista deja o modă a profesorilor veniţi din Argentina. Deşi nobilimea din Buenos Aires punea succesul parizian al tangoului pe seama ignorării originilor sale deochiate, totuşi Parisul era pe atunci vitrina modernităţii, iar ceea ce entuziasmase Parisul este primit înapoi în Argentina cu braţele deschise.
La Guardia Nueva (1920/25-1940).
Popularitatea tangoului cu versuri semnalează apusul Guardia Vieja şi al câtorva dintre caracteristicile sale: caracterul boem, amatoricesc al improvizaţiilor interpretative, primatul caracterului dansabil al muzicii, absenţa cântăreţului. Noua Gardă este a profesioniştilor muzicii, a primatului versurilor şi a rafinamentului interpretării vocale şi instrumentale. Muzica de tango devine un fenomen de masă şi o industrie culturală, iar gustul publicului se rafinează şi se diversifică.
Adoptat din ce în ce mai mult şi în cercurile înalte din Buenos Aires sub influenţa succesului parizian, tangoul îşi face intrarea în teatre şi în alte locuri frecventate de lumea bună. Ritmurile agile şi jucăuşe fac loc unor note şi versuri mai melodioase, melancolice. Muzicienii sunt acum profesionişti, apar aşa-numitele orquestras tipicas de tango, de regulă, în formula sextetului: două viori, două bandoneonuri, un contrabas şi un pian. În compoziţii şi interpretare creşte importanţa solo-urilor precum şi a dialogului dintre instrumente. Prosperă în această perioadă orchestre celebre precum De Caro, Troilo, Pugliese, Tanturi, Fresedo, D’Agostino, Calo...
Începutul anilor 1930 aduce nuanţe sentimentale dramatice în tango, reflectând criza economică şi influenţele dictaturii militare asupra societăţii argentiniene. Acum se afirmă unul dintre primii mari compozitori de tango, Enrique Santos Discépolo, cu tangourile lui sarcastice, cu accente de disperare. Unul dintre cele mai cunoscute tangouri ale sale, Cambalache, reflectă un „air du temps“ care şi astăzi stârneşte reflecţii: „Că lumea a fost şi este o porcărie, o ştiu deja. În anul 506, şi în 2000, la fel... Dar că secolul XX este o desfăşurare de insolenţă maliţioasă, nu mai se îndoieşte nimeni... Azi se dovedeşte că e totuna să fii drept sau trădător! Ignorant, înţelept, hoţ, generos sau înşelător... E totuna să fii un măgar sau un mare profesor!... Secol XX, haotic, problematic şi febril!“
Epoca de aur (1940-1950).
Este perioada cu cea mai prolifică producţie de muzică de tango. Buenos Aires numără acum aproximativ 200 de orchestre de tango, un număr record pentru acea epocă. Tangoul este interpretat în cele mai luxoase localuri de noapte, unde publicul doar ascultă orchestrele, fără a dansa. Spectatorii scriu pe şerveţele numele cântecelor cele mai dorite, iar chelnerii prezintă aceste solicitări pe o tavă directorilor de orchestră. Cele mai iubite piese ajung să fie transmise la radio, apoi imprimate pe discuri, astfel încât ce apare pe vinil are deja girul publicului. În las confiterias (cafenele), muzica orchestrelor de tango se putea şi dansa. Vânzările de discuri iau o amploare nemaivăzută, discografia devenind o adevărată industrie naţională datorită competiţiei acerbe a orchestrelor şi cântăreţilor de tango de a prezenta publicului piese cât mai atractive. Tangoul ia în stăpânire toate colţurile oraşului, inclusiv străzile.
Fenomenul Piazzolla şi Tango Nuevo.
După anii ’50, evenimente străine de tango încep să influenţeze puternic istoria acestuia. Inflaţia crescândă, venirea la putere a unor regimuri militare şi alte frământări social-politice generează o criză a cabaretelor şi a localurilor de lux. Cinematograful aduce în atenţia publicului noua modă, jazz-ul, care pune treptat tangoul într-un con de umbră. Lumea e cucerită de vioaiele ritmuri ale muzicii rock, twist, pop, iar tangoul e privit acum ca o muzică vetustă şi prea nostalgică pentru setea de viaţă a epocii. Şi totuşi, tangoul supravieţuieşte în forme surprinzătoare. Este momentul în care se afirmă scandalosul Astor Piazzolla. Lipsit de respect pentru tradiţia tangoului, distrugător al armoniei şi haotic – aşa au calificat veteranii Guardia Vieja muzica celui pe care l-au numit „asasinul tangoului“. Născut în 1921, Piazzolla învaţă să cânte la bandoneon pe Bach, Mozart şi Schumann.
La 13 ani are un rol mic în legendarul film al lui Gardel, „El dia que me quieras“, iar familia lui întreţine legături apropiate cu marele cântăreţ – o prietenie care, aşa cum urma să arate istoria, alătura două figuri aproape mitice ale tangoului. După o perioadă petrecută în Europa, Piazzolla se întoarce, în 1938, la Buenos Aires şi începe să cânte cu mari orchestre de tango ale vremii. Învăţase să iubească tangoul, dar, conform propriilor declaraţii, cântând luni, ani la rând, aceleaşi compoziţii, începe să urască tangoul, plictisindu-se teribil... Atunci Piazzolla decide să facă o schimbare. Începe astfel o etapă halucinantă a tangoului: se naşte epoca Tango Nuevo, incorporând influenţe din jazz şi muzica clasică, cărora Piazzolla li se dedică pasionat la nici 30 de ani.
Pleacă la Paris şi devine elevul unei celebrităţi a pedagogiei muzicale: Nadia Boulanger. Ruşinându-se să spună că este muzician de tango şi că până atunci cântase în cabarete, Piazzolla este întrebat la ce instrument cântă. „N-am vrut să îi spun că la bandoneon, pentru că m-am gândit că mă dă afară pe scări. În cele din urmă i-am mărturisit, iar ea m-a rugat să îi cânt ceva din compoziţiile mele de tango. Deodată a făcut ochii mari, m-a luat de mână şi mi-a spus: Prostule, asta e Piazzolla! Am luat toată muzica pe care o compusesem, zece ani din viaţa mea, şi am aruncat-o la gunoi în două secunde“. Revenind la Buenos Aires, în 1960, şi dedicându-se compoziţiilor de tango, Piazzolla cunoaşte un succes care depăşeşte rapid graniţele Argentinei.
După epoca de glorie a lui Piazzolla, începând cu anii ’80 apar noi figuri pe scena muzicii de tango, dar şi pe cea a dansului, tango nuevo devine un fenomen cultural, iar tangoul din toate timpurile şi stilurile este redescoperit cu frenezie.
Din Vocabularul Tangoului
Milonga. Termenul desemnează o muzică, un dans şi locul (adunarea) unde se dansează acesta. Sensul originar este de „poveste lungă, poliloghie, gogoaşă“. Se spune că în anumite localuri gen Sunderland sau Canning nu doar că milongueros nu îşi permiteau să danseze decât după ani (!) de practică şi de experienţă, dar existau şi coduri de comportament a căror încălcare era sever sancţionată: lipsa vestimentaţiei adecvate, orice urmă de grosolănie sau lipsă de maniere, chiar şi „tupeul“ de a face anumite figuri în dans (de pildă, Gancho – figură în care unul sau ambii parteneri încârligă un picior în jurul piciorului sau a taliei partenerului). Milongile anilor ’50 erau cu adevărat un ritual. Era de neconceput ca dansatorii să nu vină în costum, cu cravată, ca doamnele să nu se aranjeze cu multă atenţie, sau ca eticheta să nu fie respectată, chiar dacă milongueros, dansatorii în stilul milonga, erau încă priviţi ca persoane cu o faimă nu extrem de bună.
Cabeceo. Nu e clar când a apărut „instituţia cabeceo“, acest gest discret, abia perceptibil, dar indubitabil, pe care bărbatul îl face cu capul spre pista de dans în timp ce susţine privirea unei doamne, gest echivalând cu o invitaţie la dans şi fiind apanajul strict al bărbatului. Cert este că el rămâne şi astăzi unul dintre codurile nescrise ale tangoului. Dincolo de utilitatea sa (evitarea situaţiei stânjenitoare, în care bărbatul străbate sala de dans pentru a invita o femeie, dar este refuzat), cabeceo este expresia orgoliului porteño, a eleganţei rafinate a tangoului, prima verigă a lanţului invizibil care va lega cuplul pe durata unui dans. Unii îl consideră anacronic, relicvă a atitudinii macho. Alţii susţin că acest gest este o artă, un joc al seducţiei şi relaţionării dintre bărbat şi femeie, un parfum de eleganţă care persistă indiferent de vremurile tulburi sau banale pe care le trăim. Bărbatul invită, dar femeia poate aluneca cu privirea peste privirea bărbatului, semnalizând astfel refuzul.
http://www.historia.ro/
„Tangoul este un bărbat şi o femeie care se caută unul pe celălalt. Este o căutare a îmbrăţişării, a unui mod de a fi împreună“ ( Superba definitie )
Deşi cu rădăcini lubrice şi de joasă clasă, tangoul a devenit un fenomen cultural şi intelectual de un rafinament extraordinar. Deşi produs al unui melanj de populaţii şi culturi, tangoul a ajuns expresia identitară simbolică a Argentinei. Deşi provenind dintr-o singură ţară, în mod particular dintr-un oraş, Buenos Aires, tangoul este unul dintre cele mai cunoscute şi răspândite dansuri şi muzici din întreaga lume.
Tangoul este o legendă, un fenomen social şi cultural, una dintre marile pasiuni ale secolului XX. Din eclatanta şi bogata sa istorie (deşi cuprinzând puţin peste o sută de ani), putem spicui doar câteva momente...
Începuturi.
De ce în Buenos Aires. Se spune că tangoul s-ar fi născut undeva între 1880-1890 ca dans arrabalero (din cartierele mărginaşe ale Buenos Aires). Deopotrivă senzual şi orgolios, tangoul apare într-un context istoric şi social profund multicultural. Imigraţia şi migraţia provincialilor spre oraş, dezrădăcinarea şi iluziile unei vieţi noi, nostalgia, speranţa, nevoia de integrare în noua lume – toate aceste ingrediente s-au amestecat în creuzetul numit Buenos Aires.
Italieni, spanioli, francezi, negri, aproape 6,5 milioane de imigranţi până în 1940, gauchos (ţărani sud-americani, crescători semi-nomazi de vite) împinşi de sărăcie spre suburbiile oraşului şi mulţi alţii... Muncind din greu, de regulă împrejurul portului, toţi aceştia căutau în timpul liber modalităţi de distracţie, dar şi de integrare în noua existenţă. Deşi de condiţie modestă, los porteños (locuitorii din zona portului) erau, la început de secol, oameni cu un simţ crescut al mândriei, arătat inclusiv în modul în care mergeau sau stăteau în localurile unde îşi făceau veacul, o anume atitudine corporală care a jucat un rol major în evoluţia tangoului până la forma sa coregrafică de astăzi. Ernesto Sabato scria: „Un napoletan care dansează o tarantelă o face pentru a se distra. Un porteño care dansează un tango o face ca o meditaţie asupra propriului destin, sau pentru a exprima gânduri, de regulă nu optimiste, referitoare la condiţia umană în general“.
Numele de „tango“.
Societatea în care apare tangoul asculta habanere, polci, mazurci şi ceva valsuri (albii), în timp ce negrii (aproximativ un sfert din populaţia din Buenos Aires) se mişcau pe candombe, un dans de sorginte africană cu accent pe percuţie şi ritm. Ritmurile africane şi habanera hispano-cubaneză sunt creditate drept principalele (deşi nu singurele) rădăcini ale tangoului.
Teoriile sunt numeroase cu privire la originea numelui: unele toponime africane, denumirea colonială a locului unde negrii îşi celebrau adunările festive, stâlcirea cuvântului „tambor“ (termen african însemnând „spaţiu închis“, provenit din onomatopee precum tam-tam, desemnând ritmurile muzicilor africane), un dans mexican atestat încă din 1803...
În orice caz, se pare că termenul a fost anterior dansului. În 1889, tangoul era definit drept „sărbătoare şi dans al negrilor şi al ţăranilor în America“. A mai trecut un secol până când tango a ajuns să fie „un dans argentinian de cuplu, formulă muzicală binară şi ritm de 2x4, cu răspândire internaţională“.
Trecând prin bordeluri. Puţine voci mai contestă astăzi legătura tangoului cu mediul prostituţiei, una dintre cele mai accesibile şi frecventate „distracţii“ în Buenos Aires-ul începutului de secol. Dansul de tango nu era pe atunci sentimental, delicat, ci viclean, lubric, insinuant, picaresc, de o cochetărie neruşinată.
Unele voci spun că tangoul era iniţial dansat (exersat) de bărbaţii care îşi aşteptau rândul la prostituate, bordelurile încurajând dezvoltarea acestui dans, întrucât era un bun stimulent al afacerii.
Bărbaţii suburbiilor căutau cele mai incitante mişcări de dans pentru a-şi trece timpul şi a impresiona femeile – şi prin aceasta, desigur, pe alţi bărbaţi. Începuturile masculine ale dansului de tango nu au nimic de-a face cu homosexualitatea. Orgoliul de a demonstra cele mai interesante mişcări şi figuri de dans în faţa altor bărbaţi, iar apoi a femeilor, ţinea pur şi simplu de un anume sentiment viril. Mândria de a dansa cu măiestrie era în acea vreme o caracteristică a bărbatului orillero (locuitor al cartierelor mărginaşe), iar a avea „două picioare stângi“ era o pată pe prestigiul oricărui bărbat.
Există însă şi teorii care spun că tangoul nu s-a născut efectiv în bordeluri (aşa cum susţine şi Borges), ci doar a găsit aici un mediu propice şi liber de dezvoltare şi tot aici a atras atenţia bărbaţilor de condiţie joasă, dar şi de „lume bună“, care frecventau în secret aceste stabilimente – de altfel, unele dintre puţinele locuri publice care îşi puteau permite să angajeze muzicanţi pentru plăcerea clientelei. La cumpăna dintre secole, dansul de tango se răspândeşte cu frenezie în mediile joase ale oraşului; apar o mulţime de practicas unde se exersează mişcări şi principii de dans. J.L. Borges îşi amintea că în Buenos Aires-ul copilăriei sale, „...la colţuri de stradă, perechi de bărbaţi dansau tango, pentru că femeile nu luau parte la un dans atât de licenţios şi de viciat“.
Din periferii până în casele înaltei societăţi, tangoul a parcurs un drum complicat (trecând şi prin conventillos, acele case tip vagon în care fiecare cameră putea fi ocupată de o familie de imigranţi din altă parte a lumii), însă relativ rapid. Acest lucru a fost facilitat de tinerii de bon ton care, evadând din strictele norme ale societăţii înalte, căutau în suburbii aventuri şi plăceri facile. Treptat, ei au început să aducă acasă, în faţa doamnelor din cercul familial, savoarea noului dans – desigur, prezentându-le variante „purificate“ de obscenităţi şi sugestii vulgare în titluri sau mişcări. Pe la 1915, dansul de tango începe să reflecte normele de conduită, sociale, de curtoazie şi chiar de igienă ale noii societăţi argentiniene în ascensiune, elemente care s-au păstrat într-o anumită măsură până astăzi în codul de etichetă al stilului „tango salon“. Bărbatului i se cerea un dans simplu, corect, fără figuri exagerate. Femeia trebuia să arate curtoazie şi amabilitate atât în dans, cât şi în afara lui, afişând o atitudine de modestie şi naturaleţe. Era o încercare de a „spăla obrazul“ tangoului şi a-l face accesibil mediilor mai înalte.
La Guardia Vieja, epoca de tinereţe a tangoului (1910-1920/25).
Începutul de secol aduce o dezvoltare fabuloasă a Argentinei şi a Buenos Aires-ului, care devine un important centru socio-cultural. Arhitecţi europeni transformă capitala într-o metropolă cu bulevarde largi şi clădiri în stil european, apar localuri publice elegante ce remodelează obiceiurile de petrecere a timpului liber (cafenele, baruri, cabarete). Versurile de tango se îndepărtează treptat de caracterul vulgar şi picaresc, căpătând profunzime şi sentiment, dar păstrându-şi vivacitatea şi un anume caracter ludic.
Tangoul este acum o muzică preponderent instrumentală, dansabilă, interpretată de grupuri mici de muzicanţi amatori, înarmaţi în general doar cu vioară, flaut şi chitară, fără alfabetizare sau cultură muzicală, cântând „după ureche“ şi inspiraţie. Repertoriul este destul de restrâns, în perpetuă schimbare, iar partiturile de tango – încă inexistente. Puţinii care ştiau să scrie muzica au pus pe portativ unele dintre compoziţiile auzite de la alţii şi au început să le răspândească în nume propriu, astfel încât se ştie foarte puţin despre primii compozitori reali de tangouri. Improvizaţia şi creativitatea erau singurele reguli ale tangoului.
În ceea ce priveşte dansul, două figuri emblematice în acea vreme erau corte, o sincopă în dans, oprire bruscă ce pregătea quebrada, o improvizaţie considerată golănească, în care femeia îşi menţine greutatea pe un singur picior, cu corpul într-o postură aplecată pe bărbat (astăzi este imaginea caracteristică a tangoului, de regulă folosită ca poză de final). În mediile înalte se întâlneau la milongas anunţuri care interziceau dansul cu cortes şi quebradas, ceea ce a contribuit la diminuarea extravaganţei dansului şi facilitarea accesului acestuia în înalta societate din Buenos Aires.
Gardel, „El Rey“.
Bandoneonul (instrument de origine germană, folosit iniţial în muzica religioasă) nu apare pe scena tangoului decât în jurul anilor 1900 (când este introdus şi pianul), substituind treptat flautul cu vocea sa melancolică şi plângăcioasă, expresie pură a acelui „gând trist care se dansează“ – cum a caracterizat tangoul Discépolo, unul dintre compozitorii săi legendari. Tangoul cu voce apare, probabil, după 1850 şi cunoaşte gloria o dată cu magnificul Carlos Gardel. Acesta îşi începe cariera în 1912, iar până la decesul său timpuriu într-un accident de avion, în 1935, înregistrează peste 500 de tangouri şi joacă în zece filme de tango. În 1917 se naşte unul dintre cele mai celebre tangouri, magnific interpretat de Regele Gardel, piesă cântată şi astăzi în mod tradiţional la sfârşitul unei milonga (petrecere de tango) şi dansată, de regulă, cu un partener special: La Cumparsita.
Tangoul cucereşte Parisul.
De la statutul de dans al oamenilor de jos şi al bordelurilor până la încoronarea în saloanele occidentale, tangoul a parcurs o istorie complexă între Noul şi Vechiul Continent, cu o strălucită oprire la Paris. O dată cu progresul şi evoluţia începutului de secol în Argentina, mulţi devin înstăriţi peste noapte. Un bărbat „bogat ca un argentinian“, spuneau francezii. Mulţi tineri merg acum la studii la Paris, ducând cu ei şi tangoul, departe de ochii părinţilor şi de conduitele stricte de acasă. Oraşul modei şi al libertăţii îmbrăţişează frenetic dansul atât de stigmatizat în patria sa.
La petrecerile mondene din Paris sunt invitate orchestre şi profesori de tango din Buenos Aires, moda feminină se modifică, fustele devenind mai lejere pentru a facilita mişcările noului dans. Pe la 1902, la Paris existau deja zeci de şcoli care predau tango, printre alte stiluri de dans, iar la 1912 exista deja o modă a profesorilor veniţi din Argentina. Deşi nobilimea din Buenos Aires punea succesul parizian al tangoului pe seama ignorării originilor sale deochiate, totuşi Parisul era pe atunci vitrina modernităţii, iar ceea ce entuziasmase Parisul este primit înapoi în Argentina cu braţele deschise.
La Guardia Nueva (1920/25-1940).
Popularitatea tangoului cu versuri semnalează apusul Guardia Vieja şi al câtorva dintre caracteristicile sale: caracterul boem, amatoricesc al improvizaţiilor interpretative, primatul caracterului dansabil al muzicii, absenţa cântăreţului. Noua Gardă este a profesioniştilor muzicii, a primatului versurilor şi a rafinamentului interpretării vocale şi instrumentale. Muzica de tango devine un fenomen de masă şi o industrie culturală, iar gustul publicului se rafinează şi se diversifică.
Adoptat din ce în ce mai mult şi în cercurile înalte din Buenos Aires sub influenţa succesului parizian, tangoul îşi face intrarea în teatre şi în alte locuri frecventate de lumea bună. Ritmurile agile şi jucăuşe fac loc unor note şi versuri mai melodioase, melancolice. Muzicienii sunt acum profesionişti, apar aşa-numitele orquestras tipicas de tango, de regulă, în formula sextetului: două viori, două bandoneonuri, un contrabas şi un pian. În compoziţii şi interpretare creşte importanţa solo-urilor precum şi a dialogului dintre instrumente. Prosperă în această perioadă orchestre celebre precum De Caro, Troilo, Pugliese, Tanturi, Fresedo, D’Agostino, Calo...
Începutul anilor 1930 aduce nuanţe sentimentale dramatice în tango, reflectând criza economică şi influenţele dictaturii militare asupra societăţii argentiniene. Acum se afirmă unul dintre primii mari compozitori de tango, Enrique Santos Discépolo, cu tangourile lui sarcastice, cu accente de disperare. Unul dintre cele mai cunoscute tangouri ale sale, Cambalache, reflectă un „air du temps“ care şi astăzi stârneşte reflecţii: „Că lumea a fost şi este o porcărie, o ştiu deja. În anul 506, şi în 2000, la fel... Dar că secolul XX este o desfăşurare de insolenţă maliţioasă, nu mai se îndoieşte nimeni... Azi se dovedeşte că e totuna să fii drept sau trădător! Ignorant, înţelept, hoţ, generos sau înşelător... E totuna să fii un măgar sau un mare profesor!... Secol XX, haotic, problematic şi febril!“
Epoca de aur (1940-1950).
Este perioada cu cea mai prolifică producţie de muzică de tango. Buenos Aires numără acum aproximativ 200 de orchestre de tango, un număr record pentru acea epocă. Tangoul este interpretat în cele mai luxoase localuri de noapte, unde publicul doar ascultă orchestrele, fără a dansa. Spectatorii scriu pe şerveţele numele cântecelor cele mai dorite, iar chelnerii prezintă aceste solicitări pe o tavă directorilor de orchestră. Cele mai iubite piese ajung să fie transmise la radio, apoi imprimate pe discuri, astfel încât ce apare pe vinil are deja girul publicului. În las confiterias (cafenele), muzica orchestrelor de tango se putea şi dansa. Vânzările de discuri iau o amploare nemaivăzută, discografia devenind o adevărată industrie naţională datorită competiţiei acerbe a orchestrelor şi cântăreţilor de tango de a prezenta publicului piese cât mai atractive. Tangoul ia în stăpânire toate colţurile oraşului, inclusiv străzile.
Fenomenul Piazzolla şi Tango Nuevo.
După anii ’50, evenimente străine de tango încep să influenţeze puternic istoria acestuia. Inflaţia crescândă, venirea la putere a unor regimuri militare şi alte frământări social-politice generează o criză a cabaretelor şi a localurilor de lux. Cinematograful aduce în atenţia publicului noua modă, jazz-ul, care pune treptat tangoul într-un con de umbră. Lumea e cucerită de vioaiele ritmuri ale muzicii rock, twist, pop, iar tangoul e privit acum ca o muzică vetustă şi prea nostalgică pentru setea de viaţă a epocii. Şi totuşi, tangoul supravieţuieşte în forme surprinzătoare. Este momentul în care se afirmă scandalosul Astor Piazzolla. Lipsit de respect pentru tradiţia tangoului, distrugător al armoniei şi haotic – aşa au calificat veteranii Guardia Vieja muzica celui pe care l-au numit „asasinul tangoului“. Născut în 1921, Piazzolla învaţă să cânte la bandoneon pe Bach, Mozart şi Schumann.
La 13 ani are un rol mic în legendarul film al lui Gardel, „El dia que me quieras“, iar familia lui întreţine legături apropiate cu marele cântăreţ – o prietenie care, aşa cum urma să arate istoria, alătura două figuri aproape mitice ale tangoului. După o perioadă petrecută în Europa, Piazzolla se întoarce, în 1938, la Buenos Aires şi începe să cânte cu mari orchestre de tango ale vremii. Învăţase să iubească tangoul, dar, conform propriilor declaraţii, cântând luni, ani la rând, aceleaşi compoziţii, începe să urască tangoul, plictisindu-se teribil... Atunci Piazzolla decide să facă o schimbare. Începe astfel o etapă halucinantă a tangoului: se naşte epoca Tango Nuevo, incorporând influenţe din jazz şi muzica clasică, cărora Piazzolla li se dedică pasionat la nici 30 de ani.
Pleacă la Paris şi devine elevul unei celebrităţi a pedagogiei muzicale: Nadia Boulanger. Ruşinându-se să spună că este muzician de tango şi că până atunci cântase în cabarete, Piazzolla este întrebat la ce instrument cântă. „N-am vrut să îi spun că la bandoneon, pentru că m-am gândit că mă dă afară pe scări. În cele din urmă i-am mărturisit, iar ea m-a rugat să îi cânt ceva din compoziţiile mele de tango. Deodată a făcut ochii mari, m-a luat de mână şi mi-a spus: Prostule, asta e Piazzolla! Am luat toată muzica pe care o compusesem, zece ani din viaţa mea, şi am aruncat-o la gunoi în două secunde“. Revenind la Buenos Aires, în 1960, şi dedicându-se compoziţiilor de tango, Piazzolla cunoaşte un succes care depăşeşte rapid graniţele Argentinei.
După epoca de glorie a lui Piazzolla, începând cu anii ’80 apar noi figuri pe scena muzicii de tango, dar şi pe cea a dansului, tango nuevo devine un fenomen cultural, iar tangoul din toate timpurile şi stilurile este redescoperit cu frenezie.
Din Vocabularul Tangoului
Milonga. Termenul desemnează o muzică, un dans şi locul (adunarea) unde se dansează acesta. Sensul originar este de „poveste lungă, poliloghie, gogoaşă“. Se spune că în anumite localuri gen Sunderland sau Canning nu doar că milongueros nu îşi permiteau să danseze decât după ani (!) de practică şi de experienţă, dar existau şi coduri de comportament a căror încălcare era sever sancţionată: lipsa vestimentaţiei adecvate, orice urmă de grosolănie sau lipsă de maniere, chiar şi „tupeul“ de a face anumite figuri în dans (de pildă, Gancho – figură în care unul sau ambii parteneri încârligă un picior în jurul piciorului sau a taliei partenerului). Milongile anilor ’50 erau cu adevărat un ritual. Era de neconceput ca dansatorii să nu vină în costum, cu cravată, ca doamnele să nu se aranjeze cu multă atenţie, sau ca eticheta să nu fie respectată, chiar dacă milongueros, dansatorii în stilul milonga, erau încă priviţi ca persoane cu o faimă nu extrem de bună.
Cabeceo. Nu e clar când a apărut „instituţia cabeceo“, acest gest discret, abia perceptibil, dar indubitabil, pe care bărbatul îl face cu capul spre pista de dans în timp ce susţine privirea unei doamne, gest echivalând cu o invitaţie la dans şi fiind apanajul strict al bărbatului. Cert este că el rămâne şi astăzi unul dintre codurile nescrise ale tangoului. Dincolo de utilitatea sa (evitarea situaţiei stânjenitoare, în care bărbatul străbate sala de dans pentru a invita o femeie, dar este refuzat), cabeceo este expresia orgoliului porteño, a eleganţei rafinate a tangoului, prima verigă a lanţului invizibil care va lega cuplul pe durata unui dans. Unii îl consideră anacronic, relicvă a atitudinii macho. Alţii susţin că acest gest este o artă, un joc al seducţiei şi relaţionării dintre bărbat şi femeie, un parfum de eleganţă care persistă indiferent de vremurile tulburi sau banale pe care le trăim. Bărbatul invită, dar femeia poate aluneca cu privirea peste privirea bărbatului, semnalizând astfel refuzul.
http://www.historia.ro/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Macul
o planta hulita acum dar cultivata de tarani de multa vreme . Cel putin in Moldova gaseti retete vechi de cozonac cu mac,covrigei cu mac ,ce m-a intrigat cand am auzit ,este ca femeile varstnice le invatau pe tinerele mame un "truc "ca pruncii sa doarma : mac zdrobit si oleaca de zahar intr-o carpa curata pe care o puneau in gurtia sugarului care dormea.....
Asa ca practica drogurilor are oaresce vechime la noi.
La asta m-a dus gandul cand am citit articolul
Narcoticele în România: între visare şi inspiraţie
Traficul de stupefiante este una dintre cele mai profitabile afaceri. De fapt, la nivel mondial, după traficul de arme şi cel cu petrol, vânzarea de droguri ocupă locul trei în topul celor mai bănoase afaceri ilegale, cu un total de 250 de miliarde de euro.
Consumul de droguri este o problemă universală, complexă şi îndelung dezbătută. Aproximativ 4.000 de plante produc substanţe psihoactive şi în jur de 60 dintre aceste droguri au fost folosite în mod constant în diferite colţuri ale lumii, de-a lungul istoriei. Dintre acestea, cele mai des utilizate au fost: canabisul, opiul, cocaina, cafeaua, tutunul şi alcoolul. Cu toate că în ultimul timp, narcoticele şi efectele acestora au început să devină din ce mai mediatizate, puţini dintre noi ştim însă că drogurile au fost utilizate în zona Carpato-Danubiano-Pontică încă de la apariţia primelor civilizaţii. În cartea sa, Narcotice în cultura română, Andrei Oişteanu prezintă această lume prea puţin cunoscută a substanţelor psihotrope. Având la bază o bibliografie solidă, autorul reuşeşte să redea evenimente importante precum informaţii despre primele atestări istorice asupra consumului de droguri în spaţiul românesc sau evenimente importante din viaţa unora dintre cei mai de seamă reprezentanţi români care foloseau astfel de substanţe.
Tracii şi pasiunea pentru narcotice
Vinul este o substanţă psihotropă de origine vegetală, motiv pentru care, era considerat o licoare cu rol esenţial în crearea unor ritualuri religioase.
La români, se spune despre viţa de vie fie că a răsărit dintr-un vânt tras de diavol într-o groapă ce a fost acoperită cu pământ, fie că iniţial a fost creat de Dumnezeu drept băutură dulce şi nealcoolică (mustul), dar care ulterior, prin intervenţia diavolului, a început să îmbete oameni.
În antichitate, vinul avea o mare importanţă pentru traci, popor renumit pentru capacitatea lor de a consuma cantităţi enorme din această băutură. Scrieri şi descoperiri arheologice susţin existenţa unor ritualuri dionisiace la care luau parte atât bărbaţii cât şi femeile. De asemenea, se pare că acest popor iubea, mai ales, vinul neamestecat cu apa, o licoare tipic dionisiacă care avea capacitatea de a induce o stare de transă a băutorului. Pe de altă parte, tracii credeau că vinului nediluat cu apă ajuta prezicătoarele la crearea oracolelor.
Totuşi, pentru că beţiile provocate de aceste ritualuri luaseră amploare, preotul Deceneu adoptă o măsură antidionisiacă, un fel de prohibiţie, în secolul I î.e.n. Astfel, nu numai consumul de vin este interzis, ci şi cultivarea viţei de vie.
Interesant pentru această perioadă, spun istoricii, este faptul că vinul avea capacitatea de a trezi acest „furor religios” fără a fi combinat cu alte substanţe. În acest sens, profesorul Erwin Rohde crede că tracii îşi induceau această stare amestecând vinul cu alte substanţe halucinogene precum frunzele de canabis. Pe de altă parte, H. Jeanmaire, consideră că, la începuturile sale, Dionis a fost o divinitate a iederei sau a viţei de vie sălbatice. Astfel, este posibil ca tracii să fi consumat fructe sau frunze de iederă despre care se spune că posedă virtuţi psihotrope puternice. Dovadă a consumului de iederă ar putea sta cununa pe care o poartă zeul în multe reprezentări.
O altă discuţie legată de plante psihotrope se referă la unele fumigaţii euforizante practicate de traci în timpul ospeţelor. Izvoarele istorice menţionează că tracii ardeau unele seminţe şi apoi inhalau fumul acestora, intrând într-o stare similară cu beţia. Singurul lucru care nu se ştie sigur este numele exact al plantei. Unii istorici susţin că ar fi vorba de cânepă sau mac, pe care oamenii obişnuiau, uneori să le ardă într-un fel de pipe, ipoteză susţinută chiar şi de unele descoperiri arheologice. Alţi specialişti sunt de părere că planta ar putea fi sovârf, lucru atestat de unele texte care descriu această specie.
De asemenea, experţii au adus argumente privind faptul că preoţii asceţi ar fi practicat aceste ritualuri în cinstea lui Zalmoxis. Astfel, fumigaţiile erau create pentru a declanşa o transă mistică, ele având loc doar în timpul evenimentelor religioase şi fiind practicate doar de bărbaţi.
Astfel de practici s-au păstrat până în Evul Mediu, când mulţi dintre savanţi recomandau un fel de canabioterapie pentru diverse probleme de sănătate. Cel mai mult au beneficiat ţăranii după urma acestor „analgezice”.
În secolul al XVIII-lea de exemplu, leacul pentru insomnie consta în consumarea unui pahar de vin în care au fost înmuiate flori de mac. În aceeaşi perioadă în spaţiul românesc se regăsesc documente care critică fumatul tutunului. Nu numai Biserica condamnă acest obicei, dar şi domnitorii fanarioţi şi doctorii. Cu toate acestea, pentru evreii hasidim din Moldova, Bucovina sau Maramureş tutunul şi alcoolul duceau sufletul în Rai.
Cultura românească
Dimitrie Cantemir a petrecut, de voie sau de nevoie, 17 ani la Istanbul, timp în care a putut observa unele obiceiuri turceşti care, odată cu trecerea timpului, au fost adoptate şi de români.
Domnitorii şi boierii români care au intrat, inevitabil, în contact cu otomanii au adoptat destul de repede cafeaua turcească, fumatul tutunului sau al haşişului. Unele dintre aceste obiceiuri au fost împrumutate de timpuriu, dovadă fiind prima atestare a cafelei, în Bucureşti, care datează din 1667. Altele, căpătate mai târziu, s-au împământenit în epoca fanariotă.
Drogurile şi inspiraţia artiştilor
În perioada Romantică, opiumul nu numai că reuşeşte să rămână popular, dar el pare să îşi şi întărească imaginea. În secolul al XIX-lea sinuciderea cu opium devine foarte populară, în România şi în întreaga Europă, însă nu fumatul sau inhalatul fumului provoacă moartea, ci laudanumul sau tinctura de opiu este responsabilă pentru acest lucru.
Însă, în a doua jumătate a secolului, nu de la orientali împrumută românii obiceiul de a utiliza narcotice, ci de la occidentalii din Paris, Londra, Berlin şi Viena. La început, indivizii foloseau narcoticele drept remedii farmaceutice, ulterior, acestea deveneau utilizate pentru inducerea „beţiei albe”.
De exemplu, la îndemnul unui medic francez, Alexandru Odobescu îşi uşura nevralgiile cu morfină, în timp ce Carmen Sylva a fost tratată, după o intervenţie chirurgicală, cu cloral (un sedativ puternic). În aceeaşi perioadă, Titu Maiorescu primea injecţii cu cocină pentru pentru calmarea durerilor stomatologice. Pentru că oamenii de rând nu îşi puteau permite plata unor astfel de tratamente, cel mai des, durerile lor erau tratate cu alcool şi tutun.
Rapid, din substanţă medicală, morfina devine drog des utilizat în cercurile moderne din Iaşi şi nu numai. Una dintre victimele acestui narcotic este Alexandru Odobescu, care izbuteşte să se sinucidă, pe semne din dragoste pentru o femeie cu 30 de ani mai tânără, luând o supradoză de morfină. Un alt iubitor al senzaţiilor provocate de opiu a fost Ion Pillat, iar drept dovadă stă chiar poemul său intitulat „Opium”.
Şi Eminescu se pare că a fost victima unei vieţi dezorganizate din care nu lipseau excitantele şi narcoticele. Din însemnările lui Maiorescu reiese că acesta petrecea zile de-a rândul stând treaz şi hrănindu-se doar cu narcotice. În toamna anului 1883, când Eminescu este internat în primul sanatoriu bucureştean, „Caritas”, el este tratat de dr. Alexandru Şuţu cu bromură, injecţii cu morfină şi clorhidrat despre care, ulterior se va afla că, fiind un puternic narcotic, provoacă dependenţă şi afectează psihicul. După aproape 5 ani în care este mutat în cinci ospicii şi în care este supus acestui gen de tratamente, Eminescu se stinge din viaţă după o lungă „visare dementă euforistică”, cum nota Călinescu.
Pentru alţi scriitori, starea atât euforică, cât şi poetică este generată de tutun. Aici, reprezentativi sunt Macedonski şi Alcsandri. Acesta din urmă descria ţigara ca fiind „poetică” şi considerând-o nu numai un bun tovarăşi de drum ci şi un provocator de călătorii imaginare.
După al doilea Război Mondial, numărul consumatorilor de narcotice a crescut mult în România. În timpul războiului, principalele tratamente la care erau supuşi răniţii conţineau narcotice şi stupefiante, motiv pentru care, mulţi dintre pacienţi părăseau spitalele fiind dependenţi de droguri. Cele mai des utilizare în această epocă au fost: morfina, opiul, eterul heroina şi cocaina. Predispoziţia românilor spre narcotice este semnalată şi în romanele epocii. De exemplu, Ştefan Ghiorghidiu, din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, compara nevoia de o avea pe Ela cu „morfina unui detracat”. În „Patul lui Procust” calmul este şi el asociat cu morfina, cu o senzaţie de împăcare dată de prezenţa iubitei.
Ion Barbu este un alt narcoman. Plecat la studii în Berlin, poetul matematician împrumută obiceiurile nemţilor şi dragostea pentru droguri. „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter şi cocaină!”, scria Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său Leo Delfoss. Cu toate că în 1924 poetul este internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare, scrierile lui de după acest eveniment indică faptul că acesta nu ar fi renunţat niciodată la droguri, motiv pentru care în data de 11 august 1961, la vârsta de 66 de ani, Ion Barbu se stinge din viaţă în urma unei come hepatice, cauzată probabil de excesul de narcotice din tinereţe.
Unul dintre cei mai experimentaţi scriitori a fost de departe, istoricul religiilor, Mircea Eliade. La numai 17 ani, el a publicat un articol intitulat „Artiştii şi haşişul”, în care explica cum mulţi artişti apelau la intoxicarea cu haşiş cu scopul de a-şi spori creativitatea. În anul 1929, la 22 de ani, el experimentează pentru prima oară intoxicarea cu opium, în Calcutta. În jurnalele sale descrie cum multe plante culese în perioada 1930 - 1931, când se afla în nordul Indiei, au fost testate fie personal, fie într-un spital mic din India.
Aşa se explică cum de-a lungul vieţii, Eliade a testat de la opium, la mătrăgună, de la metamfetamine, la canabis.
Halucinaţii de dragul ştiinţei
Unul dintre cei mai vestiţi oameni de ştiinţă din România secolului XX este Dr. Nicolae Minovici, subdirectorul Institutului Medico-Legal. Acesta a studiat 172 de cazuri de sinucidere prin spânzurare şi a publicat „Studiul asupra spânzurării”, ocazie cu care s-a specializat în cercetări asupra agoniei. Mai exact, Minovici, urmărea efectele agoniei pe propria piele, prin autostrangulare. El şi-a provocat de 12 ori axfixierea parţială, iar durata şedinţelor de strangulare voluntară, dura între 4 şi 26 de secunde. Ulterior, el şi-a notat impresiile trăite şi halucinaţiile avute. Astfel de fenomene fizice provoacă „apariţia unor lumini fugetoare, o anestezie completă a corpului, stări de excitaţie, tremurări psihice”. Hipooxigenarea provoacă un fel de stări de ebrietate, halucinaţii şi manifestări de natură sexuală. Se vorbeşte despre erecţia şi chiar ejacularea produse la unii spânzuraţi. Legendele populare susţin că din sperma unui spânzurat căzută, pe pământ, răsare o plantă psihotică, şi anume, mătrăguna. Din acest motiv, hipooxigenarea mai este numită şi „beţia de oxigen”.
http://www.descopera.ro/cultura/10362280-narcoticele-in-romania-intre-visare-si-inspiratie
Asa ca practica drogurilor are oaresce vechime la noi.
La asta m-a dus gandul cand am citit articolul
Narcoticele în România: între visare şi inspiraţie
Traficul de stupefiante este una dintre cele mai profitabile afaceri. De fapt, la nivel mondial, după traficul de arme şi cel cu petrol, vânzarea de droguri ocupă locul trei în topul celor mai bănoase afaceri ilegale, cu un total de 250 de miliarde de euro.
Consumul de droguri este o problemă universală, complexă şi îndelung dezbătută. Aproximativ 4.000 de plante produc substanţe psihoactive şi în jur de 60 dintre aceste droguri au fost folosite în mod constant în diferite colţuri ale lumii, de-a lungul istoriei. Dintre acestea, cele mai des utilizate au fost: canabisul, opiul, cocaina, cafeaua, tutunul şi alcoolul. Cu toate că în ultimul timp, narcoticele şi efectele acestora au început să devină din ce mai mediatizate, puţini dintre noi ştim însă că drogurile au fost utilizate în zona Carpato-Danubiano-Pontică încă de la apariţia primelor civilizaţii. În cartea sa, Narcotice în cultura română, Andrei Oişteanu prezintă această lume prea puţin cunoscută a substanţelor psihotrope. Având la bază o bibliografie solidă, autorul reuşeşte să redea evenimente importante precum informaţii despre primele atestări istorice asupra consumului de droguri în spaţiul românesc sau evenimente importante din viaţa unora dintre cei mai de seamă reprezentanţi români care foloseau astfel de substanţe.
Tracii şi pasiunea pentru narcotice
Vinul este o substanţă psihotropă de origine vegetală, motiv pentru care, era considerat o licoare cu rol esenţial în crearea unor ritualuri religioase.
La români, se spune despre viţa de vie fie că a răsărit dintr-un vânt tras de diavol într-o groapă ce a fost acoperită cu pământ, fie că iniţial a fost creat de Dumnezeu drept băutură dulce şi nealcoolică (mustul), dar care ulterior, prin intervenţia diavolului, a început să îmbete oameni.
În antichitate, vinul avea o mare importanţă pentru traci, popor renumit pentru capacitatea lor de a consuma cantităţi enorme din această băutură. Scrieri şi descoperiri arheologice susţin existenţa unor ritualuri dionisiace la care luau parte atât bărbaţii cât şi femeile. De asemenea, se pare că acest popor iubea, mai ales, vinul neamestecat cu apa, o licoare tipic dionisiacă care avea capacitatea de a induce o stare de transă a băutorului. Pe de altă parte, tracii credeau că vinului nediluat cu apă ajuta prezicătoarele la crearea oracolelor.
Totuşi, pentru că beţiile provocate de aceste ritualuri luaseră amploare, preotul Deceneu adoptă o măsură antidionisiacă, un fel de prohibiţie, în secolul I î.e.n. Astfel, nu numai consumul de vin este interzis, ci şi cultivarea viţei de vie.
Interesant pentru această perioadă, spun istoricii, este faptul că vinul avea capacitatea de a trezi acest „furor religios” fără a fi combinat cu alte substanţe. În acest sens, profesorul Erwin Rohde crede că tracii îşi induceau această stare amestecând vinul cu alte substanţe halucinogene precum frunzele de canabis. Pe de altă parte, H. Jeanmaire, consideră că, la începuturile sale, Dionis a fost o divinitate a iederei sau a viţei de vie sălbatice. Astfel, este posibil ca tracii să fi consumat fructe sau frunze de iederă despre care se spune că posedă virtuţi psihotrope puternice. Dovadă a consumului de iederă ar putea sta cununa pe care o poartă zeul în multe reprezentări.
O altă discuţie legată de plante psihotrope se referă la unele fumigaţii euforizante practicate de traci în timpul ospeţelor. Izvoarele istorice menţionează că tracii ardeau unele seminţe şi apoi inhalau fumul acestora, intrând într-o stare similară cu beţia. Singurul lucru care nu se ştie sigur este numele exact al plantei. Unii istorici susţin că ar fi vorba de cânepă sau mac, pe care oamenii obişnuiau, uneori să le ardă într-un fel de pipe, ipoteză susţinută chiar şi de unele descoperiri arheologice. Alţi specialişti sunt de părere că planta ar putea fi sovârf, lucru atestat de unele texte care descriu această specie.
De asemenea, experţii au adus argumente privind faptul că preoţii asceţi ar fi practicat aceste ritualuri în cinstea lui Zalmoxis. Astfel, fumigaţiile erau create pentru a declanşa o transă mistică, ele având loc doar în timpul evenimentelor religioase şi fiind practicate doar de bărbaţi.
Astfel de practici s-au păstrat până în Evul Mediu, când mulţi dintre savanţi recomandau un fel de canabioterapie pentru diverse probleme de sănătate. Cel mai mult au beneficiat ţăranii după urma acestor „analgezice”.
În secolul al XVIII-lea de exemplu, leacul pentru insomnie consta în consumarea unui pahar de vin în care au fost înmuiate flori de mac. În aceeaşi perioadă în spaţiul românesc se regăsesc documente care critică fumatul tutunului. Nu numai Biserica condamnă acest obicei, dar şi domnitorii fanarioţi şi doctorii. Cu toate acestea, pentru evreii hasidim din Moldova, Bucovina sau Maramureş tutunul şi alcoolul duceau sufletul în Rai.
Cultura românească
Dimitrie Cantemir a petrecut, de voie sau de nevoie, 17 ani la Istanbul, timp în care a putut observa unele obiceiuri turceşti care, odată cu trecerea timpului, au fost adoptate şi de români.
Domnitorii şi boierii români care au intrat, inevitabil, în contact cu otomanii au adoptat destul de repede cafeaua turcească, fumatul tutunului sau al haşişului. Unele dintre aceste obiceiuri au fost împrumutate de timpuriu, dovadă fiind prima atestare a cafelei, în Bucureşti, care datează din 1667. Altele, căpătate mai târziu, s-au împământenit în epoca fanariotă.
Drogurile şi inspiraţia artiştilor
În perioada Romantică, opiumul nu numai că reuşeşte să rămână popular, dar el pare să îşi şi întărească imaginea. În secolul al XIX-lea sinuciderea cu opium devine foarte populară, în România şi în întreaga Europă, însă nu fumatul sau inhalatul fumului provoacă moartea, ci laudanumul sau tinctura de opiu este responsabilă pentru acest lucru.
Însă, în a doua jumătate a secolului, nu de la orientali împrumută românii obiceiul de a utiliza narcotice, ci de la occidentalii din Paris, Londra, Berlin şi Viena. La început, indivizii foloseau narcoticele drept remedii farmaceutice, ulterior, acestea deveneau utilizate pentru inducerea „beţiei albe”.
De exemplu, la îndemnul unui medic francez, Alexandru Odobescu îşi uşura nevralgiile cu morfină, în timp ce Carmen Sylva a fost tratată, după o intervenţie chirurgicală, cu cloral (un sedativ puternic). În aceeaşi perioadă, Titu Maiorescu primea injecţii cu cocină pentru pentru calmarea durerilor stomatologice. Pentru că oamenii de rând nu îşi puteau permite plata unor astfel de tratamente, cel mai des, durerile lor erau tratate cu alcool şi tutun.
Rapid, din substanţă medicală, morfina devine drog des utilizat în cercurile moderne din Iaşi şi nu numai. Una dintre victimele acestui narcotic este Alexandru Odobescu, care izbuteşte să se sinucidă, pe semne din dragoste pentru o femeie cu 30 de ani mai tânără, luând o supradoză de morfină. Un alt iubitor al senzaţiilor provocate de opiu a fost Ion Pillat, iar drept dovadă stă chiar poemul său intitulat „Opium”.
Şi Eminescu se pare că a fost victima unei vieţi dezorganizate din care nu lipseau excitantele şi narcoticele. Din însemnările lui Maiorescu reiese că acesta petrecea zile de-a rândul stând treaz şi hrănindu-se doar cu narcotice. În toamna anului 1883, când Eminescu este internat în primul sanatoriu bucureştean, „Caritas”, el este tratat de dr. Alexandru Şuţu cu bromură, injecţii cu morfină şi clorhidrat despre care, ulterior se va afla că, fiind un puternic narcotic, provoacă dependenţă şi afectează psihicul. După aproape 5 ani în care este mutat în cinci ospicii şi în care este supus acestui gen de tratamente, Eminescu se stinge din viaţă după o lungă „visare dementă euforistică”, cum nota Călinescu.
Pentru alţi scriitori, starea atât euforică, cât şi poetică este generată de tutun. Aici, reprezentativi sunt Macedonski şi Alcsandri. Acesta din urmă descria ţigara ca fiind „poetică” şi considerând-o nu numai un bun tovarăşi de drum ci şi un provocator de călătorii imaginare.
După al doilea Război Mondial, numărul consumatorilor de narcotice a crescut mult în România. În timpul războiului, principalele tratamente la care erau supuşi răniţii conţineau narcotice şi stupefiante, motiv pentru care, mulţi dintre pacienţi părăseau spitalele fiind dependenţi de droguri. Cele mai des utilizare în această epocă au fost: morfina, opiul, eterul heroina şi cocaina. Predispoziţia românilor spre narcotice este semnalată şi în romanele epocii. De exemplu, Ştefan Ghiorghidiu, din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, compara nevoia de o avea pe Ela cu „morfina unui detracat”. În „Patul lui Procust” calmul este şi el asociat cu morfina, cu o senzaţie de împăcare dată de prezenţa iubitei.
Ion Barbu este un alt narcoman. Plecat la studii în Berlin, poetul matematician împrumută obiceiurile nemţilor şi dragostea pentru droguri. „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter şi cocaină!”, scria Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său Leo Delfoss. Cu toate că în 1924 poetul este internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare, scrierile lui de după acest eveniment indică faptul că acesta nu ar fi renunţat niciodată la droguri, motiv pentru care în data de 11 august 1961, la vârsta de 66 de ani, Ion Barbu se stinge din viaţă în urma unei come hepatice, cauzată probabil de excesul de narcotice din tinereţe.
Unul dintre cei mai experimentaţi scriitori a fost de departe, istoricul religiilor, Mircea Eliade. La numai 17 ani, el a publicat un articol intitulat „Artiştii şi haşişul”, în care explica cum mulţi artişti apelau la intoxicarea cu haşiş cu scopul de a-şi spori creativitatea. În anul 1929, la 22 de ani, el experimentează pentru prima oară intoxicarea cu opium, în Calcutta. În jurnalele sale descrie cum multe plante culese în perioada 1930 - 1931, când se afla în nordul Indiei, au fost testate fie personal, fie într-un spital mic din India.
Aşa se explică cum de-a lungul vieţii, Eliade a testat de la opium, la mătrăgună, de la metamfetamine, la canabis.
Halucinaţii de dragul ştiinţei
Unul dintre cei mai vestiţi oameni de ştiinţă din România secolului XX este Dr. Nicolae Minovici, subdirectorul Institutului Medico-Legal. Acesta a studiat 172 de cazuri de sinucidere prin spânzurare şi a publicat „Studiul asupra spânzurării”, ocazie cu care s-a specializat în cercetări asupra agoniei. Mai exact, Minovici, urmărea efectele agoniei pe propria piele, prin autostrangulare. El şi-a provocat de 12 ori axfixierea parţială, iar durata şedinţelor de strangulare voluntară, dura între 4 şi 26 de secunde. Ulterior, el şi-a notat impresiile trăite şi halucinaţiile avute. Astfel de fenomene fizice provoacă „apariţia unor lumini fugetoare, o anestezie completă a corpului, stări de excitaţie, tremurări psihice”. Hipooxigenarea provoacă un fel de stări de ebrietate, halucinaţii şi manifestări de natură sexuală. Se vorbeşte despre erecţia şi chiar ejacularea produse la unii spânzuraţi. Legendele populare susţin că din sperma unui spânzurat căzută, pe pământ, răsare o plantă psihotică, şi anume, mătrăguna. Din acest motiv, hipooxigenarea mai este numită şi „beţia de oxigen”.
http://www.descopera.ro/cultura/10362280-narcoticele-in-romania-intre-visare-si-inspiratie
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Decembrie ,luna in care marea majoritate a populatiei din inteaga lume daruieste si de regula primeste daruri. nu ca un restul anului nu s-ar darui : Cum a aparut acest obicei ,o sa aflam din urmatorul material.
A oferi daruri este un obicei cu origini extrem de vechi, cu importante mize sociale, aşa cum arată studiul unor obiceiuri întâlnite în societăţile tradiţionale.
Unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători care au analizat extensiv acest fenomen este un sociolog, antropolog şi etnolog francez, Marcel Mauss (1872-1950), considerat de conaţionalii săi „părintele antropologiei franceze”. El a dedicat acestui aspect un amplu articol monografic: Essai sur le don (Eseu despre dar), apărut în 1923.
Marea contribuţie a lui Mauss la dezvoltarea ştiinţelor sociale este reprezentată, în primul rând, de conceptul inovator - elaborat de el - de fapt social total: Mauss considera că un fapt social este întotdeauna pluridimensional (având dimensiuni economice, culturale, religioase, simbolice, juridice etc.) şi nu poate fi niciodată redus la unul singur dintre aceste aspecte. Era preocupat să înţeleagă realităţile în totalitatea lor; de aici, acest concept al faptului social total - deci o viziune integrată, de ansamblu.
Cum este văzut din această perspectivă faptul social al oferirii de daruri? Perspectiva lui Marcel Mauss se sprijină pe opoziţia dar/contra-dar.
Cu ajutorul unor exemple referitoare la diverse culturi, Marcel Mauss susţine că darul contra-darul creează, în grupurile umane, o stare de dependenţă reciprocă, iar acesta permite menţinerea - sau re-crearea permanentă - a legăturii sociale.
Cu această viziune, Mauss s-a îndepărtat de ideologia dominantă a vremii - anii 1920 - când începuturile mondializării comerţului şi transporturilor susţinuseră răspândirea unei orientări care tindea să explice multe fenomene complexe pe baze pur economice. Mauss susţinea că fenomenele economice nu pot fi disociate de alte aspecte ale vieţii sociale, iar din acest punct de vedere, nici oferirea şi primirea de daruri nu puteau fi reduse la un simplu troc sau comportament calculat, dictat de interese materiale. Economiile societăţilor aşa-zis primitive nu erau doar economii de subzistenţă sau versiuni simpliste ale economiei de piaţă, iar oferirea şi primirea de daruri nu erau doar fapte economice, ci aveau dimensiuni multiple, îmbrăcând astfel aspectul de fapt social total. Darul şi contra-darul deveneau elementele unei legături complexe, care permite societăţilor respective să existe. Schimbul de daruri nu este o simplă operaţie economică, ci o materializare a relaţiilor sociale.
Iar aceste relaţii, cel puţin în formele lor tradiţionale, sunt guvernate de un cod foarte strict de reguli care stabilesc detaliile actelor de a da, de a primi şi de a da înapoi. Refuzul de a da sau de a primi ori eschivarea de la îndeplinirea obligaţiei de reciprocitate (să dai la rândul tău) reprezentau încălcări grave ale regulilor, putând determina o alterare sau rupere a raporturilor sociale.
Un aspect important discutat de cercetătorii fenomenului este relaţia de dependenţă şi „raportul de forţe” dintre cel ce dă şi cel care primeşte. A da exprimă întotdeauna o superioritate a donatorului şi creează o obligaţie, o „îndatorare” a celui care primeşte. Darul şi contra-darul creează întotdeauna o legătură socială şi, totodată, marchează o diferenţă socială. (Poate că aici îşi are originea tendinţa unor persoane - tendinţă contraproductivă în condiţiile societăţii de azi - de a oferi întotdeauna, ca răspuns la un cadou primit, unul mai costisitor. Este nu numai o încercare de a „stinge” datoria resimţită psihologic, ci şi de a căpăta, măcar temporar, un fel de superioritate asupra celui care le-a dăruit cadoul iniţial.)
Şi alţi cercetători au studiat acest comportament, fascinaţi de fenomenul oferirii de daruri ca fapt social; printre aceştia - Bronisław Kasper Malinowski (1884-1942), antrolopog, etnolog şi sociolog englez de origine poloneză, şi Franz Boas (1858-1942), antropolog american de origine germană. Spre deosebire de Marcel Mauss, aceşti doi specialişti au întreprins studii intense pe teren, cercetând la faţa locului diferite fenomene sociale în societăţile tradiţionale şi analizând, printre altele, darul.
Un obicei studiat mult de antropologi a fost aşa-numitul potlatch, un obicei practicat de nativii americani de pe coasta de vest a Statelor Unite şi Canadei. Potlatch era un ceremonial marcat de dansuri, cântece, ospeţe şi de oferirea de daruri, ce avea ca scop redistribuirea posesiunilor materiale dar, încă şi mai mult, obţinerea de prestigiu social. Evenimentul era găzduit de un membru avut şi marcant al unui trib (o căpetenie), care invita un număr mare de oaspeţi, pe care nu numai că îi hrănea în timpul celor câteva zile de benchetuială, ci le oferea şi daruri. Cu cât erau mai numeroase şi mai valoroase acestea, cu atât sporea prestigiul celui care le oferea. Înainte de venirea europenilor în America, darurile constau mai ales din produse comestibile, ambarcaţiuni (tip canoe), uneori sclavi; ulterior, au început să fie oferite şi pături, obiecte de aramă şi alte bunuri manufacturate. Era un mod de a menţine relaţiile ierahice în cadrul clanului sau între diferite clanuri, sate ori triburi. La sfîrşitul secolului la XIX-lea, potlatch a fost interzis prin lege în Canada şi Statele Unite ale Americii, la presiunea agenţilor guvernamentali şi a misionarilor creştini, care îl considerau un obicei contraproductiv, generator de risipă şi contrar valorilor civilizaţiei de tip occidental. Abia în anii 1950 interdicţia a fost ridicată. Puţinii reprezentanţi ai nativilor americani care mai trăiesc azi în America de Nord mai celebrează uneori potlatch ca un semn de ataşament faţă de tradiţiile lor.
O altă tradiţie mult studiată este Kula, un sistem ceremonial de schimb de bunuri întâlnit la unele populaţii din Noua Guinee şi descris pentru prima oară de Malinowski la începutul secolului XX. 18 comunităţi insulare (cuprinzând mii de persoane) participă la „cercul Kula”, care implică oferirea/primirea anumitor obiecte între conducători ai unor populaţii de pe diferite insule, ceea ce presupune călătorii pe mare pentru înmânarea lor. E vorba despre lucruri fără utilitate practică (brăţări şi coliere), dar cărora li se acordă o valoare simbolică şi ceremonială. Faptul că e vorba despre lucruri care nu sunt de interes practic arată că semnificaţia simbolică şi cea socială sunt cele care contează. Întregul sistem e foarte complex, guvernat de reguli extrem de stricte, sub toate aspectele: cine are voie să dea şi ce anume, cui i se dă, după cât timp, în ce fel poate cineva să ajungă să participe la Kula, ce atitudine trebuie să aibă cel ce dă şi cel care primeşte în momentul înmânării darului etc. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, deoarece miza este foarte mare: întărirea statutului şi a autorităţii liderilor, menţinerea unui sistem de alianţe, a reţelei de relaţii sociale complexe, care asigură la nevoie supravieţuirea. Kula este un exemplu care ilustrează foarte bine diferenţa dintre oferirea/primirea de daruri şi un schimb de bunuri cu scop strict economic (troc). A oferi şi a primi daruri nu ţine de împlinirea unor nevoi materiale, este ceva mult mai vast şi mai complicat, ţinând de natura omului ca fiinţă socială.
Mauss a fost intrigat de complexitatea şi mai ales de rigoarea acestor coduri sociale care reglementează sistemul darurilor în societăţile „primitive” studiate de el. De exemplu, ce anume alimentează obligaţia de reciprocitate? Dacă X a primit un dar de la Y, de ce trebuia Y să răspundă şi el printr-un dar oferit lui X? În fond, nu exista nicio lege scrisă, niciun contract formal, toate aceste reguli erau tacite şi totuşi obligaţia de reciprocitate era resimţită de toţi cei implicaţi.
Ipoteza explicativă propusă de el se leagă ceea ce populaţia maori (din Noua Zeelandă, unde există un obicei tradiţional asemănător, numit koha, centrat pe oferirea de daruri) numea hau - „spiritul lucrurilor”. Acest „spirit al lucrurilor” este cel care obligă pe primitor să răspundă, la rândul lui, printr-un dar. Pentru că, în acest sistem de credinţe, un dar, chiar dacă e un obiect, nu este un simplu lucru neînsufleţit, ci poartă în el un anumit tip de energie ce provine de la cel care l-a dăruit. Chiar date, lucrurile continuă, totuşi, într-un fel, să-i aparţină celui care le-a dăruit. Şi astfel, explică antropologul francez, a dărui cuiva ceva înseamnă a-i dărui, într-un fel, o fărâmă din tine însuţi. Iar gândind aşa, obligaţia de a răspunde darului cu un dar devine într-adevăr presantă.
E o ipoteză. Dar explică într-un mod interesant - şi chiar emoţionant - de ce continuăm să facem daruri, de ce acordăm o atât de mare importanţă acestui fapt, de ce cadourile ne bucură chiar dacă nu aveam nevoie de lucrul respectiv şi de ce dăm atâta însemnătate intenţiei („intenţia contează”), chiar dacă darul nu ne place în mod deosebit. E o străveche şi esenţială trăsătură a omului dorinţa de a strânge şi consolida legăturile cu cei din jurul său, dând ceva de la el - iar darul, fie el material sau imaterial, este impregnat de acest spirit şi este expresia acestei „dăruiri” a propriei persoane.
http://www.descopera.ro
nu ca un restul anului nu s-ar darui : Cum a aparut acest obicei ,o sa aflam din urmatorul material.A oferi daruri este un obicei cu origini extrem de vechi, cu importante mize sociale, aşa cum arată studiul unor obiceiuri întâlnite în societăţile tradiţionale.
Unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători care au analizat extensiv acest fenomen este un sociolog, antropolog şi etnolog francez, Marcel Mauss (1872-1950), considerat de conaţionalii săi „părintele antropologiei franceze”. El a dedicat acestui aspect un amplu articol monografic: Essai sur le don (Eseu despre dar), apărut în 1923.
Marea contribuţie a lui Mauss la dezvoltarea ştiinţelor sociale este reprezentată, în primul rând, de conceptul inovator - elaborat de el - de fapt social total: Mauss considera că un fapt social este întotdeauna pluridimensional (având dimensiuni economice, culturale, religioase, simbolice, juridice etc.) şi nu poate fi niciodată redus la unul singur dintre aceste aspecte. Era preocupat să înţeleagă realităţile în totalitatea lor; de aici, acest concept al faptului social total - deci o viziune integrată, de ansamblu.
Cum este văzut din această perspectivă faptul social al oferirii de daruri? Perspectiva lui Marcel Mauss se sprijină pe opoziţia dar/contra-dar.
Cu ajutorul unor exemple referitoare la diverse culturi, Marcel Mauss susţine că darul contra-darul creează, în grupurile umane, o stare de dependenţă reciprocă, iar acesta permite menţinerea - sau re-crearea permanentă - a legăturii sociale.
Cu această viziune, Mauss s-a îndepărtat de ideologia dominantă a vremii - anii 1920 - când începuturile mondializării comerţului şi transporturilor susţinuseră răspândirea unei orientări care tindea să explice multe fenomene complexe pe baze pur economice. Mauss susţinea că fenomenele economice nu pot fi disociate de alte aspecte ale vieţii sociale, iar din acest punct de vedere, nici oferirea şi primirea de daruri nu puteau fi reduse la un simplu troc sau comportament calculat, dictat de interese materiale. Economiile societăţilor aşa-zis primitive nu erau doar economii de subzistenţă sau versiuni simpliste ale economiei de piaţă, iar oferirea şi primirea de daruri nu erau doar fapte economice, ci aveau dimensiuni multiple, îmbrăcând astfel aspectul de fapt social total. Darul şi contra-darul deveneau elementele unei legături complexe, care permite societăţilor respective să existe. Schimbul de daruri nu este o simplă operaţie economică, ci o materializare a relaţiilor sociale.
Iar aceste relaţii, cel puţin în formele lor tradiţionale, sunt guvernate de un cod foarte strict de reguli care stabilesc detaliile actelor de a da, de a primi şi de a da înapoi. Refuzul de a da sau de a primi ori eschivarea de la îndeplinirea obligaţiei de reciprocitate (să dai la rândul tău) reprezentau încălcări grave ale regulilor, putând determina o alterare sau rupere a raporturilor sociale.
Un aspect important discutat de cercetătorii fenomenului este relaţia de dependenţă şi „raportul de forţe” dintre cel ce dă şi cel care primeşte. A da exprimă întotdeauna o superioritate a donatorului şi creează o obligaţie, o „îndatorare” a celui care primeşte. Darul şi contra-darul creează întotdeauna o legătură socială şi, totodată, marchează o diferenţă socială. (Poate că aici îşi are originea tendinţa unor persoane - tendinţă contraproductivă în condiţiile societăţii de azi - de a oferi întotdeauna, ca răspuns la un cadou primit, unul mai costisitor. Este nu numai o încercare de a „stinge” datoria resimţită psihologic, ci şi de a căpăta, măcar temporar, un fel de superioritate asupra celui care le-a dăruit cadoul iniţial.)
Şi alţi cercetători au studiat acest comportament, fascinaţi de fenomenul oferirii de daruri ca fapt social; printre aceştia - Bronisław Kasper Malinowski (1884-1942), antrolopog, etnolog şi sociolog englez de origine poloneză, şi Franz Boas (1858-1942), antropolog american de origine germană. Spre deosebire de Marcel Mauss, aceşti doi specialişti au întreprins studii intense pe teren, cercetând la faţa locului diferite fenomene sociale în societăţile tradiţionale şi analizând, printre altele, darul.
Un obicei studiat mult de antropologi a fost aşa-numitul potlatch, un obicei practicat de nativii americani de pe coasta de vest a Statelor Unite şi Canadei. Potlatch era un ceremonial marcat de dansuri, cântece, ospeţe şi de oferirea de daruri, ce avea ca scop redistribuirea posesiunilor materiale dar, încă şi mai mult, obţinerea de prestigiu social. Evenimentul era găzduit de un membru avut şi marcant al unui trib (o căpetenie), care invita un număr mare de oaspeţi, pe care nu numai că îi hrănea în timpul celor câteva zile de benchetuială, ci le oferea şi daruri. Cu cât erau mai numeroase şi mai valoroase acestea, cu atât sporea prestigiul celui care le oferea. Înainte de venirea europenilor în America, darurile constau mai ales din produse comestibile, ambarcaţiuni (tip canoe), uneori sclavi; ulterior, au început să fie oferite şi pături, obiecte de aramă şi alte bunuri manufacturate. Era un mod de a menţine relaţiile ierahice în cadrul clanului sau între diferite clanuri, sate ori triburi. La sfîrşitul secolului la XIX-lea, potlatch a fost interzis prin lege în Canada şi Statele Unite ale Americii, la presiunea agenţilor guvernamentali şi a misionarilor creştini, care îl considerau un obicei contraproductiv, generator de risipă şi contrar valorilor civilizaţiei de tip occidental. Abia în anii 1950 interdicţia a fost ridicată. Puţinii reprezentanţi ai nativilor americani care mai trăiesc azi în America de Nord mai celebrează uneori potlatch ca un semn de ataşament faţă de tradiţiile lor.
O altă tradiţie mult studiată este Kula, un sistem ceremonial de schimb de bunuri întâlnit la unele populaţii din Noua Guinee şi descris pentru prima oară de Malinowski la începutul secolului XX. 18 comunităţi insulare (cuprinzând mii de persoane) participă la „cercul Kula”, care implică oferirea/primirea anumitor obiecte între conducători ai unor populaţii de pe diferite insule, ceea ce presupune călătorii pe mare pentru înmânarea lor. E vorba despre lucruri fără utilitate practică (brăţări şi coliere), dar cărora li se acordă o valoare simbolică şi ceremonială. Faptul că e vorba despre lucruri care nu sunt de interes practic arată că semnificaţia simbolică şi cea socială sunt cele care contează. Întregul sistem e foarte complex, guvernat de reguli extrem de stricte, sub toate aspectele: cine are voie să dea şi ce anume, cui i se dă, după cât timp, în ce fel poate cineva să ajungă să participe la Kula, ce atitudine trebuie să aibă cel ce dă şi cel care primeşte în momentul înmânării darului etc. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, deoarece miza este foarte mare: întărirea statutului şi a autorităţii liderilor, menţinerea unui sistem de alianţe, a reţelei de relaţii sociale complexe, care asigură la nevoie supravieţuirea. Kula este un exemplu care ilustrează foarte bine diferenţa dintre oferirea/primirea de daruri şi un schimb de bunuri cu scop strict economic (troc). A oferi şi a primi daruri nu ţine de împlinirea unor nevoi materiale, este ceva mult mai vast şi mai complicat, ţinând de natura omului ca fiinţă socială.
Mauss a fost intrigat de complexitatea şi mai ales de rigoarea acestor coduri sociale care reglementează sistemul darurilor în societăţile „primitive” studiate de el. De exemplu, ce anume alimentează obligaţia de reciprocitate? Dacă X a primit un dar de la Y, de ce trebuia Y să răspundă şi el printr-un dar oferit lui X? În fond, nu exista nicio lege scrisă, niciun contract formal, toate aceste reguli erau tacite şi totuşi obligaţia de reciprocitate era resimţită de toţi cei implicaţi.
Ipoteza explicativă propusă de el se leagă ceea ce populaţia maori (din Noua Zeelandă, unde există un obicei tradiţional asemănător, numit koha, centrat pe oferirea de daruri) numea hau - „spiritul lucrurilor”. Acest „spirit al lucrurilor” este cel care obligă pe primitor să răspundă, la rândul lui, printr-un dar. Pentru că, în acest sistem de credinţe, un dar, chiar dacă e un obiect, nu este un simplu lucru neînsufleţit, ci poartă în el un anumit tip de energie ce provine de la cel care l-a dăruit. Chiar date, lucrurile continuă, totuşi, într-un fel, să-i aparţină celui care le-a dăruit. Şi astfel, explică antropologul francez, a dărui cuiva ceva înseamnă a-i dărui, într-un fel, o fărâmă din tine însuţi. Iar gândind aşa, obligaţia de a răspunde darului cu un dar devine într-adevăr presantă.
E o ipoteză. Dar explică într-un mod interesant - şi chiar emoţionant - de ce continuăm să facem daruri, de ce acordăm o atât de mare importanţă acestui fapt, de ce cadourile ne bucură chiar dacă nu aveam nevoie de lucrul respectiv şi de ce dăm atâta însemnătate intenţiei („intenţia contează”), chiar dacă darul nu ne place în mod deosebit. E o străveche şi esenţială trăsătură a omului dorinţa de a strânge şi consolida legăturile cu cei din jurul său, dând ceva de la el - iar darul, fie el material sau imaterial, este impregnat de acest spirit şi este expresia acestei „dăruiri” a propriei persoane.
http://www.descopera.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Slăbuţ, timid, CELEBRU şi cu bani. Adevărul despre RENUL RUDOLPH
Trăia într-un sătuc de reni şi era mereu batjocorit din cauza nasului său mare şi roşu, până când într-o noapte...Aşa începe povestea. Să trecem la realitate care, desigur, are partea ei de poveste.
Toată lumea a auzit de Rudolph, renul cu năsucul roşu, ajutorul lui Moş Crăciun şi cel care îi conduce sania, alături de ceilalţi reni. Ceea ce se ştie prea puţin, este faptul că Rudolph s-a născut în 1939, atunci când compania americană Montgomery Ward i-a cerut copywriterului de 34 de ani Robert L. May să scrie o poveste care ar fi putut atrage cumparatorii de Sărbatori. Magazinele Montgomery Ward dădeau cărţi de olorat gratis în fiecare an, iar departamentul lui May a considerat că tipărirea unei cărticele proprii ar fi un mod de a scuti bani.
Pentru şeful său
Unii spun ca Robert May ar fi fost un simplu funcţionar, căruia îi plăcea să scrie cărţi şi poezii pentru copii. Acesta ar fi compus pentru şeful său o poezie numită "Rudolph, renul cu nas roşu". Inspirat de povestea răţuştei urâte şi de propria-i viaţă, May a creat un personaj slăbuţ, mititel, timid şi mereu batjocorit de semenii săi din cauza nasului său mare şi roşu. Prima opţiune pentru numele renului a fost Rollo, la care May a renunţat, pentru că i s-a părut prea vesel. S- a gândit şi la Reginald, însă acesta suna parcă prea "britanic". S-a hotărât apoi la Rudolph şi a scris o poveste în versuri.
Marea grijă a lui May era însă faptul că un nas roşu ar fi putut fi asociat cu beţivii. Câteva ilustraţii i-au convins însă pe cei de la Montgomery Ward, iar cumpărătorii au plecat acasă cu peste 2,5 milioane de copii ale poeziei. Până la finele lui 1946 se vânduseră deja 6 milioane de copii. Renul Rudolph devenise…un ren bogat! Plus că avea un fan înrăit, pe lângă mulţimea de fani pe care îi câştigase, şi anume fetiţa lui May.
Cererea de după război devenise imensă dar de vreme ce May crease personajul în timp ce era angajat la Montgomery Ward, aceştia şi-au păstrat drepturile de autor, iar May n-a primit nici un ban. Îndatorat din cauza facturilor imense cauzate de boala soţiei sale, May l-a convins pe Sewell Avery, preşedintele companiei, să-i transfere în 1947 drepturile de autor.
Moşul l-a descoperit
"Rudolph, renul cu nas roşu" a fost tipărit oficial în 1947 şi transformat într-un film de animaţie de un minut. Frenezia a izbucnit însă când Johnny Marks, cumnatul lui May a compus un cântec care îl avea în centru pe micul ren. Cântecul, interpretat de Gene Autry s-a vândut apoi în două milioane de exemplare şi a devenit unul dintre cele mai bine vândute cântece ale tuturor timpurilor. Creatorul lui Rudolph şi-a dat demisia în 1951, şi a petrecut şapte ani ocupându-se de personajul său. S-a intors apoi la Montgomery Ward, unde a lucrat până în 1971 (May a murit în 1976).
În povestea lui May, Rudolph nu era unul dintre renii lui Moş Crăciun. El trăia într-un sat de reni, iar părinţilor le era ruşine cu el, deşi era un fiu iubitor şi responsabil. Moş Crăciun l-a descoperit pe Rudolph atunci când i-a văzut nasul strălucind pe când aşeza cadourile sub brad în căsuţa sa. Îngrijorat că ceaţa îl va împidica să ducă şi celelalte cadouri, Mosul l-a luat pe Rudolph ca ajutor.
De atunci, alături de Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donner şi Blitzen, Rudolph colindă lumea, luminând calea moşului în noaptea de Crăciun, şi aducând bucurie atât celor mici, cât şi celor mari, şi anume acelora care mai cred în nemurirea poveştilor…
http://www.evz.ro
Trăia într-un sătuc de reni şi era mereu batjocorit din cauza nasului său mare şi roşu, până când într-o noapte...Aşa începe povestea. Să trecem la realitate care, desigur, are partea ei de poveste.
Toată lumea a auzit de Rudolph, renul cu năsucul roşu, ajutorul lui Moş Crăciun şi cel care îi conduce sania, alături de ceilalţi reni. Ceea ce se ştie prea puţin, este faptul că Rudolph s-a născut în 1939, atunci când compania americană Montgomery Ward i-a cerut copywriterului de 34 de ani Robert L. May să scrie o poveste care ar fi putut atrage cumparatorii de Sărbatori. Magazinele Montgomery Ward dădeau cărţi de olorat gratis în fiecare an, iar departamentul lui May a considerat că tipărirea unei cărticele proprii ar fi un mod de a scuti bani.
Pentru şeful său
Unii spun ca Robert May ar fi fost un simplu funcţionar, căruia îi plăcea să scrie cărţi şi poezii pentru copii. Acesta ar fi compus pentru şeful său o poezie numită "Rudolph, renul cu nas roşu". Inspirat de povestea răţuştei urâte şi de propria-i viaţă, May a creat un personaj slăbuţ, mititel, timid şi mereu batjocorit de semenii săi din cauza nasului său mare şi roşu. Prima opţiune pentru numele renului a fost Rollo, la care May a renunţat, pentru că i s-a părut prea vesel. S- a gândit şi la Reginald, însă acesta suna parcă prea "britanic". S-a hotărât apoi la Rudolph şi a scris o poveste în versuri.
Marea grijă a lui May era însă faptul că un nas roşu ar fi putut fi asociat cu beţivii. Câteva ilustraţii i-au convins însă pe cei de la Montgomery Ward, iar cumpărătorii au plecat acasă cu peste 2,5 milioane de copii ale poeziei. Până la finele lui 1946 se vânduseră deja 6 milioane de copii. Renul Rudolph devenise…un ren bogat! Plus că avea un fan înrăit, pe lângă mulţimea de fani pe care îi câştigase, şi anume fetiţa lui May.
Cererea de după război devenise imensă dar de vreme ce May crease personajul în timp ce era angajat la Montgomery Ward, aceştia şi-au păstrat drepturile de autor, iar May n-a primit nici un ban. Îndatorat din cauza facturilor imense cauzate de boala soţiei sale, May l-a convins pe Sewell Avery, preşedintele companiei, să-i transfere în 1947 drepturile de autor.
Moşul l-a descoperit
"Rudolph, renul cu nas roşu" a fost tipărit oficial în 1947 şi transformat într-un film de animaţie de un minut. Frenezia a izbucnit însă când Johnny Marks, cumnatul lui May a compus un cântec care îl avea în centru pe micul ren. Cântecul, interpretat de Gene Autry s-a vândut apoi în două milioane de exemplare şi a devenit unul dintre cele mai bine vândute cântece ale tuturor timpurilor. Creatorul lui Rudolph şi-a dat demisia în 1951, şi a petrecut şapte ani ocupându-se de personajul său. S-a intors apoi la Montgomery Ward, unde a lucrat până în 1971 (May a murit în 1976).
În povestea lui May, Rudolph nu era unul dintre renii lui Moş Crăciun. El trăia într-un sat de reni, iar părinţilor le era ruşine cu el, deşi era un fiu iubitor şi responsabil. Moş Crăciun l-a descoperit pe Rudolph atunci când i-a văzut nasul strălucind pe când aşeza cadourile sub brad în căsuţa sa. Îngrijorat că ceaţa îl va împidica să ducă şi celelalte cadouri, Mosul l-a luat pe Rudolph ca ajutor.
De atunci, alături de Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donner şi Blitzen, Rudolph colindă lumea, luminând calea moşului în noaptea de Crăciun, şi aducând bucurie atât celor mici, cât şi celor mari, şi anume acelora care mai cred în nemurirea poveştilor…
http://www.evz.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Habar n-aveam ca 25 Decembrie este o data de bun agur pt ungerea capetelor incoronate .
Craciun cu regi si imparati .
In istoria crestinismului timpuriu, papa Liberius este cel creditat cu introducerea datei de 25 decembrie drept data a Nasterii Domnului. Pana atunci, in Roma pagana se celebra la acea data zeul Mithra "neinvinsul" sau zeul persan al luminii. In consecinta, primul Craciun a fost cel din anul 354. Pontificatul lui Liberius a durat din 352 pana in 366... Iata cateva evenimente remarcabile ale monarhiilor europene care s-au petrecut la data de 25 decembrie: - Primul rege al francilor, Clovis I, a fost botezat la 25.12 anul 496 (in care implinea 30 de ani). El a fost primul rege crestin din Europa, care a preluat puterea de la tatal sau in 481, la 15 ani. Adeziunea la religia lui Christos s-a facut sub influenta sotiei sale, Mathilde. El a avut meritul de a uni sub dinastia Merovingienilor toata Galia.
Carol cel Mare, fondatorul Imperiului Carolingian, a fost intronat religios la 25.12 anul 800, in cadrul unei ceremonii conduse de papa Leon al III-lea. Acest foarte important rege al inceputurilor evului mediu a avut mai multe titluri: din 768 a fost rege al francilor, din 774 a fost si rege al lombarzilor, apoi a domnit peste Imperiul Carolingian care cuprindea teritorii vaste din centrul si vestul Europei. Gratie reformelor revolutionare pe care le-a introdus in mai toate domeniile vietii sociale si politice (asa-numita Renastere carolingiana), Carol cel Mare a fost numit si "Parintele Europei".
Carol cel Plesuv (823-877) a fost incoronat rege al Sfantului Imperiu Roman la 25.12 anul 875. El era fiul lui Ludovic cel Pios si nepotul lui Carol cel Mare. El a domnit pana in 877. Porecla sa este bizara, pentru ca acest rege nu era deloc chel, ci dimpotriva. "Plesuvul" se referea, probabil, la regii care nu aveau inca un teritoriu de administrat.
Regele William I Cuceritorul (1028-1087) a fost incoronat suveran al Angliei la 25.12 anul 1066, dupa celebra batalie de la Hastings si marsul triumfal spre Londra. Descendent din vikingi si duce al Normandiei, William I mai avea porecla de "Bastardul" din cauza mamei sale, Herleva, care a refuzat sa se marite cu tatal sau, Robert. Domnia sa a durat pana in 1087.
Baldwin I, rege al Ierusalimului, a fost incoronat la 25.12 anul 1100. A fost primul suveran cu acest titlu, dar el nu a fost intronat la Ierusalim, caci patriarhul Dagobert din Pisa a dispus ca acea ceremonie sa se desfasoare la Betleem. El a domnit pana in 1118, fiind ingropat la Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Trebuie mentionat ca Baldwin I a fost unul dintre liderii primei Cruciade (1096-1099), care s-a finalizat cu cucerirea Ierusalimului.
Roger al II-lea (1095-1154) a fost incoronat rege al Siciliei la 25.12 anul 1130, la Palermo. El condusese Sicilia din 1112, cand avea 16 ani, sub titlul de conte de Sicilia si Calabria. De remarcat ca a fost intronat de antipapa Anacletus al II-lea ("antipapa" era persoana care reclama tronul papal, fara sa fie ales oficial dar cu sustinere din partea unor grupuri puternice). Anacletus il contesta pe papa Inocent al II-lea.
Imparatul Hirohito al Japoniei a fost incoronat la 25.12 anul 1929 si a domnit pana la moarte, la 7 ianuarie 1989. El a fost obligat sa capituleze, dupa bombardamentele atomice americane, nu a fost judecat dupa razboi si apoi a condus Japonia spre un reviriment economic exceptional, tara devenind a doua putere economica a lumii. Generalul american Douglas McArthur (care a supervizat ocuparea Japoniei) a fost cel care a insistat ca Hirohito sa-si continue domnia si dupa al Doilea Razboi Mondial.
PAUL IOAN
http://www.revistamagazin.ro
Craciun cu regi si imparati .
In istoria crestinismului timpuriu, papa Liberius este cel creditat cu introducerea datei de 25 decembrie drept data a Nasterii Domnului. Pana atunci, in Roma pagana se celebra la acea data zeul Mithra "neinvinsul" sau zeul persan al luminii. In consecinta, primul Craciun a fost cel din anul 354. Pontificatul lui Liberius a durat din 352 pana in 366... Iata cateva evenimente remarcabile ale monarhiilor europene care s-au petrecut la data de 25 decembrie: - Primul rege al francilor, Clovis I, a fost botezat la 25.12 anul 496 (in care implinea 30 de ani). El a fost primul rege crestin din Europa, care a preluat puterea de la tatal sau in 481, la 15 ani. Adeziunea la religia lui Christos s-a facut sub influenta sotiei sale, Mathilde. El a avut meritul de a uni sub dinastia Merovingienilor toata Galia.
Carol cel Mare, fondatorul Imperiului Carolingian, a fost intronat religios la 25.12 anul 800, in cadrul unei ceremonii conduse de papa Leon al III-lea. Acest foarte important rege al inceputurilor evului mediu a avut mai multe titluri: din 768 a fost rege al francilor, din 774 a fost si rege al lombarzilor, apoi a domnit peste Imperiul Carolingian care cuprindea teritorii vaste din centrul si vestul Europei. Gratie reformelor revolutionare pe care le-a introdus in mai toate domeniile vietii sociale si politice (asa-numita Renastere carolingiana), Carol cel Mare a fost numit si "Parintele Europei".
Carol cel Plesuv (823-877) a fost incoronat rege al Sfantului Imperiu Roman la 25.12 anul 875. El era fiul lui Ludovic cel Pios si nepotul lui Carol cel Mare. El a domnit pana in 877. Porecla sa este bizara, pentru ca acest rege nu era deloc chel, ci dimpotriva. "Plesuvul" se referea, probabil, la regii care nu aveau inca un teritoriu de administrat.
Regele William I Cuceritorul (1028-1087) a fost incoronat suveran al Angliei la 25.12 anul 1066, dupa celebra batalie de la Hastings si marsul triumfal spre Londra. Descendent din vikingi si duce al Normandiei, William I mai avea porecla de "Bastardul" din cauza mamei sale, Herleva, care a refuzat sa se marite cu tatal sau, Robert. Domnia sa a durat pana in 1087.
Baldwin I, rege al Ierusalimului, a fost incoronat la 25.12 anul 1100. A fost primul suveran cu acest titlu, dar el nu a fost intronat la Ierusalim, caci patriarhul Dagobert din Pisa a dispus ca acea ceremonie sa se desfasoare la Betleem. El a domnit pana in 1118, fiind ingropat la Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Trebuie mentionat ca Baldwin I a fost unul dintre liderii primei Cruciade (1096-1099), care s-a finalizat cu cucerirea Ierusalimului.
Roger al II-lea (1095-1154) a fost incoronat rege al Siciliei la 25.12 anul 1130, la Palermo. El condusese Sicilia din 1112, cand avea 16 ani, sub titlul de conte de Sicilia si Calabria. De remarcat ca a fost intronat de antipapa Anacletus al II-lea ("antipapa" era persoana care reclama tronul papal, fara sa fie ales oficial dar cu sustinere din partea unor grupuri puternice). Anacletus il contesta pe papa Inocent al II-lea.
Imparatul Hirohito al Japoniei a fost incoronat la 25.12 anul 1929 si a domnit pana la moarte, la 7 ianuarie 1989. El a fost obligat sa capituleze, dupa bombardamentele atomice americane, nu a fost judecat dupa razboi si apoi a condus Japonia spre un reviriment economic exceptional, tara devenind a doua putere economica a lumii. Generalul american Douglas McArthur (care a supervizat ocuparea Japoniei) a fost cel care a insistat ca Hirohito sa-si continue domnia si dupa al Doilea Razboi Mondial.
PAUL IOAN
http://www.revistamagazin.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Nu toți credincioșii sărbătoresc Crăciunul convențional, cu brad, colinde și bucate tradiționale. Chiar și unele comunități creștine refuză să celebreze această sărbătoare pe care o consideră păgână.
În general, creștinii sunt cei care sărbătoresc Crăciunul în adevăratul sens. Evreii au Hanuka, Sărbătorea Luminilor, când în loc de cozonac mănâncă gogoși. Unele comunități de adventiști sărbătoresc Crăciunul, chiar și cu brad împodobit și cadouri, însă pe masa lor nu se regăsesc bucate din porc și nici alcool. Familiile musulmane care trăiesc în comunități de creștini au preluat sărbătoarea și profită de ocazie pentru a le oferi copiilor cadouri.
CREȘTINĂTATE. Creștinii serbează Crăciunul pe 25 decembrie, iar cei de rit vechi- pe 6 ianuarie. Celebrarea Crăciunului în cadrul familiei are influențe catolice. Mai multe Biserici Creștine Protestante nu sărbătoresc Crăciunul, considerându-l o sărbătoare păgână. De altfel, la momentul reformei din 1560, Biserica Protestantă a refuzat celebrarea Crăciunului în felul în care o fac credincioșii catolici, preferând tradiția „Bradului lui Crăciun”, care ar simboliza Raiul primilor oameni, Adam și Eva.
Tradițiile diferă de la o țară la alta. În Spania, este așteptată cu mai mult entuziasm Ziua Regilor Magi (Epifania), din 6 ianuarie, moment în care se oferă daruri celor dragi, iar în Germania, se pun crengi de forsythia în vază să înflorească. În țările asiatice, unde sunt puțini creștini, Crăciunul are o însemnătate religioasă mult diminuată. Moș Crăciun este un fel de preot budist care împarte daruri copiilor, iar în Ajunul Crăciunului, tinerii serbează Ziua Îndrăgostiților.
Crăciunul a început să fie serbat de creștini pe 25 decembrie, după trei secole de la începutul misiunii de evanghelizare a apostolilor, începând cu secolul al IV-lea în Vest și cel de-al V-lea secol în Est. În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere ale martirilor și a lui Isus. Mulți creștini era de-a dreptul scandalizați de veselia și extazul celebrării, pe care le asociau cu păgânismul. Obiceiul pomului de Crăciun, care îi încântă mai ales pe copii, este un împrumut din lumea Europei apusene. Mai exact, acest obicei se trage de la popoarele germanice, însă tradiția s-a răspândit apoi și în Estul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial.
În secolul al XV-lea, îl găsim la Strasbourg, unde se practica obiceiul împodobirii caselor cu ramuri de brad. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pătrunde și în Spania, Italia și Elvetia. Obiceiul împodobirii caselor la sărbatorile Crăciunului cu ramuri de brad și vâsc s-a transformat, de-a lungul timpului, în tradiția Pomului de Crăciun. Vâscul a fost înlocuit cu bomboanele de pom, globuțele, beteala și ghirlandele și alte decorațiuni.
Timp de 40 de zile înainte de Sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun. Un obicei care marchează Sărbătorile este sacrificarea porcului în ziua de Ignat (20 decembrie) și primirea colindătorilor în seara de Ajun. Pe masa de Crăciun se regăsesc cârnații, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac.
ADVENTIȘTII DE ZIUA A 7-A. Deși Biserica adventistă susține că nu există o dovadă clară că în ziua de 25 decembrie s-a născut, Crăciunul este serbat în multe familii cu copii. Împodobirea bradului nu este considerat un păcat, însă scopul acestui obicei nu ar trebui să fie doar amuzamentui, ci în mintea credincioșilor „trebuie păstrată ideea de dăruire de obiecte pentru binefacere”.
Sfatul mai-marilor Bisericii Adventiste este ca „să ne oferim unul altuia simboluri ale iubirii, ca amintire, dacă prin aceasta nu Îl uităm pe Dumnezeu, cel mai bun prieten al nostru. Trebuie să oferim daruri care să se dovedească de un real folos primitorului, cărţi care să fie de ajutor în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu sau care să ne mărească dragostea faţă de acesta”.
Angel Manuel Rodríguez, directorul Institutului de Cercetare Biblică din cadrul Conferinţei Generale, spune că „adventiştii nu sunt şi nici nu ar trebui să fie împotriva Crăciunului. De ce ar trebui să ne împotrivim acestei sărbători prin care creştinii comemorează naşterea Mântuitorului? Cu toate acestea, întrucât această sărbătoare nu este poruncită în Biblie, nu considerăm că ea ar trebui impusă credincioşilor. Noi recunoaştem o singură zi ca fiind sfântă, Sabatul, şi sfinţim această zi în ascultare de Creatorul şi Mântuitorul nostru”.
Cât despre bucatele pe care le pun pe masă adventiștii, de Crăciun, mulți dintre ei sunt vegetarieni și nu se dezic de la o alimentație sănătoasă. Carnea de porc nu se regăsește pe masă de Sărbători, nici alcoolul sau cafeaua sau alți stimulenți.
MARTORII LUI IEHOVA. Martorii lui Iehova, o organizație religioasă creștină non-trinitariană înființată la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu sărbătoresc zile de naștere, Crăciunul, Paștele, 8 Martie sau alte zile, refuză transfuziile de sânge; toate acestea din motive Biblice. Crăciunul, învățăatura despre trinitate, sufletul nemuritor, iadul și multe altele sunt obiceiuri păgâne. Martorii lui Iehova sunt credinciosi care nu împodobesc casa, nu colindă și nu sunt legați în niciun fel de ziua de 25 decembrie. Doar de Paște, au “Cina” sau “Aducerea aminte”, iar atunci, evenimentul pe care se pune accent este moartea lui Isus.
EVREI. Familiile iudaice nu sărbătoresc Crăciunul, însă tot în decembrie, cea mai cunoscută sărbătoare este Hanuka- „Sărbătoarea luminii”. Aceasta durează opt zile și în fiecare seară, se aprinde menora, o lampă specifică acestei sărbători. Hanuka a căpătat în ultima vreme o importanță mult mai mare, devenind un substituit al Crăciunului pentrui copii evrei crescuți într-un mediu creștin.
Cetatenii de religie iudaică nu împodobesc însă pom de Crăciun și nu pregătesc, precum creștinii o masă specială de Sărbatori. Se aprind lumânări și se mănâncă o gogoasa, ca semn al fericirii fara sfarsit cu ocazia Sarbatorii Hanuka.
MUSULMANI. În general, nu serbează Crăciunul, dar unele familii islamice stabilite în Europa se folosesc de acest prilej pentru a oferi daruri copiilor. Coranul spune că Isus a fost născut de o „Fecioară” miraculoasă și taina Nașterii a fost transmisă prin Mahomet.
http://www.evz.ro
În general, creștinii sunt cei care sărbătoresc Crăciunul în adevăratul sens. Evreii au Hanuka, Sărbătorea Luminilor, când în loc de cozonac mănâncă gogoși. Unele comunități de adventiști sărbătoresc Crăciunul, chiar și cu brad împodobit și cadouri, însă pe masa lor nu se regăsesc bucate din porc și nici alcool. Familiile musulmane care trăiesc în comunități de creștini au preluat sărbătoarea și profită de ocazie pentru a le oferi copiilor cadouri.
CREȘTINĂTATE. Creștinii serbează Crăciunul pe 25 decembrie, iar cei de rit vechi- pe 6 ianuarie. Celebrarea Crăciunului în cadrul familiei are influențe catolice. Mai multe Biserici Creștine Protestante nu sărbătoresc Crăciunul, considerându-l o sărbătoare păgână. De altfel, la momentul reformei din 1560, Biserica Protestantă a refuzat celebrarea Crăciunului în felul în care o fac credincioșii catolici, preferând tradiția „Bradului lui Crăciun”, care ar simboliza Raiul primilor oameni, Adam și Eva.
Tradițiile diferă de la o țară la alta. În Spania, este așteptată cu mai mult entuziasm Ziua Regilor Magi (Epifania), din 6 ianuarie, moment în care se oferă daruri celor dragi, iar în Germania, se pun crengi de forsythia în vază să înflorească. În țările asiatice, unde sunt puțini creștini, Crăciunul are o însemnătate religioasă mult diminuată. Moș Crăciun este un fel de preot budist care împarte daruri copiilor, iar în Ajunul Crăciunului, tinerii serbează Ziua Îndrăgostiților.
Crăciunul a început să fie serbat de creștini pe 25 decembrie, după trei secole de la începutul misiunii de evanghelizare a apostolilor, începând cu secolul al IV-lea în Vest și cel de-al V-lea secol în Est. În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere ale martirilor și a lui Isus. Mulți creștini era de-a dreptul scandalizați de veselia și extazul celebrării, pe care le asociau cu păgânismul. Obiceiul pomului de Crăciun, care îi încântă mai ales pe copii, este un împrumut din lumea Europei apusene. Mai exact, acest obicei se trage de la popoarele germanice, însă tradiția s-a răspândit apoi și în Estul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial.
În secolul al XV-lea, îl găsim la Strasbourg, unde se practica obiceiul împodobirii caselor cu ramuri de brad. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pătrunde și în Spania, Italia și Elvetia. Obiceiul împodobirii caselor la sărbatorile Crăciunului cu ramuri de brad și vâsc s-a transformat, de-a lungul timpului, în tradiția Pomului de Crăciun. Vâscul a fost înlocuit cu bomboanele de pom, globuțele, beteala și ghirlandele și alte decorațiuni.
Timp de 40 de zile înainte de Sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun. Un obicei care marchează Sărbătorile este sacrificarea porcului în ziua de Ignat (20 decembrie) și primirea colindătorilor în seara de Ajun. Pe masa de Crăciun se regăsesc cârnații, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac.
ADVENTIȘTII DE ZIUA A 7-A. Deși Biserica adventistă susține că nu există o dovadă clară că în ziua de 25 decembrie s-a născut, Crăciunul este serbat în multe familii cu copii. Împodobirea bradului nu este considerat un păcat, însă scopul acestui obicei nu ar trebui să fie doar amuzamentui, ci în mintea credincioșilor „trebuie păstrată ideea de dăruire de obiecte pentru binefacere”.
Sfatul mai-marilor Bisericii Adventiste este ca „să ne oferim unul altuia simboluri ale iubirii, ca amintire, dacă prin aceasta nu Îl uităm pe Dumnezeu, cel mai bun prieten al nostru. Trebuie să oferim daruri care să se dovedească de un real folos primitorului, cărţi care să fie de ajutor în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu sau care să ne mărească dragostea faţă de acesta”.
Angel Manuel Rodríguez, directorul Institutului de Cercetare Biblică din cadrul Conferinţei Generale, spune că „adventiştii nu sunt şi nici nu ar trebui să fie împotriva Crăciunului. De ce ar trebui să ne împotrivim acestei sărbători prin care creştinii comemorează naşterea Mântuitorului? Cu toate acestea, întrucât această sărbătoare nu este poruncită în Biblie, nu considerăm că ea ar trebui impusă credincioşilor. Noi recunoaştem o singură zi ca fiind sfântă, Sabatul, şi sfinţim această zi în ascultare de Creatorul şi Mântuitorul nostru”.
Cât despre bucatele pe care le pun pe masă adventiștii, de Crăciun, mulți dintre ei sunt vegetarieni și nu se dezic de la o alimentație sănătoasă. Carnea de porc nu se regăsește pe masă de Sărbători, nici alcoolul sau cafeaua sau alți stimulenți.
MARTORII LUI IEHOVA. Martorii lui Iehova, o organizație religioasă creștină non-trinitariană înființată la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu sărbătoresc zile de naștere, Crăciunul, Paștele, 8 Martie sau alte zile, refuză transfuziile de sânge; toate acestea din motive Biblice. Crăciunul, învățăatura despre trinitate, sufletul nemuritor, iadul și multe altele sunt obiceiuri păgâne. Martorii lui Iehova sunt credinciosi care nu împodobesc casa, nu colindă și nu sunt legați în niciun fel de ziua de 25 decembrie. Doar de Paște, au “Cina” sau “Aducerea aminte”, iar atunci, evenimentul pe care se pune accent este moartea lui Isus.
EVREI. Familiile iudaice nu sărbătoresc Crăciunul, însă tot în decembrie, cea mai cunoscută sărbătoare este Hanuka- „Sărbătoarea luminii”. Aceasta durează opt zile și în fiecare seară, se aprinde menora, o lampă specifică acestei sărbători. Hanuka a căpătat în ultima vreme o importanță mult mai mare, devenind un substituit al Crăciunului pentrui copii evrei crescuți într-un mediu creștin.
Cetatenii de religie iudaică nu împodobesc însă pom de Crăciun și nu pregătesc, precum creștinii o masă specială de Sărbatori. Se aprind lumânări și se mănâncă o gogoasa, ca semn al fericirii fara sfarsit cu ocazia Sarbatorii Hanuka.
MUSULMANI. În general, nu serbează Crăciunul, dar unele familii islamice stabilite în Europa se folosesc de acest prilej pentru a oferi daruri copiilor. Coranul spune că Isus a fost născut de o „Fecioară” miraculoasă și taina Nașterii a fost transmisă prin Mahomet.
http://www.evz.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Nu-i asa ca si voi aveati impresia ca 1 Aprilie este o zi internationala a pacalelilor ? Ete ca nu sunt tari cum ar fi Peru, Columbia şi Mexic in care ziua de 28 Decembrie este numită „Ziua celor naivi”.
Astăzi este Ziua Păcălelilor în Spania
Ziua de 28 decembrie este cunoscută în Spania drept “Dia de Los Santos Inocentes” (“Ziua Sfinţilor Inocenţi”), echivalentul Zilei Păcălelilor, din cultura românească.
Ziua Sfinţilor Inocenţi comemorează episodul biblic al uciderii pruncilor mai mici de doi ani, născuţi în Betleem, în vremea lui Iisus, din ordinul regelui Irod.
Această sărbătoare îşi are originile şi într-un alt obicei, laic de data aceasta, ce datează din Evul Mediu, când se celebra preludiul unui carnaval, în cadrul căruia protagonistele erau distracţia fără limite şi desfrânarea.
În timpul carnavalului, totul era permis şi nimeni nu se considera apoi vinovat pentru ceea ce făcea.
Sărbătoarea care s-a transmis până astăzi, în Spania, are tot un sens laic, toată lumea făcând glume pe seama celorlalţi şi întinzându-le câte o capcană.
Una dintre cele mai cunoscute este cea a lipirii unei păpuşi decupate din hârtie, pe spatele unui prieten sau al unui coleg.
În această zi, mass-media va furişa o ştire falsă printre cele pe care le transmite, de obicei descoperită cu uşurinţă de cititori, pentru faptul că este de departe ... neverosimilă! A doua zi, publicaţiile vor preciza care a fost ştirea falsă, pentru ca lumea să aibă acces la o informaţie corectă.
Tehnologia avansată din zilele noastre permite tuturor efectuarea de apeluri telefonice sau trimiterea de SMS-uri, prin care să joace o farsă destinatarului.
Cele mai de succes ştiri sunt cele despre contractele pentru sume exagerate, ale cluburilor de fotbal, în special Real Madrid şi Barcelona, iar cel mai bun sfat pentru a nu fi păcăliţi: verificaţi ştirea pe Internet şi ... păziţi-vă spatele!
http://www.adevarul.es
sunt tari cum ar fi Peru, Columbia şi Mexic in care ziua de 28 Decembrie este numită „Ziua celor naivi”. Astăzi este Ziua Păcălelilor în Spania
Ziua de 28 decembrie este cunoscută în Spania drept “Dia de Los Santos Inocentes” (“Ziua Sfinţilor Inocenţi”), echivalentul Zilei Păcălelilor, din cultura românească.
Ziua Sfinţilor Inocenţi comemorează episodul biblic al uciderii pruncilor mai mici de doi ani, născuţi în Betleem, în vremea lui Iisus, din ordinul regelui Irod.
Această sărbătoare îşi are originile şi într-un alt obicei, laic de data aceasta, ce datează din Evul Mediu, când se celebra preludiul unui carnaval, în cadrul căruia protagonistele erau distracţia fără limite şi desfrânarea.
În timpul carnavalului, totul era permis şi nimeni nu se considera apoi vinovat pentru ceea ce făcea.
Sărbătoarea care s-a transmis până astăzi, în Spania, are tot un sens laic, toată lumea făcând glume pe seama celorlalţi şi întinzându-le câte o capcană.
Una dintre cele mai cunoscute este cea a lipirii unei păpuşi decupate din hârtie, pe spatele unui prieten sau al unui coleg.
În această zi, mass-media va furişa o ştire falsă printre cele pe care le transmite, de obicei descoperită cu uşurinţă de cititori, pentru faptul că este de departe ... neverosimilă! A doua zi, publicaţiile vor preciza care a fost ştirea falsă, pentru ca lumea să aibă acces la o informaţie corectă.
Tehnologia avansată din zilele noastre permite tuturor efectuarea de apeluri telefonice sau trimiterea de SMS-uri, prin care să joace o farsă destinatarului.
Cele mai de succes ştiri sunt cele despre contractele pentru sume exagerate, ale cluburilor de fotbal, în special Real Madrid şi Barcelona, iar cel mai bun sfat pentru a nu fi păcăliţi: verificaţi ştirea pe Internet şi ... păziţi-vă spatele!
http://www.adevarul.es
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Interesant
Care au fost cele mai căutate articole de pe Wikipedia în 2012?
Un studiu asupra celor mai citite articole din Wikipedia în anul 2012 reliefează diferenţe surprinzătoare între versiunile în diferite limbi ale enciclopediei online.
În cazul ediţiei în limba engleză, articolul „Facebook” s-a clasat pe primul loc, pe când în Japonia prima poziţie a fost ocupată de o listă cu actriţe din domeniul filmelor pentru adulţi. În Olanda, pe prima poziţie s-a clasat „Hua Shan”, muntele din China ce găzduieşte „cea mai periculoasă rută de hiking din lume”.
În Germania, cel mai accesat articol a fost cel pe tema fundăturilor, iar în varianta în limba română cel mai popular articol al anului 2012 a fost „România”.
Clasamentul celor mai accesate articole pe Wikipedia în limba română
Clasamentul a fost elaborat de Johan Gunnarsson, un inginer de software din Suedia care a fondat proiectul Wikitrends.
Chiar şi articolele care nu s-au clasat pe podium reuşesc să releve aspecte importante despre societăţile respective. În Wikipedia în limba persană pe primele trei poziţii se clasează articolele despre Iran, Teheran şi Sărbătorile de Anul Nou, însă în top 10 apar şi articole pe tema sexului, a circumciziei feminine şi a homosexualităţii.
În cazul Wikipediei în limba arabă, cel mai popular articol este cel dedicat Egiptului, urmat de articolul dedicat lui Muhammad Ali al Egiptului - comandantul din armata otomană care a devenit conducătorul ţării în 1805. Acesta considerat de mulţi a fi făuritorul naţiunii „moderne”.
Ediţia indoneziană a enciclopediei online arată un interes crescut pentru sport, articolele dedicate fotbalului, voleiului şi basketball-ului clasându-se între primele şapte.
Wikipedia în limba italiană reflectă o pasiune pentru producţiile americane de televiziune: pe primul loc s-a clasat articolul dedicat seriei Grey's Anatomy, acesta fiind urmat îndeaproape de paginile „Gossip Girl” şi „The Vampire Diaries”.
În varianta rusească a enciclopediei, articolul despre Rusia a fost cel mai citit în 2012, fiind urmat de cel dedicat YouTube. În primele 10 se clasează, în mod inedit, articolele pe tema „site porno” şi „şomaj”.
D: Traiasca votcaaaaaaa !
Printre rezultatele neobişnuite se numără simbolul @, clasat pe locul 2 în Wikipedia în limba spaniolă, arbustul Ilex crenata, ce ocupă prima poziţie în lista în limba franceză, şi „Fondul European de Dezvoltare Regională”, clasat pe locul al treilea în Wikipedia poloneză.
Surse: BBC News, Wikitrends
http://www.descopera.ro/dnews/10414...-mai-cautate-articole-de-pe-wikipedia-in-2012
Care au fost cele mai căutate articole de pe Wikipedia în 2012?
Un studiu asupra celor mai citite articole din Wikipedia în anul 2012 reliefează diferenţe surprinzătoare între versiunile în diferite limbi ale enciclopediei online.
În cazul ediţiei în limba engleză, articolul „Facebook” s-a clasat pe primul loc, pe când în Japonia prima poziţie a fost ocupată de o listă cu actriţe din domeniul filmelor pentru adulţi. În Olanda, pe prima poziţie s-a clasat „Hua Shan”, muntele din China ce găzduieşte „cea mai periculoasă rută de hiking din lume”.
În Germania, cel mai accesat articol a fost cel pe tema fundăturilor, iar în varianta în limba română cel mai popular articol al anului 2012 a fost „România”.
Clasamentul celor mai accesate articole pe Wikipedia în limba română
Clasamentul a fost elaborat de Johan Gunnarsson, un inginer de software din Suedia care a fondat proiectul Wikitrends.
Chiar şi articolele care nu s-au clasat pe podium reuşesc să releve aspecte importante despre societăţile respective. În Wikipedia în limba persană pe primele trei poziţii se clasează articolele despre Iran, Teheran şi Sărbătorile de Anul Nou, însă în top 10 apar şi articole pe tema sexului, a circumciziei feminine şi a homosexualităţii.
În cazul Wikipediei în limba arabă, cel mai popular articol este cel dedicat Egiptului, urmat de articolul dedicat lui Muhammad Ali al Egiptului - comandantul din armata otomană care a devenit conducătorul ţării în 1805. Acesta considerat de mulţi a fi făuritorul naţiunii „moderne”.
Ediţia indoneziană a enciclopediei online arată un interes crescut pentru sport, articolele dedicate fotbalului, voleiului şi basketball-ului clasându-se între primele şapte.
Wikipedia în limba italiană reflectă o pasiune pentru producţiile americane de televiziune: pe primul loc s-a clasat articolul dedicat seriei Grey's Anatomy, acesta fiind urmat îndeaproape de paginile „Gossip Girl” şi „The Vampire Diaries”.
În varianta rusească a enciclopediei, articolul despre Rusia a fost cel mai citit în 2012, fiind urmat de cel dedicat YouTube. În primele 10 se clasează, în mod inedit, articolele pe tema „site porno” şi „şomaj”.
D: Traiasca votcaaaaaaa !Printre rezultatele neobişnuite se numără simbolul @, clasat pe locul 2 în Wikipedia în limba spaniolă, arbustul Ilex crenata, ce ocupă prima poziţie în lista în limba franceză, şi „Fondul European de Dezvoltare Regională”, clasat pe locul al treilea în Wikipedia poloneză.
Surse: BBC News, Wikitrends
http://www.descopera.ro/dnews/10414...-mai-cautate-articole-de-pe-wikipedia-in-2012
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Ne place sau nu,incinerarea s-a practicat si se va practica.In acest articol, o sa gasiti lucruri pe care probabil nu le stiati si care sunt destul de interesante.
Ce nu ştiaţi despre INCINERARE: de la cenuşă la ÎNMORMÂNTAREA ECO. PERSONALITĂŢI INCINERATE în România
Autor: Roxana Roseti
Nevoia unora dintre oameni de a fi diferiţi chiar şi după ce s-au stins din viaţă se reflectă şi în preferinţele privind înmormântarea, pe care şi le exprimă încă din timpul vieţii: unii preferă o îngropare atipică (în sicrie deosebite, îmbrăcaţi în anumite haine, fanfară la groapă etc.), alţii apelează la “ardere” (incinerare) şi împrăştierea cenuşii după moarte.
Se pare că obiceiul îngropării a luat fiinţă în Epoca de Piatră. Nu s-a aflat dacă a venit ca o metodă de siguranţă sau din motive de sănătate dar, conform opiniei unor arheologi care au găsit un mormânt vechi de cel puţin 350.000 de ani, pe teritoriul actualei Spanii, oamenii din acea perioadă aveau o concepţie despre viaţa de apoi, considerând că mortul va avea nevoie de obiectele sale şi acolo; sau poate că, pur şi simplu, în concepţia lor, Raiul era neterminat.
Există afirmaţii care spun că practica înhumării este mai veche şi mai răspândită decât incinerarea, dar dovezile pe care se bazează ţin tocmai de ceea ce arheologii ar putea să găsească, ori dacă un cadavru este ars, multe din elementele care s-ar prezerva în pământ pentru a fi descoperite sunt pierdute.
Să ajungă la tatăl său Zeus în chip de foc
Cercetările arheologice, pentru timpurile preistorice, în urma săpăturilor făcute în Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon, Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franţa) şi în alte locuri arată practicarea înhumării încă din era paleolitică, dar acestea se bazează pe scheletele descoperite. Cele mai vechi înregistrări ale incinerării, care pot fi documentate, apar în era neolitică, cum rezultă din cercetarile dolmenurilor (pietrelor funerare) din Finistere (Portugalia), fiind în uz apoi de-a lungul întregii ere de bronz. Totuşi acest lucru nu exclude ideea ca incinerarea să nu se fi practicat din paleolitic.
S-au emis mai multe ipoteze cu privire la cine şi de ce preferă anumite ritualuri de înmormântare. Deşi nu este susţinută ca teorie în totalitate, ideea că populaţiile agricole au preferat înhumarea, iar cele nomade sau seminomade incinerarea, şi cu cât populaţiile s-au aşezat mai mult cu atât înmormântarea a câştigat teren. Mulţi cercetători vorbesc despre obiceiul vechilor greci de a-şi înhuma morţii, întrucât ei vedeau o legătură cu o concepţie agricolă despre viaţă şi despre moarte – precum sămânţa se întoarce în pământ şi corpul omenesc, să se acopere cu ţărâna cea roditoare.
De la revoluţionarii francezi
Pe de altă parte la greci întâlnim şi practica incinerării a cărei obicei ar sta în legenda prin care Heracles şi-ar fi dat foc ca să ajungă la tatăl său Zeus în chip de foc. El a fost urmat şi de alţi eroi din antichitate: Patrocles şi Miseniu. La romani ambele ritualuri erau permise şi erau la libera alegere a familiei mortului. Ritualul incinerării mai este întâlnit şi la vechii germani, dar după creştinarea acestor populaţii el dispare.
Introducerea incinerării “în viaţa Bisericii” a venit odată cu ideile Revoluţiei franceze, care încerca să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, căreia dorea să îi dea un simbolism diferit de cel creştin. Incinerarea începe în cadrul Bisericii creştine în anul 1874, când s-a construit primul crematoriu la Milano. De la această dată şi până în vremea noastră numărul crematoriiloe s-a înmulţit, incinerarea devenind o practică obişnuită în toate marile oraşe ale lumii cu îngrămădiri mari de populaţie. În majoritatea dintre acestea se practică mai ales pentru motive de salubritate şi urbanism.
Biserica Creştină, ulterior împărţită, a susţinut dintotdeauna înmormântarea. Pe de o parte pentru că locul în care se naşte aceasta este spaţiul iudaic, unde se prefera înmormântarea, pe de alta pentru că că s-a urmat pilda înmormântării trupului lui Iisus. Foarte de timpuriu Biserica a primit în rândurile ei un mare număr de neofiţi din lumea greco-romană, care erau obisnuiţi cu incinerarea. Cu toate acestea, arheologia creştină nu a semnalat vreun caz de incinerare în comunităţile apostolice străvechi. Unele analize spun că, dacă este să luăm cuvânt cu cuvânt textul biblic „trupul este templul al Duhului Sfânt” este interesant ritualul arderii pe rug din timpul Inchiziţiei catolice, când se credea că astfel sufletul ereticului era salvat.
Noi: primii din sud-estul Europei cu crematoriu
Primul capitol oficial al incinerărilor în ţara noastră începe în a doua jumătate a secolului XIX. O serie de doctori recunoscuţi ai vremii au spirijinit acest obicei (Felix Iacob, Gheorghe Vuia), dar şi epigramistul Radu D. Rosetti şi economistul Pandale Silva. Se invocau considerente economice, dar şi faptul că strămoşii noştri, dacii şi romanii, au practicat pe scară largă incinerarea.
România a fost prima ţară din sud-estul Europei şi a doua majoritar ortodoxă unde s-a deschis un crematoriu. Primul crematoriu într-o ţară majoritar ortodoxă a fost construit la Petrograd, în Rusia, fiind folosit de statul comunist pentru a lovi în instituţia Bisericii. Şi în România, incinerarea a fost utilizată uneori de către puterea politică pentru a şterge urmele acţiunilor represive asupra oponenţilor regimului. Astfel, în 1939 s-au incinerat la crematoriul Cenuşa cadavrele legionarilor participanţi la asasinarea lui Armand Călinescu, primul ministru al României. Jumătate de secol mai târziu, Elena Ceauşescu ordona Operaţiunea Trandafirul/Vama care a presupus incinerarea cadavrelor unor timişoreni participanţi la manifestările din decembrie 1989.
Încă din 1928, anul înfiinţării crematoriului din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărâri sinodale a respins şi a criticat practica incinerării, rânduind ca celor ce au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte. Printre personalităţile incinerate în România se numără criticul literar Paul Zarifopol (1934), scriitorul Garabet Ibrăileanu (1936), scriitorul Constantin Stere (1936), scriitorul Anton Holban (1937), ministrul Grigore Tincu Iaşi (1940) şi Eugen Lovinescu (1943).
Altă metodă, acelaşi “stil”
Mai nou, în lume există şi alte metode, precum cea a transformării rămăşiţelor pământeşti în îngrăşământ. Compostoriumul este un fel de "crematoriu" ecologic, unde cadavrul este introdus şi curăţat de toate lucrurile dăunătoare mediului, iar apoi este amestecat cu resturi vegetale, urmând ca, în aproximativ şase luni, să se transforme în îngrăşământ.
În Suedia, biologul Susanne Wiigh-Masak a inventat o metodă mai avansată a unei înmormântări ecologice. Procedura sa presupune congelarea corpului la minus 18 grade Celsius, iar apoi intoducerea acestuia în azot lichid şi expus unor vibraţii care îl vor transforma într-o pulbere. Într-o camera vidată se va evapora apa şi se vor înlătura orice alte rămăşiţe non-organice acumulate de-a lungul vieţii. Praful omenesc va fi, apoi, îngropat într-un sicriu biodegradabil.
În ciuda faptului că nu s-a dovedit niciodată realitatea pericolului îngropării pentru sănătatea publică, atunci când aceasta era executată potrivit măsurilor igienice şi sanitare, s-a ajuns ca astăzi, rata incinerării să depăşească 70% în ţări ca Elveţia, Suedia sau Marea Britanie.
http://www.evz.ro
Ce nu ştiaţi despre INCINERARE: de la cenuşă la ÎNMORMÂNTAREA ECO. PERSONALITĂŢI INCINERATE în România
Autor: Roxana Roseti
Nevoia unora dintre oameni de a fi diferiţi chiar şi după ce s-au stins din viaţă se reflectă şi în preferinţele privind înmormântarea, pe care şi le exprimă încă din timpul vieţii: unii preferă o îngropare atipică (în sicrie deosebite, îmbrăcaţi în anumite haine, fanfară la groapă etc.), alţii apelează la “ardere” (incinerare) şi împrăştierea cenuşii după moarte.
Se pare că obiceiul îngropării a luat fiinţă în Epoca de Piatră. Nu s-a aflat dacă a venit ca o metodă de siguranţă sau din motive de sănătate dar, conform opiniei unor arheologi care au găsit un mormânt vechi de cel puţin 350.000 de ani, pe teritoriul actualei Spanii, oamenii din acea perioadă aveau o concepţie despre viaţa de apoi, considerând că mortul va avea nevoie de obiectele sale şi acolo; sau poate că, pur şi simplu, în concepţia lor, Raiul era neterminat.
Există afirmaţii care spun că practica înhumării este mai veche şi mai răspândită decât incinerarea, dar dovezile pe care se bazează ţin tocmai de ceea ce arheologii ar putea să găsească, ori dacă un cadavru este ars, multe din elementele care s-ar prezerva în pământ pentru a fi descoperite sunt pierdute.
Să ajungă la tatăl său Zeus în chip de foc
Cercetările arheologice, pentru timpurile preistorice, în urma săpăturilor făcute în Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon, Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franţa) şi în alte locuri arată practicarea înhumării încă din era paleolitică, dar acestea se bazează pe scheletele descoperite. Cele mai vechi înregistrări ale incinerării, care pot fi documentate, apar în era neolitică, cum rezultă din cercetarile dolmenurilor (pietrelor funerare) din Finistere (Portugalia), fiind în uz apoi de-a lungul întregii ere de bronz. Totuşi acest lucru nu exclude ideea ca incinerarea să nu se fi practicat din paleolitic.
S-au emis mai multe ipoteze cu privire la cine şi de ce preferă anumite ritualuri de înmormântare. Deşi nu este susţinută ca teorie în totalitate, ideea că populaţiile agricole au preferat înhumarea, iar cele nomade sau seminomade incinerarea, şi cu cât populaţiile s-au aşezat mai mult cu atât înmormântarea a câştigat teren. Mulţi cercetători vorbesc despre obiceiul vechilor greci de a-şi înhuma morţii, întrucât ei vedeau o legătură cu o concepţie agricolă despre viaţă şi despre moarte – precum sămânţa se întoarce în pământ şi corpul omenesc, să se acopere cu ţărâna cea roditoare.
De la revoluţionarii francezi
Pe de altă parte la greci întâlnim şi practica incinerării a cărei obicei ar sta în legenda prin care Heracles şi-ar fi dat foc ca să ajungă la tatăl său Zeus în chip de foc. El a fost urmat şi de alţi eroi din antichitate: Patrocles şi Miseniu. La romani ambele ritualuri erau permise şi erau la libera alegere a familiei mortului. Ritualul incinerării mai este întâlnit şi la vechii germani, dar după creştinarea acestor populaţii el dispare.
Introducerea incinerării “în viaţa Bisericii” a venit odată cu ideile Revoluţiei franceze, care încerca să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, căreia dorea să îi dea un simbolism diferit de cel creştin. Incinerarea începe în cadrul Bisericii creştine în anul 1874, când s-a construit primul crematoriu la Milano. De la această dată şi până în vremea noastră numărul crematoriiloe s-a înmulţit, incinerarea devenind o practică obişnuită în toate marile oraşe ale lumii cu îngrămădiri mari de populaţie. În majoritatea dintre acestea se practică mai ales pentru motive de salubritate şi urbanism.
Biserica Creştină, ulterior împărţită, a susţinut dintotdeauna înmormântarea. Pe de o parte pentru că locul în care se naşte aceasta este spaţiul iudaic, unde se prefera înmormântarea, pe de alta pentru că că s-a urmat pilda înmormântării trupului lui Iisus. Foarte de timpuriu Biserica a primit în rândurile ei un mare număr de neofiţi din lumea greco-romană, care erau obisnuiţi cu incinerarea. Cu toate acestea, arheologia creştină nu a semnalat vreun caz de incinerare în comunităţile apostolice străvechi. Unele analize spun că, dacă este să luăm cuvânt cu cuvânt textul biblic „trupul este templul al Duhului Sfânt” este interesant ritualul arderii pe rug din timpul Inchiziţiei catolice, când se credea că astfel sufletul ereticului era salvat.
Noi: primii din sud-estul Europei cu crematoriu
Primul capitol oficial al incinerărilor în ţara noastră începe în a doua jumătate a secolului XIX. O serie de doctori recunoscuţi ai vremii au spirijinit acest obicei (Felix Iacob, Gheorghe Vuia), dar şi epigramistul Radu D. Rosetti şi economistul Pandale Silva. Se invocau considerente economice, dar şi faptul că strămoşii noştri, dacii şi romanii, au practicat pe scară largă incinerarea.
România a fost prima ţară din sud-estul Europei şi a doua majoritar ortodoxă unde s-a deschis un crematoriu. Primul crematoriu într-o ţară majoritar ortodoxă a fost construit la Petrograd, în Rusia, fiind folosit de statul comunist pentru a lovi în instituţia Bisericii. Şi în România, incinerarea a fost utilizată uneori de către puterea politică pentru a şterge urmele acţiunilor represive asupra oponenţilor regimului. Astfel, în 1939 s-au incinerat la crematoriul Cenuşa cadavrele legionarilor participanţi la asasinarea lui Armand Călinescu, primul ministru al României. Jumătate de secol mai târziu, Elena Ceauşescu ordona Operaţiunea Trandafirul/Vama care a presupus incinerarea cadavrelor unor timişoreni participanţi la manifestările din decembrie 1989.
Încă din 1928, anul înfiinţării crematoriului din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărâri sinodale a respins şi a criticat practica incinerării, rânduind ca celor ce au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte. Printre personalităţile incinerate în România se numără criticul literar Paul Zarifopol (1934), scriitorul Garabet Ibrăileanu (1936), scriitorul Constantin Stere (1936), scriitorul Anton Holban (1937), ministrul Grigore Tincu Iaşi (1940) şi Eugen Lovinescu (1943).
Altă metodă, acelaşi “stil”
Mai nou, în lume există şi alte metode, precum cea a transformării rămăşiţelor pământeşti în îngrăşământ. Compostoriumul este un fel de "crematoriu" ecologic, unde cadavrul este introdus şi curăţat de toate lucrurile dăunătoare mediului, iar apoi este amestecat cu resturi vegetale, urmând ca, în aproximativ şase luni, să se transforme în îngrăşământ.
În Suedia, biologul Susanne Wiigh-Masak a inventat o metodă mai avansată a unei înmormântări ecologice. Procedura sa presupune congelarea corpului la minus 18 grade Celsius, iar apoi intoducerea acestuia în azot lichid şi expus unor vibraţii care îl vor transforma într-o pulbere. Într-o camera vidată se va evapora apa şi se vor înlătura orice alte rămăşiţe non-organice acumulate de-a lungul vieţii. Praful omenesc va fi, apoi, îngropat într-un sicriu biodegradabil.
În ciuda faptului că nu s-a dovedit niciodată realitatea pericolului îngropării pentru sănătatea publică, atunci când aceasta era executată potrivit măsurilor igienice şi sanitare, s-a ajuns ca astăzi, rata incinerării să depăşească 70% în ţări ca Elveţia, Suedia sau Marea Britanie.
http://www.evz.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Nimic neobisnuit ca un copil sa suga direct de la tata vacii , cunoastem femele dintr-o specie care alapteze puii altei specii, mai putin obinuit insa este ca o femeie sa alapteze pui de animale.
In nord-vestul Maranhao, Awa-Guaja, intr-unul dintre ultimele triburi nomade, relatia dintre oameni si animale este atat de puternica, incat cuvantatorii isi ajuta "prietenii" si femeile alapteaza diversi pui pentru a le salva viata.
Terri Graham, mama a 2 copii, nu i-a putut alapta pe acestia la san. Acum, insa, isi satisface dorintele materne intr-un mod cat se poate de ciudat: isi hraneste cainele, pe Spider, direct de la san. Ea il alapteaza de aproape 2 ani si o face sa se simta o mama mai buna.
http://www.ziare.com/magazin/inedit...ont-nici-macar-de-specie-galerie-foto-1211222
In nord-vestul Maranhao, Awa-Guaja, intr-unul dintre ultimele triburi nomade, relatia dintre oameni si animale este atat de puternica, incat cuvantatorii isi ajuta "prietenii" si femeile alapteaza diversi pui pentru a le salva viata.
Terri Graham, mama a 2 copii, nu i-a putut alapta pe acestia la san. Acum, insa, isi satisface dorintele materne intr-un mod cat se poate de ciudat: isi hraneste cainele, pe Spider, direct de la san. Ea il alapteaza de aproape 2 ani si o face sa se simta o mama mai buna.
http://www.ziare.com/magazin/inedit...ont-nici-macar-de-specie-galerie-foto-1211222
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
In 1904 Pr. Dumitru Stăniloae scria intr-un articol ceva ce mi-a atras atentia:
" Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. ...." si m-a dus gandul la credinta populara ca " că fizionomia este o reflectare a sulfetului, iar în Evul Mediu, frumuseţea era ridicată la rang de virtute, iar urâţenia – un semn al răului. ''
Si acum oamenii obisnuiesc sa creada ca '' femeile cu buze subtiri sunt rele-n draci " sau ca "omul insemnat e rau ",numai ca a aparut o disciplina numita " fiziognomonie '' care pretinde" că poate aprecia caracterul omului după înfăţişarea lui fizică, îndeosebi după trăsăturile feţei"
Mai multe detalii AICI
" Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. ...." si m-a dus gandul la credinta populara ca " că fizionomia este o reflectare a sulfetului, iar în Evul Mediu, frumuseţea era ridicată la rang de virtute, iar urâţenia – un semn al răului. ''
Si acum oamenii obisnuiesc sa creada ca '' femeile cu buze subtiri sunt rele-n draci " sau ca "omul insemnat e rau ",numai ca a aparut o disciplina numita " fiziognomonie '' care pretinde" că poate aprecia caracterul omului după înfăţişarea lui fizică, îndeosebi după trăsăturile feţei"
Mai multe detalii AICI
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cum s-au transformat lupii în câini?
Cercetătorii au în sfârşit răspunsul!
O echipă de cercetătorii din Suedia au comparat genomul (genom= masa totală de gene și alte informații ereditare ale unei unități structurale cu capacități potențiale, de autonomie în exercitarea funcțiilor legate de ereditate, diversitate și determinare a caracterelor.) lupilor cu cel al câinilor şi au descoperit că există o mare diferenţă între aceste două specii diferite: capacitatea câinilor de a digera amidonul. În timpul procesului de tranziţie, de la mari vânători în haită, până la cel mai bun prieten al omului, câinii au învăţat să consume grâu, orez, orz, porumb şi cartofi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oamenii atunci când ei au renunţat la traiul din pădure şi au început să devină agricultori.
„Cred că este un caz uimitor de coevoluţie. Faptul că în ultimii 10.000 de ani am împărţit un mediu asemănător a cauzat o adaptare similară”, a explicat Erik Axelsson, genetician la Universitatea Uppsala.
Descoperirea susţine ipoteza conform căreia câinii au evoluat din lupi care au găsit o nouă sursă demâncare la marginea aşezărilor umane. În cele din urmă, eu au început să tolereze contactul cu oamenii şi astfel au fost aduşi în gospodărie pentru a deveni paznici şi tovarăşi ai oamenilor.
O altă teorie sugerează că lupii au fost capturaţi de vănători-culegători care i-ar fi domesticit.
Evoluţia câinilor este un subiect intens dezbătut şi prin urmare este puţin posibil ca noile constatări să pună capăt acestor discuţii. una dintre incertitudini este momentul în care câinii au începu să evolueze şi să se transforme în câini.
Canidele care tolerau oamenii, dacă nu cumva deja domesticite, s-ar putea să fi existat încă de acum 33.000 de ani. Descoperirile arheologice au scos la iveală că oamenii şi câinii împărţeau aceleaşi morminte încă de acum 11.000 de ani, când începuse să se practice agricultura.
Dovezile care atestă fenomenul selecţiei naturale, numărul de enzime digestive şi eficienţa acestora, susţin teoria conform căreia câinii s-ar fi domesticit singuri pentru a exploata resturile alimentare găsite în gunoiul din jurul aşezărilor umane permanente.
„Oamenii nu au contribuit la domesticirea lupilor. Exista o nişă nouă care, dintr-o dată, era liberă”, a spus Raymond Coppinger, profesor în biologie de la Hampshire College, din Massachusetts.
În noul studiu, cercetătorii suedezi au examinat probe ADN de la 12 lupi şi 60 de câini. Mai exact, probele au fost prelevate de la 14 rase de câini şi de la lupi din Statele Unite, Suedia, Rusia şi Canada.
Specialiştii au comparat secvenţele de ADN ale câinilor şi lupilor (animale care sunt considerate subspecii ale aceleiaşi specii, Canis lupus) şi au identificat 36 de regiuni genomice la nivelul cărora s-au descoperit diferenţe care sugerează, în cazul câinilor, ele s-au modificat în urma procesului de selecţie
Mai exact, cânii au suferit modificări la nivelul genelor care controlează trei paşi importanţi în digestia amidonului. Primul pas este descompunerea moleculelor mari de carbohidraţi în elemente mai mici, al doilea este tocarea acestor elemente în molecule de zahăr, în timp ce al treilea este pasul în care aceste molecule sunt absorbite în intestin.
Această schimbare este, cel puţin parţial, o consecinţă a faptului că la câini se întâlnesc mai multe copii ale unei gene numite amilază, o enzime produsă de pancreas şi care este implicată în prima etapă din digerarea amidonului. Prin comparaţie, câinii au 30 de copii, în timp ce la câini întâlnim doar 2.
De fapt, duplicarea genei amilază este o trăsătură specifică evoluţiei umane. Oamenii au mai multe copii ale genei amilază, comparativ cu strămoşii lor, primatele. Mai mult, oamenii produc această enzimă în salivă, lucru care ca primul pas al digestiei să înceapă în timp ce mâncarea este în gură.
În schimb, la câini, activitatea crescută a amilazei se produce doar în pancreas, enzima nefuncţionând în cavitatea bucală, probabil din cauză că mâncarea nu rămâne aici destul de mult timp.
În acelaşi studiu, experţii au descoperit diferenţe într câini şi lupi în alte 19 regiuni din genom care conţin gene ale sistemului nervos. Opt dintre aceste regiuni conţin gene care reglează dezvoltarea creierului.
Modul în care mutaţiile genetice explică comportamentul câinilor nu a fost tratat în acest studiu. Cu toate acestea, faptul că atât de multe mutaţii genetice sunt implicate în dezvoltarea creierului susţine teoria conform căreia câinii sunt lupi care nu s-au maturizat.
Sociabilitatea faţă de străini, curiozitatea şi pofta de joacă sunt trăsături observate în puii de lupi şi de câini. Diferenţa este că aceste caracteristici continuă să fie vizibile şi la maturitate, în cazul câinilor.
Această persistenţă a caracterului juvenil la maturitate (fenomen cunoscut sub numele de neotenie) este o trăsătură cheie a domesticirii. Totuşi, fenomenul nu se pare neapărat ca urmare a intervenţiei umane, având în vedere că omul în sine s-a auto-domesticit.
Pe măsură ce oamenii îşi formau aşezări stabile, atunci când fuga sau distrugerea duşmanilor nu mai reprezenta o opţiune, cooperarea s-ar putea să fi constituit un avantaj de supravieţuire. Este posibil ca studierea acestor gene şi a sociabilităţii canine să indice modul în care a evoluat comportamentul uman mai puţin agresiv şi mai civilizat.
De asemenea, teoria oamenilor de ştiinţă din Suedia ar putea pune prietenia dintre om şi câine pe seama faptului că aceste două specii au evoluat împreună.
Sursa: Washington Post
http://www.descopera.ro/dnews/10519...in-caini-cercetatorii-au-in-sfarsit-raspunsul
Cercetătorii au în sfârşit răspunsul!
O echipă de cercetătorii din Suedia au comparat genomul (genom= masa totală de gene și alte informații ereditare ale unei unități structurale cu capacități potențiale, de autonomie în exercitarea funcțiilor legate de ereditate, diversitate și determinare a caracterelor.) lupilor cu cel al câinilor şi au descoperit că există o mare diferenţă între aceste două specii diferite: capacitatea câinilor de a digera amidonul. În timpul procesului de tranziţie, de la mari vânători în haită, până la cel mai bun prieten al omului, câinii au învăţat să consume grâu, orez, orz, porumb şi cartofi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oamenii atunci când ei au renunţat la traiul din pădure şi au început să devină agricultori.
„Cred că este un caz uimitor de coevoluţie. Faptul că în ultimii 10.000 de ani am împărţit un mediu asemănător a cauzat o adaptare similară”, a explicat Erik Axelsson, genetician la Universitatea Uppsala.
Descoperirea susţine ipoteza conform căreia câinii au evoluat din lupi care au găsit o nouă sursă demâncare la marginea aşezărilor umane. În cele din urmă, eu au început să tolereze contactul cu oamenii şi astfel au fost aduşi în gospodărie pentru a deveni paznici şi tovarăşi ai oamenilor.
O altă teorie sugerează că lupii au fost capturaţi de vănători-culegători care i-ar fi domesticit.
Evoluţia câinilor este un subiect intens dezbătut şi prin urmare este puţin posibil ca noile constatări să pună capăt acestor discuţii. una dintre incertitudini este momentul în care câinii au începu să evolueze şi să se transforme în câini.
Canidele care tolerau oamenii, dacă nu cumva deja domesticite, s-ar putea să fi existat încă de acum 33.000 de ani. Descoperirile arheologice au scos la iveală că oamenii şi câinii împărţeau aceleaşi morminte încă de acum 11.000 de ani, când începuse să se practice agricultura.
Dovezile care atestă fenomenul selecţiei naturale, numărul de enzime digestive şi eficienţa acestora, susţin teoria conform căreia câinii s-ar fi domesticit singuri pentru a exploata resturile alimentare găsite în gunoiul din jurul aşezărilor umane permanente.
„Oamenii nu au contribuit la domesticirea lupilor. Exista o nişă nouă care, dintr-o dată, era liberă”, a spus Raymond Coppinger, profesor în biologie de la Hampshire College, din Massachusetts.
În noul studiu, cercetătorii suedezi au examinat probe ADN de la 12 lupi şi 60 de câini. Mai exact, probele au fost prelevate de la 14 rase de câini şi de la lupi din Statele Unite, Suedia, Rusia şi Canada.
Specialiştii au comparat secvenţele de ADN ale câinilor şi lupilor (animale care sunt considerate subspecii ale aceleiaşi specii, Canis lupus) şi au identificat 36 de regiuni genomice la nivelul cărora s-au descoperit diferenţe care sugerează, în cazul câinilor, ele s-au modificat în urma procesului de selecţie
Mai exact, cânii au suferit modificări la nivelul genelor care controlează trei paşi importanţi în digestia amidonului. Primul pas este descompunerea moleculelor mari de carbohidraţi în elemente mai mici, al doilea este tocarea acestor elemente în molecule de zahăr, în timp ce al treilea este pasul în care aceste molecule sunt absorbite în intestin.
Această schimbare este, cel puţin parţial, o consecinţă a faptului că la câini se întâlnesc mai multe copii ale unei gene numite amilază, o enzime produsă de pancreas şi care este implicată în prima etapă din digerarea amidonului. Prin comparaţie, câinii au 30 de copii, în timp ce la câini întâlnim doar 2.
De fapt, duplicarea genei amilază este o trăsătură specifică evoluţiei umane. Oamenii au mai multe copii ale genei amilază, comparativ cu strămoşii lor, primatele. Mai mult, oamenii produc această enzimă în salivă, lucru care ca primul pas al digestiei să înceapă în timp ce mâncarea este în gură.
În schimb, la câini, activitatea crescută a amilazei se produce doar în pancreas, enzima nefuncţionând în cavitatea bucală, probabil din cauză că mâncarea nu rămâne aici destul de mult timp.
În acelaşi studiu, experţii au descoperit diferenţe într câini şi lupi în alte 19 regiuni din genom care conţin gene ale sistemului nervos. Opt dintre aceste regiuni conţin gene care reglează dezvoltarea creierului.
Modul în care mutaţiile genetice explică comportamentul câinilor nu a fost tratat în acest studiu. Cu toate acestea, faptul că atât de multe mutaţii genetice sunt implicate în dezvoltarea creierului susţine teoria conform căreia câinii sunt lupi care nu s-au maturizat.
Sociabilitatea faţă de străini, curiozitatea şi pofta de joacă sunt trăsături observate în puii de lupi şi de câini. Diferenţa este că aceste caracteristici continuă să fie vizibile şi la maturitate, în cazul câinilor.
Această persistenţă a caracterului juvenil la maturitate (fenomen cunoscut sub numele de neotenie) este o trăsătură cheie a domesticirii. Totuşi, fenomenul nu se pare neapărat ca urmare a intervenţiei umane, având în vedere că omul în sine s-a auto-domesticit.
Pe măsură ce oamenii îşi formau aşezări stabile, atunci când fuga sau distrugerea duşmanilor nu mai reprezenta o opţiune, cooperarea s-ar putea să fi constituit un avantaj de supravieţuire. Este posibil ca studierea acestor gene şi a sociabilităţii canine să indice modul în care a evoluat comportamentul uman mai puţin agresiv şi mai civilizat.
De asemenea, teoria oamenilor de ştiinţă din Suedia ar putea pune prietenia dintre om şi câine pe seama faptului că aceste două specii au evoluat împreună.
Sursa: Washington Post
http://www.descopera.ro/dnews/10519...in-caini-cercetatorii-au-in-sfarsit-raspunsul
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Astazi este Anul Nou Chinezesc ,stiti ce obiceiuri au ?
În prima zi a Anului Nou Chinezesc mulţi oameni se abţin să consume carne, deoarece se crede că acest lucru le va asigura o viaţă lungă şi fericită şi este un gest apreciat de zeii cerului şi pământului.
În a doua zi, chinezii aduc rugăciuni strămoşilor şi tuturor zeilor. În această zi animalele din curte, în special câinii, primesc mai multă mâncare, deoarece se crede că a doua zi este ziua de naştere a tuturor câinilor.
Cea de-a treia şi a patra zi a Noului An sunt rezervate întăririi relaţiilor de familie, astfel că fii şi fiicele aduc cadouri părinţilor şi naşilor fie că sunt de botez sau de cununie.
Cea de a cincea zi a Anului Nou este numită Po Wu. În această zi oamenii rămân acasă pentru a saluta zeul bogăţiei. Nimeni nu merge în vizită pentru că se consideră că este un gest aducător de ghinion. "Po Wu" poate fi tradus şi prin "răul alungat în a cincea zi", eveniment produs de obicei prin spargerea unui obiect sau prin zgomot de artificii.
Din ziua a şasea până în a zecea, chinezii îşi vizitează rudele şi prietenii. Sunt zilele în care templele sunt vizitate pentru a se aduce rugăciuni pentru noroc şi sănătate.
A şaptea zi a Anului Nou este ziua rezervată agricultorilor, când aceştia prezintă recolta din anul încheiat. Agricultorii pregătesc o băutură făcută din şapte feluri de legume, specială pentru acest eveniment. Ziua a şaptea este, de asemenea, considerată ziua de naştere a fiinţelor umane, când sunt consumaţi tăiţei care sunt simbolul longevităţii dar şi peşte crud, ca simbol al succesului.
În a opta zi oamenii din provincia Fujian organizează o altă cină pentru reîntregirea familiei, iar la miezul nopţii se roagă lui Tian Gong - Dumnezeul cerului.
A noua zi este ziua în care se aduc ofrande împăratului de jad, iar din a zecea până în a douăsprezecea zi sunt invitaţi la cină prietenii şi rudele. După consumul bogat de alimente vreme de atâtea zile, în ziua a 13-a se consumă orez simplu, verdeaţă şi muştar.
În cea de-a 14-a zi încep pregătirile pentru Festivalul Lanternelor, care are loc în noaptea dintre zilele 14 şi 15.
Însă Anul Nou Chinezesc nu se sărbătoreşte la aceeaşi dată în întreaga Chină. Astfel, potrivit calendarului etniei Miao - cunoscut la nivel mondial şi sub numele Hmong - Festivalul Primăverii şi, totodată, intrarea în Anul Nou Chinezesc se sărbătoresc o dată la 13 ani şi durează, de obicei, 3-15 zile. Anul Nou al populaţiei Miao, sărbătorit ultima dată în noiembrie 2012, este total diferit de cel conform calendarului chinezesc (calendarul naţionalităţii Han) şi este cea mai importantă sărbătoare tradiţională a acestei etnii.
De asemenea, locuitorii din provincia Guangdong vor petrece Anul Nou Chinezesc întrecându-se în aproape o mie de competiţii şi activităţi sportive. Astfel, 485 stadioane şi săli de sport vor fi deschise, iar intrarea publicului va fi gratuită sau la un preţ redus. Autorităţile au pus la dispoziţia cetăţenilor aparate de fitness, terenuri pentru tenis de masă, badminton, tenis de câmp, fotbal, baschet, biliard, bazine de înot şi spaţii pentru aerobic. Totodată, instructori sportivi, antrenori şi profesori de sport, sportivi profesionişti şi studenţi la educaţie fizică şi sport vor susţine gratis prelegeri despre importanţa sportului pentru sănătatea oamenilor şi vor testa condiţia fizică a locuitorilor.
Calendarul chinezesc este împărţit în cicluri de 60 de ani. În acest calendar, şarpele ocupă cea de-a şasea poziţie într-un ciclu de 12 animale. Anul Şarpelui începe pe 10 februarie 2013 şi se încheie pe 30 ianuarie 2014.
În prima zi a Anului Nou Chinezesc mulţi oameni se abţin să consume carne, deoarece se crede că acest lucru le va asigura o viaţă lungă şi fericită şi este un gest apreciat de zeii cerului şi pământului.
În a doua zi, chinezii aduc rugăciuni strămoşilor şi tuturor zeilor. În această zi animalele din curte, în special câinii, primesc mai multă mâncare, deoarece se crede că a doua zi este ziua de naştere a tuturor câinilor.
Cea de-a treia şi a patra zi a Noului An sunt rezervate întăririi relaţiilor de familie, astfel că fii şi fiicele aduc cadouri părinţilor şi naşilor fie că sunt de botez sau de cununie.
Cea de a cincea zi a Anului Nou este numită Po Wu. În această zi oamenii rămân acasă pentru a saluta zeul bogăţiei. Nimeni nu merge în vizită pentru că se consideră că este un gest aducător de ghinion. "Po Wu" poate fi tradus şi prin "răul alungat în a cincea zi", eveniment produs de obicei prin spargerea unui obiect sau prin zgomot de artificii.
Din ziua a şasea până în a zecea, chinezii îşi vizitează rudele şi prietenii. Sunt zilele în care templele sunt vizitate pentru a se aduce rugăciuni pentru noroc şi sănătate.
A şaptea zi a Anului Nou este ziua rezervată agricultorilor, când aceştia prezintă recolta din anul încheiat. Agricultorii pregătesc o băutură făcută din şapte feluri de legume, specială pentru acest eveniment. Ziua a şaptea este, de asemenea, considerată ziua de naştere a fiinţelor umane, când sunt consumaţi tăiţei care sunt simbolul longevităţii dar şi peşte crud, ca simbol al succesului.
În a opta zi oamenii din provincia Fujian organizează o altă cină pentru reîntregirea familiei, iar la miezul nopţii se roagă lui Tian Gong - Dumnezeul cerului.
A noua zi este ziua în care se aduc ofrande împăratului de jad, iar din a zecea până în a douăsprezecea zi sunt invitaţi la cină prietenii şi rudele. După consumul bogat de alimente vreme de atâtea zile, în ziua a 13-a se consumă orez simplu, verdeaţă şi muştar.
În cea de-a 14-a zi încep pregătirile pentru Festivalul Lanternelor, care are loc în noaptea dintre zilele 14 şi 15.
Însă Anul Nou Chinezesc nu se sărbătoreşte la aceeaşi dată în întreaga Chină. Astfel, potrivit calendarului etniei Miao - cunoscut la nivel mondial şi sub numele Hmong - Festivalul Primăverii şi, totodată, intrarea în Anul Nou Chinezesc se sărbătoresc o dată la 13 ani şi durează, de obicei, 3-15 zile. Anul Nou al populaţiei Miao, sărbătorit ultima dată în noiembrie 2012, este total diferit de cel conform calendarului chinezesc (calendarul naţionalităţii Han) şi este cea mai importantă sărbătoare tradiţională a acestei etnii.
De asemenea, locuitorii din provincia Guangdong vor petrece Anul Nou Chinezesc întrecându-se în aproape o mie de competiţii şi activităţi sportive. Astfel, 485 stadioane şi săli de sport vor fi deschise, iar intrarea publicului va fi gratuită sau la un preţ redus. Autorităţile au pus la dispoziţia cetăţenilor aparate de fitness, terenuri pentru tenis de masă, badminton, tenis de câmp, fotbal, baschet, biliard, bazine de înot şi spaţii pentru aerobic. Totodată, instructori sportivi, antrenori şi profesori de sport, sportivi profesionişti şi studenţi la educaţie fizică şi sport vor susţine gratis prelegeri despre importanţa sportului pentru sănătatea oamenilor şi vor testa condiţia fizică a locuitorilor.
Calendarul chinezesc este împărţit în cicluri de 60 de ani. În acest calendar, şarpele ocupă cea de-a şasea poziţie într-un ciclu de 12 animale. Anul Şarpelui începe pe 10 februarie 2013 şi se încheie pe 30 ianuarie 2014.