CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

[alerim_61]

"Cimitirul diavolului"ucide in Siberia



Exista un petec de pamant denumit “Cimitirul Diavolului” nu departe de satul Kova din regiunea siberiana Krasnoyarsk, acoperit cu cadavrele unor pasari si animale care, in mod misterios, “refuza” sa intre in descompunere.

Vegetatia locului este saracacioasa, nu traiesc animale aici iar oamenii care se intampla sa tranziteze regiunea acuza "din senin" migrene inexplicabile si ciudate stari de anxietate. Se crede ca energia funesta a locului, responsabila de toate aceste lucruri, are de a face cu prabusirea de acum un secol a unui meteorit in apropierea raului Tunguska.



Intr-un interval de zece ani, intre 1980 si 1990, aproximativ 75 de persoane care au pornit in cercetarea "Cimitirului Diavolului" si-au aflat sfarsitul in taigaua siberiana. Trei grupuri organizate au disparut fara urma. Spre exemplu, in 1992, un grup de turisti din orasul Nabarezhnye Chelny a luat calea acestei destinatii si nu s-a mai intors niciodata.

De asemenea, mai multe expeditii au fost initiate de armata pentru explorarea locurilor, dar echipele fie au disparut fie, sesizand distrugerea brusca a echipamentelor si experimentand stari si intamplari ciudate, si-au abandonat misiunile.



Multi experti sunt de parere ca explicatia ciudatelor fenomene vine dinspre evenimentul din 1908 al presupusei prabusiri a unui meteorit in Krasnoyarsk Krai, in dimineata zilei de 30 iunie 1908. Unele documentari de atunci atesta faptul ca vitele scoase la pascut de satenii din apropiere au murit in masa numai apropiindu-se de zona in care a avut loc explozia care a luminat cerurile de deasupra a peste o jumatate de Glob.

La sfarsitul anilor '20, un zoolog expert, Shemchenko, a incercat un experiment in zona "Cimitirului Diavolului". El a aruncat o sfoara cu o greutate la capat in groapa din centrul campiei. Aceasta a cazut in abis cateva zeci de metri, fara a ii atinge fundul. Semchenko este cel care a observat ca pasarile moarte zac numai in apropierea gropii iar pielea lor are o ciudata tenta purpurie.



O alta versiune de explicare a fenomenului vine de la profesorul de fizica si matematica Victor Zhuralev, care in anii '80 a sugerat ca un foc subteran arde mocnit sub "Cimitirul Diavolului".

Un zacamant de carbuni trece prin acea regiune. In caz de lipsa de oxigen, arderile de carbuni sunt acompaniate de emisiile incolore si inodore de monoxid de carbon, un gaz otravitor pentru organismele vii. Totusi, aceasta teorie din urma nu explica distrugerea echipamentelor si disparitia unor harti care indica drumul pana la "cimitir".

Sursa: Pravda

 

[anuk]

30 lucruri pe care nu le stii despre... Moarte


Fara indoiala, putine ganduri ne inspaimanta mai mult decat cel al Marii Treceri. Exista viata dupa moarte? Unde vom ajunge? Vom fi pedepsiti? Ce se va alege de sufletul nostru? Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost intrigati, ingroziti si fascinati in egala masura de acest moment-limita. Toate religiile si credintele noastre au ca punct central episodul parasirii acestei dimensiuni, iar din negura timpului, antropologii ne spun ca primele culturi si civilizatii s-au ridicat in stransa legatura cu riturile de trecere. Poate ca acest scurt ghid pentru Lumile de Dincolo va ajuta sa va familiarizati cu fenomenul. Nu de alta, dar Moartea este inevitabila...

1. Studiile efectuate de medicii din cadrul Armatei Imperiale Japoneze, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, au demonstrat ca, dupa momentul decapitarii, nefericita persoana ramane constienta intre minimum 15 si maximum 20 secunde. Nici o secunda mai mult...

2. "Incotro te duci, Ghilgamesh?
Viata vesnica pe care o cauti
N-o vei gasi niciodata.
Cand zeii i-au creat pe oameni,
Ei le-au harazit moartea,
Iar viata vesnica
Au pastrat-o pentru ei."
Epopeea lui Ghilgamesh


3. La stravechii azteci, nu meritele si virtutile dobandite in timpul vietii pamantesti erau considerate cele care determina conditia sufletului in lumea cealata, ci imprejurarile in care s-a petrecut moartea. Cel mai bine este sa mori in lupta. Astfel, sufletul intra in categoria Qunateca (tovarasii vulturilor) si ajunge in Tonatiuhichan, Paradisul de Est. Acolo, nou-venitul defunct va adasta in dreapta Zeului Razboiului si va petrece Eternitatea in extaz.

4. In tara bascilor, cand un apicultor moare, prietenii si tovarasii sai trebuie sa stropeasca cu cerneala neagra biodegradabila toate albinele sale, astfel incat insectele zburatoare sa decoleze a doua zi pastrand doliul dupa ingrijitorul lor. Traditia se pastreaza si in prezent.

5. In mitologia indienilor yanomami de pe Amazon, o poveste spune cum Creatorul suprem al tuturor lumilor ar fi hotarat, odinioara, sa-i faca pe oameni nemuritori. I-a adunat pe toti si le-a poruncit: "Duceti-va pe malul marelui fluviu. Veti vedea trecand trei barci. Sa nu cumva sa le opriti pe primele doua. Asteptati-o pe cea de-a treia si imbratisati Spiritul care se afla in ea. Din fata primei barci, plina cu schelete si cadavre descompuse, oamenii s-au tras inapoi scarbiti. Dar, cand a aparut a doua, au vazut in ea un om mort de curand si s-au repezit cu totii sa-l consoleze. Cand, in a treia barca a aparut Spiritul Principiului Creator, era deja prea tarziu. El a constatat cu tristete si dezamagire ca oamenii imbratisasera Moartea. Deci, alesesera..."



6. O veche credinta scotiana sustine ca daca usile unei case in care a murit cineva sunt incuiate in noaptea urmatoare decesului, sufletul celui mort nu are pe unde sa iasa.

7. "Vrei sa traiesti cum se cuvine? Invata intai sa mori " - Confucius



8. La vechii greci, moartea era semnificata de zeul Thanatos, fiul Noptii si fratele somnului. Zeu crunt, temut si necrutator, Thanatos este intotdeauna insotit de Eurynoumos, duh infernal a carui functie este aceea de a devora carnea mortilor, imediat ce acestia sunt pogorati in morminte.

9. Cand inventatorul si, in egala masura, farsorul Thomas Edison a murit in anul 1931, bunul sau prieten, milionarul Henry Ford, a colectat intr-o sticla pusa la gura muribundului, ultima rasuflare pe care a dat-o Edison. Sticla a fost pastrata nedesfacuta pana in ziua de astazi si nu este de vanzare, urmasii lui Ford refuzand o oferta de 20 milioane $ venita recent din partea unui miliardar.



10. La mayasi, nu exista conceptia de Rai sau Paradis. Toti mortii se incolonau ordonat si pleacau spre un Infern numit Mitnal. Acolo, demoni cu cap de jaguar torturau sufletul prin foame, frig, sete si tristete pentru o perioada de timp, apoi sufletul era reincarnat pe Pamant.

11. Lumea de dupa moarte a celtilor si galilor este un tinut secret numit Annwn, unde nu exista moarte, nici iarna, nici munca (frumos, nu ?). Taramul de dincolo al celtilor este locuit de zei, animale, spirite si oameni vesnic tineri. Acolo, in centru, troneaza doua cazane: cazanul Invierii, care-i readuce la viata pe razboinicii cazuti eroic in lupta, si cazanul Abundentei, care furnizeaza mancarea ce-i transforma in nemuritori pe cei care o consuma. Pentru celtii din Irlanda, Annwn are aceeasi realitate ca lumea materiala.

12. Daca cineva se hotaraste sa se sinucida aruncandu-se de pe Muntele Everest... mai bine s-ar razgandi. Cercetatorii americani au studiat fenomenul si au experimentat aruncand cadavrul unui porc cu o greutate asemanatoare cu aceea a unui om adult. A durat circa 2 minute si 39 secunde, pana cand porcul a atins solul!



13. Indieni de pe Amazon credeau ca la inceputul lumii, oamenii nu mureau. Totusi, intr-o buna zi, o fetita s-a intalnit cu Zeul Batranetii. Fetitei i s-a facut mila de pielea zbarcita si ridata a Zeului si, intr-un acces de darnicie inocenta, i-a propus acestuia sa-si schimbe pielea ridata cu a ei, care era supla si catifelata. De atunci, toti oamenii imbatranesc si mor.

14. Sunteti stangaci? Ar fi cazul sa folositi tot mai des mana dreapta. Studii recente au demonstrat ca aproximativ 2.500 de stangaci mor in fiecare an... din cauza ca incearca sa foloseasca unelte si produse construite pentru persoanele dreptace.

15. "Viata ne obisnuieste cu Moartea prin Somn. Viata ne avertizeaza ca exista o alta viata prin vise"
Eliphas Levi, Mistica Kabbalei

16. "Si mai afla ca:
In afara halucinatiilor tale,
Nu exista nici Stapan Judecator al Mortilor,
Nici demoni,
Nici invingatori ai Mortii, Manjusri.
Intelege asta si elibereaza-te".
Bardo-Thodol, Cartea tibetana a mortilor

17. "Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor."
Apocalipsa dupa Ioan, 22:1

18. In anul 1907 doctorul Duncan McDougal a facut un experiment macabru si interesant deopotriva. Americanul a cantarit trupurile a 6 pacienti bolnavi de tuberculoza in faza terminala pentru a observa daca parasirea sufletului in momentul mortii are vreun impact asupra greutatii corporale. Spre stupefactia echipei de cercetatori conduse de McDougal, in momentul mortii fiecaruia din cei 6 subiecti umani, greutatea corporala a acestora a scazut, invariabil, cu 21 de grame. Nici mai mult, nici mai putin. Nu conta daca proaspatul decedat cantarea 120 de kilograme sau doar 45. Cifrele cantarului aratau o scadere de fix 21 grame. Rezultatele au fost publicate in acelasi an in toate revistele prestigioase de stiinta ale vremii. Studiile similare ale doctorului McDougal pe caini muribunzi asezati pe cantare, au aratat in schimb ca greutatea corporala a patrupedelor nu se modifica deloc dupa momentul mortii. Ceea ce l-a facut pe sugubatul Duncan McDougal sa declare ca sufletul cainilor este usor si lipsit de pacate, pe cand sufletele oamenilor "aduna" in medie circa 21 de grame de pacate in decursul unei vieti....



19. La anumite culturi, in trecut, exista obiceiul de a elimina batranii considerati o povara pentru comunitate: inapti pentru vreo contributie economica sau sociala. Spre exemplu, eschimosii se debarasau de bunicii senili ducandu-i cat mai departe pe o banchiza, unde nenorocosii batrani sfarseau invaribil sub forma de hrana pentru lupi sau ursi polari. In general, batranii eschimosi plecau singuri,din proprie initativa, atunci cand se intampla sa fie un an cu recolte slabe la vanatoare si pescuit. Unele popoare ale stepei, precum ungurii si pecenegii, procedau cumva asemanator cu batranii inapti sa mai tina pasul cu peregrinarile hoardei. Batranii deveniti neproductivi, deci inutili pentru trib, erau dusi la primul popas, unde serveau drept tinte vii pentru tinerii viitori arcasi, care aveau astfel ocazia sa-si perfectioneze trasul la tinta si sa-si "formeze mana". Cronicarii si calatorii straini care au descris sangerosul obicei au notat ca batranii nu se eschivau deloc de la aceasta ultima sumbra datorie pentru trib, ci chiar erau bucurosi ca, prin moartea lor, hoarda a dobandit niste arcasi mai priceputi...Nici in Europa lucrurile nu stateau prea diferit. Pana in secolul XIX, in Normandia a persistat obiceiul ca batranii familiei sa fie pusi sa urce pe o scara cu ultimele trepte taiate. Se pronunta fraza rituala: "Vino bunicuto sa urci in pod", iar apoi se se astepta... inevitabilul!



20. "Allah le-a atribuit razboinicilor si martirilor dupa moarte un rang mai inalt decat celorlati. El le-a facut promisiuni frumoase tuturor, dar le-a harazit luptatorilor o recompensa mult mai mare decat celor care raman la vetrele lor."
Coranul, Sura IV. 97

21. "Groaznica este ziua in care omul paraseste lumea aceasta. Cele 4 puncte cardinale il pun sub acuzare, pedepsele vin peste el din cele 4 colturi deodata. Cele 4 elemente, apa, focul, pamantul si aerul se infrupta lacom din trupul omului, fiecare tragadu-l de partea sa. Atunci se apropie un mesager divin al carui mesaj se aude in cele 20 de lumi. Daca omul respectiv se dovedeste demn de acesta solemnitate, atunci este primit cu bucurie in toate lumile si moartea lui devine o sarbatoare. Dar, daca situatia sta altfel, daca omul este nedemn, atunci nenorocire lui!"
Zoharul, cea mai importanta carte din Talmudul ebraic

22. « Trebuie negresit ca sufletul omului sa fie purificat si vindecat. Daca nu a fost in viata lui pamanteasca, vindecarea va avea loc in vietile viitoare ce urmeaza... »
Sfantul Grigorie din Nyassa

23. "A cincea parte dintre morti vor iesi din morminte, cu acelasi trup si infatisare pe care le-au avut in clipa mortii. Chiar din locul acela unde suflarea le-a parasit trupul. Se vor ivi doi cate doi. Tata si fiu, nevasta si sot, maestru si discipolul, cel care stapaneste si cel care se supune. Ridicati-va, o, fiinte trupesti, voi care ati respectat Yasat, voi care ati murit pe acest pamant!"
Mitologie zoroastriana

24. "Pentru fiecare fiinta omeneasca exista o Carte a Vietii in care sunt inregistrate toate faptele si gandurile din vietile anterioare si, de asemenea, sunt trecute posibilele vieti viitoare trebuincioase stingerii karmei. Cartea se numeste Cronica Akasha si sta marturie pentru orice om. Spiritul poate sa-si alega orice viata potentiala, avand chiar libertatea sa-si achite datoriile karmice facute intr-o existenta de acum cateva sute de ani, decat datoriile din ultima lui viata. Raul savarsit in ultima reincarnare poate ca este deja platit de binele facut intr-o viata trecuta."
Mitologie hindusa

25. V-ati gandit vreodata la capacele de pixuri ca la niste bilete numai dus pentru Lumea de Apoi? Ei bine, conform estimarilor, la ora actuala circa 100 de persoane mor anual, in intreaga lume, sufocate accidental cu capace de pixuri si stilouri. Prin comparatie, in prezent, doar 30-40 oameni mai mor ucisi de sabie. Ceea ce ne duce cu gandul la vechea zicala: "Condeiul e mai puternic decat spada."

26. Indienii Chippewa care traiesc pe malurile Lacului Superior din statul american Wisconsin, sunt convinsi ca, dupa momentul mortii, viata continua exact ca inainte, fara sfarsit, si fara niciun progres sau evolutie in orice directie. Ca un film care se repeta in mod continuu, fara obiectiv, fara morala, fara sens...



27. "Moartea este calea samuraiului. Daca trebuie sa alegi intre viata si moarte, alege fara sa stai pe ganduri moartea. Nimic nu ar trebui sa fie mai simplu. Aduna-ti curajul si actioneaza. Daca insa mori fara sa-ti indeplinesti misiunea, este zadarnic... Calea samuraiului se deschide odata cu pasiunea fata de moarte. Daca un razboinic este stapanit de o astfel de pasiune, nici 10 000 de oameni nu vor fi in stare sa-l invinga. Cu totii vor simti frica in fata unui astfel de om. Nu va asteptati ca femeile, agricultorii, copii, betivii si alte fiinte inferioare sa inteleaga asa ceva... Trebuie sa fii cuprins de fanatism si dragoste de moarte pentru a savarsi fapte vitejesti. Altfel nu se poate! Daca permiti ratiunii si discernamantului sa te stapaneasca, vei pierde acesta forta... Calea samuraiului spune ca loialitatea si mila filiala sunt de prisos pentru un razboinic adevarat. Singura care conteaza este fascinatia pentru moarte. Razboinicul sa fie fara griji. Loialitatea si mila vor veni singure in inima lui, dupa ce va trai viata ca pe o moarte.... "
Hagakure



28. Gandacii de bucatarie sunt aproape nemuritori. In cadrul unui experiment s-a demonstrat ca mai multi gandaci decapitati au trait linistiti pana la 9 zile fara capete. Intr-un final, nemaiavand guri, voracele insecte au murit de....foame

29. Mai multe experimente de prestigiu au stabilit ca, in momentul mortii, primul simt care dispare este vazul, urmat de simtul tactil. Ultimul simt care dispare cand sufletul paraseste trupul, este auzul. Asa ca fiti atenti la ce vorbiti cand privegheati...

30 "Inteleptul iubeste acesta viata atata timp cat dureaza, nu mai mult. Dupa care o uita pentru o alta viata. Cel care este una cu Sufletul Universal isi pastreaza constiinta indiferent unde va merge dupa moarte. Nu fiti prosti, viata continua fara incetare..."
Inteleptul daoist Chouang Tseu

---

http://www.descopera.ro/cultura/5975572-30-lucruri-pe-care-nu-le-stii-despre-moarte

 

[Old DG]

Seria paranormal: mortii printre noi (fotografii incredibile!)
http://satirikon.radardemedia.ro/20...al-mortii-printre-noi-fotografii-incredibile/

Surse citate:
http://ghoststudy.com/
http://descopera.ro
http://paranormalphotos.tripod.com/
http://www.whispy.com/paranormal-resources.html

 

[bodo]

Misterele Ceahlaului: Fenomene paranormale pe muntele lui Zamolxis

Dincolo de maretia peisajului, menita sa taie pur si simplu respiratia privitorului, Ceahlaul a intrat si a ramas insa in istorie datorita misterelor care il inconjoara. Departe de a a egala prin inaltime alte piscuri din tara, masivul poate fi totusi vazut, in zile senine si in anumite conditii de luminozitate a soarelui, de pe tarmul Marii Negre aflat la aproape 500 de kilometri distanta, sau de pe malul la fel de indepartat al Nistrului.La orele rasaritului, deasupra Ceahlaului se produc jocuri de lumini unice si inexplicabile. Localnicii vad deseori aparitii misterioase pe cer si descopera pe pasunile din jur cercuri perfect trasate, pe care le pun pe seama altor fiinte din Univers. Cei din vechime considerau muntele ca fiind salas al zeului Zamolxis, iar cei de astazi spun ca masivul este strabatut de cea mai puternica axa energetica a globului pamântesc.

Salasul zeilor comparat cu Muntele Athos

Geograful antic grec, Strabon, povestea in scrierile sale despre muntele sfânt Kogaion, unde traia marele preot Zamolxis, devenit, mai apoi, zeu suprem al dacilor locuitori pe acele meleaguri.Legenda spune ca Dochia, fiica lui Decebal , a ales drept loc de refugiu din calea romanilor acelasi Ceahlau al zeului Zamolxis. impresurata de ostile imparatului Traian, ea s-a rugat divinitatii si s-a prefacut in stana de piatra. Stânca Dochiei strajuieste si astazi masivul, fiind considerata de unii cercetatori ca fiind o creatie a mâinii omenesti, asemeni Sfinxului.
Martial povesteste despre „muntele cel faimos din tara hyperboreenilor (identificati a fi stramosii nostri daci –n.r.) unde zeii olimpici se legasera cu juramânt in fata altarului cel mare sa lupte contra gigantilor”. La spusele grecului se adauga o legenda care circula si azi printre localnicii de la poalele Ceahlaului si care istoriseste ca plaiurile acestuia au fost locuite cândva „de un neam de uriasi, grozav de inalti si de tari, care au fost in cele din urma infrânti de urgia cereasca”. Cercetarile arata ca, poate deloc intâmplator, aici s-a facut reala tranzitie intre religia pagâna si crestinismul de la noi, pe Ceahlau fiind ridicate unele din primele altare crestine din tara noastra. Astazi, prin numarul impresionant de biserici si de manastiri inaltate pe cuprinsul lui, Ceahlaul este considerat drept al doilea munte sfânt al crestinatatii ortodoxe, dupa Athos. si poate ca acest lucru nu a fost deloc intâmplator. Poate ca primii crestini din tara noastra s-au conformat unei porunci biblice in care li se spunea sa ridice, pe Ceahlaul considerat sfânt, locuri de inchinare catre Dumnezeu. Fiindca in Biblie, Dumnezeu i s-a aratat lui Ghedeon si i-a spus sa ridice altarul Sau pe stâncile muntelui, in locul altarului lui Baal si-al stâlpului acestuia de inchinaciune (Judecatori -6, 25). Astazi, pe Ceahlaul zilelor noastre, una din frumusetile naturale admirata cu prisosinta de turisti este locul numit Altarul lui Ghedeon, sau Piatra Lata a lui Ghedeon. Iar numele strabun al Ceahlaului este Pion, sau Peon, cuvânt care provine din greaca veche si care, in traducere, inseamna „casa stâlpului” –cu referire la stâlpii de tip obelisc, pe care anticii ii ridicau ca locuri de inchinare la zei.

Holograme ciudate si aparitii luminoase inexplicabile

Ceahlaul nu se ridica, nici pe departe, la altitudinea altor piscuri muntoase din România sau din tarile vecine. Cu toate acestea, in mod paradoxal, el este singurul masiv care poate fi vazut de la sute de kilometri departare. in anumite conditii atmosferice si de luminozitate solara, piscurile Ceahlaului se zaresc cu o deosebita claritate de pe tarmul Marii Negre si de pe malurile Nistrului. Gheorghe Asachi scria despre acest fenomen inca din anul 1859: „Corabierul de pe Marea Neagra vede piscul cel inalt al acestui munte, de la Capul Mangaliei si pâna la Cetatea Alba. Locuitorul de pe tarmul Nistrului vede soarele apunând dupa masa acestui munte, iar pastorul nomad, dupa ce si-a iernat turmele sale pe câmpiile Bugeacului, se intoarce catre casa având in vedere vârful Pionului, sau Ceahlaului”. Acesta nu este, insa, singurul lucru uimitor care se leaga de existenta masivului muntos. Pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplixabile. in prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului de soare, umbrele vârfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, având forma unei piramide perfecte. Din acest motiv, fenomenul a fost denumit Umbra Piramidei. Tot in aceeasi perioada a anului si tot la rasaritul soarelui, deasupra vârfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar câteva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. Practic, deasupra muntelui se formeaza un stâlp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin vârful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamântesc.

Varful Toaca, o piramida cu baza patrata
La aceasta teorie trebuie adaugat ca vârful Toaca reprezinta el insusi un mister. Acesta are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural. Masuratorile efectuate de specialisti au aratat ca laturile bazei au exact dublul lungimii piramidei lui Keops, din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decât cel al aceleiasi piramide. Acest lucru ar fi putut fi catalogat doar ca o simpla si intâmplatoare coincidenta, daca la numai 30 de kilometri distanta de Ceahlau nu ar fi fost descoperita celebra cultura Cucuteni, datând din perioada anilor 4.800 inainte de Hristos. Printre vestigiile scoase la iveala s-au gasit nenumarate obiecte din ceramica, ce aveau imprimate proiectii in plan ale unor piramide cu baza patrata si cu diagonalele perfect trasate. in zilele noastre, localnicii din zona Ceahlaului sunt, frecvent, martori ai unor fenomene inexplicabile cu care, deja, s-au obisnuit. Tit Tihon este renumit profesor de matematica in Roman si autor al unor carti de specialitate, deci o persoana a carui credibilitate poate fi pusa greu la indoiala. Originar din Bicaz, localitate aflata la poalele masivului Ceahlau, el se afla in vizita la parinti si a fost martorul unei aparitii luminoase pe cer, chiar in noaptea revelionului acestui an. Profesorul Tihon a surprins fenomenul cu ajutorul unui telefon mobil dotat cu camera foto, insa imaginea de o calitate extrem de slaba nu le-a permis specialistilor, ulterior, sa stabileasca daca este vorba de un obiect neidentificat aflat in zbor sau de o simpla reflexie optica. Alti localnici declara, cu mâna pe inima, ca vad deseori fâsii de lumina strabatând padurile Ceahlaului. Calugarii de la Schitul Durau fac afirmatii asemanatoare, sustinând ca vad, in miez de noapte, când se duc la rugaciune, ploi de luminite albastre pogorându-se deasupra piscurilor muntelui. Ei spun ca acest lucru este harul lui Dumnezeu, care ii indeamna la credinta pe monahii tuturor manastirilor ce impânzesc masivul Ceahlau.

Zona Ceahlaului, vizitata de extraterestri

In vara acestui an, la Trifesti, localitate aflata in zona in care poalele Ceahlaului se pierd pe coame de dealuri, au aparut peste noapte nu mai putin de cinci cercuri perfect trasate pe islaz, sub forma unor inele, fiecare având, cu o regularitate uimitoare, diametrul de 20 de metri si grosimea de 50 de centimetri. Incredintati ca satul lor fusese vizitat de OZN-uri, oamenii locului si-au facut cruce, apoi au chemat autoritatile si specialistii in domeniu. La fata locului au venit reprezentanti ai Agentiei pentru Protectia Mediului si ai organizatiei “Romanian UFO Network”. Acestia au luat probe ale solului ars, au facut masuratori, analize si fotografii, insa nu au reusit sa dea o explicatie plauzibila fenomenului. Faptul a fost catalogat ca inexplicabil, la fel cum au fost, sunt si inca vor fi catalogate toate celelalte fenomene care fac din Ceahlau si din imprejurimile sale un veritabil tarâm al misterelor de nepatruns.

http://2012en.wordpress.com/

 

[anuk]

Cele mai crunte pedepse divine




Zicalele, vorbele de duh ale umanitatii, au fost inspirate de anumite contexte, idei sau fapte. Majoritatea vin si se duc, insa cateva trec nestirbite printre ani, veacuri si milenii. Este si cazul lui “dupa fapta si rasplata”. Fapta este apanajul oamenilor, rasplata insa este oferita cu multa “generozitate” de catre fortele divine. Pe rand, rabdarea zeilor din Olimp, a lui Iehova sau a lui Allah, a fost greu incercata de catre oameni, insa nici reactia divina nu s-a lasat asteptata. Morala celor cateva episoade cu talc adunate in articolul de fata ar fi urmatorea: nu este sanatos sa te pui cu zeii pentru simplul motiv ca “sufera” de o imaginatie debordanta…

10. Narcis

Povestea lui Narcis suporta mai multe acceptiuni, de la versiunea greceasca si romana, pana la cea a calatorului grec Pausanias. Morala legendei ramane, in esenta, aceeasi. Narkissos sau Narcis era un erou din orasul grecesc Thespia, insa celebritatea sa era data de frumusetea aproape nepamanteana a chipului sau. In ciuda acestui atribut fizic, inima ii era de piatra, aratandu-se nemilos cu toti pretendentii sai, fie ca acestia erau femei sau barbati. De el se indragosteste nebuneste nimfa Echo, care se stinge incet din cauza iubirii neimpartasite.

Un alt personaj care a avut nesansa de a se indragosti de acest tanar frumos a fost Ameinias. Narcis l-a respins violent, daruindu-i in acelasi timp o sabie pe care nefericitul Ameinias o foloseste pentru a se sinucide pe treptele casei celui pe care il iubea. Inainte de a muri, se roaga la Nemesis, zeita razbunarii , ca intr-o buna zi nemilosul Narcis sa aiba parte la randul lui de o iubire neimpartasita.

PEDEAPSA: Nemesis planuieste razbunarea victimelor lui Narcis intr-un mod inedit: il face pe acesta sa se indragosteasca de propria imagine . Intr-o buna zi, Narcis isi vede imaginea oglindita in apa unui izvor si se indragosteste pe loc de tanarul din apa. Zdrobit de durere din cauza neputintei de a ajunge la acesta, Narcis moare din dragoste. Nimfele il jelesc, iar trupul lui se transforma intr-o floare cu un parfum imbietor: narcisa.

9. Tiresias

Ca si in cazul altor personaje mitologice, variantele legendei difera. In cazul lui Tiresias, profetul orb din Theba, exista una foarte interesanta. Tiresias se plimba pe muntele Cyllene, cand a dat peste doi serpi care copulau. Din motive numai de el stiute, cel care venise neinvitat ucide femela cu toiagul. Suparata, Hera, il transforma in femeie. Si asa avea sa ramana pentru multi ani. Ca femeie, Tiresias devine preoteasa in templul Herei, se casatoreste si are copii. La un moment dat, soarta pare sa ii zambeasca din nou, dupa ce se intrevede sansa de a redeveni barbat. Ambiguul Tiresias intalneste in aceleasi circumstante o alta pereche de serpi. Aici, povestile se despart. Unele spun ca Tiresias a trecut mai departe, in vreme ce altele sustin ca acesta este momentul in care a lovit masculul. Dupa aceasta actiune incerta, povestile se leaga din nou: Tiresias isi recastiga masculinitatea.

Aventurile lui nu aveau sa se opreasca aici. In urma unei discutii aprinse intre Zeus si Hera legata de care parte dintr-un cuplu este mai castigata in ceea ce priveste placerile sexuale, Tiresias este chemat sa dea verdictul. Hera sustinea ca barbatii primesc mai multa placere, in vreme ce Zeus era convins ca femeile sunt mai norocoase. Avand experienta ambelor tabere, Tiresias ii da dreptate lui Zeus.

PEDEAPSA: Hera, ca orice femeie, fie ea si zeita, nu a suportat sa fie contrazisa, prin urmare se razbuna pe arbitru, orbindu-l.

RASPLATA: Zeus nu indrazneste sa isi infrunte sotia, insa il capatuieste pe sarmanul Tiresias cu darul profetiei si cu inca sapte vieti umane.

8. Prometeu

Prometeu este unul dintre titani, frate cu Atlas si mare iubitor de oameni. Atat de mult i-a iubit, incat nu a ezitat sa atraga asupra sa mania lui Zeus, care l-a condamnat la chinuri vesnice pentru indrazneala de a fura focul din Olimp.

Prometeu ii ajuta pe oameni sa puna la cale un siretlic cu ajutorul caruia sa nu mai jertfeasca drept ofranda pe altarul lui Zeus carnea animalelor, ci doar oase cu grasime. Zeus cade in capcana, insa realizeaza repede ca a fost inselat. Cum deja suntem familiarizati cu temperamentul conducatorului din Olimp, stim ca acesta s-a infuriat teribil si a cautat razbunare. Prin urmare, a hotarat sa le ia oamenilor focul. Lasati in intuneric si privati de hrana gatita, oamenii s-au speriat. Prometeu le sare in ajutor din nou, promitandu-le ca va fura focul din Olimp pentru a-l aduce pe Pamant si chiar se tine de cuvant.



PEDEAPSA: Zeus ii pedepseste pe oameni trimitand-o in lume pe Pandora, prima femeie de pe Pamant, facuta din lut de catre Hefaistos, adusa la viata de catre cele patru vanturi si binecuvantata cu daruri de catre zeitele din Olimp . Insa intentiile bune sunt departe de zei. Curioasei Pandora i-a fost incredintata o cutie, pe care, fara a-si putea infrange curiozitatea, o deschide. Toate nenorocirile si rautatile se abat asupra oamenilor lui Prometeu. Insa nu totul era pierdut. Oamenilor le mai ramanea speranta. Prometeu a fost inlanutit pe o stanca inalta, pedepsit ca in fiecare zi sa ii fie devorat ficatul de catre un vultur urias. Noaptea, ficatul se regenera, doar pentru ca a doua zi penitenta sa se repete. Suferintele sale sunt curmate de catre Heracle (Hercule), care ucide cu sagetile sale otravite vulturul si il elibereaza pe Prometeu.

7. Sisif

In mitologia greaca, Sisif, fiul lui Eol si al Enaretei, este fondatorul mitic al Corintului. Acesta a avut impreuna cu nimfa Merope mai multi copii: Glaucus, Halmus si Thersander. Unele surse il mentioneaza ca fiind adevaratul tata al lui Ulise.

De la Homer incoace, Sisif isi pastreaza reputatia de a fi cel mai viclean dintre oameni: el a contribuit la dezvoltarea navigatiei si a comertului, insa s-a dovedit a fi avar si inselator, violand legile ospitalitalitii prin uciderea calatorilor care-i cadeau in mana. Departe de a-i ridica probleme de morala, crimele pe care le infaptuia ii intareau pozitia dominanta. Insa marsaviile sale nu se opreau aici. Sisif si-a sedus nepoata, si-a detronat fratele si i-a tradat secretul lui Zeus, ceea ce i-a adus intr-un final, condamnarea vesnica. Pentru ca nu a stiut sa pastreze tacerea cu privire la rapirea Aeginei de catre Zeus, acesta din urma i-a ordonat lui Thanatos, zeul mortii, sa il inlantuiasca pe Sisif in Tartar (Iad). Condamnat pentru eternitate, Sisif incearca sa il pacaleasca pe Thanatos, cerandu-i sa ii arate cum functioneaza lanturile care ii erau dedicate. Spre uimirea tuturor (zeilor, muritorilor si cititorilor moderni de mitologie greaca), Thanatos cade in capcana si ramane inlantuit in Tartar. Urmarea? Ingerul mortii si-a luat un concediu prelungit, iar pamantenii au rasuflat usurati, pana cand Ares, zaul razboiului, plictisit de faptul a nimeni nu mai murea pe campul de lupta, raporteaza neregula catre Mai-Marele zeilor. Situatia este rapid remediata, iar Sisif este trimis inapoi in iad.

Cum resemnarea nu era punctul sau forte, Sisif mai testeaza inca o data rabdarea zeilor. De aceasta data avea sa fie si ultima. Condamant la moarte, Sisif incearca sa testeze iubirea pe care i-o purta sotia sa, lasandu-i instructiuni clare ca dupa moartea sa, aceasta sa ii arunce corpul dezgolit in mijlocul unei piete mari. Sotia sa obedienta ii indeplineste ultima dorinta, ceea ce ii provoaca spasme de furie sotului ei, care se "odihnea" acum in iad. Pentru ca doreste sa o pedepsesca pentru lipsa de consideratie fata de corpul lui neinsufletit, Sisif ii cere Persefonei sa ii permita o plimbare la suprafata. Aceasta este de acord, insa odata ajuns in Corint, Sisif refuza sa se mai intoarca. Hermes a avut dificila misiune de a aduce fugarul inapoi.



PEDEAPSA: pentru indrazneala de a se socoti mai istet si mai viclean decat zeii, Sisif a fost condamnat pe vesnicie sa impinga un bolovan urias pana aproape de varful unui deal, fara a reusi sa atinga varful. Imediat ce Sisif pare ca isi termina cazna, bolovanul o ia la vale, iar munca trebuie luata de la capat.

6. Onan

Onan este un personaj biblic, al doilea fiu al lui Iuda. Dupa moartea fratelui sau mai mare, acesta trebuie sa se supuna legii evreiesti a leviratului, conform careia daca murea un barbat fara sa lase urmas, femeia trebuia sa-l ia in casatorie pe fratele neinsurat al sotului decedat. Primul copil rezultat din aceasta casatorie trebuia sa poarte numele celui mort, pentru a-i mosteni averea si pentru a-i duce numele mai departe.

Prin urmare, conform legii poporului sau, Onan trebuia sa se casatoreasca cu Tamar, vaduva fratelui sau, in scopul procrearii unui mostenitor pentru fratele sau. Onan refuza, preferand sa "isi imprastie samanta pe pamant", fara ca in Biblie sa se mentioneze ce presupunea exact acest act. Aceasta omisiune le-a permis insa exegetilor Bibliei sa isi imagineze si sa dezbata pe marginea acestui subiect delicat.



PEDEAPSA: Onan moare, condamnat de judecata divina. In explicarea gestului lui Onan, se intrec doua acceptiuni: cea evreiasca si cea crestina. Inteleptii Israelului sunt de parere ca nu este vorba despre masturbare sau de coitus interruptus, ci de faptul ca nu exista o retentie a materiei seminale, ci o dispersie exterioara a acesteia. Faptul ca Onan a fost condamnat la moarte de catre Dumnezeu este urmarea unui blestem ce se intindea de-a lungul a patru generatii, cauzat de tatal lor, Iuda. Varianta crestina vede in condamnarea divina a lui Onan o urmare a nerespectarii legii leviratului si a utilizarii contraceptiei. Infruntand aceste legi prin actul de coitus interruptus (exegetii moderni cred ca pasajul biblic nu se refera la masturbare), Onan reuseste sa impiedice conceptia. Or, conceptia este Viata, iar prin gestul sau sfidator Onan se opunea Vietii (data de Dumnezeu), ceea ce i-a adus in final o condamnare la moarte.

5. Iov

In Vechiul Testament, Iov ne este infatisat drept un om evlavios si credincios. In Coran, Iov este unul dintre primii profeti premergatori Islamului. Caracterul acestuia era integru, traia o viata corecta, in concordanta cu legile religioase. Totul se schimba insa cand "isi baga dracul coada". Invidios, Satan ii propune lui Dumnezeu sa ii permita sa testeze credinta lui Iov si in conditii mai dure. Dumnezeu este de acord si isi ia mana incet incet de pe protejatul sau, lasandu-l prada raului.

PEDEAPSA: Satan isi face treaba ca la carte, neomitand nimic. Ii ia toate bunurile, copiii si sanatatea in incercarea de a-l face pe Iov sa il blesteme pe Dumnezeu. In ciuda necazurilor care sa abatusera asupra sa, Iov nu isi reneaga Dumnezeul si nici nu il acuza de nedreptate, ci incearca sa isi dea seama unde a gresit.

RASPLATA: Convins de dragostea neconditionata ce i-o poarta, Dumnezeu il binecuvanteaza pe Iov cu mai multe bucurii decat cele pe care le avea inainte de a pierde tot si cu o viata lunga.

4. Sodoma si Gomora

Sodoma si Gomora faceau parte dintr-un grup de cinci cetati, asezate pe malul sud al Marii Moarte, intr-o zona de campie. Cele cinci orase care intruchipau Pentapolis-ul erau: Sodoma, Gomora, Adma, Teboim ( Tzeboim) si Toar (Tzoar).

Din cauza depravarii si a vietilor pline de pacate ale locuitorilor cetatilor de la malul Marii Moarte, Dumnezeu decide sa ii pedepseasca pe acestia abatand asupra lor o ploaie de foc si de pucioasa. In Geneza, Dumnezeu trimite doi ingeri sub chipul a doi barbati catre Avraam, aflat in campiile Mamvriei. Dupa ce ingerii au fost primiti cum se cuvine de catre Avraam, acestia ii revela planul lui Dumnezeu de a distruge Sodoma si Gomora din cauza pacatelor de care se faceau vinovati locuitorii cetatilor. In consecinta, Avraam se roaga ca putinii oameni drepti care traiesc in aceste cetati sa nu fie pedepsiti . Dumnezeu se incumeta sa probeze spusele lui Avraam si trimite doi ingeri la casa lui Lot, nepotul lui Avraam. Acesta din urma ii gazduieste si ii hraneste cum se cuvine pe cei doi barbati care i-au batut la usa.

Afland ca Lot a gazduit doi straini, locutorii Sodomei se strang cu mic cu mare si ii inconjoara casa, cerandu-i sa isi predea musafirii. Lot refuza, in schimb le propune sa le predea pe cele doua fiice ale sale necasatorite, "care nu au cunoscut barbatul", sa faca ce vor cu ele. Oferta este refuzata, iar casa lui Lot este luata cu asalt. Aici intervin oaspetii, care isi dezvaluie natura divina, aratandu-i lui Lot planurile pe care Dumnezeu le are cu cele doua cetati.

PEDEAPSA: Ingerii protejeaza familia care ii gazduise, orbindu-i pe cei care vroiau sa ii atace si sfatuindu-i pe fugari sa nu se uite in urma, orice ar fi si orice ar auzi. Indepartandu-se de cetate, nevasta lui Lot nu isi poate infrange curiozitatea si se uita in spate, transformandu-se instantaneu in stana de sare. Gomora, la fel ca si Sodoma si alte cetati din jur, a fost distrusa de mania divina. Mai departe, aflam ca dupa ce au trecut de cetatea Ţoarului, Lot s-a adapostit impreuna cu fetele sale intr-o pestera. Aici, acestea isi imbata tatal si se culca cu el. Din relatia incestuasa, fata cea mare il naste pe Moab, in vreme ce cea mica il naste pe Ben-Ammi, tatal ammonitilor.

3. Oedip

Oedip, unul dintre regii Thebei, este in acelasi timp si unul dintre oamenii nedreptatiti de soarta inca dinainte de a se naste. Profetia oracolului din Delfi anunta cuplul regal format din Laius si Iocasta ca in cazul in care vor avea un baiat, acesta isi va ucide tatal si se va insura cu mama sa, aducand dezastrul asupra orasului si familiei sale. Legenda a fost respusa in mai multe variante si a fost utilizata de Sigmund Freud pentru a elabora teoria complexului lui Oedip.

Probabil ca povestea nefericitei familii ar fi stat altfel daca nu ar fi consultat oracolul inaintea nasterii copilului. Profetia acestuia era de-a dreptul infricosatoare, insa si mai infricosator era faptul ca un astfel de monstru ar fi putut sa se nasca.

Zeii nu tin cu regii Thebei si Iocasta naste un baietel. Laius indeparteaza plodul de la curtea regala, dand ordin sa fie ucis pentru a evita dezastrul iminent. Cel care are aceasta misiune nu se indura si il da mai departe. Printr-o suma de coincidente, micul Oedip este adoptat de un alt cuplu regal, regele Polybus si regina Merope din cetatea Corintului. Peste ani, Oedip afla de profetie si, convins de faptul ca acestia sunt parintii sai naturali, se hotaraste sa paraseasca cetatea. Destinul sau este pe cale sa se implineasca atunci cand porneste catre Theba si pe drum isi ucide adevaratul tata, regele Laius, intr-un gest de autoaparare.

Aproape de intrarea in cetate se afla un Sfinx care avea prostul obicei de a-i manca pe cei care nu ii raspundeau corect la intrebare. Printr-un capriciu al sortii, Oedip reuseste sa rezolve ghicitoarea, fiind primit ca un erou in cetatea sa de bastina. Drept rasplata, o primeste de nevasta pe regina vaduva, Iocasta. Profetia se implinise, fara stirea actorilor-marioneta. Cei doi au avut impreuna patru copii, doua fete si doi baieti.

PEDEAPSA: Dupa ceva vreme, in cetate nu se mai nasc copii deloc. Intrebat, Oracolul spune ca trebuie gasit ucigasul lui Laius pentru ca blestemul sa fie ridicat de pe umerii cetatii. In final, Oedip afla ca este fiul sotiei sale si ca si-a omorit tatal, prin urmare se autopedeseste, impungandu-si ochii cu doua ace. Iocasta se sinucide, Oedip orbeste si rataceste prin lume pana moare, iar cei doi fii ai sai se lupta pentu tronul cetatii pana se ucid reciproc. La tron vine fratele Iocastei, Creon, care decide ca Polynice, fiul lui Oedip, a fost un tradator, prin urmare nu va fi ingropat. Sfidandu-l, Antigona, de asemena fiica lui Oedip cu Iocasta, ingroapa ramasitele fratelui ei. Drept pedeapsa, Creon o inchide intr-o pestera, unde Antigona isi va gasi sfarsitul. Profetie implinita.

2. Cele 10 plagi ale Egiptului

Termenul se refera la cele 10 calamitati pe care Dumnezeu le-a trimis asupra Egiptului pentru a pedepsi indaratnicirea pe care faraonul o arata in chestiunea eliberarii sclavilor evrei. Episodul plagilor care s-au abatut asupra Egiptului sunt recunoscute in atat in religia ebraica si in cea crestina, cat si in cea musulmana.

Moise si Aaron ii cer faraonului Egiptului sa ii elibereze pe sclavii evrei pentru a se putea inchina liberi Dumnezeului lor. Dupa primul refuz al faraonului, Dumnezeu ii trimite inapoi pe Moise si pe Aaron pentru a-i proba necredinciosului faraon o mostra a puterii divina. In cursul intrevederii, toiagul lui Aaron se transformat intr-un sarpe. Deloc impresionati, vrajitorii faraonului isi transforma si ei slujitorii in serpi, insa sarpele lui Aaron i-a inghit pe acestia din urma, inainte de a apuca sa isi reia forma umana. Faraonul respinge avertizarea primita, atragand asupra tarii sale unele dintre cele mai grozave calamitati.

PEDEAPSA: Prima dintre ele a fost prefacerea Nilului in sange, urmata de invazia broastelor, a paduchilor si a celei reprezentate de musca caineasca. Au urmat animalele domestice, care au fost ucise de ciuma, varsatul negru care i-a afectat inclusiv pe vrajitorii faraonului, pusi in situatia de a nu se mai putea salva nici pe ei insisi, piatra si focul, lacustele, intunericul greu asupra Egiptului si in cele din urma, moartea intailor nascuti. De cea din urma pedeapsa nimeni nu a scapat: nici primul nascut al ultimului servitor, nici macar primul nascut al faraonului. Copiii evrei au fost protejati de catre un semn pe usa casei facut cu sange de miel, astfel incat, la final, au murit numai copiii egiptenilor. Ultima pedeapsa l-a facut, in sfarsit, pe faraon sa promita eliberarea evreilor si chiar sa isi implineasca promisiunea. Pedepselor cazute asupra egiptenilor le urmeaza exodul, care marcheaza plecarea sclavilor evrei din Egipt.

1. Potopul

In Cartea Facerii ni se dezvaluie un episod biblic care a suscitat discutii intense pe marginea adevaratei naturi a potopului lui Noe. In acele vremuri, oamenii devenisera intr-atat de rai, vicleni si corupti, incat Dumnezeu a simtit nevoia unei "curatenii". Pentru ca printre acestia existau si oameni fara de prihana, Dumnezeu ii porunceste lui Noe sa construiasca o corabie mare, pe care sa se imbarce impreuna cu familia sa si cu cate o pereche din fiecare specie de animal si pasare, laolalta cu proviziile necesare.



PEDEAPSA: In aceeasi zi in care Noe s-a imbarcat pe arca recent coonstruita, se porneste potopul. Apele se ridica pana la inaltimea muntelui, distrugand orice le statea in cale. Doar Noe si sufletele care se aflau pe Arca reusesc sa supravietuiasca. Dumnezeu opreste potopul. In a saptea luna, arca odihneste pe muntele Aarat, iar in a zecea luna se vad varfurile muntilor. Noe trimite intai un corb si apoi un porumbel sa vada daca apele au scazut suficient. Porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Noe mai asteapta inca sapte zile, dupa care trimite din nou porumbelul in recunoastere. De data aceasta, nu se mai intoarce si Noe stie ca acum poate cobori impreuna cu familia sa si toate animalele pe care le-a salvat.

In religia islamica, Noe (Nuh) este unul dintre cei cinci profeti principali ai Islamului. Ca profet, Noe propovaduieste catre poporul sau, insa putini sunt cei care ii asculta invatamintele. Noe se roaga pentru izbavire, iar Allah ii spune sa isi pregateasca o corabie in vederea potopului care va urma. Oamenii rai si pervertiti urmau sa fie pedepsiti, iar singurii care aveau scapare erau cei care il urmau pe Noe. Prin urmare, pe corabie urca 78 de oameni (70 de credinciosi si 8 membri ai familiei). Cum cei 70 nu aveau copii, umanitatea dupa potop descinde din cei trei fii a lui Noe. Potopul distruge intreg poporul lui Noe, inclusiv pe fiul sau, Canaan, care nu si-a ascultat tatal, refuzand sa urce pe arca.

---

 

[anuk]

Cele mai temute arme bacteriologice .


Inca din cele mai vechi timpuri specia umana a cautat cu asiduitate cele mai eficiente metode de suprimare a semenilor sai. In zilele noastre, oamenii au reusit sa tranforme in arme de distrugere in masa, unele dintre cele mai ucigatoare virusuri si bacterii din natura. Metoda nu este veche, inca de acum 3 500 de ani hititii trimiteau oameni infestati in taberele inamice. Astazi, cand virusii si bacteriile nu mai par suficienti de mortali, laboratoarele stiintifice lucreaza la turatie maxima pentru descoperirea celor mai teribile arme bacteriologice.



Aceasta afectiune grava este cauzata de virusul variolei. Cea mai comuna forma a acestei boli provoaca o rata a mortalitatii de cel putin 30 %. Semnele imbolnavirii cu variola debuteaza sub forma unor dureri musculare urmate de febra mare si de acoperirea corpului cu basici umplute cu lichid. Boala se transmite prin contact direct cu o persoana infestata, cu hainele sau obiectele atinse de aceasta, sau poate fi raspandita in spatii inchise. Primul act intentionat de folosirea a variolei drept arma biologica, dateaza din perioada colonizarii Americii de Nord de catre emigrantii englezi. In anul 1763, la ordinul comandantului Jeffery Amherst, trupele britanice au distribuit triburilor amerindiene din Ottawa, paturi infestate cu variola . Locuitorii originali ai Americilor nu aveau nici un fel de imunitate naturala fata de bolile aduse de europeni. In urma infamului act de genocid etnic, zeci de triburi de amerindieni au fost eradicate deliberat, in mai putin de doua saptamani. Centrul national american pentru prevenirea dezastrelor clasifica variola in Categoria A a tuturor armelor bacteriologice, datorita mortalitatii ridicate provocate de acest virus, cat si faptului ca variola poate fi transmisa foarte usor prin intermediul aerului.



9. Antraxul

Isteria cetateanului american obisnuit a ajuns la cote maxime cu ocazia scandalurilor din toamna anului 2001, cand o serie de plicuri pline cu antrax au infestat 22 de functionari americani, ucigand 5 dintre acestia. Plicurile in cauza contineau teribila bacterie Baccilus anthracis, cunoscuta popular sub denumirea de antrax. Datorita ratei ridicate a mortalitatii si a rezistentei sale indelungate in mediul ambiant, bacteria antraxului este, de asemenea, considerata o arma biologica de Categoria A. Aceasta bacterie traieste in sol de unde ajunge sa contamineze animalele domestice precum vitele, oile si caii. Oamenii sunt infestati cu antrax prin contactul fizic, inhalare si ingerare. Majoritatea cazurilor de infestare sunt cu antrax cutanat, transmis prin contactul pielii cu bacteria. Cea mai mortala forma este cea a antraxului inhalat. In cazurile de antrax inhalat, mortalitatea este de 100% in cazurile netratate, si 75% daca pacientul a fost dus urgent la medic.

Punctul forte al acestei arme biologice este dat de longevitatea sa, bacteriile de antrax putand rezista in pamant mai mult de 40 de ani...Primele experimente cu antrax au fost inteprinse in anul 1930 de catre armata japoneza, in incinta temutei unitati 731 din Manciuria, unde prizonierii de razboi erau supusi infestarii. Fortele armate britanice au experimentat bombele cu antrax in 1942, cand au infestat in cadrul unui test, mica insula Gruinard. Peste 44 ani de la acest incident, au fost necesare peste 280 tone de formaldehida pentru decontaminarea insulei. In anul 1979, Armata Sovietica a lansat antrax pe calea aerului in Afganistan, ucigand 66 de oameni. In prezent, Baccilus anthracis ramane una dintre cele mai temute arme bacteriologice. Numeroase programe militare produc inca stocuri masive de antrax pentru un eventual razboi…



8. Ebola

Virusul care este responsabil de temuta febra hemoragica Ebola poate provoca, de fapt, peste 20 de tipuri de febra hemoragica marcate prin sangerari abundente care duc intr-un final la moartea bolnavului. Comunitatea stiintifica a intrat pentru prima oara in contact cu virusul Ebola in perioada anilor 1970-1980, cand au fost semnalate primele cazuri in Zair si Sudan, ocazie in care au murit sute de bastinasi. In anii care au urmat, virusul Ebola si-a consolidat titlul de cel mai mare pericol al Africii. Denumit dupa regiunea Ebola din Congo-ul actual, unde a fost descoperit pentru prima data, acest virus traieste, in mod normal, intr-o gazda reprezentata de un animal african, care inca nu a fost descoperit pana in prezent. Odata prezent intr-o gazda, acest virus infesteaza orice fel de organism viu care intra in contact cu sangele sau orice fel de secretii corporale ale gazdei purtatoare. Odata infestat, omul repectiv simte primele semne ale Ebolei intr-un interval de timp cuprins intre 2-21 zile. Simptomele apar sub forma de dureri de cap si musculare, senzatia de gura uscata, urmate de voma. Intre 60-90 % dintre persoanele infestate mor dupa 16 zile, restul oamenilor se sting in intervalul urmator de 2 saptamani. Medicina moderna nu isi poate inca explica de ce un procent foarte mic dintre cei infestati cu Ebola supravietuiesc. De asemenea, inca nu exista leac sau vaccin impotriva acestui virus. In ciuda eforturilor oamenilor de stiinta de a izola acest virus in padurile africane sau in laboratoare bine pazite, o echipa de cercetatori din fostul regim sovietic a reusit sa transforme acest virus intr-o arma. Cu toate ca initial au intampinat dificultati in cultivarea acestui virus in conditii de laborator, in anul 1986, armata sovietica detinea deja mai multe rachete capabile sa imprastie Ebola. Armata americana nu s-a lasat mai prejos astfel incat la mijlocul anilor ’90, detinea la randu-i arme biologice echipate cu incarcaturi de virusi Ebola.



7.Ciuma

Denumita “Moartea Neagra” in perioada Evului Mediu, temuta ciuma a decimat mai mult de jumatate din populatia Europei in decursul secolului 14. In mod clar o arma biologica de categoria A, bacteria ciumei, Yersinia bacterium poate declansa doua tipuri de ciuma, cea bubonica si cea pneumatologica. Ciuma bubonica prezinta o mortalitate mult mai mare decat cea pneumetologica, si se transmite prin muscaturile de purici si paduchi, alaturi de contactul fizic cu fluidele corporale ale unei persoane infestate. Simptomele apar odata cu inflamarea gatului, organelor genitale si a zonelor inghinale, urmate de febra, friguri, dureri intense de cap si epuizare generala a organismului. Netratate in primele 24 de ore de la infestare, circa 70% din persoanele bolnave de ciuma, mor in zilele urmatoare. In anul 1940, armata japoneza a declansat o adevarata epidemie in China, dupa ce a bombardat orasele chinezesti cu …saci plini de purici infestati cu ciuma bubonica! In prezent, armatele Canadei, Egiptului, Germaniei, Japoniei, Coreei de Nord, Rusiei si Statelor Unite poseda bacterii ale ciumei bubonice, stocate in cazul unui atac biologic.



6. Tularemia

Cu toate ca tularemia este cunoscuta mai mult drept o bolala care decimeaza iepurii, iar gradul sau de mortalitate la oameni este putin peste 5%, bacteria care declanseaza acesta boala este una dintre cele mai infectioase bacterii de pe Terra. In timpul asediului Stalingradului, petrecut in cel de al II-lea Razboi Mondial, atat rusii cat si partea germana s-au acuzat reciproc de folosirea tularemiei drept arma biologica, circa 100 000 de soldati din ambele tabere decedand din cauza acesteia. Bacteria Francisnella tularensis se gaseste in aproximativ 50% de organisme, in majoritate specii de iepuri si sobolani. Oamenii ajung sa fie infestati cu tularemie in urma contactului cu aceste rozatoare, prin muscaturi de insecte, consumarea carnii de iepure si prin inhalarea bacteriei in forma de aerosoli. Simptomele apar in 3-5 zile, depinzand de forma de infestare. Victimele acuza friguri si febra, diaree, dureri de cap atroce, dureri musculare si ale incheieturilor, tuse uscata si stare de slabiciune generala. Netratata, tularemia duce la soc respirator urmat de moarte. Din fericire, tularemia poate fi tratata prin vaccinare. Pentru a contracara acest lucru, armatele Statelor Unite, Canadei, Marii Britanii si fostei Uniuni Sovietice au creat la finele celui de al II-lea Razboi Mondial o forma de tularemie care se poate vaporiza usor in atmosfera.

 

[bodo]

Telepatia – misterioasa comunicare fara de cuvinte

Charles Richet ii spunea criptestezie. Leonid Vasiliev o denumea sugestie ideatoare la distanta, iar altii o numeau telestezie, biocomunicatie, transmisiune perceputa la distanta, radiocomunicatie biologica sau transfer de informatie biologica. Denumirea de “telepatie” a fost propusa in 1882 de Frederic W.H. Myers, cercetator britanic in domeniul parapshihologiei, dezvoltator al ideii de niveluri multiple ale constiintei. Termenul provine din limba greaca, unde “tele” inseamna “departe”, iar “pathos” este “simtire” si exprima fenomenul de transmitere a gandului intre doua sau mai multe persoane pe alte cai de comunicare decat cele accesibile simturilor. Aceasta reprezinta cel mai raspandit si, poate, cel mai vechi fenomen parapshihologic. Totusi, dificultatea sa incepe odata cu definitia.

Charles Richet ii spunea criptestezie. Leonid Vasiliev o denumea sugestie ideatoare la distanta, iar altii o numeau telestezie, biocomunicatie, transmisiune perceputa la distanta, radiocomunicatie biologica sau transfer de informatie biologica. Denumirea de “telepatie” a fost propusa in 1882 de Frederic W.H. Myers, cercetator britanic in domeniul parapshihologiei, dezvoltator al ideii de niveluri multiple ale constiintei. Termenul provine din limba greaca, unde “tele” inseamna “departe”, iar “pathos” este “simtire” si exprima fenomenul de transmitere a gandului intre doua sau mai multe persoane pe alte cai de comunicare decat cele accesibile simturilor. Aceasta reprezinta cel mai raspandit si, poate, cel mai vechi fenomen parapshihologic. Totusi, dificultatea sa incepe odata cu definitia.

Daca interpretam telepatia ca pe o transmitere de ganduri, atunci o legam de idee sau de minte – adica de nivelul constientului. Iata prima eroare, caci fenomenul telepatic se petrece la nivelul inconstientului. In fine, daca o limitam numai la persoane, adica la oameni, atunci eliminam total arbitrar marele capitol al telepatiei animale, ori cel dintre om si animal. Intr-adevar, astazi, dupa studiile parapshihologilor britanici Carrington si Sanderson, se pare ca multe specii practica in mod curent telepatia. Astfel isi transmit unii paianjeni structura modelului panzei si tot asa comunica la distanta furnicile si albinele. Toate speciile, inclusiv omul, manifesta telepatia intre mama si pui, pe baza careia se fac in ultimii ani valoroase experimente militare. Alte experimente militare se refera la telepatia dintre om si delfin. Asadar, iata-ne in situatia paradoxala de a avea un fenomen puternic atestat, unanim recunoscut si totusi prost definit.

Magnetizatorii

Ca sa nu mai luam in calcul faptul ca unii il asimileaza psihologiei, scotandu-l din parapsihologie. Confuzia e mare dar, din fericire, actualmente s-au clarificat destule aspecte.Este important de inteles ca telepatia este cel mai vechi sistem de comunicare la nivelul viului. Ea reprezinta un sistem universal, deci nu tine cont de bariera dintre specii. Pretutindeni unde exista lume vie, exista si telepatie. Primii care s-au ocupat intens de fenomen au fost discipolii lui Mesmer, medic german, fondatorul teoriei pseudostiintifice a magnetismului animal, numit ulterior mesmerism. Acestia se numeau magnetizatori si lucrau cu subiecti aflati in stare de somn artificial, in general in stare de transa hipnotica. Magnetizatorii emiteau comenzi mentale la distanta, pe care subiectul le asculta.

De asemenea, erau capabili sa induca hipnoza la distanta. O alta categorie de experiente a fost denumita simpatism organic si cuprinde transmiterea senzatiilor. Magnetizatorul transmitea senzatii gustative, olfactive ori tactile. El putea transmite stari sufletesti sau organice (oboseala, sanatatea, durerile, emotiile), ceea ce a readus in discutie stravechea activitate a vrajitorilor. Magnetizatorii realizau simpatismul organic sub hipnoza, iar in privinta aceasta trebuie sa deosebim doua fenomene: transmiterea unei senzatii ori a unei stari este un act telepatic; in schimb, faptul ca respectiva senzatie ori stare actioneaza efectiv asupra subiectului nu mai tine de telepatie, ci de hipnoza. Iata un exemplu clar: hipnotizatorul transmite senzatia de arsura, iar pe pielea subiectului apare arsura reala. Este evident ca subiectul a receptat telepatic senzatia arsurii, dar telepatia se opreste aici. Materializarea arsurii e un alt fenomen, de natura tipic hipnotica.

Experimentele magnetizatorilor au cazut o vreme in uitare. Abia in 1876, fizicianul englez William Barrett le reia, incercand insa sa evite folosirea hipnozei. Din 1883 incepe o ampla actiune de studiere a telepatiei, prin intermediul Societatii Britanice de Cercetari Psihice si prin intermediul testelor publice initiate de Gurney si Myers. Confuzia era mare: telepatia era initial amestecata cu halucinatia, apoi, ani in sir, cu teleplastia si clarviziunea. Astfel, in 1885, Myers si Frank Podmore, autor englez de tratate pe teme psihice, o analizeaza in legatura cu “fantomele viilor”, iar in 1899 astronomul francez Cammile Flammarion le calca pe urme.

In cautarea puritatii

Telepatia are mai multe forme si e dificil de izolat in stare pura. Cand e vorba de oameni, ea se petrece la nivelul inconstientului si nu tine cont de distante. Presupune doi actanti. Primul, cel care transmite, se numeste agent. Al doilea, cel care receptioneaza, se numeste receptor. Receptorul trebuie sa fie neaparat dotat parapsihologic, el este subiectul real al telepatiei. Dar actiunea sa e pasiva, el primeste pur si simplu un mesaj. Daca receptorul face efortul de a citit gandurile cuiva, nu mai avem de a face cu telepatia, ci cu clarviziunea. In practica, foarte des, nu se poate diferentia telepatia de clarviziune, de aceea fenomenele poarta denumirea comuna de perceptie extrasenzoriala. Incercarile de clasificare a telepatiei marturisesc aceeasi dificultate. Mai intai, se deosebeste o telepatie reala de alta aparenta.

Telepatia aparenta a fost bine studiata de psihologul polonez Julian Leopold Ochorowicz in lucrarea sa “Despre sugestia mentala”. El o imparte in patru categorii:

•falsa telepatie datorata imprejurarilor ( subiectul observa unele indicii si deduce in mod normal mesajul);

•falsa telepatie datorata asociatiei de idei (doua persoane traiesc impreuna si isi cunosc obisnuintele de rationament; cand una evoca o idee, ambele asociaza in mod automat alte idei identice);

•falsa telepatie datorata relatiei hipnotice (intre hipnotizator si subiectul cu care lucreaza indelung se stabileste un soi de limbaj secret, insesizabil profanilor);

•Cumberlandismul (descrie falsa telepatie datorata miscarilor inconstiente; receptorul trebuie sa ghiceasca locatia unui obiect ascuns iar agentul, instinctiv, cunoscand-o, o tradeaza prin miscari involuntare). Dar intreaga problematica a falsei telepatii este astazi depasita Ea are loc numai intre persoane aflate una aproape de alta; or, marile experimente telepatice se petrec la distante cateodata uriase. Cand sunt implicate distante mari, niciuna din categoriile lui Ochorowicz nu mai functioneaza.

Telepatia reala poate fi spontana sau experimentala. Ea mai poate fi voluntara sau involuntara, dupa caracterul voluntar sau nevoluntar al actiunii agentului. In fine, se mai vorbeste despre o telepatie pura si alta generala, adica despre fenomene ce se datoreaza exclusiv telepatiei sau pot fi interpretate si altminteri. In privinta telepatiei pure, efortul cel mai mare a fost depus de parapshihologii britanici Samuel Soal si F. Bateman. Cei doi au lucrat cu un mediu codificat drept doamna Stewart. Ei considerau ca in telepatia pura receptorul trebuie sa ghiceasca un gand, nu un obiect material. Dificultatea consta in a sti daca subiectul afla gandul, sau, prin agentul transmitator, intra in contact extrasenzorial cu obiectul ce inspirase respectivul gand. Asadar, ei au inventat diverse precautii experimentale. Au folosit cinci carti de joc care contineau cate o litera fiecare. Operatorul le amesteca, le etala cu fata in sus si primea, pe un ecran, o cifra intre 1 si 5 dintr-o serie scrisa dupa regula hazardului (conform unor tablele elaborate de matematicieni).

Literele corespundeau unor nume de animale, iar animalele la randul lor, corespundeau cu 5 prieteni ai celor 2 experimentatori, pe care doamna Stewart nu-i cunoastea. In acest mod, experimentatorii trebuiau sa se gandeasca pentru a indica obiectul, iar subiectul urma sa receptioneze gandul. S-a realizat un procent ridicat de reusite, echivalat cu o probabilitate a hazardului de 1 la 100.000 de milioane. Totusi, telepatia pura n-a putut fi demonstrata. Mai intai, nimeni nu stie de ce ghicirea unui gand ar fi mai telepatica decat ghicirea unui obiect la care agentul se gandeste. Psihologic vorbind, ambele cazuri sunt identice. Apoi, nu se stie daca doamna Stewart primea in mod pasiv mesajul sau il afla in mod activ, citind gandurile experimentatorilor. Adica nu se stie cat a fost telepatie pura si cat clarviziune, deoarece agentul poate intra in armonie cu receptorul, iar semnalele pot fi extrase si nu transmise.

SPR

Primele investigatii sistematice si pertinente in materie de telepatie incep in anul 1883, dupa constituirea Societatii Britanice pentru Cercetari Psihice, numita prescurtat SPR. SPR organizeaza diferite tipuri de teste pentru a afla legile acestui fenomen paranormal. Persista intrebarea: ce anume se transmite optim prin telepatie? SPR experimenteaza cu diferite obiecte: carti de joc, desene, numere. Iata cadrul standard al testului: subiectul, cu ochii legati si urechile astupate, statea in fata unei mese. Agentul se afla in spatele lui si privea obiectul. Linistea era obligatorie si se instituiau toate precautiile pentru a nu exista comunicare normala. Uneori agentul statea intr-o camera alaturata, la 10 metri de receptor, avand interpusi doi pereti intermediari.

De fiecare data transmiterea gandului s-a petrecut in mod incontestabil. Aceasta a fost prima constatare. Apoi, tot in 1883, Myers si Gurney initiaza teste de transmitere a numelor proprii. Au fost experiente foarte instructive, chiar si prin erori. Astfel, s-a obtinut “Freemore” in loc de “Frogmore” sau “Jobson” in loc de “Johnson” si s-au demonstrat cel putin doua lucruri:

a) prin telepatie se pot transmite sunete, la fel ca in limbajul articulat;

b) apare frecvent o doza de imperfectiune si incertitudine in mesajul telepatic;

c) exista asa zise ”zile bune” si “zile rele” in realizarea fenomenului telepatic;

d) reusitele scad pe masura ce se instaleaza plictiseala si rutina;

e) daca agentul manifesta indoieli, el inhiba experienta;

f) asistentii par sa influenteze experimentul (neincrederea il altereaza, increderea nelimitata il ajuta). Mai mult decat atat, receptorul unui experiment telepatic trebuie sa se afle fie in transa, fie in stare alfa.

In urma unor experimente telepatice si mai riguroase, derulate de inginerul chimist si parapshilog francez Rene Warcollier, in anii 1920, se ajunge la noi si importante concluzii referitoare la telepatie. Astfel, s-a constatat ca mai multi agenti, actionand conjugat, nu par sa aiba o influenta cumulativa; senzatiile se transmit cel mai bine si nu este neaparat necesar sa existe o relatie de simpatie intre agent si receptor, iar incercarile la mare distanta, de pilda Franta-America de Nord, au fost mai reusite decat cele locale. Telepatia se realizeaza la nivelul inconstientului si devine vizibila in cazul indivizilor aflati in raport de electivitate; odata stabilit, raportul de electivitate dintre fiinte nu mai dispare nicicand. Astazi au aparut noi ipoteze, de exemplu ipoteza inconstientului colectiv. Inconstientul colectiv, comun speciei, nu faciliteaza (oare) telepatia intre toti membrii acelei specii? Oare nu exista un inconstient colectiv al intregii lumi vii, care poate asigura transmisia telepatica la nivelul oricarei fiinte? Spiritual vorbind, oricine se afla in raport cu oricine, dar exista raporturi privilegiate, cele numite de electivitate. Acestea permit actualizarea mesajului telepatic in constiinta.

Undele alfa

Am subliniat putin mai devreme ca, in telepatie, receptorul trebuie sa se afle intr-o stare denumita alfa. Denumirea provine de la undele cerebrale alfa, care caracterizeaza encefalograma subiectului pregatit pentru receptionarea mesajului telepatic. Ritmul alfa are frecventa cuprinsa intre 8 si 12 cicli/secunda si caracterizeaza relaxarea, reveria, introspectia, granita dintre somn si trezire. Pentru a intra in ritm alfa, individul trebuie sa elimine orice stimul exterior si sa realizeze repausul psihic. Experimental, starea alfa se realizeaza sub hipnoza, in transa, in timpul premergator visului sau, pur si simplu, intr-o camera linistita si intunecoasa, avand ochii inchisi si urechile astupate. Starea alfa pura caracterizeaza recepetia telepatica precum si clarviziunea.

In anul 1963, Leonid Vasiliev, unul dintre pionierii studiului parapsihologiei, desfasoara experimente de sugestie mentala la distanta, reusind sa comande miscari pe care subiectii le executau fara a fi constienti ca asculta ordine. Acest fapt deschide nebanuite perspective asupra telepatiei, recomandand-o drept tehnica valoroasa pentru manipularea indivizilor. Autoritatile devin brusc interesate si i se cere lui Leodin Vasiliev sa-si continue cercetarile in vederea construirii unor aparate de sugestie mentala. Astazi au aparut indicii ca asemenea aparate exista. Leonid Vasiliev a incercat sa demonstreze implicarea undelor in fenomenul telepatic, dar a dat gres, agentul si receptorul putand comunica chiar la distanate de peste 1.500 kilometri, in timp ce se aflau in custi Faraday, despre care se stie bine ca impiedica propagarea undelor electromagnetice.

Telepatia “fireasca”

S-a constatat ca, in afara experimentelor, fenomenul telepatic apare mai ales in contextele primare, odata cu pericolul sau moartea si vehiculeaza informatii primare, adica accesibile oricarei fiinte. Aceste informatii primare se refera la stari organice (somn, oboseala, suferinta, spaima), la forme si dimensiuni ale obiectelor, ori la senzatii si miscari. In anul 1975, bulgarul Athanas Smilov face o serie de experiente revelatoare privind telepatia planta-animal. In prezenta unor plante, el ucide broaste prin metode torturante. Cu cat tortura era mai acuta, cu atat raspunsul telepatic al plantei devenea mai vehement. Raspunsul maxim a fost obtinut atunci cand broastele erau fierte de vii. Asadar, telepatia devine eficienta in primul rand in cazul pericolului si suferintei ce ameninta viata. Durerea victimelor se transmite aproape intotdeauna; depinde insa cine o receptioneaza si ce se intampla cu acea receptie.

Telepatia are unele probleme de acuratete, insa ea prezinta si cateva avantaje formidabile. In primul rand, nu depinde de distanta, in al doilea rand nu poate fi impiedicata de niciun obstacol. In al treilea rand, nu necesita instalatii sofisticate sau costisitoare, iar in al patrulea rand comunicarea este aproape instantanee. Daca telepatia s-ar generaliza la nivelul tuturor oamenilor, iar mesajul ei ar atinge performantele limbajului articulat, intregul sistem mass-media ar suferi o revolutie greu de imaginat. Oamenii s-ar intelege imediat, indiferent de limba: aceasta e situatia dinaintea construirii turnului Babel. Poate ca aceasta legenda conserva tocmai amintirea vreunei perioade arhaice, dominata de comunicarea telepatica. Acum 30-40.000 de ani manifestarile umane erau tulburator de identice pe toata suprafata Pamantului; inclusiv arta era aceeasi.

Nu este chiar de neinchipuit ca uniformitatea uneltelor, sculpturilor sau picturilor paleolitice s-ar datora si legaturilor telepatice.In ziua de azi ramane clar faptul ca functioneaza diferite niveluri ale telepatiei: nivelul primar, care anunta pericolul ori moartea, eficient pe intregul regn viu si foarte activ in manifestare; nivelul animal, care presupune informatii ori comenzi simple si care nu tin cont de bariera intre speciile animale; nivelul specific, limitat la indivizii aceleiasi specii, in cadrul caruia se pot transmite mesaje mai complexe, mergand pana la detalii ale obiectivelor; nivelul individual, care e strict limitat la doi sau cativa indivizi aflati in raport personal de electivitate si in cadrul caruia se transmit cele mai complexe tipuri de mesaje.

Deocamdata, performantele raman relativ limitate: chiar si in granitele nivelului individual mesajul nu atinge parametrii limbajului articulat. Desigur, este legitima intrebarea daca acesti parametri nu pot fi cumva imbunatatiti.


http://www.descopera.ro

 

[bodo]

Levitatia – stiinta pura sau posedare demonica?


Dar divin, interventie diavoleasca sau magie? Levitatia este unul dintre fenomenele invaluite in mister, chiar si in zilele prezente, cand creierul uman a devenit cel mai fascinant organ uman in ochii savantilor din intreaga lume. Lumea stiintifica nu inceteaza sa se minuneze de capacitatile cu care am fost inzestrati de la natura, insa pe care nu stim sa le utilizam la o capacitate optima.

Dar divin, interventie diavoleasca sau magie? Levitatia este unul dintre fenomenele invaluite in mister, chiar si in zilele prezente, cand creierul uman a devenit cel mai fascinant organ uman in ochii savantilor din intreaga lume. Lumea stiintifica nu inceteaza sa se minuneze de capacitatile cu care am fost inzestrati de la natura, insa pe care nu stim sa le utilizam la o capacitate optima.

Desi decodarea stiintifica a levitatiei este abia la inceput, directia catre care se indreapta atentia cercetatorilor este asupra unui teren indelung studiat, care se incapataneaza sa ramana un mister: puterea mintii umane.

In prezent, levitatia este privita ca un fenomen de psihokinezie, in cadrul caruia obiecte, oameni sau animale sunt ridicate in aer in lipsa oricaror mijloace fizice, reusind insa sa pluteasca deasupra solului. In opinia majoritatii, acest fenomen este stapanit de mediumi sau de samani sau se mai poate manifesta in cazul transelor, a episoadelor mistice sau a posedarilor demonice. Multe dintre cazurile de levitatie par a aparea spontan, in vreme ce adepti ai magiei sustin ca aceste episoade pot fi controlate in mod constient. Un fenomen asemanator este magnetismul dar, deoarece acesta poate fi masurat obiectiv, nu poate fi inclus in sfera paranormalului.

Arta studiata vs. fenomen paranormal
Daca, in prezent, fenomenul levitatiei este privit mai degraba ca o curiozitate in cercurile stiintifice sau ca un numar de magie in cazul populatiei, asemenea episoade erau privite in trecut ca apartinand Diavolului. In opinia populara, levitatia nu putea avea loc decat daca insusi Diavolul ridica trupul posedat de la pamant. Credinta era aplicata chiar si fetelor bisericesti, intrucat oamenii nu doreau sa creada ca si Dumnezeu poate infaptui asemenea minuni.

Fenomenul levitatiei a fost privit din perspective diferite pe doua continente care descriu culturi foarte diferite: Europa si Asia. In vreme ce pe “batranul continent” levitatia era un fenomen demonic (desi cel mai des “posedatii” erau chiar clerici), in Asia era o adevarata arta, pe care doar cei initiati si experimentati o puteau practica. In religiile orientale, una dintre diferentele semnificative dintre zei si oameni era aceea ca primii posedau darul zborului. Desi, aparent fara nicio explicatie, multi muritori au invatat, de-a lungul timpului, tehnicile artei unice a levitatiei. Brahmani, yoghini, pustnici, magicieni si fakiri si-au impresionat audienta cu abilitatile lor, infruntand gravitatia si incalcand multe reguli ale fizicii.

Vedele indiene reprezinta un veritabil manual de levitatie pentru initiati, insa secolele scurse de la scrierea lor pana in prezent au aruncat un val de mister asupra multor cuvinte cheie, devenind greu de tradus astazi. In trecut, cei care practicau levitatia se puteau ridica pana la aproximativ 90 centimetri deasupra pamantului, doar pentru ca aceasta pozitie le facilita contactul cu divinitatea. Practica avea un sens strict religios, nefiind niciodata folosita in scopul crearii spectacolelor. Primele marturii asupra levitatiei apar in zona Indiei si Tibetului, in jurul anului 527 i.e.n.. Se spune despre fondatorul budhismului zen, Bodhidharma, ca a vizitat o manastire tibetana a shaolinilor pentru a-i invata pe acestia cum sa isi folosesca energia in scopul levitarii. Aceasta practica ii era atribuita atat lui Budha, cat si mentorului acestuia, Sammat, despre care se spune ca putea sta in aer pana la cateva ore. Arta levitatiei nu s-a pierdut intre calugarii din zona Asiei, secretele ei fiind cunoscute si impartasite in cercuri inchise.

In ciuda faptului ca istoria a inregistrat numeroase cazuri de oameni care reuseau sa isi depaseasca conditia umana supusa legilor naturii, levitatia inca pare un episod science-fiction sau un numar de magie reusit pentru majoritatea dintre noi. Chiar daca nu oricine este capabil de asemenea performante, levitatia a devenit in prezent o arta, tainele acesteia fiind predate de maestrii initiati. Rata succesului este destul de mare, mai ales in randul celor care practica yoga.

Asii zborului
Desi europenii nu stapaneau tehnicile spirituale necesare ridicarii in aer, neexistand un astfel de concept, aveau un lucru in comun cu cei care locuiau la celalalt capat al lumii: majoritatea cazurilor de levitatie in Europa au ca subiecti oameni implicati intr-un fel sau altul in serviciul religios, multi dintre ei fiind canonizati dupa moarte. Spre deosebire de asiatici, care cautau si practicau constient aceasta arta, europenii incercau un soi de extaz religios care le permitea sa zboare, fara a fi insa constienti de acest lucru.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri din istoria de secol XVII a Bisericii Catolice, care a provocat o adevarat isterie in masa la vremea respectiva este cel al lui Joseph de Copertino. Suferind de debilitate mintala, acesta ar fi fost condamnat uitarii in anonimat, daca nu ar fi avut ciudatul obicei de a-si mai lua zborul din cand in cand. Inteligenta sa limitata a facut ca Joseph sa nu fie acceptat in ordinul calugarilor franciscani, insa la insistentele acestuia, calugarii l-au primit in calitate de frate mirean. Joseph era un credincios impatimit, iar autobiciuirea in scopul iertarii pacatelor constituia o practica frecventa. Cu toate pacatele imaginare sau nu ale mireanului, uneori era de ajuns pomenirea numelui Fecioarei Maria pentru ca acesta sa se ridice de la pamant. Exercitiul sau nu era doar un simplu act de levitatie, ci se transforma intr-un adevarat zbor deasupra capetelor bisericesti.

Doua dintre intamplarile extraordinare ce il au ca protagonist pe mireanul Joseph au fost consemnate pentru posterioritate. Odata, fratele laic a plutit in biserica, pana la altarul impanzit de lumanari aprinse. Spre uimirea tuturor, acesta a reusit sa “aterizeze” in mijlocul lumanarilor fara a rasturna vreuna si, mai ales, fara a suferi vreo arsura. Cu o alta ocazie a zburat deasupra gradinii manastirii, oprindu-se tocmai in coroana unui maslin. Ghinionul lui a facut ca starea de extaz sa dispara in acel moment, prin urmare, a avut nevoie de o scara pentru a cobori din copacul in care poposise. Desigur ca asemena “escapade” nu puteau scapa atentiei vigilente a bisericii. Prin urmare, fratele Joseph a fost anchetat, investigat de catre inchizitori si chiar propus pentru beatificare. Chiar si cele mai sceptice fete bisericesti au fost convinse de autenticitatea acestor mici miracole, dand inapoi in fata atator argumente imbatabile si mai ales a descrierilor martorilor oculari, printre care se afla si cea a papei Urban al VIII-lea. Se spune ca atunci cand a aflat ca a fost invitat la o audienta cu Papa, acesta a intrat intr-o stare extrema de levitatie, incat a fost de nevoie de interventia celor prezenti pentru a-l readuce in simtiri. Joseph nu a putut fi condamnat pentru nimic, fiind clar pentru toata lumea ca nu isi provoca deliberat levitatiile si nici nu le putea controla. “Apetenta” acetuia pentru ceea ce de cele mai multe ori depasea stadiul de simpla levitatie nu a putut fi explicata multumitor niciodata, cu atat mai mult cu cat in acea perioada bazele stiintifice pentru studierea acestor fenomene erau, practic, inexistente. Intr-un final, fratele Joseph a decedat la 60 de ani, iar biserica l-a sanctificat, fiind sarbatorit anual in data de 18 septembrie, ziua in care a trecut in nefiinta.

Dupa cum spuneam, in Europa aceasta “boala” a levitatiei parea sa ii ameninte mai cu seama pe cei care alegeau calea Domnului si isi petreceau mult timp in rugaciune si in meditatie. Este si cazul calugaritei Teresa de Avila, care a trait in secolul XVI. Aceasta se confrunta des cu episoade de levitatie, de care era inspaimantata la propriu. Pentru ca fenomenul iesea din sfera lucrurilor pamantesti, ea si-a rugat surorile din manastire sa nu povesteasca despre ceea ce vedeau. Cu toate acestea, marturii s-au pastrat si se pare ca deseori calugarita era nevoita sa se tina de bare in timpul rugaciunilor pentru a nu se ridica de la pamant. Chiar ea marturiseste la un moment dat despre ceea ce simtea in timpul acestor ridicari: “Marturisesc ca m-a aruncat intr-o mare spaima. Dar exista si o mare dulceata daca nu te opui”. Teresa de Avila era sigura ca nu este vorba despre un vis sau despre o iluzie: “Simturile nu se pierd; cel putin eu eram destul de stapana pe mine insami ca sa-mi dau seama ca ma ridicam in sus”.

Levitatiile calugaritelor despre care se credea ca sunt vrajite au fost raportate amanuntit in cadrul procesului “Diavolilor din Loudun”, dar si in cadrul altor materiale despre vrajitorie. Mai multi martori oculari au depus marturie despre cum au vazut-o pe Margaret Rule, o presupusa victima a vrajitoarelor, ridicata fiind din pat “pe de-a-ntregul de o forta nevazuta, cale lunga spre tavanul odaii, unde a ramas”. Aceasta plutea in ciuda faptului ca mai multe persoane o trageau in jos, in incercarea de a-i stopa ascensiunea. Desigur ca tabara celor care credeau mai degraba in posesii demonice decat intr-o experienta paranormala nu a intarziat sa apara si chiar sa se mentina, in ciuda faptului ca teoria lor nu era suportata de prea multe argumente. Este cazul adolescentei de 16 ani, Clara Germana Cele din Africa de Sud. Cei din jurul ei erau de acord ca aceasta era victima unei posedari demonice, deoarece atunci cand levita si era stropita cu apa sfintita revenea la starea normala.

Savantii vremii erau la curent cu aceste zboruri pe care, de altfel, le-au notat in insemnarile lor. Chiar daca majoritatea acestora erau performate de oameni ai bisericii, aflati sub puterea extazului spiritual, religia nu privea cu ochi buni aceste “ridicari”. Conform unor documente ale bisercii, au fost inregistrate 300 astfel de zboruri in prezenta a numerosi martori. Cronicile din Moscova pomenesc despre un anume Vasile cel Binecuvantat care, purtat de o forta necunoscuta, a trecut pe deasupra raului Moscova, in fata unei audiente numeroase.

Nu a durat foarte mult pana la transformarea unui extaz religios in spectacol pentru curiosi. Cel mai cunoscut performator al artei zborului din secolul XIX este Daniel Dunglas Home. Debutul acestuia a fost timid, dar in scurt timp si-a perfectionat aceasta arta, reusind sa intre in stare de levitatie de cate ori dorea. Timp de 40 de ani, acesta a oferit spectacole prietenilor sai, in fata multimilor sau in fata celebritatilor care voiau sa il admire in exercitiul sau. Printre fanii sai s-au numarat si William M. Thackeray, Mark Twain sau Napoleon al III-lea, iar in toata istoria reprezentatiilor sale nu a fost acuzat nici macar o data de inselaciune. Martorii povestesc ca l-au vazut “inaltandu-se incet, cu o miscare de lunecare continua, pentru a ramane la sase degete deasupra solului, timp de mai multe secunde, dupa care a coborat lent”. Cu alta ocazie, un martor ocular povesteste: “Am fost invitat sa ma apropii de el, cand s-a ridicat la paisprezece degete inaltime si mi-am trecut mainile pe sub picioarele lui, primprejurul trupului si pe deasupra capului, in timp ce se afla in aer”. Spre deosebire de alte cazuri de levitatie, cand cei aflati in apropiere puneau mana de la mana, la propriu, pentru a stopa tendinta ascendenta a levitatorului, in cazul lui Home, puterea levitatiei se extindea, ce-i drept, cu o mai mica frecventa, si la cei aflati in jurul acestuia. Nu o data, sotia acestuia s-a surprins ridicandu-se de la pamant la o inaltime mai mica, cu tot cu scaunul pe care statea. Unul dintre cele mai faimoase episoade de levitatie este acela cand, in prezenta unor prieteni, a iesit pe geamul casei in care se afla, pentru a se intoarce pe fereastra alaturata.

Unii dintre initiatii in arta levitatiei au incercat sa se foloseasca de abilitatile lor pentru a dobori anumite recorduri. Acesta este si cazul englezului Maurice Wilson, care a inceput sa practice yoga si levitatia timp de cativa ani, pentru a incerca, in final, sa escaladeze muntele Everest in salturi mari. Un an mai tarziu cadavrul sau inghetat a fost gasit pe munte, foarte aproape de ceea ce trebuia sa fie implinirea visului sau.

O explicatie stiintifica
Astfel de fenomene, analizate si studiate temeinic in timpurile noastre, ar avea mai multe sanse de a-si dezvalui misterele publicului larg, dar si mintilor iscoditoare ale oamenilor de stiinta. Insa, in trecut, ele constituiau o minune sau un semn diavolesc, iar astfel de episoade erau privite cu uimire si puse, invariabil, pe seama unei forte supranaturale, fie ea divina, fie malefica. Descrierile senzatiilor pe care le incercau levitatorii in perioadele trecute sunt destul de putine, insa toate se invart in jurul unui punct. Este consemnata marturia Sfantului Philip Neri din secolul al XVI-lea care declara ca era ca si cum cineva il lua in brate si il ridica “in chip minunat”, senzatie care se potriveste intrucatva cu cea a calugaritei Teresa de Avila care spunea, la randul ei, ca in momentul in care nu te mai impotriveai, exista o “mare dulceata”.

Cu toate acestea, stiinta nu are inca o explicatie clara pentru neobisnuitul fenomen. Cazurile de levitatie inca sunt considerate exceptii, purtand generic numele de “miracole” sau de fenomene misterioase care contrazic legile fizice. Unii cercetatori sunt de parere ca levitatia este rezultatul interactiunii campului biogravitational cu energia radiata de creierul uman. Alexander Dubrov, doctor in biologie, este de parere ca cel care leviteaza creaza in mod deliberat un camp bio-gravitational, ceea ce ii da posibilitatea de a controla directiile zborului. O alta explicatie imposibil de verificat, cel putin pentru moment, este aceea ca persoanele capabile sa leviteze isi pot utiliza anumite parti ale creierului, parti a caror utilitate inca este necunoscuta oamenilor de stiinta.

http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Cu baia printre secole


Pentru omul modern, baia reprezinta nu numai o necesitate, dar si o obisnuinta, deoarece nu putini sunt aceia care se imbaiaza nu atat spre a-si curata corpul, ci spre a se relaxa, dupa o zi de munca istovitoare, apeland la baie ca la un ritual binefacator. Dar nu intotdeauna lucrurile au stat asa. Si oricat ar parea de curios, au existat epoci in care accesul la bai era fie ingradit, fie privit ca un pacat, cand baile erau distruse, fiind considerate focare de epidemii sau „catedrale ale carnii”. O privire de ansamblu asupra baii, de-a lungul timpului, incercam sa va oferim, in randurile urmatoare.

Remediu pentru boli

Desi elemente care sa ateste ca baia, in acceptia moderna a termenului, era cunoscuta si utilizata si de primele populatii aparute pe scena istoriei – sumerian, asirian, babilonian etc. –, cel care face prima mentiune scrisa la „baie” este Homer, in a sa „Iliada”, unde vorbeste despre pasiunea grecilor pentru imbaiat. Ruinele unei bai descoperite in orasul Olynthus si datand de pe timpul lui Alexandru Macedon, ne confera o imagine asupra bailor grecesti. Apa era adusa de la mari distante, din izvoarele montane, prin intermediul unor conducte din lut ars. Cazile aveau forma unor vase largi din marmura, in care oamenii stateau in picioare, urmand sfatul lui Hippocrat, potrivit caruia era mai sanatos sa faci baie stand in picioare decat tolanit. De asemenea, cum acelasi Hippocrat sustinea ca baile cu apa rece erau un remediu pentru majoritatea bolilor, grecii ii urmau cu sfintenie sfaturile. De altfel, ei insisi considerau ca a te imbaia cu apa calda era un obicei „feminin” si de aceea, baia lor consta in aruncarea mai multor galeti de apa pe cap, fie iarna, fie vara!

Caligula isi petrecea zile intregi in baie!

Dintre toate popoarele lumii, insa, cei care au avut un veritabil cult al baii au fost romanii. Devenite, o data cu epoca imperiala, „cafenele” sui-generis, in care se intalnea toata crema intelectualitatii latine, baile, sau „termele” romane erau construite dupa un model standard, respectat cu sfintenie, singurul lucru care varia fiind marimea constructiei – cea mai mare baie fiind a imparatului Diocletian, cu o capacitate de 6000 de locuri! Aproape ca nu exista roman care sa nu aprecieze baia, desi Seneca, faimosul filosof, sustinea ca singura modalitate laudabila de a face trupul sa transpire este nu baia, ci munca fizica grea! Dar prea putini se sinchiseau de moralistul Seneca, iar despre unii imparati, precum Tiberiu sau Caligula avem informatii cum ca si-ar fi petrecut zile intregi in terme!


Fiecare baie romana continea patru sali. Prima dintre ele, numita tepidarium, era cea mai larga si mai luxoasa din toata terma. Aici, clientii se relaxau in apa racoroasa a bazinului si erau unsi de catre sclavi cu uleiuri parfumate. Urma trecerea in caldarium, o sala plina cu cazi individuale, umplute cu apa calda si incalzite de un urias cazan, plasat chiar sub podeaua de piatra. In laconicum, clientul statea foarte putin timp, fiind supus unui masaj aspru, urmat de curatirea pielii cu o lama de silex, numita strigil. In fine, ultima sala, frigidarium, continea o pisicina cu apa foarte rece, destinata revigorarii organismului.

„Catedralele carnii”

Caderea Imperiului Roman de Apus a dus si la un dezinteres generalizat fata de igiena. Noii stapani, barbarii veniti din stepele Asiei, nu aveau nici cea mai mica inclinatie spre curatenie, iar distrugerea uriaselor terme romane a facut ca si interesul populatiei autohtone pentru imbaiat sa scada. Nu-i de mirare ca in aceste conditii, din cauza mizeriei, apar plagi cumplite, precum ciuma sau holera, puse insa de Biserica crestina, ce incepea sa detina un rol de prim rang in societate, pe seama unei pedepse divine. Mai mult, sacerdotii crestini numesc termele „catedrale ale carnii”, facand aluzie la orgiile desfasurate aici, pe timpul romanilor, si lumea, temandu-se de focul Gheenei, incepe sa le ocoleasca si mai mult...

Cea mai costisitoare baie

Cu totul altfel stau lucrurile la arabi, care, in aceeasi perioada cand Occidentul era terorizat de ciuma, sunt ocoliti de epidemii tocmai datorita curateniei in care-si duc viata cotidiana. Baile arabe, numite „hammam”, au proliferat o data cu raspandirea islamismului, Mahomed insusi incurajandu-i pe evlaviosii sai adepti sa se imbaieze. De retinut ca arabii nu faceau niciodata baie in albii individuale, ci preferau bazinele largi, in care apa trebuia sa fie incalzita. In 642, cand ei au capturat Alexandria, baile romane din acest oras au fost incalzite, timp de sase luni, cu pergamente si papirusuri din faimoasa biblioteca Ptolemeica! In acest fel, 700.000 de manuscrise antice au fost distruse, fapt unanim considerat astazi drept cel mai mare „cataclism cultural” din istoria omenirii. Baia la mahomedani avea insa si o componenta religioasa. Inainte de a intra intr-o moschee, barbatii erau obligati sa treaca mai intai pe la hammam, iar construirea unui asemenea stabiliment il absolvea pe „sponsor” de pacate. Din acelasi motiv, constructorul dadea de veste intregului oras despre initiativa sa, invitandu-i pe localnici, bogati si saraci, sa faca baie gratis in hammam-ul lui. Femeile musulmane, care nu aveau voie sa se imbaieze alaturi de barbati, puteau totusi sa intre aici dupa ce nasteau sau atunci cand erau bolnave. Legea islamica prevedea ca, in cazul in care sotul ii refuza accesul la hammam, consoarta era indreptatita chiar sa divorteze!

Nasterea in baie alunga duhurile rele

Una dintre cele mai bizare, dar si mai placute modalitati de scaldat o constituie, fara indoiala, baia ruseasca. Temperaturile scazute si apa fierbinte duceau la formarea unui abur dens, privit ca o binefacere de catre toti cei ce simteau pe propria piele capriciile iernii rusesti. Prima referire la baile rusesti apare intr-un tratat semnat intre rusi si bizantini, in 906, prin care se stipula ca negustorilor rusi aflati in Constantinopol sa li se permita sa-si construiasca aici o baie „dupa obiceiul lor”. Dar prima descriere a unei „bania” o consemnam intr-o cronica din anul 1113. Ea se refera insa la calatoria misionara a Apostolului Andrei, despre care se scrie ca ar fi intalnit acest obicei la popoarele slave, de dincolo de Volga: „Acesti slavi se imbaiaza in mari cazi de lemn, in care intra toti dezbracati si incep a se biciui, pe spate, cu legaturi de urzici, atat de rau ca ai zice ca n-o sa mai scape cu viata. Apoi se arunca in apa rece si isi revin, dar baia asta unui strain i se pare nu un lucru placut, ci o tortura”. Neobisnuitele bai rusesti au fost totusi apreciate de majoritatea calatorilor straini ce au vizitat Moscova, in secolele urmatoare, printre ei aflandu-se si celebrul curtezan Giovanni Casanova, ce se lauda chiar ca ar fi avut parte de o fantastica partida de amor in „bania”! Pentru rusi, baia nu avea doar rolul igienic, ci si unul de protectie impotriva spiritelor rele care, in acceptia populara, ar declansa bolile. Nu-i de mirare ca momentele importante ale vietii erau puse in legatura cu atributele magice ale baii. Rusoaicele au fost primele femei care au nascut in apa, tocmai pentru a-si proteja pruncii de influenta spiritelor demonice. Imediat dupa nastere, moasa copilului isi baga mainile in apa, le scutura si striga: „Asa cum se duce apa de pe palmele mele, asa sa se duca raul de la acest slujitor al Domnului”.

„Regele Soare” se scalda in aur, nu insa si in apa...

In secolele XVII-XVIII, pana la Revolutia franceza, Europa Occidentala va cunoaste, in mod paradoxal, o moda a „nespalarii”, moda data de insisi suveranii epocii. Despre Ludovic al XIV-lea se stie cu siguranta ca nu s-a imbaiat complet decat de doua ori in viata. In rest, „baia” lui consta in stergerea mainilor si a fetei cu un prosop inmuiat in apa de trandafiri. La fel de certata cu sapunul era si favorita urmasului sau, doamna de Pompadour, care, pentru a se apara de paduchii ce-i misunau sub peruca folosea o bagheta de aur, terminata cu o gheara, pentru scarpinat... La cumpana secolelor XVIII-XIX, baile publice reapar si in paralel se dezvolta si industria sapunului, produs devenit accesibil tuturor categoriilor sociale. Sporirea constanta a nivelului de trai la orase aduce cu sine introducerea, mai intai in castele si vile, apoi si in casele oamenilor simpli, a apei curente. Fenomenul ia o amploare si mai mare o data cu producerea energiei electrice si aparitia incalzirii centrale, ajungandu-se pana intr-acolo incat, la construirea oricarei cladiri, sa se prevada expres dotarea ei cu sali de baie.

 

[anuk]

21 de minuni ale lumii


Reprezentari explicite ale grandorii, puterii si influentei de care s-au bucurat conducatorii politici, militari si religiosi, cele 7 mari minuni ale lumii fascineaza la randu-le prin grandoare. Ele s-au inaltat din setea de eternitate a unor muritori, care au indraznit sa puna pariu cu Timpul si sa sfideze obstacolele naturii. Asemenea oameni, putini la numar, s-au nascut in mai toate secolele, asa incat cele 7 minuni antice au fost concurate in Evul Mediu, iar apoi in epoca moderna, de alte si alte constructii fara egal.


Povestea minunilor

Fie ca sunt castigate prin forta, fie prin consens, si puterea laica, si cea religioasa au avut si au nevoie permanenta de legitimitate. Iar cel mai eficient mijloc de a pastra legitimitatea este, conform sociologilor, impunerea la nivel macrosocial a unor simboluri care sa aminteasca in mod constant supusilor de maretia si puterea zeilor si a regilor. Forta acestor simboluri tine atat de prosperitatea societatii in cauza, cat si de maretia conducatorilor respectivi.

Daca majoritatea simbolurilor legate de autoritate si putere – cetati, temple, statui – au fost cunoscute si respectate, multa vreme, doar la nivel local si regional, cateva dintre ele au devenit arhicunoscute in intreaga lume datorita in special dimensiunilor colosale, ostentative, iesite din comun. Cantate in balade, evocate in poezii, reproduse in desene si sculpturi, simbolurile-gigant si-au capatat o noua identitate, devenind minunile acestei lumi.

Din cele sapte minuni ale lumii antice, astazi mai exista doar Marea Piramida de la Gizeh. Celelalte – Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul de la Halicarnas, Gradinile Suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria si Templul zeitei Artemis din Efes – s-au pierdut in negura timpului, din pricina razboaielor, a jafurilor sau a cataclismelor naturale, asa incat astazi ni le mai amintim doar gratie operelor literar-artistice in care au fost evocate.

Criteriile dupa care s-a format lista celor sapte minuni antice sunt subiective si circumscrise conditiilor politice ale vremurilor stravechi. Astfel, in secolul V i.Hr., istoricul grec Herodot mentiona pentru prima data existenta a sapte constructii faimoase. Intre ele se regaseau Marea Piramida si Gradinile Suspendate. In anul 225 i.Hr., matematicianul Philon din Bizant a alcatuit la randu-i o ierarhie, in care figurau si Zidurile Babilonului. Clasificarea lui Philon a fost reconfirmata in 130 i.Hr. de catre Antipater din Sidon.

Lista celor sapte minuni a fost definitivata, in forma pe care o cunoastem astazi, in Evul Mediu timpuriu, de catre scriitorii greci. Acestia au alcatuit-o pe baza celor mai importante constructii ce se regaseau intre granitele imperiului lui Alexandru cel Mare. De atunci si pana astazi, lumea s-a mai imbogatit cu cateva sute de minunatii arhitectonice.

Din secolul al XIX-lea, etichete precum „cea mai mare“ sau „cea mai inalta“ au inceput sa fie atribuite, deceniu dupa deceniu, altor si altor constructii. O parte dintre acestea au cazut ulterior in uitare; altele, insa, au intrat pentru totdeauna in panteonul superlativelor.



Lista celor sapte

Marea Piramida de la Gizeh

Multi arhitecti considera Piramida de la Gizeh cea mai mare si mai elaborata constructie din piatra realizata vreodata. Timp de aproximativ 4.000 de ani, Marea Piramida, inaltata din porunca regelui Hufu (cunoscut si drept Keops, dupa numele dat de greci) pe malul de apus al Nilului, a fost la vremea ei si cea mai inalta constructie din lume – 147 de metri. Misterele si controversele legate de ridicarea Marii Piramide continua si astazi. De mai bine de 100 de ani, comunitatea stiintifica, in special egiptologii, propune o sumedenie de ipoteze si teorii care incearca sa explice cum a fost posibila ridicarea unui asemenea gigant de piatra.

Ce este cert? In anul 2550 i.Hr., pe baza planurilor Piramidei de la Dahshur, 20.000 de muncitori, supravegheati de o armata de arhitecti, au reusit sa niveleze aproape perfect platoul de calcar de la Gizeh. Apoi, dintr-o cariera aflata la 300 de metri departare, au extras 3 milioane de metri cubi de piatra, din care, cu ajutorul unor parghii, scripeti si care, au ridicat piramida.



Statuia lui Zeus din Olimpia

In 441 i.Hr., in sudul Greciei, la Olimpia, intr-un templu enorm, sculptorul Fidias isi incepea lucrul la ceea ce avea sa devina, din anul 433 i.Hr., cea mai inalta (13 m) si cunoscuta statuie a lui Zeus. Conform expertilor, daca statuia ar fi fost sculptata astazi, intreaga manopera ar fi costat in jur de 50 de milioane de dolari.

Pentru a realiza trupul lui Zeus, Fidias a apelat la un cadru de lemn pe care l-a placat cu fildes; vesmantul era alcatuit din folii de aur, ochii erau fauriti din diamante, sceptrul era din argint, iar tronul pe care sedea zeul era sculptat din lemn de cedru, impodobit cu aur, pietre pretioase, abanos si fildes. Caligula, conducatorul Imperiului Roman intre anii 37-41 d.Hr., a incercat sa fure statuia, dar – conform legendelor – soldatii sai au luat-o la sanatoasa ingroziti pana in maduva oaselor, in momentul in care, in timpul jafului, statuia lui Zeus a inceput sa rada de ei.



Mausoleul de la Halicarnas

Construit in secolul al IV-lea i.Hr. de catre arhitectii greci Pytheos si Satyos, pentru a-i servi drept mormant regelui persan Mausol, Mausoleul de la Halicarnas este cea mai longeviva minune a lumii antice, dupa Marea Piramida. Avariat in urma mai multor cutremure, edificiul a disparut abia in anul 1522, cand a fost daramat de cruciati, pe considerente de strategie militara: fortareata cavalerilor trebuia intarita in fata puternicului atac turcesc condus de Soliman Magnificul.

Mausoleul avea forma patrata si 50 de metri inaltime, era sustinut de coloane si impodobit cu sute de statui, iar in varful sau piramidal se afla un car tras de patru cai, care ii purta pe Mausol si pe sotia sa Artemisa. Conform lui Pliniu cel Batran, statuile de pe cele patru parti ale Mausoleului au fost realizate de sculptori diferiti.

Astfel, Scopas a modelat si decorat partea de rasarit, Bryaxis pe cea de miazanoapte, Timotheus pe cea de miazazi, iar Leochares pe cea de apus. Pliniu ne mai dezvaluie ca, dupa moartea regelui si a sotiei sale, cei patru sculptori celebri ai Antichitatii au hotarat sa ramana in Halicarnas si sa termine monumentul fara a mai fi platiti. Ceea ce au realizat a facut ca Mausoleul din Halicarnas sa fie inclus pe lista celor sapte minuni la nici 50 de ani de la terminarea sa.


Gradinile Suspendate din Babilon

Cele sapte minuni ale Antichitatii e posibil sa fi fost doar sase. Asta pentru ca relatarile facute in vechime despre orasul Babilon nu ii mentioneaza Gradinile, iar arheologii moderni nu au gasit nici o dovada a existentei lor. Potrivit legendei, Nabucodonosor II, intemeietorul Imperiului Babilonian si conducator al acestuia intre 605 si 562 i.Hr., ar fi construit Gradinile Suspendate pentru a le oferi in dar sotiei sale, Amytis, nefericita din cauza climei desertice din regatul barbatului ei.

Dupa ce a fost cucerit de persani, in anul 539 i.Hr., orasul a fost abandonat, asa incat tot ce stim despre Gradinile Suspendate provine din legende, povesti si cantece care au fost apoi consemnate de diversi scriitori. Unii dintre acestia mentionau ca Gradinile erau cu adevarat suspendate in aer, insa e posibil ca expresia sa provina dintr-o traducere defectuoasa. Cel mai probabil, constructia era alcatuita din cinci sau sapte terase suprapuse si retrase succesiv, pe care erau amenajate gradini cu vegetatie luxurianta, menite a-i aduce aminte reginei de peisajele din Media, tara ei de bastina.

Gradinile au fost ridicate in coltul nord-estic al palatului lui Nabucodonosor, langa poarta zeitei Ishtar. Daca e sa dam crezare reconstituirilor facute de arhitecti, ele aveau la baza un patrat cu latura de 123 de metri, iar inaltimea era de 23 de metri.



Colosul din Rodos

Imensa statuie din bronz, de 32 de metri inaltime, a fost construita pe parcursul a 12 ani, fiind desavarsita in anul 280 i.Hr. Locuitorii din portul Rodos, asediati timp de zeci de ani de Demetrios Poliorketes, au reusit sa invinga, in anul 292 i.Hr., armata tiranului, iar din vanzarea echipamentelor abandonate de acesta au hotarat sa faureasca cea mai inalta statuie a zeului Soarelui, Helios.

Potrivit legendei, profesorul Lisip, care construise majoritatea templelor din Rodos, era adeptul perfectiunii in arta, iar discipolul sau, Chares din Lindos, care a sculptat statuia, s-a sinucis in momentul in care, dupa terminarea Colosului, a fost sesizat un mic defect al acestuia. Din cele sapte minuni ale lumii antice, Colosul a avut cea mai scurta viata: 60 de ani; din nefericire, in 226 i.Hr., un cutremur devastator i-a fisurat genunchii, iar statuia s-a prabusit in mare.

Cea mai frecventa reprezentare a Colosului in picturile antice si medievale este aceea a unui barbat cu coroana pe cap si cu o faclie in mana. Picioarele sale deschid, in majoritatea picturilor antice, intrarea in port, insa, conform specialistilor, acest lucru ar fi fost imposibil de realizat.



Farul din Alexandria

In anul 332 i.Hr., intr-un satuc de pescari, Alexandru cel Mare fonda orasul Alexandria. Dezvoltarea exploziva a cetatii a facut ca, la moartea imparatului, urmasul acestuia, Ptolemeu Soter, presat de desele naufragii care aveau loc in Alexandria, sa ordone construirea unui far pe masura portului. Ridicarea celui mai inalt far din lume i-a revenit arhitectului Sostrate din Cnid, care a ales drept locatie o mica insula din apropierea portului – Pharos (de unde numele de Far).

A fost construit intre 285 si 247 i.Hr. In momentul finisarii, Ptolemeu dispunea de o cladire formata din trei corpuri suprapuse, retrase succesiv: la baza era un plan patrat, la mijloc unul octogonal, iar in varf unul cilindric. Alcatuit in intregime din granit imbracat in marmura alba, Farul avea o inaltime de 110 metri si era cel mai mare din lume. Acest record nu a fost egalat niciodata.

In jurul Farului s-au nascut nenumarate legende. Astfel, se spune ca de teama unui posibil atac prin surprindere, Ptolemeu a incartiruit in garnizoana de la postamentul Farului sute de arcasi, dupa care a zidit usile, nepermitandu-le acestora sa mai iasa vreodata. Oglinda pentru semnalizare, faurita din bronz lustruit, se spune ca a fost conceputa de invatatul grec Arhimede.

Istoricul evreu Flavius Josephus mentioneaza ca lumina Farului putea fi zarita de la o distanta de 300 de stadii, adica de la aproximativ 57 de kilometri. Alti scriitori antici pretind ca in oglinda lui Arhimede, in zilele cu cer senin, se putea zari Bizantul – care se afla la 1.250 de kilometri distanta de Alexandria.



Templul zeitei Artemis

Templul Dianei din Efes, cunoscut si sub numele de Artemison, a fost inceput in anul 620 i.Hr., de Chersiphron, refacut de Paeonis din Efes in anul 550 i.Hr. si complet reconstruit de Deinocrates, intre 350 si 323 i.Hr. Edificiul a fost modelat in stil ionic si avea 127 de coloane decorate cu reliefuri. Se pare ca Templul lui Artemis a fost una dintre cele mai frumoase constructii ale Antichitatii.

Masura 114 metri lungime si 55 de metri latime, zidurile erau din calcar acoperit cu marmura alba, deasupra coloanelor trona o friza pictata cu diverse figuri de femei razboinice, iar pe fatada se afla o sculptura ce reprezenta capul Meduzei. In interiorul templului exista si o statuie din aur a zeitei Artemis (fiica lui Zeus si a lui Leto si sora geamana a lui Apollo), inalta de 15 metri. Philon din Bizant marturisea: „Am admirat Zidurile Babilonului, Statuia lui Zeus din Olimpia, Colosul din Rodos, Marile Piramide si Mormantul lui Mausol, dar, cand am vazut Templul din Efes, toate aceste minuni au ramas in umbra.“



Alte minuni stravechi

Marele Buddha de pe munte

In sud-vestul Chinei, la confluenta raurilor Minjiang, Dadu si Qingyi, intr-o stanca din muntele Lingyun, este sculptata cea mai mare statuie a lui Buddha: 71 de metri. Numai nasul este de trei ori cat statura unui om! Monumentul, a carui constructie a durat 90 de ani, a fost inceput de catre maestrul Haitong, un calugar de la manastirea Leshan, care – conform legendelor – dorea ca statuia lui Buddha sa infranga monstrul ce salasluia in cele trei rauri si provoca nenorociri pescarilor din regiune. Cei doi discipoli ai maestrului, Zang Chou si Wei Gao, au finalizat constructia in anul 623 i.Hr., iar de atunci se spune ca monstrul raurilor nu s-a mai aratat niciodata.



Razboinicii de teracota

Timp de aproape doua milenii, Xi’an, unul dintre cele mai stravechi orase din China, a fost capitala dinastiilor imperiale chinezesti. In 1974, un grup de muncitori care sapa o fundatie langa oras a descoperit o groapa enorma, in care se afla o adevarata armata de soldati din teracota.

Cei peste 6.000 de razboinici, sculptati in marime naturala, sunt considerati una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului XX, multi specialisti catalogand lucrarea drept a opta minune a lumii. Se pare ca soldatii aveau misiunea de a apara mormantul primului imparat chinez, Qin Shi Huangdi (259-210 i.Hr.).



Ritualul eternei reintoarceri din insula Pastelui

Fara indoiala, sunt cele mai bizare statui din lume: cercetate de mai bine de 50 de ani, nici in ziua de astazi nu exista o teorie asupra constructiei lor care sa fie general acceptata de catre comunitatea stiintifica si sa dea seama de toate misterele ce le invaluie.

Cert este ca in anul 1722, intr-o zi de Paste, spaniolii au ajuns pe o insula din Pacific, situata la 3.700 km de Chile, unde au descoperit o misterioasa armata de statui. Se pare ca acestea – botezate de bastinasi moai – au fost sculptate din roci vulcanice, in jurul anului 1000 d.Hr., de catre o populatie astazi disparuta, care, conform legendelor, urmarea sa reinvie niste zei necunoscuti, apusi de milenii.



Minunile Evului Mediu

Labirintul bucatarului Thynn

In anul 1540, fostul bucatar al regelui englez Henric al VII-lea, John Thynn, a cumparat ruinele unui vechi castel din tinutul Wiltshire, Marea Britanie. Thynn a refacut castelul, langa care a construit un labirint vegetal. De atunci, an dupa an, labirintul a fost marit de urmasii sai, iar in 1978, actualul proprietar, marchizul Alexander Thynn, a reamenajat domeniul, transformandu-l intr-un imens parc de distractii, deschis publicului.



Cu aceasta ocazie, s-a constatat ca labirintul de la Longleat este cel mai mare labirint natural din lume. Lungimea potecilor sale masoara 3 km, iar pentru a-l parcurge de la un capat la altul sunt necesare aproximativ doua ore – asta daca urmezi constant drumul cel bun.



Taj Mahal, mormantul lui Mumtaz

Aflat pe malul raului Jumna, mormantul lui Mumtaz Mahal, sotia imparatului mongol Shah Jehan, a fost construit in anul 1643, de catre 2.000 de muncitori. Monumentul este tributar arhitecturii islamice: cupola sa e asemanatoare cupolei unei moschei, cele patru minareturi circulare care inconjoara mormantul sunt identice acelora din care imamii cheama populatia la rugaciune, iar decoratiunile intregului edificiu abunda in motive florale.



Templul lui Shiva

Enormul complex care alcatuieste templul de la poalele orasului Madurai (India) este dedicat lui Shiva si sotiei sale Meenakshi. Constructia templului a fost inceputa de dinastia Pandya, dar forma si splendoarea pe care le are astazi se datoreaza in totalitate Nayakanilor, regii Maduraiului intre secolele XVI si XVIII. Complexul este format din 12 turnuri inalte, ornamentate cu statui.



Minunile secolului XX

Sfanta Familie din Barcelona Sagrada

"Familia" este cea mai ciudata catedrala a lumii catolice. Constructia sa, inceputa in 1884 de catre celebrul arhitect spaniol Antonio Gaudi, nu a fost terminata nici pana in ziua de astazi. Comandat de un burghez spaniol, proiectul initial al Sagradei prevedea un templu cu inaltimea de 85 de metri si cu trei turnuri. Pana la moartea sa, in 1926, Gaudi a schimbat insa, an de an, infatisarea catedralei: asemenea unei fiinte vii, aceasta a crescut in lungime, in latime si in splendoare.

Astazi, Sagrada are trei fatade, fiecare dintre ele cu turnuri gigantice (cel mai mare masoara 112 metri) si este un conglomerat de simboluri si motive atipice constructiilor catolice. Se pare ca abia in 2015 constructia va fi, in sfarsit, finalizata.



Libertate, libertate, libertate

Statuia Libertatii a fost construita in anul 1884 la Paris, de catre sculptorul Frederic Auguste Bartholdi, din 91 tone de folii de cupru. Doi ani mai tarziu, conform dorintei creatorului si a statului francez, statuia a fost daruita americanilor: descompusa in 350 de bucati, ea a fost reasamblata in New Jersey, New York, pe un schelet din fier, realizat de Alexandre Gustave Eiffel, arhitectul celebrului turn parizian.

Notorietatea de care s-a bucurat, incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea, a transformat Statuia Libertatii intr-un simbol mondial al libertatii si al democratiei. Din 15 octombrie 1924, Statuia a devenit monument national al Americii.



Cladirea imperiala din New York

40 de milioane de USD investiti in 331.122 tone de piatra, otel si aluminiu, 448 de metri inaltime, 102 etaje, 1.860 de trepte, 6.500 de ferestre, 5.633 km de cablu telefonic, 75 de lifturi – in trei cuvinte: Empire State Building. Opera a arhitectilor Lamb si Harmon Shreve, inaugurata, dupa 410 zile de constructie, la 15 mai 1931, a fost vreme de 40 de ani, pana la aparitia gemenilor World Trade Center, cea mai inalta cladire din lume. In zilele senine, de la ultimul sau etaj, poti vedea pana la 120 de km departare.

Mantuitorul vegheaza la Rio

Construita de inginerul Heitor da Silva Costa si inaugurata la 12 octombrie 1931, pentru a celebra 100 de ani de independenta a Braziliei, statuia lui Hristos Mantuitorul vegheaza asupra orasului Rio de Janeiro de pe varful muntelui Corcovada – 710 metri deasupra nivelului marii. Intregul monument, construit din steatit si beton, masoara 38 de metri inaltime. Drept piedestal are o capela in care incap 150 de oameni.



Piramida din San Francisco

Din 1972, cea mai inalta cladire din San Francisco este sediul general al corporatiei Transamerica: 48 de etaje, dispuse pe o inaltime de 260 de metri. Constructia piramidei Transamerica a inceput in 1968, pe baza unei schite a arhitectului William Pereira. Pana la terminarea edificiului, Pereira s-a confruntat cu nenumarate critici care vizau neconcordanta dintre cladire si restul orasului. Dupa finalizarea proiectului insa, piramida a devenit cea mai populara constructie din San Francisco si unul dintre simbolurile-cult ale Americii.



Luxul lui Luxor

Hotelul Luxor a devenit, incepand cu anul 1993, cea mai faimoasa si mai scumpa cladire din Las Vegas: construirea sa a costat 229 de milioane de dolari. Masoara 107 metri inaltime, are 4.400 de camere, o arena de 1.100 de locuri, un cazinou enorm, o piscina olimpica, o clona a Sfinxului si o imitatie a fluviului Nil. Farul din varful cladirii, atintit spre cer, este atat de puternic, incat se vede din Cosmos.



Gemenii Petronas

Din 1998, anul inaugurarii, turnurile Petronas, cu o inaltime de 451,9 metri, sunt consemnate oficial in Cartea Recordurilor drept cel mai inalt ansamblu de cladiri din lume. Ele au fost concepute de catre arhitectul argentinian Cesar Pelli, care a dispus pentru ridicarea colosilor de un buget de 1,6 miliarde USD.



Stadionul Olimpic din Sydney

510 milioane USD, 110.000 de locuri, panouri electronice si ecrane video gigantice – Stadionul Olimpic din Sydney este cel mai mare stadion olimpic construit vreodata. A fost terminat in anul 1999 si a gazduit Jocurile Olimpice din 2000. Astazi, capacitatea sa a fost redusa la 60.000 de locuri.

---

 

[bodo]

Calatoriile astrale - Drumuri catre alte lumi

Cea mai importanta intrebare pe care si-a pus-o omenirea de alungul existentei sale nu este aceea daca exista sau nu Dumnezeu. Intrebarea care fascineaza, inspaimanta si macina pe orice om indiferent de rasa credinta, varsta, nivel financiar sau intelectual este o una implacabila:-Exista ceva “Dincolo”? Pentru a raspunde, oamenii au cercetat din cele mai vechi timpuri “lumile nevazute” care ne inconjoara. Iar una dintre cele mai folosite metode a fost aceea a dedublarilor astrale.

Cea mai importanta intrebare pe care si-a pus-o omenirea de alungul existentei sale nu este aceea daca exista sau nu Dumnezeu, ci una inrudita cu aceasta. Dilema care fascineaza, inspaimanta si macina pe orice om indiferent de rasa credinta, varsta, nivel financiar sau intelect este o una implacabila: "Exista ceva Dincolo?" Pentru a cauta raspunsuri, oamenii au cercetat din cele mai vechi timpuri "lumile nevazute" care ne inconjoara. Iar una dintre cele mai folosite metode a fost aceea a dedublarilor astrale.

Omul, fiinta cu mai multe corpuri

Pentru a intelege mai bine controversatul fenomen si experientele ultime care insotesc procesul dedublarii fizice si al calatoriilor astrale, fiinta umana trebuie inteleasa in toata complexitatea ei. Daca te uiti in oglinda, te vezi cu un singur trup. Foarte adevarat, atat poate arata orice oglinda. Cand ne simtim fericiti sau tristi, resimtim totul in suflet. Cand ne rugam sau meditam, spiritul este acela care rezoneaza cu Divinul. Suntem indreptatiti, asadar, sa credem ca omul in deplinatatea lui este alcatuit din trup material, suflet si spirit? Da si nu, am putea spune. Asta pentru ca fiinta omeneasca are mai multe straturi invizibile ochiului neinitiat, nerezumandu-se triadei clasice existentiale.

Inca din cele mai vechi timpuri, samanismul, spiritualitatea yoghina, daoismul, tantrismul tibetan si hindus au descris mai multe invelisuri subtile sub care salasluieste spiritul. Cunoscute in sanscrita sub numele de Kosha, acestea reprezinta cele 6 invelisuri ale lui Atman, sinele divin din conceptia vedica. Dintre cele 6, Manomaya Kosha corespunde perfect cu acea parte invizibila a omului descris la randu-i de ezoterismul occidental sub denumirea de corp astral. In ultimele secole, aceste corpuri invizibile au fost consacrate in intreaga literatura de specialitate prin denumiri specifice, unii dintre termeni fiind preluati din vechile scrieri sancrite. Avem, prin urmare, corpul eteric - denumit uneori dublura eterica a omului, corpul astral, corpul mental inferior, corpul mental superior, corpul cauzal, corpul budic si corpul atmic.

In multe religii, initiatii si maestrii spirituali din diverse cai, cad de acord asupra faptului ca trupul astral este intermediar intre trupul fizic si constiinta spirituala a fiecarui om. Potrivit acestora, corpul astral nu trebuie confundat cu sufletul decedatului care paraseste pentru totdeauna trupul lipsit de viata. Corpul astral este uneori vizibil sub forma aurei colorate in diverse nuante, aura care este vizibila doar pentru initiati sau oameni care in urma meritelor din alte vieti, s-au nascut cu Ajna, chakra mintii, sau cel de-al treilea ochi deschis. In urma acestei capacitati, anumite persoane, foarte rare ca numar, pot vedea uneori nu doar corpul astral al celorlalti omeni ci si crampeie din Universul Astral, dimensiunea imediat urmatoare celei vizibile, materiale sau terestre.

Universul astral este cel de-al doilea plan al Existentei, desupra sa fiind dimensiunea suprema, sau Planul Cauzal, de unde isi au originea fiintele divine si zeitatile. Planul astral este survolat de fiecare dintre noi, noapte de noapte, cand visam si contiinta noastra este decuplata. Ca rezultat direct, calatorim in multitudinea de lumi cuprinsa de planul astral.

Universul astral si lumile sale

Planul astral nu are nicio legatura cu astrele cunoscute sub numele de corpuri ceresti, stele, planete sau meteori. Denumirea sa, data de ezoteristii antichitatii grecesti, trimite cu gandul la sferele celeste care adapostesc multitudinea de lumi cuprinse in ele. Planul astral este prezent in apropierea fiecarei planete, inconjurand-o precum o atmosfera vie, frematatoare dar invizibila pentru orice aparat de detectie. Mai mult decat atat, planul astral este omniprezent oriunde, la serviciu, acasa, la munte, la mare, in orice tara si in orice camera. Cu ochii mintii deschisi, unii pot vedea multitudinea de spirite si entitati bune sau rele care ne inconjoara...

In epoca moderna, invataturile stravechi cu privire la investigarea “Lumilor de Dincolo” au fost intens cercetate in egala masura de catre o serie de cercetatori, initiati si oameni de stiinta. Se pare ca, in perioada Renasterii, personaje precum Paracelsus, Contele de Saint Germain sau Servetus au continuat eperimentele si cercetarile cu privire la descoperirea unei cai de acces intre noi si realitatea invizibila. Mai aproape de zilele noastre, ezoteristi precum Franz Anton Mesmer, Elena Blavatsky, Eliphas Levi, Alice Bailey, C.W. Leadbeater sau Gurdjieff au descifrat in continuare secretele calatoriilor astrale, studiind vechi traditii, hinduse, ebraice, grecesti, islamice, rozicruciene si alchimice. Totul pentru a avea o imagine cat mai clara a planului astral si a imensitatii sale fara sfarsit. Aceasta deoarece la fel cum Universul galaxiilor si planetelor este infinit, tot asa se poate afirma si despre planul astral ca este, deopotriva, invizibil si infinit.

In linii mari, orice ezoterist crede ca planul astral este o dimensiune unde spiritualitatea atinge culmi de neinchipuit pentru lumea in care traim, dar inferioare totusi, nivelurilor indescriptibile ale spiritualitatii totale din Universul Cauzal. Subdimensiunile planului astral au o varietate incredibila, aici intalnindu-se cele mai elevate paradisuri despartite definitiv de cele mai negre iaduri. Scripturile hinduse vorbesc despre extreme incredibile, existand milioane de paradisuri in functie de nivelul de vibratie al fiintelor care le populeaza. Milioanele de lumi paradisiace se confrunta insa cu contraponderea milioanelor de infernuri, cumplitele Maharaurava, pe langa care iadul din conceptia religioasa iudeo-islamico-crestina, pare un loc absolut banal.

Tot in planul astral exista asa numita Cronica Akasa, o forma de stocare a informatiilor cu toate existentele si faptele fiintelor din planul terestru si cel astral. Cunoscuta in crestinism sub numele de Cartea faptelor fiecarui om, Cronica Akasa serveste ca baza de informatii si punct de reper despre nivelul de evolutie sau involutie al fiecarui spirit.

Pasi spre cealalta lume…

Mesmeristii primei jumatati a secolului al XIX-lea mentionau deseori cazuri de “clarviziune calatoare” dar intr-un sens incomplet si nelamurit. Ei rugau un subiect hipnotizat sa viziteze o alta incapere in aceeasi cladire sau o casa din alt oras, pentru a o descrie in detaliu. Odata cu crearea Societatii pentru Cercetari Metapsihice in preajma anilor 1880, a urmat o perioada de experimente febrile in cadrul carora sute de cercetatori metapsihici (multi amatori sau sarlatani printre ei…), incercau sa calatoreasca prin intermediul corpului astral pentru a-si vizita rude decedate sau mari personalitati din istorie. Asa a intrat omenirea in contact cu ceea ce astazi se cunoaste a fi dedublarea astrala, momentul in care constiinta paraseste la comanda corpul fizic, pentru a calatori mai apoi prin multitudinea de “usi” care dau spre lumile planului astral.

Intr-un studiu din anul 1954 asupra proiectiei astrale, Hornell Hart, profesor de sociologie la universitatea Duke, a facut distinctia din punct de vedere stiintific, intre experientele simple de evadare accidentala sau in joaca, in afara trupului si cazurile serioase care prezentau dovezi ca persoanele in cauza au calatorit mai departe de propriul dormitor sau camera de experiment in care si-au contemplat pentru prima data trupul fizic. Insa prima relatare amanuntita referitoare la folosirea calatoriilor astrale apartine lui Robert Monroe, un om de afaceri american care a publicat in anul 1971, “Journeys Out of the Body”, lucrare care si astazi este considerata de multi pasionati ai fenomenului drept un veritabil varf de lance in domeniu. Monroe a fost la inceput infricosat de calatoriile in afara corpului, dar apoi a ajuns aproape dependent de extracorporalizari. Odata, de exemplu, si-a propus sa afle ce face un angajat al sau care motivase ca era bolnav si a fost surprins sa isi vada angajatul bine sanatos, in timp ce isi cheltuia fericit banii intr-un club de streap-tease. Experientele sale au fost reluate si de Karlis Osis care a studiat indeosebi legatura intre relatarile pesoanelor cu capacitate de medium si cele expuse de persoanele initiate care cunosc pasii dedublarilor si calatoriilor astrale constiente.

Orice fel de initiat provenit din orice cale spirituala autentica avertizeaza impotriva riscurilor mari la care se supune un neofit in momentul in care se lanseaza in prima sa experienta de dedublare constienta. Exista bineinteles si exceptii reprezentate de persoane care se nasc cu aceasta capacitate si carora dedublarea li se pare un act fluent si natural. In general s-a constatat ca femeile au aptitudini mai pronuntate pentru calatoriile astrale, fapt pus pe seama naturii feminine Yin, receptiva prin definitie.

In final, relatarile celor care calatoresc frecvent in afara corpului descriu cu o precizie uimitoare aceleasi etape inainte de a parasi trupul. In primul rand omul intra intr-o stare indermediara celei de somn, vis sau veghe, in care isi observa sistemul chakrelor si corpul astral de consistenta eteric-stravezie, care se ridica incepand cu regiunea picioarelor pentru a iesi prin chakrele din zona fruntii sau a crestetului capului. In momentul in care se iese din trup la propriu, se resimte o usoara senzatie de raceala concomitent cu observarea propriului corp asezat inert pe pat. Una dintre primele observatii ale celui proaspat iesit din trup este cea a asa numitului “cordon de argint” o legatura de lumina argintie care palpaie usor. Cordonul de argint este permanent legat intre ombilicul corpului astral si cel al corpului aflat in planul fizic. Daca cordonul de argint este rupt, constiinta nu se mai poate intoarce niciodata in trup. Trup care ramane in stare de coma, spiritul nesabuitului calator astral ramanand prins “intre lumi” cum se zice popular.

http://www.descopera.ro/

 

[anuk]

Haremul - inchisoarea femeilor favorite


Chiar daca este cel mai adesea asociat societatilor medievale arabe, care i-au dat de altfel si denumirea („harim”, in limba araba, inseamna „locul interzis”), haremul reprezinta un fenomen social larg raspandit in Asia, marturii despre existenta unor asemenea palate ale placerilor provenind din China si India antica. In India, ele se numeau purdah sau zenana, in vechea Persie, andarun. Se spune ca regele hindus Tamba din Banaras (secolul VI i. Chr.) ar fi avut un harem cu 16.000 de femei – o cifra desigur exagerata, dar care ne da o idee despre importanta acordata acestei institutii. Peste aceasta armata de femei era stapana favorita regelui, frumoasa Sussondi, care il cucerise pe acesta, spune legenda, prin talentul ei la aruncatul zarurilor... Regii persi aveau si ei haremuri cu sute de fete si devenise o traditie ca, dupa o expeditie de prada, satrapii sa trimita suveranilor cele mai frumoase femei capturate.



Saracii eunuci bogati...

Desigur, cele mai cunoscute haremuri au apartinut sultanilor turci, iar aceasta institutie, care de multe ori a dictat politica unui intreg imperiu, nu va dispare decat in 1909, odata cu abdicarea ultimului sultan, Abdul al-Hamid al II – lea. La ora actuala, oricat ar parea de curios, exista inca haremuri in unele tari arabe, dat fiind faptul ca religia islamica permite barbatilor sa aiba mai multe femei, functie de avere. Va imaginati, asadar, de ce „colectii” pot dispune bogatii seici petrolisti ai Arabiei... Haremul lui XerxesHaremul sultanilor turci adapostea sute de femei, dintre care multe nici nu ajungeau vreodata sa treaca prin patul stapanului, mucezind pana la batranete dincolo de zidurile intangibile ale palatului imperial. Toate erau sub supravegherea stricta a mamei sultanului, care alegea ea insasi favoritele pentru fiul sau, dintre cele mai frumoase si mai distinse tinere din harem, si a eunucilor. Acestia erau barbati care devenisera impotenti prin mutilarea sau indepartarea totala a organelor genitale externe. De obicei, lor li se taiau, inca din copilarie, testiculele, dar initial, in antichitate, solutia adoptata era una mult mai radicala: copiilor de sex masculin destinati sa devina eunuci nu li se mai dadea voie sa bea apa trei zile, apoi li se retezau, cu un brici ascutit, toate organele sexuale, legate cu o sfoara. Pentru a nu se infecta, rana era arsa cu fierul rosu si deasupra se presara cenusa. Timp de alte cateva zile, li se umezeau doar buzele cu apa, apoi, cand rana de sub pantece prindea coaja, li se administrau mari cantitati de apa. In cele din urma, lichidul venit pe tractul urinar reusea sa „sparga” coaja, intr-un loc, si de atunci inainte, bietii oameni urinau doar pe acolo... Putinii care rezistau acestui tratament – mortalitatea era de aproape 90% – intrau in slujba suveranilor.

Ultimul eunuc al ultimului imparat

Desi sunt asociati haremurilor orientale, eunucii au cunoscut gloria mai intai in societatea romana si cea bizantina (termenul eunouchos este de origine greaca si inseamna „pazitorii camerei de culcare”). Intr-adevar, in Roma imperiala, eunucii aveau ca sarcina paza imparatului si a sotiei acestuia, precum si educatia tinerelor lor odrasle. Si in China, unde eunucii au o traditie milenara, ei erau insarcinati cu supravegherea femeilor din casa imperiala. Interesant e faptul ca multi eunuci proveneau din familii nobile, care vedeau in castrarea fiilor lor o cale de a-si sluji imparatul. Privati de placerile sexuale, eunucii agoniseau averi uriase si deseori deveneau mai puternici decat stapanii lor. In secolul XVII, bunaoara, eunucul Wei Zhongxian a condus efectiv China, inchizandu-l pe imparat in harem! Un alt eunuc, Zheng He, a devenit amiral, descoperind se pare America inaintea lui Columb. Sun Yaoting, ultimul eunuc chinez a murit in 1996, la venerabila etate de 94 de ani, dupa ce-l slujise cu credinta pe ultimul imparat, Pu Yi....

Organizare si diversificare

Revenind la harem, sa spunem ca, in afara sotiilor si concubinelor suveranului, ori a eunucilor, el mai gazduia si fiii naturali ai sultanilor, ce nu implinisera inca varsta maturitatii. De altfel, acesta era si scopul haremului: sa ofere cat mai multi potentiali urmasi la tron, intr-o perioada cand nivelul mortalitatii infantile era foarte crescut. Organizarea era exemplara si regulile respectate cu strictete. Imparatii chinezi dispuneau de o sotie principala – care purta titlul oficial de imparateasa, trei prime-concubine, noua sotii de rang secund, 27 concubine de rangul trei si 81 de ranguri mai mici, in total 121 de femei aflate permanent la dispozitia lor. Sultanii turci aveau, de obicei, 300 de femei, iar gradele erau in ordine inversa decat la chinezi: cele de rangul unul erau doar slujnice, cele de rangul doi se culcasera o singura data cu stapanul, cele de rangul trei treceau frecvent prin patul acestuia si in sfarsit, cele de rangul patru erau considerate „favorite”, ele daruindu-i sultanului copii. Desigur, dintre acestea cea mai apreciata era cea care ii oferea suveranului primul nascut de stirpe barbateasca. Daca micutul devenea candva, la randul sau, sultan, mama lui era numita sultana „valide”, primind puteri discretionare asupra intregului harem.

Odaliscele au inventat jocul de carti

Spre deosebire de femeile din haremurile turcesti, care puteau fi si sclave sau prizoniere de razboi, imparatii chinezi nu acceptau decat fete de rang inalt, provenite din randurile aristocratiei si beneficiind de o educatie fara cusur. Femeile sultanilor primeau aceasta educatie abia in harem, ele avand dascali eunuci care le invatau sa scrie, sa citeasca, sa cante la instrumente muzicale, si fiind initiate in arta placerilor de catre concubinele mai experimentate, in asa fel incat sa stie cum sa trezeasca simturile sultanului. Ca o anecdota, sa adaugam ca tot femeile din harem au fost cele care au inventat jocul de carti, probabil din plictiseala... Femeile care ii daruiau fii sultanului aveau un statut social foarte ridicat. Ele primeau propriile apartamente, erau inconjurate de armate intregi de servitoare si eunuci si adunau averi fabuloase. La turci, ca si la chinezi, sultanul isi alegea partenerele nu vazandu-le direct, ci admirand tablourile acestora, pictate de artistii de la curte. Abia dupa ce parcurgea o intreaga asemenea „expozitie”, sultanul era in masura sa decida daca o femeie merita sau nu sa fie aleasa...

Recorduri incredibile

Printre cele mai numeroase hareme atestate ca atare un loc fruntas il ocupa cel al seicului arab Ghiyas-ud-Din Khilji, care a domnit in secolul XV. Pana la varsta de 50 de ani, cand a preluat tronul, la moartea tatalui sau, acesta se dedicase exclusiv pasiunilor sale: vanatoarea si strangerea cat mai multor femei in harem. Daca auzea despre existenta vreunei fete frumoase, Ghiyas nu se lasa pana nu o cucerea, ori cu bani, ori cu forta armelor, declansand adevarate razboaie din aceasta cauza. Regele Mongkut al Siamului (1804-1868) se putea lauda si el cu 9000 de sotii si concubine, care locuiau intr-un oras special construit pentru ele, Nang Harm (Orasul femeilor cu val). Inconjurata de ziduri puternice, asezarea nu gazduia decat femei si eunuci, orice barbat in putere care indraznea sa patrunda acolo fiind ucis pe loc. Nu-i de mirare ca, avand o asemenea „baza de reproductie”, suveranul siamez a lasat in urma 66 de copii... Un alt campion in domeniu a fost hanul mongol Kublai (1215-1294), ce dispunea de 7000 de concubine, care erau inlocuite la fiecare doi ani de alte fete, tinere si proaspete.

 

[Old DG]

Poze inedite din America anilor 1930, in plin boom economic!
http://www.filehost.ro/976001/America_1930_ppt/

 

[bodo]

Poltergeist – latura intunecata a paranormalului

Exista de cand lumea. Se intampla chiar langa noi, desi ne este greu sa acceptam ca asa ceva poate fi real. Nu stie nimeni cum l-au inteles si explicat primii oameni, dar poate ca acel cadavru vechi de 7000 de ani, descoperit in Bulgaria, peste care fusese asezata o piatra imensa, ar putea face lumina asupra vechilor credinte in spiritele malefice. Este terifiant, controversat, negru si de neinteles. Intr-un cuvant… Poltergeist.

Ceea ce este impresionant la un fenomen paranormal extrem, asa cum este poltergeistul, este faptul ca s-a manifestat in toate culturile lumii, inca de la inceputuri sub, strict, aceleasi caracteristici. Oameni care nu aveau cum sa se cunoasca, descriu experiente inspaimantatoare identice, si asta nu de ieri sau de azi, ci inca din cele mai vechi timpuri. Poate cea mai veche mentiune scrisa a unui fenomen de tip poltergesit vine din secolul I d.Hr., atunci cand istoricul roman de origine evreiasca, Flavius Titus, mentioneaza cazuri de „posedare” si „bantuire”, in termeni identici cu cei care descriu astazi activitatile poltergeist. Jacob Grimm, unul dintre celebrii frati Grimm, descrie in a sa Deutsche Mythologie, un amplu tratat de mituri si legende germanice, o serie de cazuri tipice de poltergeist. Cel mai cunoscut este cel care a avut loc la Bingen-am-Rhein, in anul 305, atunci cand in casa unui localnic oamenii au inceput sa fie ridicati in aer, aruncati din pat si loviti violent de o forta nevazuta. Marturiile vremii sustin ca pietrele se ridicau singure si erau aruncate spre trecatori de o mana invizibila, in timp ce acelora care indrazneau sa se apropie, aceeasi forta le sfasia hainele. In tot acest timp, in locuinta afectat de fenomenele misterioase se auzeau zgomote puternice si glasuri galagioase ale unor oameni ce nu puteau fi vazuti.

In calatoria pe care a efectuat-o in jurul Tarii Galilor, in 1191, preotul cronicar Giraldus Cambrensis nota in ampla sa lucrare, Itinerarium Cambriae, o intamplare pe care nu avea sa o uite niciodata. Acesta afirma ca intr-o casa din Pembrokeshire isi gasisera loc „spirite necurate”, si ca acestea aruncau murdarii si obiecte dure care persoanele aflate in apropiere. Mai mult, „spiritele” se adresau martorilor uluiti si, nu o data, au dezvaluit multimii secrete din vietile intime ale unora dintre cei prezenti.

Nu mai putin faimos este cazul „Tobosarului din Tedworth” din Anglia anului 1661 . Intamplarea a fost mentionata de filozoful Joseph Glanvill in lucrarea Saducismus Triumphatus, si face referire la intamplarile terifiante care au avut loc dupa arestarea unui tobosar vagabond. Acuzat ca obtinea bani prin mijloace necuvenite, tobosarul a fost inchis, iar toba sa a fost confiscata. Nu era decat inceputul cosmarului pentru locuitorii micutei asezari medievale. Imediat dupa arestare, pe timpul noptii, oamenii au inceput sa aude sunetele puternice ale tobei cu toate ca nimeni nu il putea vedea pe cel care provoca teribila harmalaie, iar manifestarile misterioase au durat saptamani in sir.

Iar daca la aceste intamplari o adaugam si pe cea din 1817, denumita „bantuirea vrajitoarei lui Bell”, un caz de altfel celebru in Statele Unite, nu putem decat sa intregim un tablou sumbru al fenomenelor poltergeist din istorie. Numerosi martori oculari au declarat ca la ferma lui John William Bell Sr., din Tennessee, au avut loc o serie de evenimente inexplicabile in anul de gratie 1817. Totul a inceput in momentul in care Bell Sr. a intalnit un animal nemaivazut, de o statura uriasa. Acesta avea trup de caine si cap de iepure, si a reusit sa fuga inainte de a fi prins in catarea armei de catre fermier. Imediat dupa aceasta intalnire, voci ale unor creaturi nevazute au inceput sa se faca auzite noapte de noapte. „Spiritele” radeau lugubru si atacau oamenii care venea in vizita la ferma. Intr-un final, ele au incetat in momentul mortii misterioase a lui John William Bell Sr. Langa trupul inert al acestuia a fost descoperit un flacon ce continea un lichid necunoscut. Testat pe pisica familiei, lichidul s-a dovedit a fi o otrava extrem de puternica si de rapida. Nimeni nu stie cine i-a dat flaconul fermierului si nici cum a fost acesta convins sa ii bea continutul.

Poltergeist in secolul XX
1972. Thorton Hearth, Anglia. In casa unei familii de mici industriasi englezi urma sa se petreaca unul dintre cele mai inspaimantatoare cazuri de poltergeist inregistrate vreodata.

Totul a inceput in luna august a acelui an, 1972. Trecuse de miezul noptii atunci cand membrii familiei in cauza au fost treziti de zgomotul asurzitor al radioului care pornise, pare-se, de unul singur si, in plus, isi si schimbase frecventa pe cea a unui post strain. Strania intamplare a fost urmata de caderea abajurului uneia dintre veiozele din casa. Doar coincidente ciudate, si-au spus proprietarii locuintei. Aceleasi intamplari au inceput insa sa se repete cu regularitate. Radioul pornea in timpul noptii in timp ce abajurul incepuse sa sara din ce in ce mai departe prin camera. Era doar inceputul unor fenomene care aveau sa se intinda pe aproape patru ani.

Intamplarile s-au agravat in Craciunul aceluiasi an. Familia ingrozita a descris cum pomul de iarna a inceput sa se zguduie violent, scuturat parca de o entitate nevazuta, iar un ornament a zburat prin incapere lovind pe unul dintre membrii familiei. Incepand din acea zi, zgomote de pasi si voci ciudate au inceput sa se auda in camerele in care nu ar fi trebuit sa se afle nimeni. Usile se deschideau cu zgomot, izbindu-se de pereti, iar becurile electrice din casa se aprindeau si se stingeau fara ca vreo persoana sa actioneze intrerupatoarele. Prietenii familiei au asistat neputinciosi la drama celor din casa si au propus acestora sa cheme mai multi preoti care sa le binecuvanteze locuinta. Dar acest lucru nu a facut decat sa inrautateasca lucrurile. In prezenta a numerosi martori, printre care politisti, preoti si chiar ziaristi, fenomenele terifiante au continuat. Scaunul pe care se afla unul dintre politisti s-a ridicat impreuna cu acesta in aer, prabusindu-se apoi pe podea. Obiectele au inceput sa zboare prin casa si sa ii loveasca pe cei prezenti. Cele patru sedinte de exorcizare a casei nu au dat niciun rezultat.

In disperare de cauza, familia a apelat la un medium. Acesta le-a spus ca in locuinta se afla trei spirite: cel al unui fermier pe nume Chatterton, al sotiei acestuia si al unei batrane carunte, care poarta un sort alb de bucatarie. Se parea ca spiritele devenisera violente pentru ca locuinta, pe care o considerau a lor, fusese ocupata de straini. Spre surprinderea tuturor, atunci cand au fost verificate arhivele primariei locale, s-a aflat ca, intr-adevar, un anume Chatterton locuise in aceeasi casa undeva prin secolul al XVIII-lea. Familia a parasit locuinta dupa ce membrii sai au declarat ingroziti ca pe ecranul televizorului aparuse chipul lui Chatterton. Acesta nu spunea nimic, dar parea sa ii urmareasca cu o privire amenintatoare pe cei aflati in fata televizorului. Odata cu plecarea proprietarilor, orice fenomen poltergeist a incetat si nu a mai fost raportat niciun alt incident de catre cumparatorii casei.

Iar acesta nu este decat unul dintre miile de cazuri raportate anual in intreaga lume.

Poltergeist VS Stiinta
Termenul impamantenit de poltergeist vine din limba germana si s-ar traduce prin „spirit zgomotos” (poltern – a face zgomot, geist – fantoma, spirit). Ideea care a dus la aparitia unui asemenea cuvant a fost aceea a entitatilor nevazute care se manifesta violent, mutand obiectele si facand sa leviteze oameni si animale. A existat initial o confuzie intre aparitiile fantomelor, asa numitele bantuiri, si poltergeist. Specialistii in paranormal considera insa ca aceste doua manifestari sunt, in realitate, complet diferite.

Daca in cazul bantuirilor este vorba de spiritul unei persoane decedate intr-un anume loc, in cazul poltergeistului este posibil ca fantomele sa nu existe deloc. Cel mai probabil, sustin oamenii de stiinta, este vorba de o forma puternica, inconstienta si incontrolabila de psihokinezie. De altfel, numele stiintific pentru astfel de fenomene este Psihokinezie Spontana Recurenta (RSPK). In atari situatii, se pare ca o persoana influenteaza, fara sa vrea, aparitia cazurilor de poltergeist. In plus, chiar daca impart elemente comune (aparitiile, zgomotole, mirosurile si miscarea obiectelor), bantuirile si poltergeistul se diferentiaza prin modul de manifestare. O bantuire nu este niciodata violenta, desi spaima este probabil al fel de mare. In cazul poltergeistului, pericolul la adresa celor vii este extrem de mare si se poate solda, uneori, chiar cu moartea celor prezenti.

Atunci, ce anume genereaza aparitia unor fenomene de acest gen?

Lasand la o parte farsele si glumele nesarate ale unora, cazurile de poltergeist care se afla in afara oricarui dubiu au la baza prezenta unui agent uman. Cercetarile au demonstrat ca, in majoritate, astfel de agenti sunt reprezentati de adolescenti si copii. Cea mai plauzibila explicatie stiintifica, daca o putem numi astfel, este aceea ca schimbarile hormonale majore din perioada pubertatii, intensitatea maxima a trairilor, specifica varstei copilariei si adolescentei, pot activa anumite parti ale creierului vinovate de producerea psihokineziei. In astfel de situatii, au loc fenomene de tip poltergeist. Este deja celebru cazul in care birourile unei companii germane au fost afectate de aceleasi zgomote inexplicabile, de obiecte care zboara fara motiv si de geamurile care se spargeau fara a fi fost atinse. „Vinovata” de situatie s-a dovedit a fi o secretara care, fara sa realizeze, genera intregul spectacol grotesc. In momentul in care a fost eliberata din functie, fenomenele poltergeist au incetat.

Evident, exista si sceptici care sustin ca in intreaga lume exista zeci de milioane de adolescenti care au trecut prin traume sau care sufera din cauza modificarile hormonale. Si cu toate acestea, doar un procent extrem de mic din randul acestora ajunge sa genereze cazuri de poltergeist. Ce anume se poate spune despre situatiile in care a fost dovedit ca fenomene paranormale aveau loc fara ca in apropiere sa se afle vreo persoana cu probleme de natura emotionala? In aceeasi ordine de idei, ce explicatii pot fi oferite acelor manifestari in care se aud voci, si asta in situatia in care toti cei prezenti sunt monitorizati atent? Evident, religia poate oferi o explicatie. Demonii sau, mai rar, spiritele care nu au reusit sa isi gaseasca drumul catre Lumea de dincolo, se intorc printre cei vii. Prezenta lor poate fi una prietenoasa sau poate deveni violenta, in functie de personalitatea fiecarei entitati. Ramane la alegerea fiecaruia ce explicatie i se pare mai plauzibila.

Un singur lucru este insa cert. Faptul ca astfel de fenomene apar in toate colturile lumii, in culturi si medii diferite, ca sunt relatate de mii de ani si ca natura lor ramane inca una inexplicabila, face ca poltergeistul sa fie, probabil, cel mai mare si mai complex mister din lumea activititatilor paranormale.

 

[anuk]

Cele mai bizare recorduri ale Antichitatii


Performantele extreme si curiozitatile au fascinat umanitatea inca din zorii ei. Evident, Antichitatea nu face nici ea exceptie de la aceasta regula iar cea mai buna dovada in acest sens o reprezinta cele 7 minuni ale lumii. Acestea sunt, insa, cele mai cunoscute. Pe langa piramide, Colosul din Rhodos sau Farul din Alexandria, lumea antica se mai dadea in vant si dupa statistici, recorduri si informatii mai putin obisnuite, iar cei care sa le aduca in atentia publicului nu erau nici ei putini. De la cel mai mare schelet uman la cele mai desfranate femei, de la cel mai potent barbat pana la cel mai rau vecin, si de la cele mai ciudate armuri pana la cei mai mari betivi din Antichitate, ei bine, acestea erau subiecte de care nu se sfiau sa scrie nici chiar cei mai mari invatati ai acelor vremuri...

Despre oameni
Cei mai inalti oameni - Conform invatatului latin Aulus Gellius (125-180 d.Hr.), limita pana la care un om se poate inalta este cea de sapte picioare (2,07 metri). Cu toate acestea, Pliniu cel Batran (23-79 d.Hr.), in a sa Istorie Naturala, pomeneste cazul unui arab pe nume Gabarra care a fost adus in fata imparatului Claudiu ca o curiozitate extrema. Sclavul masura nu mai putin de 2,89 metri inaltime. Acelasi Pliniu sustine, insa, ca nu Gabarra era recordmanul absolut ci un cuplu roman, Pusio si Secundilla, ambii cu o inaltime de 3,02 metri. Istoricul mentioneaza chiar si locul in care au fost ingropati cei doi, anume gradinile vilei lui Salustius.

Cei mai scunzi oameni - Tot Pliniu cel Batran aminteste si de cel mai scund om despre care ar fi existat mentiuni scrise in Antichitate. Este vorba de piticul Conopis, sclavul preferat al Iuliei, nepoata imparatului Octavian Augustus. Conform marturiilor ilustrului istoric roman, Conopis nu ar fi depasit inaltimea de 70 de centimetri. El este, insa, contrazis de Suetonius, un alt autor celebru al Antichitatii, care afirma ca Lycius, un cavalerist roman din vremea aceluiasi Augustus, avea o maxima inaltime de 60 de centimetri.

Cel mai puternic om - Gladiatorul Athanatos (Nemuritorul) putea candida cu succes, in opinia lui Pliniu cel Batran, la titlul de cel mai puternic om din lume. Istoricul sustine ca luptatorul aparea echipat cu o platosa de plumb ce cantarea nu mai putin de 163 de kilograme, si asta in conditiile in care greutatea maxima pe care un legionar roman trebuia sa o care era de doar 35-40 de kilograme. Si totusi, un centurion din garda personala a imparatului Augustus, Vinnius Valens, se spune ca era atat de puternic incat putea ridica de la pamant o caruta plina cu amfore de vin si ca putea opri un car de curse aflat in plina viteza. De altfel, ispravile sale herculeene i-au fost notate in detaliu pe piatra funerara din Roma, chiar la dorinta acestuia

.Cei mai longevivi oameni - Mare amator de curiozitati, Pliniu cel Batran nu uita sa mentioneze si recordurile absolute legate de varsta pe care o poate atinge un om. El sustine ca la Roma exista un anume Marcus Aponius, un barbat cu venerabila varsta de 140 de ani. Totusi, un recensamant din anii 70 d.Hr. arata ca in peninsula italica traiau 4 barbati cu aceasta varsta si tot atatia de cate 137 de ani. Un caz cert, desi mai putin spectaculos decat Marcus Aponius, este cel al oratorului Gorgias din Sicilia, omul care a atins varsta de 108 ani, o performanta incredibila pentru acele vremuri.

Cei mai virili barbati - Daca Aristotel sustinea convins ca un barbat poate procrea doar pana la varsta de 70 de ani, in timp ce o femeie poate da nastere doar pana la 50 de ani, Pliniu cel Batran il contrazice, mentionand cazul cenzorului Cato, fericitul tata al unui baiat pe care l-a conceput la varsta de 80 de ani. Si cu toate acestea, regele Masinissa al Libiei (240 - 148 i.Hr) detine un record de invidiat de toti barbatii din lumea romana, acolo unde virilitatea era aproape un cult, el devenind tata la incredibila varsta de 88 de ani.

Despre sex, dragoste si vicii
Cea mai lunga partida de sex - Ii apartine Messalinei, sotia imparatului Claudius. Conform lui Dio Cassius (155 - 229 d.Hr.), aceasta ar fi provocat-o la un duel nonconformist pe cea mai cunoscuta prostituata din Roma, castigatoare urmand a fi desemnata cea mai rezistenta din punct de vedere sexual. Prostituata a abandonat dupa 24 de ore, Messalina rezistand cu o ora mai mult. In tot acest timp, imparateasa a fost satisfacuta de nu mai putin de 25 de barbati. Tot Messalina detine si recordul pentru cea mai desfranta femeie a Antichitatii, nicio alta pretendenta la acest trist titlu nereusind mai multe infamii decat ea, ne asigura acelasi Dio Cassius.

Cel mai rezistent barbat din punct de vedere sexual - O varianta masculina a desfranatei Messalina o reprezenta imparatul Commodus. Acesta era deosebit de apreciat si laudat pe strazile Romei pentru faptul ca nu era seara in care sa nu se retraga in dormitorul sau insotit de 300 de concubine alese pe spranceana dintre prostituate si femei libere, laolalta. Ca si cum nu era de ajuns, imparatul cumparase si 300 de sclavi homosexuali.

Cei mai mari betivi ai Antichitatii - Locuitorii Bizantului isi creasera o faima atat de mare de bautori inveterati, incat in toata lumea antica umbla vorba ca acestia locuiesc mai mult in bodegi decat in propriile case, acestea din urma fiind inchiriate calatorilor si negustorilor. Istoricul Aelian (175-235d.Hr.) sustine chiar ca in timpul unui asediu, generalul Leonides a fost nevoit sa ordone crearea unor bodegi mobile pe metereze, astfel incat soldatii sai sa nu mai dezerteze pentru a-si umple burtile cu vin in oras.

Cea mai lunga perioada de virginitate - Iulius Cezar mentiona in a sa De Bello Gallico ca triburile germanice aveau un obicei cel putin ciudat pentru un roman obisnuit cu moravurile Cetatii Eterne. Astfel, era considerata o mare rusine pentru un barbat sa cunoasca femeia inaintea varstei de 20 de ani. De altfel, cei care reuseau sa isi pastreseze castitatea cat mai mult se bucurau de mare stima in randul conationalilor lor. Se credea ca aceasta practica ii facea pe barbati mai puternici, mai inalti si mai buni luptatori. Cei mai rai vecini ai lumii antice - Tot Iulius Cezar sustine ca germanicii, prin natura lor razboinica, erau cei mai rai vecini pe care cineva ii putea avea. Idealul unui asemenea barbar era sa traiasca singur intr-o padure, conform scrierilor dictatorului roman. Aceasta insemna ca reusise sa isi izgoneasca toti vecinii din jur.

Despre razboi
Cel mai de succes gladiator - Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) sustine ca doar imparatul Commodus putea detine un astfel de record. Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule si renumit pentru faptul ca nu pregeta sa coboare in arena alaturi de gladiatori, Commodus a iesit invingator de 735 de ori din tot atatea infruntari. In medie, un gladiator isi gasea sfarsitul dupa aproximativ 10 confruntari. Cu toate acestea, pe piatra funerara a unui gladiator pe nume Flamma se indica faptul ca razboinicul a participat la 33 de lupte, a invins in 21 dintre ele, a pierdut 8 si a fost gratiat de 4 ori.

Cel mai inalt turn de asalt - In timpul asediul asupra cetatii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldatilor si inginerilor sai sa ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodata. Uriasa masinarie de razboi avea, in momentul finalizarii constructiei, o inaltime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 - 21 i.Hr.). Acelasi istoric sustine ca platforma ultimului dintre cele noua nivele avea o suprafata de 82 de metri patrati, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile sa arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme. Faptele sunt confirmate si de scriitorul, inginerul si arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma ca turnul nu a ajuns niciodata sa isi indeplineasca scopul, si asta pentru ca, datorita greutatii sale enorme, el s-ar fi scufundat in dejectiile aruncate de locuitorii cetatii Rhodos in calea sa. Intr-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicata o ofranda in cinstea zeului Helios.

Cea mai ciudata armura - Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.

Cea mai neconventionala arma - Pe cand asediau cetatea greceasca Ambrakia, in anul 189 i.Hr., romanii s-au vazut pusi in fata primului gaz de lupta, o arma cel putin neconventionala pentru acele timpuri. Incapabili sa se apropie de ziduri prin intermediul masinariilor lor de razboi, romanii au sapat tuneluri prin care sa iasa in spatele zidurilor inamice. Planul lor a fost, insa, dejucat iar grecii au plasat in tunelul roman un cazan ciuruit plin cu carbuni aprinsi si pene. Fumul gros si inecacios a fost suficient ca sa ii determine pe romani sa renunte la planul lor. Marturia apartine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr).

Cea mai slaba cavalerie - Renumiti pentru modul lor de viata desfranat, lasciv si luxos, locuitorii orasului Sybaris au dat chiar nastere termenului de sibarit (persoana care traieste in lux si desfrau). Astfel, una dintre placerile acestor oameni era aceea de a-si vedea caii dansand la banchete, o placere care se transformase intr-un veritabil obicei. Traditia s-a dovedit, insa, fatala in momentul unei batalii cu armata cetatii rivale, Croton. Intamplarea cu iz de anecdota este sustinuta atat de istoricul latin Aelian, cat si de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.). Cunoscand obiceiul sibaritilor de a-si invataa caii sa danseze, sute de soldati din Croton au venit pe campul de lupta inarmati... cu instrumente muzicale. Atunci cand harmalaia muzicantilor improvizati a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au inceput sa isi execute tumbele si piruetele binecunoscute, fiind incapabile sa execute un atac. Victoria in acea zi a revenit, evident, soldatilor din Croton. Cea mai stupida infrangere - In timpul invaziei celtilor in Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisa de o intamplare cel putin neobisnuita. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirma ca intr-o noapte fatidica, in apropiere de Delfi, celtii au fost cuprinsi de nebunia lui Pan (de aici si termenul de panica), crezand ca sunt atacati de eleni. Nici vorba de asa ceva, dar celtii s-au retras in graba lasand in urma 10.000 de morti. Se pare ca in retragerea lor pripita, atacatorii si-au ucis inclusiv tovarasii mai lenti de picior, totul pentru a grabi marsul supravietuitorilor.

Despre mistere
Cel mai misterios exponat - Amiralul cartaginez Hanno a efectuat in secolul al VI-lea i.Hr. o calatorie de-a lungul coastei apusene a Africii. Conform spuselor sale, preluate de istoricul Pliniu cel Batran, Hanno si marinarii sai au observat grupuri de oameni neobisnuiti pe tarmul Continentului Negru. Femeile aveau trupul complet acoperit cu par, in timp ce barbatii erau atat de puternici si de agili incat nu a putut fi prins niciunul. In schimb, doua femei au fost ucise si jupuite, iar pielea lor a fost expusa ca o curiozitate intr-un templu din Cartagina. Se pare totusi ca Hanno reusise sa captureze doua... gorile, animale complet necunoscute in bazinul mediteranean.

Cea mai mare fosila umana - Acelasi Pliniu cel Batran afirma in Istoria Naturala ca, in timpul unui cutremur devastator care a lovit Creta, un intreg perete de munte s-a naruit complet. Catastrofa a dezvaluit cretanilor ramasitele misterioase ale unui individ de proportii uriase. Masuratorile au aratat ca oasele apartineau unui barbat cu o inaltime de 20,4 metri.

Cel mai mare dinte - Un caz asemanator este mentionat si de catre Phlegon din Tralles (sec II d.Hr.), cel care sustine ca, in timpul domniei lui Tiberius, la curtea acestuia din insula Capri a fost adus un dinte uman urias, de 30 de centimetri lungime, dinte dezvelit in urma unui cutremur ce avusese loc in Asia Mica. Mai mult, cei care i-au adus dintele imparatului, sustineau ca se afla in posesia unui schelet colosal. Tiberius nu a acceptat, insa, ca acesta sa fie transportat, multumindu-se cu o copie a craniului in marime naturala. Tiberius si-a motivat alegerea prin respectul cuvenit celor trecuti in nefiinta, fie ei uriasi sau oameni normali.

Cea mai mare sepie capturata vreodata - Cu o meticulozitate specifica doar marilor istorici si naturalisti, Pliniu cel Batran mentioneaza un caz cel putin ciudat petrecut in sudul peninsulei Iberice, in orasul Crateia, in jurul anului 150 i.Hr. Istoricul sustine ca o sepie de dimensiuni colosale isi facuse un obicei din a patrunde in bazinele artificiale ale localnicilor si de a se infrupta cu pestele acestora. Atunci cand a fost prinsa si ucisa, ea a fost adusa in fata generalului roman Lucullus, care si-a notat in detaliu dimensiunile acesteia. Astfel, sepia uriasa avea un cap echivalent cu 15 amfore, aproximativ 390 de litri, iar tentaculele sale se intindeau fiecare pe lungimea de 9 metri. Resturile bestiei cantareau nu mai putin de 230 de kilograme, in timp ce ventuzele sale erau echivalentul unor cupe cu capacitatea de 10 litri. Cel mai violent peste - Claudius Aelianus - "Aelian" (175-235 d.Hr.) mentioneaza existenta unui peste de dimensiuni uriase, inarmat cu dinti taiosi, mult mai mare decat un rechin, care se dadea in vant dupa carnea umana si care obisnuia sa rastoarne fara mari probleme ambarcatiunile pescarilor. Acelasi Aelian sustine ca monstrul putea crea valuri uriase in momentul in care izbea apa cu coada si ca astfel arunca oamenii de pe stanci. Se pare ca monstrul descris de Claudius Aelianus nu era altceva decat un casalot.
Sursa: Cartea recordurilor lumii antice - Allan&Cecilia KlynneEditura Hous of Guides,

 

[bodo]

Enigmele deja vu sau amintirile despre viitor

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.

Unele persoane ajung pana in punctul in care pot da detalii amanuntite despre locuri pe care le vad pentru prima oara ca si cum, intr-o experienta sau existenta anterioara, ar fi trait exact aceleasi senzatii, iar sentimentul de deja vu poate fi atat de intens incat apare tendinta de a fi asociat cu aspecte mistice ale vietii. Este deja celebru cazul lui Carl Gustav Jung, ilustrul psiholog elvetian si fondator al psihologiei analitice, cel care a descris un puternic sentiment de deja vu in momentul in care s-a aflat in fata unui tablou ce ilustra un medic. Senzatia de familiaritate a psihologului fata de pantofii si hainele personajului din tablou l-a determinat intr-un final pe acesta sa concluzioneze: persoana pictata era el insusi in timpul unei vieti anteriorare, explicatie cel putin ciudata, tinand cont ca este vorba de unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai secolului XX.

Ce este senzatia de deja vu?

Desi in prezent exista peste 40 de teorii care incearca sa explice bizarele feste ale mintii umane, oamenii de stiinta sunt inca rezervati asupra acestui delicat subiect. Primul care a analizat senzatiile de deja vu si cel care, de altfel, a impamantenit acest termen, a fost medicul francez Emil Boirac. In volumul sau intitulat "L'Avenir des Sciences Psychiques", volum ce a fost publicat in anul 1876, omul de stiinta francez definea trei tipuri de deja vu: deja vecu – deja trait, deja senti – deja simtit si deja visite – deja vizitat. Ulterior, derivat din primele trei tipuri, a fost definit si sentimentul de deja entendu – deja auzit, precum si antonimul jamais vu – nemaivazut, senzatie opusa celei de deja vu, in care o persoana revenita intr-un loc familiar, spre exemplu, realizeaza ca nu mai recunoaste nimic.

Desi senzatiile de deja vu apar pe toata durata vietii, medicii au reusit sa identifice intervalele de varsta in care ele apar cel mai des, asta si ca o explicatie e existentei lor. Varstele critice sunt cele cuprinse in intervalul 15 – 19 ani si 35 – 40 de ani. Daca in cazul adolescentilor o posibila explicatie a aparitiei senzatiei de deja vu este data de reactia creierului in fata unor experiente noi si intense pe care subiectul nu le-a mai trait, in cazul persoanelor de varsta medie, vinovata de senzatiile misterioase ar fi criza varstei mijlocii, cea care incepe sa le joace feste subiectilor, dandu-le acestora false senzatii despre experiente care nu au avut loc.

Posibile explicatii ale sentimentului de deja vu

Dat fiind faptul ca senzatiile de deja vu nu sunt anuntate de simptome si nu dureaza mai mult de 30 de secunde, fenomenul in sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de stiinta care a incercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a vazut in falsele amintiri un rezultat al reprimarii inconstiente a memoriei de catre creierul uman in fata unor experiente traumatizante traite la o varsta frageda. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioada din secolul XX, pana in momentul in care deja vu-ul a reintrat in atentia oamenilor de stiinta.

Ignorate o buna perioada de timp in mediile academice, datorita tot mai desei lor asocieri cu fenomene care ies din sfera stiintei (reincarnarile, fenomenele OZN sau parapsihologia), senzatiile de deja vu au reintrat de curand in atentia cercetatorilot dupa ce acestia au reusit sa aprofundeze studiul creierului uman.

Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de catre cercetatori este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii si a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscuta sub numele de atentie distributiva sau teoria mesajelor subliminale. Intr-unul dintre testele efectuate de cei doi oameni de stiinta, acestia au prezentat unui grup de studenti o serie de fotografii ale unor locatii pe care nici unul dintre subiecti nu le mai vazuse vreodata. Cu putin timp inainte de inceperea testelor, cercetatorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca in creierul unei persoane sa poate fi inregistrata imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta sa fie constienta), o parte din studentii participanti la experiment. Rezultatul a fost ca persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat ca au un straniu sentiment de familiaritate fata de imaginile din fotografii, desi acest lucru ar fi fost, in mod normal, imposibil.

O alta teorie acceptata de catre oamenii de stiinta este cea a medicului olandez, Hermon Sno. Acesta sustine ca memoria se comporta asemenea unei holograme, creierul fiind capabil sa creeze imagini tridimensionale ale unor fragmente minuscule de amintiri sau senzatii. Conform cercetatorului olandez, senzatia de deja vu nu ar fi altceva decat reminiscente ale unor asemenea imagini holografice create de creierul nostru, imagini care, din stare latenta, revin la suprafata in momentul in care gasesc un corespondent in lumea reala.

Nu putea lipsi din aceasta lista psihiatrul american Robert Efron, cel care a dat nastere teoriei care ii poarta numele si care mai este cunoscuta si ca teoria procesarii duale. In urma studiilor efectuate pe pacientii din Spitalul de Veterani din Boston, Efron a concluzionat ca senzatia de deja vu isi are explicatia in procesele neurologice. Astfel, creierul care este asaltat zilnic de milioane de informatii poate sa nu se sincronizeze perfect atunci cand este vorba de asimilarea acestora. Medicul american a observat ca emisfera stanga a creierului este responsabila de sortarea si asimilarea informatiilor primite. De asemenea, omul de stiinta a sesizat faptul ca senzatiile pot fi percepute cu o anumita intarziere, fapt ce duce la inregistrarea acestora ca experiente trecute, in realitate ele nefiind mai vechi de cateva secunde.

Senzatia de deja vu si visele premonitorii

Una dintre cele mai aprigi dispute ale oamenilor de stiinta este cea legata de asocierea senzatiei de deja vu cu visele premonitorii. Omul de stiinta elvetian Arthur Funkhouser sustine ca visele pot fi cauza misterioaselor amintiri despre viitor. Desi nu exista o explicatie general acceptata a aparitiei unor asemenea vise, testele efectuate de savantul elvetian pe studentii de la Universitatea Oxford arata ca un procent de aproape 13 % dintre persoane au intr-adevar vise premonitorii. Un studiu realizat in 1988 de un psihiatru american, Dr. Nancy Sodow, confirma teoria lui Arthur Funkhouser, desi procentul indicat de aceasta din urma nu este mai mare de 10%.

Si totusi, in ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja vu, oamenii de stiinta recunosc faptul ca teoriile emise in ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasle senzatii. Probabil ca tehnologia viitorului sau intelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totala a acestor fenomene. Pana atunci, lupta dintre stiinta si pseudostiinta poate lasa loc interpretarilor de orice fel.

BIZZARE FACTS

•Desi nu este considerat drept un sentiment de deja vu, senzatia pe care au pilotii in timpul zborurilor cu avioane supersonice este similara cu cea pe care copiii o au in visele lor. Visele in care este retraita senzatia de zbor apar numai in timpul copilariei si dispar odata cu varsta adolescentei. Cu toate acestea, exista un procent, desi extrem de mic, al persoanelor care au declarat ca viseaza ca zboara chiar si la maturitate.
•Multi dintre cei care au experimentat senzatia de deja vu, sustin ca aceasta apare in urma rapirilor extraterestre si ca urmare a reprimarii memoriei de catre potentialele fiinte din spatiul extraterestru. Sedintele de hipnoza nu au adus nici un rezultat plauzibil, atata vreme cat unele concluzii par sa sustina asemenea declaratii hazardate.
•Desi o senzatie de deja vu nu dureaza mai mult de 30 de secunde, exista persoane pentru care un astfel de sentiment dureaza mult mai mult, fara a fi asociat cu vreo boala psihica. Este celebru cazul unui inginer britanic pensionat care s-a plans in repetate randuri familiei de prezenta unor indelungate senzatii de deja vu. Sfatuit de membrii familiei sa viziteze o clinica de psihologie, acesta a raspuns resemnat: „Nu are nici un rost. Stiu deja cum va fi”. Cazul a fost studiat de Dr. Chris Moulin, pisholog in cadrul Universitatii din Leeds. Cercetatorul a declarat ca a fost socat in momentul in care, intalnindu-l pe britanicul in cauza, acesta i-a descris in detaliu parintii pe care nu exista nicio posibilitate sa ii fi intalnit vreodata.

http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Haremul - inchisoarea femeilor favorite (2)



Atunci când auzim cuvântul harem, imaginatia ne poarta imediat catre tarâmuri exotice, catre palate fabuloase, desprinse parca din "o mie si una de nopti", catre frumoase diafane, cu trupurile invaluite in valuri stravezii si cu chipurile ascunse privirii muritorilor de rând, lasând sa se vada doar ochii migdalati... Adevarul este insa mai putin romantic decât aceasta imagine languroasa, intrucât de-a lungul vremii haremurile au reprezentat locuri unde s-au tesut cele mai mârsave intrigi si s-au comis cele mai groaznice crime. O istorie a acestor stabilimente fascinante si in egala masura terifiante ne-am propus sa va infatisam in rândurile ce urmeaza...

Suveranul se culca in fiecare noapte cu o fecioara

Marele cuceritor mogul Akbar (1542-1605) a dobândit, de-a lungul domniei sale asupra Indiei, mii de sotii si concubine. Luminatul suveran nu era deloc pretentios in ceea ce priveste vârsta lor sau aspectul fizic, intrucât singurul lucru dupa care se ghida era importanta politica a acestor "achizitii". Asa se face ca in haremul sau convietuiau fetiscane abia iesite din copilarie, cu femei aproape batrâne, dar care se inrudeau cu stapânitorii regatelor invecinate, asigurându-i astfel abilului rege aliati puternici.

Mai mult decât atât, Akbar si-a format chiar o garda personala de "amazoane" din Rusia si Abisinia, care-l aparau cu indârjire de orice tentativa de asasinat - si acestea nu au lipsit. Desi se declara un musulman fanatic, Akbar nu avea nici un fel de retinere in a incalca regulile impuse de Coran, intretinând peste 300 de neveste "cu acte in regula" cum am spune noi. Un supus al lui Akbar, nobilul Ismail Quli Khan, intretinea, la rândul sau, un harem de 1200 de femei. El era atât de gelos, incât, neincrezator in eunuci, poruncea ca ferestrele palatului unde locuiau frumoasele sale concubine sa fie sigilate, peste zi. Grija exagerata pentru femeile lui i-au atras insa ura acestora, iar Quli Khan a pierit otravit.

Si regele Marocului, Mulai Ismail (1646-1727), manifesta o apetenta deosebita pentru sexul slab, adapostind in palatul sau aproape 4000 de tinere fete. Istoricul britanic Ockley scrie, citând surse apropiate suveranului african, ca acesta "se culca in fiecare noapte cu câte o fecioara". Haremul sau era probabil cel mai cosmopolit din câte se cunosc, caci aici se regaseau fete din Spania, Italia, Georgia, Arabia, Anglia, Franta, Rusia si din multe alte tari. Pentru a nu veni in contradictie cu preceptele musulmane, fetele erau convertite - la nevoie, prin tortura - la Islam.

Pe "scaunul placerilor"

Tot un conducator cu vadite deviatii de comportament si cu un apetit sexual insatiabil a fost si imparatul chinez Yang Ti, din dinastia Sui (569-618), posesor al unui harem de 3000 de femei. Printre metodele sale de a face amor se numara si asa-numitul "scaun al placerilor", inventie a mestesugarilor de la curtea sa. Indata ce o femeie se aseza pe scaunul respectiv, se trezea imobilizata de niste catuse metalice, ce ieseau din el, picioarele ii erau departate iar un mecanism ii impingea trupul in fata, expunându-l astfel poftelor imparatului. Când calatorea, acesta avea permanent la dispozitie zece fetiscane goale, plimbate in trasuri deschise, inaintea sa, gata oricând sa-l satisfaca.


Sahul persan Firuz, ce a domnit intre 1351 si 1388, si-a neglijat total atributiile de conducator, lasând guvernarea tarii in seama vizirilor sai si dedicându-se "colectionarii" de femei. Negustorii lui strabateau lumea in lung si-n lat, selectând cele mai frumoase femei si trimitându-le stapânului, care nu se uita la bani... Trecând la islamism, el a consultat invatatii musulmani si, când a aflat ca religia ii permite sa se insoare cu 300 de femei, a facut nunta cu toate 300 intr-o singura zi. In ciuda exceselor sale sexuale, sahul a trait pâna la 80 de ani, având o sanatate de fier si o vedere excelenta, dovada certa asadar ca lipsa activitatii sexuale duce la orbire...

Misteriosul palat Topkapi

Revenind la sultanii turci, cei mai faimosi posesori de haremuri din lume, sa spunem ca initial, pâna la stabilirea capitalei Imperiului Otoman la Constantinopole-Istanbul, femeile nu aveau un palat special destinat, ci traiau in apartamentele sultanului ori il insoteau pe sultan in expeditiile sale razboinice, alaturi de o numeroasa suita. Abia dupa caderea Bizantului, Mehmed al II-lea va ridica palatul Topkapi, resedinta suveranilor turci pentru urmatoarele patru secole. In limba turca, Topkapi inseamna "poarta cu tunuri", trimitere la faptul ca palatul era puternic fortificat, fiind inaltat pe o colina, intre Bosfor, Cornul de Aur si tarmul Marii Marmara.

Nu trebuie sa ne imaginam insa ca Topkapi era un palat destinat exclusiv haremului. Initial, el adapostea intreaga curte otomana, aproape patru mii de sclavi, functionari si militari, dedicati trup si suflet slujirii sultanului. Daca in aripa palatului numita "selamlik", barbatii aveau acces, caci aici sultanul isi primea oaspetii si se sfatuia cu ministrii sai, in harem nimeni, in afara eunucilor albi sau de culoare, nu putea patrunde. Cele mai apreciate odalisce proveneau din Caucaz si erau faimoasele sclave circaziene. Dar nici europencele nu erau de lepadat.

Roxelana - o odalisca, ajunge stapâna Imperiului

De altfel, mama lui Mehmed Fatih a fost o sclava provenita de pe coasta Adriaticii, Dobra, o fiica a doamnei Chiajna (apriga vaduva a lui Mircea Ciobanu) a fost daruita sultanului Murad al III-lea, iar Roxelana, sotia lui Soliman Magnificul, era rusoaica. Aceasta femeie apriga a condus practic destinele Imperiului Otoman in perioada lui de apogeu; dupa ce l-a convins pe Soliman sa-l numeasca pe Ibrahim-Pasa, favoritul ei, mare vizir, aceeasi Roxelana, vazând ca demnitarul nu-i mai asculta ordinele, a tesut intrigi, determinându-l pe sovaielnicul Soliman sa ordone executarea lui. Când noul vizir, Lufti-Pasa, l-a avertizat pe sultan ca niciodata in istoria Imperiului nu se mai pomenise ca femeile din harem sa dicteze decizii politice, s-a trezit si el inlaturat.

Roxelana a manevrat in asa fel incât fiul ei preferat, Mehmed, sa fie numit succesor al sultanului, in locul lui Mustafa, cel mai vârstnic fiu al lui Soliman, un tânar sârguincios si talentat, caruia toti ii prevesteau o domnie glorioasa. Intrigile Roxelanei l-au facut insa pe Soliman sa-si piarda capul si sa porunceasca decapitarea lui Mustafa... Dar curând, si Mehmed, beizadeaua aleasa, a murit si in locul sau va domni un alt fiu al rusoaicei, Selim, poreclit, din pricina viciului sau, "cel betiv". El si-a dedicat viata placerilor, intretinând un numeros harem si schimbându-si deciziile, ca si Soliman, in functie de influenta favoritelor sale. Unul dintre sultanii cei mai ahtiati dupa placeri carnale a fost Murad al III-lea (1546-1595), care a preferat sa-si petreaca viata izolat intre zidurile haremului, in vreme ce imperiul cladit de Baiazid, Mehmed Fatih si Soliman se risipea...

Placerea cea mai mare a acestui sultan era sa priveasca zbenguiala odaliscelor, pe când acestea se imbaiau, goale, inaintea lui. Se pare ca acest act de voyeurism avea un efect deosebit de excitant, de vreme ce sultanul a lasat in urma nu mai putin de 103 odrasle, care s-au macelarit apoi intre ele, slabind considerabil forta otomanilor. De altfel, timp de aproape sapte decenii, pâna in 1656, Imperiul va fi guvernat nu de sultani, ci de concubinele lor, aceasta perioada ramânând in istorie sub denumirea de "sultanatul femeilor".

Cum aratau insa frumoasele de ai caror nuri se bucurau sultanii? Erau frumoase, trebuie sa o spunem, dupa standardele musulmane, caci ambasadorii straini care aveau ocazia rarisima de a le vedea le considerau "munti de grasime", din simplul motiv ca pentru musulmani frumusetea era data si de numarul kilogramelor. Ca urmare, femeile din harem nu doar ca erau epilate, parfumate si date cu henna, un fel de praf de carbune, cu care li se pictau pleoapele si partile intime, dar si supuse unui regim barbar de ingrasare, fiind indopate cu carne grasa si dulciuri!

 

[bodo]

Reincarnarea, ADN-ul spiritului

Gnosticii credeau in reincarnare. Dupa cum se stie, Evanghelia dupa Ioan este impregnata cu gnosticism, iar printre Parintii Bisericii se numara remarcabili gnostici: in primul rand Origene, dar si Clement din Alexandria, ori Sfantul Ieremia. Toti acestia au fost convinsi ca spiritul se reincarneaza, teorie antica a umanitati, intalnita la egipteni, indoeuropeni si in aproape toate marile doctrine ezoterice. Abia in anul 325 d.Hr. a inceput o ampla actiune de “purificare” a doctrinei crestine. Imparatul Constantin cel Mare, impreuna cu mama sa, Elena, scot din Noul Testament orice referinta la ideea reincarnarii. Iar al doilea Consiliu din Constantinopol le valideaza definitiv initiativa in 553 d.Hr., declarand reincarnarea drept erezie.

Gnosticii credeau in reincarnare. Dupa cum se stie, Evanghelia dupa Ioan este impregnata cu gnosticism, iar printre Parintii Bisericii se numara remarcabili gnostici: in primul rand Origene, dar si Clement din Alexandria, ori Sfantul Ieremia. Toti acestia au fost convinsi ca spiritul se reincarneaza, teorie antica a umanitati, intalnita la egipteni, indoeuropeni si in aproape toate marile doctrine ezoterice. Abia in anul 325 d.Hr. a inceput o ampla actiune de “purificare” a doctrinei crestine. Imparatul Constantin cel Mare, impreuna cu mama sa, Elena, scot din Noul Testament orice referinta la ideea reincarnarii. Iar al doilea Consiliu din Constantinopol le valideaza definitiv initiativa in 553 d.Hr., declarand reincarnarea drept erezie.

Desi argumentele folosite atunci erau de nivel metafizic, se pare ca un considerent foarte practic a primat: reincarnarea presupune salvarea tuturor, fie credinciosi, fie necredinciosi. Avand sansa unei noi vieti, spiritul se poate perfectiona in viitor, adica intr-o alta viata, indiferent de ceea ce face el acum. Asadar, macar teoretic, spiritul nu poate fi condamnat irevocabil, nici nu poate fi anatemizat, exceptand situatia unui pact cu Diavolul. Biserica Militanta nu are cum sa-l constranga la dreapta credinta si nici nu-l poate infricosa cu pedeapsa absoluta a iadului. Ceea ce a fost considerat intolerabil. Astfel, reincarnarea devenea erezie.

Simboluri

Putini au inteles sau inteleg mesajul lui Iisus Hristos. El anunta ferm existenta vietii de dupa moarte, anunta o Judecata, precum si o reincarnare (unica si finala) a dreptilor, numita Inviere.In ce priveste Iadul, daca tinem cont de patimile christice, rezulta ca acesta ar putea deveni insusi Pamantul, adica viata in corp fizic, supusa nedreptatii, bolii, nevoilor si suferintei. Intoarcerea pe Pamant este o pedeapsa, o indepartare de Imparatia Cerurilor. In memorabilele versete ale invietii lui Lazar, Iisus afirma la un moment dat, adresandu-se Martei: “Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai/ Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata.” (Ioan, 11; 25-26). Astfel, e limpede ca doctrina crestina pune pret pe spirit si pe viata eterna.

Ideea de reincarnare se exprima cel mai pregnant in hinduism, cu toate ca si aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretari. Cele mai vechi texte, Vedele (Rigveda) nu pomenesc nimic despre aceasta idee. Abia in Upanishade, vechea teorie a platii a fuzionat cu ideea de reincarnare. In Upanishade, identificarea Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decat daca Sinele incheie ciclul infernal al existentei (samsara), adica sirul de reincarnari succesive. Salvarea inseamna oprirea revenirilor pe Pamant si nicidecum inmultirea numarului de reincarnari, cum pretind adeptii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu este vorba aici despre o noua nastere; omul se naste o singura data, dar nu moare cu adevarat: din reincarnare in reincarnare, el nu-si schimba decat trupul, pana ce ajunge la adevarata libertate, in Nirvana. Principiul care dirijeaza calatoria dintr-un corp in altul este dorinta sau legea karmei. Scopul spiritualitatii hinduse este acela de eliberare de aceasta legatura karmica, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devotiune) se insista asupra harului divin ca unic mod de salvare. Omul nu este agentul propriei eliberari din ciclul reincarnarilor. Hinduismul culmineaza printr-o mistica a eliberarii, dar nu si prin explicarea raului si mortii prin reincarnare. Ideea de reincarnare, sub diferite forme si legi, a mai fost analizata si promovata si in culte ori curente ca Buddhismul, filosofia moderna si spiritismul precum si in randul rozicrucienilor si al antropozofilor.

Desi in prezent conceptul este mai degraba unul desuet, aceasta nu inseamna ca reincarnarea a disparut din peisaj. Ea se mentine, cel putin in credintele si istoriile oamenilor. Si exista chiar si unele relatari in acest sens- care, fireste, pot fi cu usurinta contestate – cuprinse in documente de specialitate. Destul de recent, autorii Peter si Mary Harrison au publicat o carte intitulata “The Children That Time Forgot” (Copiii pe care timpul i-a uitat), in care au strans o serie de dovezi extrem de interesante privind cazuri tipice de “reincarnari spiritiste”, dintre care cel putin cateva merita mentionate.

Mandy

Englezoaica Gillian divortase in urma unei puternice traume morale. Cea de-a doua fiica a sa, Mandy, murise imediat dupa nastere din pricina unei grave deficiente cardiace. Sfatuita de toti, Gillian a facut efortul de a-si uita complet trecutul: s-a mutat in alta localitate si s-a recasatorit in curand cu un anume George Seabrook. Au avut patru copii: Wendy, Sean, John si o fetita, nascuta in 1972, pe care au botezat-o Mandy (fiindca semana mult cu prima Mandy). Cativa ani mai tarziu, familia Seabrook face o excursie la tara, trecand intamplator prin localitatea Hunslet, acolo unde se afla mormantul lui Mandy I. Din acest moment incepe straniul: “Priveste, mami!”, striga Mandy aratand cimitirul cu degetul. “Acolo m-ai ingropat si era sa cazi lesinata pe sicriul meu!” Parintii n-au reusit sa scoata niciun cuvant. Muti, se priveau amandoi cu groaza. “Fraza lui Mandy m-a cutremurat pana in maduva oaselor”, isi aminteste Gillian, in timp ce George marturisea ca se simtea ca pe scaunul electric. Bineinteles, nimeni nu-i povestise micutei Mandy nimic despre prima intamplare, despre cimitir sau despre ceva in legaturea cu aceasta. Dar ea a dat si alte amanunte, unele mai curioase decat altele: a pomenit o mica bratara de argint cu brelocuri si o inscriptie, care ii fusese pusa in sicriu.

Intr-adevar, Mandy I fusese ingropata cu bratara sa, cadoul de la unul din unchi, un anume Patrick, pe care Mandy II nu-l vazuse niciodata. De altminteri, ea si-a amintit inscriptia: “Pentru scumpa mea Mandy, unchiul Patrick.” Aceasta fetita va relata si alte detalii de la inmormantare, cateva necunoscute mamei, dar adeverite dupa investigatii. Ea semana ca doua picaturi de apa cu prima Mandy si era convinsa ca s-a reincarnat. La 12 ani facea urmatoarea declaratie: “Imi amintesc ca am mai fost o data Mandy. Fiindca toata lumea era atunci destul de trista din pricina bolii mele, am revenit, ca prietenii mei sa nu mai planga.” Totusi, Mandy II dovedea si certe capacitati de clarviziune. Astfel, ea l-a interpelat intr-o zi pe tatal sau in legatura cu un anume Stevie, care era fericit acum pentru ca putea sa mearga.

Or, George Seabrook avusese un baiat, dintr-o casnicie anterioara, numit Stephen si alintat Stevie. Acesta fusese handicapat, cu ambele picioare paralizate si murise de mult. El era un subiect tabu: George n-a pomenit nimanui din noua sa familie despre acest copil. Darul clarviziunii, foarte manifestat la Mandy II, este esential si in el se poate gasi explicatia uluitoarei ei aptitudini.

Simon Brown

Intr-un alt caz, la varsta de 5 ani, Simon Brown isi va uimi mama, declarandu-i cu seriozitate: “Mami, eu nu traiesc acum pentru prima oara. Inainte locuiam pe o nava mare, plina de panze si corzi. Dar am cazut in apa, cu capul in jos, si m-am inecat.” Totusi, mama, Susan Brown, isi va reveni rapid din mirare, decretand ca micutul visase urat. Dupa catva timp, Simon reia povestea, adaugand ca apa era foarte murdara si ca se inecase impreuna cu cainele sau, de care nu s-ar fi despartit niciodata. Ulterior, intr-un moment de neatentie, baiatul scapa un borcan de dulceata care se face tandari sub ochii mamei. Inspaimantat, striga: “Aoleu! Sper ca n-o sa fiu de corvoada!” Cuvantul “corvoada” va produce o revolutie in familia Brown. Nimeni nu-l cunostea. Micutul Simon explica: era o pedeapsa aplicata marinarilor care greseau. Consta in munca fortata si reducerea ratiei de alcool si alimente.

Uimirea parintilor creste; copilul le relateaza cu amanunte viata de zi cu zi pe un velier (sustinea ca fusese pe o nava cu trei catarge). Intr-o zi soseste din Australia Peter Rawlings, prieten cu Greg Brown, tatal lui Simon. Acesta era marinar; el confirma toate spusele baiatului, inclusiv chestiunea corvoadei. De atunci familia Brown isi modifica radical convingerile privind fenomenul reincarnarii. Iata ce declara Susan: “Simon nu cunoaste pe nimeni care sa fie initiat in materie de jargon maritim. Cunostintele sale sunt vaste si foarte complexe; noi am ajuns la concluzia ca trebuie sa fi fost marinar inainte.” Iata acum opiniile lui Greg: “Stie mult mai multe lucruri decat mine, vasele cu panze n-au secrete pentru el. Cunoaste numele diferitelor panze, ale diferitelor cordaje. Mi-a explicat semnificatia arborelui artimon si care era rolul acestuia pe o nava cu trei catarge. Credeam ca inecul e o chestie dramatica. Faptul ca a murit deja o data nu il sperie deloc. Singurul lucru care il deranjeaza este murdaria apei in care s-a inecat! De parca asta ar schimba ceva.”

In legatura cu momentul inecului, Simon insusi relateaza urmatoarele: “O ceata imi acoperea ochii pe masura ce coboram catre adancuri. In jurul meu era multa liniste. Am vazut ca si cainele era langa mine. Nu stiu unde ne aflam, dar totul devenise mai limpede. Ma simteam obosit si pana la urma am adormit.” Cand s-a trezit, se numea Simon Brown, fiu al lui Susan si al lui Greg. Cazul Simon Brown este foarte interesant mai ales prin convingerea personajelor implicate ca baiatul poseda cunostinte pe care nimeni din anturajul sau nu le are. O asemenea situatie ar elimina posibilitatea clarviziunii. Dar, iata, apare acel Peter Rawlings, prieten bun al lui Greg Brown si marinar in marina comerciala. Existenta lui Rawlings trebuie neaparat retinuta, caci aici se reintoarce ipoteza clarviziunii.

Carl Edon

La noua ani, Carl Edon, copil englez din Middlesborough, sustinea infocat ca fusese pilot al Luftwaffe, in al doilea Razboi Mondial. Intr-o zi, el se apuca sa deseneze lucruri ciudate: insigne si embleme. Mama lui, care l-a surprins, recunoaste svastica. Uimita, il ia la intrebari, iar Carl raspunde cu inocenta: Astea sunt insignele pe care le purtam pe uniforma cand eram pilot”. Carl era, intr-adevar, un ins ciudat: la cinci ani a desenat carlinga avionului “sau”. Cunostea toate instrumentele de bord, precum si rolul precis al fiecaruia. A explicat ca se inrolase in aviatie la 18 ani si a fost instruit intr-o tabara militara. Despre unele obiceiuri de acolo isi aminteste astfel: “Mergeam intr-o sala mare, unde se afla doar o fotografie imensa a lui Hitler. Defilam cu capul intors catre Hitler si mana ridicata in semn de salut.” Isi insoteste vorbele cu exemplificari concrete. E capabil sa descrie cu exactitate uniforma aviatorilor germani.

Cat priveste accidentul care l-ar fi ucis odinioara, Carl Edon are amintiri precise. Sustine ca avionul i-ar fi cazut catre o cladire, iar redresarea n-a reusit. Sub impact, aparatul a fost strivit, iar piciorul drept i-a fost smuls. Moartea a survenit in incendiul care a devorat ramasitele avionului. Dar baiatul mai are si alte “amintiri”. El stie ca a fost fiul unui anume Frtiz, un om vesel pe care l-a iubit mult: “Era un tata foarte intelegator, ma facea mereu sa rad, ma plimba prin padurea care se invecina cu casa noastra. Stia totul despre natura si imi transmitea cunostintele lui”. Din activitatile copilariei germane, Carl isi aminteste cel mai bine taierea si stivuirea lemnelor.

Trebuie observat in cazul lui Carl Edon numele german al copilului englez. S-a dovedit ca familia Edon avea puternice relatii cu mediul german. Iata declaratia Valeriei Edon, mama lui Carl: “Cumnata mea este de origine germana si tatal ei a servit ca pilot in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Este oare o coincidenta faptul ca acest om a murit doborat de apararea antiaeriana engleza? La armistitiu, mama cumnatei mele a intalnit un englez si l-a luat de barbat. Cativa ani mai tarziu ei s-au stabilit in Marea Britanie, unde ea traieste si azi”. Aceasta declaratie pare a explica intregul caz. La fel cum si celelalte pot fi explicate prin cele cateva detalii cheie. Cum? Prin “prozopopeza”, termen propus in 1956 de parapsihologul Rene Sudre pentru a descrie schimbarea brusca – spontana sau provocata – a personalitatii psihologice.

... si totusi reincarnare

In anumite circumstante anormale, anumiti subiecti isi abandoneaza brusc personalitatea obisnuita si dobandesc o personalitate total diferita. Memoria le dispare, caracterul lor se transforma; ei au nume, idei si tendinte diferite. Noua persoana o poate cunoaste pe cea veche, dar vorbeste despre ea ca despre cineva strain, uneori ca despre un dusman. Aceasta alterare poate aparea spontan sau poate fi sugerata. Ea poate dura cateva momente sau ani intregi si nu este deloc vorba de o simulare, ci de un fenomen perfect autentic, cunoscut inca din Antichitate. Cunoscand aceste lucruri, este greu de spus cu exactitate ce fel de fenomen s-a manifestat in cele trei cazuri de pretinsa reincarnare mentionate anterior.

Reincarnarea in sine este o ipoteza ce nu trebuie exclusa din chestiune, in cel putin una dintre cele trei situatii ea putand fi explicatia valabila a celor petrecute. Insa capacitatile de clarviziune ale copiilor precum si aceasta posibilitate a convingerii unei persoane ca este altcineva decat in realitate, sunt premise solide, care atesta oricum manifestari de ordin paranormal, dar combat macar partial teoria reincarnarii.

Considerata ca invatatura spirituala, reincarnarea presupune existenta unei memorii a sufletului in care sunt incluse lectii pe care le avem de invatat in fiecare viata, cu scopul de a evolua. Un mijloc de a patrunde in memoria abisala este regresia hipnotica prin care putem accede la continutul vietilor anterioare. Poate singura dovada de necontestat a existentei reincarnarii este xenoglosia, vorbirea intr-o limba straina, necunoscuta subiectului. Se cunosc numeroase cazuri in care subiectii, sub hipnoza, vorbesc si chiar converseaza in limbi straine, unii dintre ei avand, in stare naturala, mari carente de cultura care fac imposibila cunoasterea unei limbi straine pe care, insa, in regresia hipnotica o cunosc la perfectie. Indubitabil, xenoglosia este legata de amintiri dintr-o viata anterioara. Tot astfel, starea de "deja vu", dar si unele "amintiri" dintr-o viata anterioara spontane ale copiilor. Cu toate acestea, astazi putini mai cred in memoria sufletului si este de mirare ca se admite mostenirea genetica a trasaturilor fizice si de caracter, dar se refuza recunoasterea mostenirii karmice, ADN-ul nostru spiritual.


http://www.descopera.ro/

 

[anuk]

Top 10 “de ce?”


1) De ce barbatul trebuie sa mearga, alaturi de femeie, pe partea exterioara a drumului?
Originile acestui obicei de buna purtare, dar si de precautie, nu au o incadrare foarte precisa in istorie, dar fac referire la prevenirea expunerii damei in fata eventualelor pericole ce ar putea veni dinspre exteriorul drumului. Unii considera ca astfel, daca un vehicul ar trece in viteza pe drum, foarte aproape de trotuar, barbatul si nu femeia ar fi cel stropit de eventualele balti si noroaie. De asemenea, din acea pozitie, barbatului i-ar fi mai usor sa isi apere compania feminina, trimitand-o mai lesne la adapost si, inca o data, ferind-o de expunerea in calea primejdiei.

2) De ce dau barbatii "noroc" cu mana dreapta atunci cand se intalnesc?

Trebuie mentionat ca in trecut, gestul de a da mana diferea un pic de forma sa de astazi. Barbatii isi prindeau reciproc bratele drepte din zona antebratelor, pentru a pipai atat palma cat si maneca, cautand existenta unei eventuale arme. Sigur ca aceasta putea fi ascunsa in mana stanga, dar cum cei mai multi oameni sunt dreptaci, se considera ca nimeni nu ar risca sa foloseasca mana stanga pentru a injunghia pe cineva. Stangacii erau priviti cu ochi rai, deoarece te puteau injunghia in timp ce iti strangeau mana. Mai mult, in diverse societati medievale, inainte de aparitia hartiei igienice, exista obiceiul ca oamenii sa isi foloseasca mana stanga pentru a se curata la dos. De aceea, aceasta era considerata murdara si, in consecinta, niciodata intrebuintata pentru salut.

3) De ce ridica barbatii palaria atunci cand saluta?

Descoperirea capului denota in sine un gest de smerenie si respect, infatisandu-l pe omul dinainte asa cum este el, la statura cu care a fost inzestrat. Totusi, manifestarea pare sa aiba radacini foarte clare in trecutul nu foarte indepartat al civilizatiei umane, reiterand obiceiul de ridicare a coifului prin care cavalerii, la sfarsitul unui turnir, isi descopereau chipul, spre a fi recunoscuti si adulati de public.

4) De ce barbatul intra primul in restaurant?

Este unul dintre putinele locuri unde "lipsa de politete" este o virtute. Explicatia este simpla. De regula, cand se deschide usa restaurantului, oamenii din local isi vor indrepta privirile spre intrare. Barbatul intra primul, tocmai pentru a feri femeia care il insoteste, de privirile indiscrete. La masa, gentlemanul ii va oferi damei scaunul cu spatele spre sala. Astfel, va putea manca linistita, nederanjata fiind de privirile curiosilor

5) De ce spunem "Noroc" sau "Sanatate" atunci cand cineva stranuta?

Prezenta acestui gest este discutabila in "topul" de fata, deoarece, conform normelor de buna purtare, daca cineva stranuta in imediata noastra vecinatate, comportamentul corect este ignorarea momentului si evitarea oricarei remarci, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Totusi, in acceptiunea generala, este consideat un gest de buna credinta sa faci aceasta "urare" persoanei ce da semene de guturai. Originile? Oarecum multiple. In anul 77 d.Hr., oamenii credeau ca stranutul cauzeaza pierderea sufletului sau incetarea batailor inimii, asa ca "Fii binecuvantat!" ("Noroc, sanatate" la romani) era folosita ca o formula menita sa previna aceste nenorociri. In plus, in vremurile de demult, medicina era rudimentara si facuta dupa ureche, oamenii mureau adesea din simple gripe sau raceli si o astfel de urare avea o insemnatate mult mai mare decat astazi, fiind inzestrata, in constiinta oamenilor, cu puteri oarecum vindecatoare.

6) De ce barbatii le ofera flori femeilor?

Explicatia este mai degraba respingatoare, dar se pare ca acest obicei este originar din Evul Mediu. Atunci, igiena corporala era neglijata pentru ca baia era considerata ceva murdar (crestinii disociindu-se de bunele obiceiuri ale romanilor), fiind un eveniment care se intampla aproximativ o data pe an, iar florile aveau menirea de a indeparta izurile neplacute ale doamnelor. Avem de a face, aici, mai mult cu o forma de politete interesata, barbatii facandu-si, mai degraba, lor insisi un serviciu, prin oferirea de flori parfumate femeilor cu mirosuri... tari.

7) De ce nu trebuie sa ne descaltam atunci cand mergem in vizita si de ce trebuie sa le cerem oaspetilor nostri acest lucru?

Precum in cazul oferirii de flori, si evitarea descaltarii provine tot din Evul Mediu si este un obicei care tine tot de cauza indepartarii eventualelor mirosuri neplacute care ar putea emana din picioarele goale. In plus, invitatul poate avea parte de un accident nefericit, cum ar fi o soseta rupta si degete la vedere, o situtie jenanta pentru toti cei prezenti.

8) De ce barbatul trebuie sa intre primul in taxi?

Poate parea o pornire paranoida, dar raspunsul este: de teama ca nu cumva taximetristul sa porneasca in tromba cu domnita! Perspectiva nu este foarte hilara nici astazi, avand premise plauzibile, insa aceasta precautie isi gaseste o justificare solida in vremurile medievale ale curtezanelor si amorezilor de tip Cassanova. Nu de putine ori, acesti amanti perfecti s-au substituit rolului de birjari ai unor calesti sau trasuri, pentru a le fura aristocratilor, chiar de sub nas, pretuitele "achizitii" feminine. Ca sa evite asemenea surprize neplacute, domnii s-au gandit sa isi dea lor insisi intaietatea la "imbarcari", tendinta pastrata pana in zilele noastre.

9) De ce punem mana la gura atunci cand cascam?

In afara faptului ca multa lume nu mai are acest bun obicei si ca explicatia sa evidenta este neexpunerea interiorului cavitatii bucale spre vazul tuturor, aceasta grija de a ne acoperi gura atunci cand cascam are la baze o superstitie destul de veche. Ca si in cazul stranutului, si in cel al cascatului oamenii de odinioara vedeau pericolul eliberarii sufletului din corpul uman sau patrunderea necuratului in acesta. De aceea, printr-o metoda pe cat de simpla, pe atat de eficienta, astuparea gurii cu mana inlatura eficient aceste ingrijorari.

10) De ce era un mare sacrilegiu ca glezna unei femei sa fie vazuta de un barbat, altul decat sotul sau?

La sfarsitul secolului al XIX-lea, in anumite tari din Europa, se nasteau chiar dueluri pe viata si pe moarte pentru un astfel de eveniment, care astazi pare de-a dreptul ridicol. Cu atat mai caraghioasa pare situatia, cu cat decolteul generos al femeilor, nu doar "avea voie", dar era musai sa fie arborat fara nicio grija, in toata plenitudinea lui, in vazul lumii... de dragul expunerii bijuteriilor. Piciorul, in schimb, era acoperit intotdeauna cu ciorap, fiind considerat, pe atunci, un fel de organ intim al femeilor, motiv suficient ca surprinderea sa cu privirile sa nasca tragedii.
Secretul unui comportament agreabil si civilizat in societate se poate obtine prin decantarea bunelor obiceiuri filtrate si adaptate de la o generatie la alta. Familia, scoala, anturajul au un rol capital in formarea unei existente normale a oricarui individ. Un adevar cunoscut ,dar neasimilat suficient ,spune ca drumul libertatii trece prin cultura.

 

[bodo]

Galceava savantilor sceptici cu pasionatii paranormalului

Probabil de cand e lumea lume, oamenii s-au impartit astfel: unii erau inclinati sa creada in interventia unor forte care nu puteau fi cunoscute si nici controlate, pentru a-si explica feluritele fenomene cu care aveau de-a face; altii, impinsi de o tainica, uneori, dar neclintita convingere ca pot gasi o explicatie naturala, accesibila intelegerii umane, sapau adanc in necunoscut, scotand argumente pentru a demonstra ca totul se poate explica firesc.

Probabil de cand e lumea lume, oamenii s-au impartit astfel: unii erau inclinati sa creada in interventia unor forte care nu puteau fi cunoscute si nici controlate, pentru a-si explica feluritele fenomene cu care aveau de-a face; altii, impinsi de o tainica, uneori, dar neclintita convingere ca pot gasi o explicatie naturala, accesibila intelegerii umane, sapau adanc in necunoscut, scotand argumente pentru a demonstra ca totul se poate explica firesc.


Cand stiinta explica paranormalul (sau macar incearca)

Atunci cand vorbim despre fenomene paranormale si despre felul in care se raporteaza la ele oamenii de stiinta, rasar brusc o gramada de intrebari dificile si, incercand sa raspundem la ele, ne trezim in mijlocul unor dezbateri stufoase si pline de capcane. Iata una dintre dileme: Credinta in paranormal sa fie doar rodul ignorantei? Sau cei care cred in astfel de fenomene sunt, intr-un fel, superiori celor care le resping, superiori prin faptul ca au o conceptie mai larga asupra a ceea ce exista, admitand complexitatea lumii in care traim, recunoscand - poate cu un tainic sentiment al miracolului -, ca materia si energia pot fi si altfel decat stie toata lumea si ca Universul e plin de lucruri inaccesibile (cel putin deocamdata) intelegerii celor mai multi oameni?

Pe masura ce volumul de cunostinte acumulate de oameni despre ceea ce-i inconjoara sporeste, tot mai putine lucruri raman neexplicate. Daca paranormal ar insemna, pur si simplu, ceea ce nu putem explica inca, la un moment dat, atunci paranormalul a pierdut mult teren, de-a lungul secolelor si al mileniilor, in fata explicatiilor rationale. Eclipsele, fulgerul si tunetul, fenomene ceresti spectaculoase, pentru care stramosii nostri aveau explicatii supranaturale, sunt acum explicate stiintific copiilor, la scoala.

Ce-a mai ramas, asadar, din paranormal? Destul de multe; inca exista pe lume fenomene daca nu inexplicabile, oricum neexplicate inca. Ce se intampla, asadar, cand oamenii de stiinta isi baga nasul in aceste fenomene paranormale?

Sa luam un exemplu istoric: mesele de spiritism. Aceste sedintele de spiritism au aparut ca o aplicatie in practica a teoriei numite tot spiritism in Franta si spiritualism in tarile de limba engleza; e vorba despre conceptia conform careia lumea ar fi populata de spirite ale celor morti, iar comunicarea celor vii cu spiritele mortilor ar fi posibila in anumite conditii.

Sedintele de spiritism au devenit la moda in jurul anului 1850; intalnirile se organizau in jurul unor mese; participantii isi tineau mainile pe masa, sperand ca miscarile mesei sa tradeze prezenta spiritului chemat si sa permita comunicarea cu acesta. Unii o luau in serios, pentru altii era un soi de distractie; oricum, lumea se ocupa intens de sedinte spiritiste, pana cand Michael Faraday (tablou, jos), unul dintre cei mai renumiti fizicieni – nu doar ai vremii sale, ci ai tuturor timpurilor – care nu credea in spiritism, a construit un dispozitiv simplu cu ajutorul caruia a demonstrat ca mesele nu se misca sub actiunea vreunui spirit, ci doar ca rezultat al unor miscari musculare involuntare ale participantilor .

Dispozitivul era alcatuit din doua placute intre care se gaseau niste bile de sticla, placile fiind prinse intre ele cu o banda de cauciuc, in asa fel incat, sub actiunea unei presiuni aplicate lateral, placa de deasupra putea aluneca, deplasandu-se in raport cu placa de dedesubt intr-un anumit grad, limitat de legaturile de cauciuc. Deplasarea putea fi observata datorita unui ac indicator. Cu ajutorul aparatului, Faraday a putut demonstra ca degetele sunt cele care misca masa, si nu invers. De atunci, popularitatea sedintelor de spritism a scazut mult; ce curios ca lumea, care parea atat de interesata si convinsa de posibilitatea comunicarii cu spritele, a abandonat atat de repede credinta in entitatile nevazute dupa ce un om de stiinta a arata ca sedintele de spiritism in jurul mesei nu erau decat o (auto)pacaleala! Se pare ca multi dintre cei ce parusera convinsi nu erau, de fapt, ci ascundeau in suflet un sambure de scepticism, pe care spiritul pozitivist al experimentelor lui Faraday l-a ajutat sa se dezvolte.


Controversa la zi

Care mai e azi situatia “meciului” dintre savantii sceptici si cei convinsi de existenta fenomenelor paranormale? Controversa care opune cele doua tabere e azi mai vie ca oricand. Progresul tehnologic a venit in ajutorul pozitivistilor sceptici, iar rafinarea continua a tehnicilor de investigatie scoate tot mai mult la lumina firescul unor fenomene considerate candva paranormale. Evident, tehnologia nu e de ajuns; e nevoie in continuare de lucrul de care a fost nevoie intotdeauna: de inclinarea de a cerceta fenomenele in spirit pozitivist.

Asa au aparut – si acesta e un fenomen recent, apartinand secolului XX - organizatii specializate, dedicate investigarii paranormalului, dar nu pentru a dovedi ca el exista, ci pentru a dovedi ca o mare parte din ceea ce se sustine ca ar fi paranormal e perfect explicabil in termenii cunoasterii stiintifice actuale. Unele dintre aceste organizatii merg foarte departe in incercarea lor de a indeparta valul de mister de pe anumite fenomene si adesea reusesc sa scoata la iveala lucruri destul de neplacute: erori, minciuni, abordari superficiale ale unor lucruri serioase. E bine? E rau?

Intr-un fel, e bine, in masura in care cercetarile lor dezvaluie erori sau inselatorii, chiar cu pretul dezamagirii incercate de cei care chiar crezusera, la un moment dat, in realitatea paranormala a ceea ce vazusera. Dintr-un alt unghi de vedere, poate fi si rau: daca in Univers exista lucruri inca necunoscute (e clar ca exista, si sunt mult mai multe decat cele cunoscute), neintelese si neexplicate, aceste dezvaluiri brutale ale scepticilor discrediteza teoriile asupra paranormalului, facandu-le sa cada in derizoriu si astfel impiedicand, poate, initierea unior investigatii care ar putea largi aria cunoasterii.

Cea mai cunoscuta organizatie care se ocupa de astfel de studii este Comitetul pentru Investigatii Sceptice (Committee for Skeptical Inquiry - CSI), o organizatie americana infiintata in 1976 si dedicata investigarii unor fenomene presupus paranormale si a unor teorii apartinand stiintelor de granita. Semnificativ este faptul ca aceasta organizatie a fost cunoscuta, pana in urma cu cativa ani, drept Committee for the Scientific Investigation of Claims of the Paranormal (CSICOP), fiind asadar orientata in mod special spre cercetarea in spiritul scepticismului stiintific a unor teorii si fenomene din sfera foarte larga a paranormalului.

•CSI afirma, in programul sau, ca nu respinge a priori nici o afirmatie privind existenta paranormalului, ci investigheaza problema in mod obiectiv.

•CSI publica o revista populara, intitulata Skeptical Inquirer, urmarind sa educe cititorii si consumatorii in vederea adoptarii unei atitudini critice (nu de respingere, ci doar critice) cu privire la tot ceea ce inseamna paranormal, ocult, supranatural.

•Un domeniu caruia ii acorda o atentie deosebita este cel care implica siguranta si sanatatea populatiei, cu referire la anumite terapii alternative bazate pe teorii pseudostiintifice si care, utilizate fara discernamant, aduc beneficii numei celor care le comercializeaza (uneori chiar beneficii enorme) punand, in schimb, in pericol sanatatea si viata consumatorilor.

•Printre membrii – actuali si fosti – ai CSI se numara personalitati ale stiintei precum (de la stanga la dreapta, foto) Francis Crick (1916- 2004), laureat al premiului Nobel pentru contributia la descifrarea structurii ADN; Carl Sagan (1934 – 1996), unul dintre cei mai cunoscuti astronomi ai secolului XX; celebri biologi evolutionisti ca Richard Dawkins (n. 1941) si Stephen Jay Gould (1941 – 2002), faimosul autor de romane SF (si profesor de biochimie) Isaac Asimov…


Una dintre figurile cele mai remarcabile este cea a lui James Randi, un personaj insolit si, prin urmare, controversat. James Randi, nascut in 1928, pe numele sau adevarat Randall James Hamilton Zwinge, a lucrat ca iluzionist profesionist (sub numele de scena Uimitorul Randi) pentru ca, dupa ce s-a pensionat, la varsta de 60 de ani, sa se dedice cercetarii fenomenelor asa-zis supranaturale, paranormale et. comp., si luptei impotriva credintelor irationale si a fascinatiei lipsite de obiectivism a oamenilor fata de puterile paranormale ale unor pretinsi vindecatori, ghicitori sau vrajitori. Unul dintre motivele pentru care Randi este adeptul unei atitudini foarte sceptice fata de pretinsele puteri paranormale ale unor indivizi este faptul ca prin, natura meseriei sale, stie foarte bine ce poate face un bun magician (sau, mai bine spus, un iluzionist), cat de eficient poate sa se joace cu perceptiile oamenilor si, prin urmare, cu mintea lor. Cunoscand trucurile meseriei, lui Randi nu i-a fost greu sa demaste cativa autoproclamati “posesori de capacitati paranormale”, dezvaluind ca asa-zisele lor puteri miraculoase erau doar mistificari abil puse in scena cu ajutorul unor trucuri de iluzionism.

Randi a infiintat o fundatie cu scop educativ (James Randi Educational Foundation -JREF) care a instituit un premiu de 1 milion USD, ce urmeaza sa fie acordat oricarei persoane care poate demonstra realitatea unui fenomen din categoria paranormal/supranatural/ocult in conditii experimentale ce urmeaza sa fie acceptate de ambele parti. S-au prezentat peste 1000 de candidati, dar nici unul nu a reusit sa treaca de testerile preliminare (efectuate in conditii cu care atat reprezentatii fundatiei, cat si candidatul, fusesera de acord in prealabil). Oferta ramane valabila pana in martie anul viitor, cand premiul de 1 milion de dolari va fi retras, banii urmand a fi folositi pentru alte proiecte ale fundatiei.

Una dintre dezvaluirile cele mai senzationale in care a fost implicat James Randi (stanga, foto sus) este cea a mistificarii intreprinse de Uri Geller (dreapta), un extrem de cunoscut si popular medium (autoproclamat) din anii '70, care sustinea ca poate indoi linguri numai prin puterea mintii si afirma ca aceste puteri i-au fost conferite de extraterestri. Randi a demonstrat ca indoirea lingurilor implica pur si simplu trucuri de iluzionism. Randi a intreprins si investigatii care au aratat cat de putin riguroase sunt unele dintre studiile asa-zis stiintifice prin care diversi cercetatori au urmarit sa demonstreze existenta unor fenomene sau capacitati paranormale.

Cu bune si cu rele

Exista si alte organizatii, in intreaga lume, dedicate cercetarii in spirit sceptic-stiintific a paranormalului. In acesta lupta dintre stiinta si pseudostiinta, cat de utila se dovedeste existenta unor astfel de organizatii? Printre criticile aduse CSI se numara, de pilda cea privind o abordare dogmatica si agresiva a problemelor paranormalului, abordare bazata pe idei preconcepute. O alta critica - decurgand din prima - este aceea ca acest stil agresiv descurajeaza investigatiile serioase asupra fenomenelor paranormale. Ceea ce face bine CSI este faptul ca ajuta la pastrarea unui echilibru.

Mass media e avida de paranormal (uitati-va la noi!) si intamplarile de asemenea gen starnesc uneori adevarate furtuni mediatice, propagand idei pe care prea adesea oamenii le preiau din zbor (daca asa scrie in ziar!) si si le insusesc, fara a mai lua in considerare faptul ca pot exista si alte interpretari. Aceste alte interpretari pot fi oferite de organizatii precum CSI si multe altele de acelasi gen, ceea ce ne ajuta sa privim problema in mod mai obiectiv. Iar ca argument pentru afirmatia ca in randul savantilor sceptici exista minti cuprinzatoare, care inteleg imaginea de ansamblu, cu toate implicatiile ei, iata un lung citat din scrierile astronomului Carl Sagan, el insusi un fost membru al CSI (pe vremea cand acesta se numea CSICOP – vezi mai sus) si cu adevarat un savant sceptic luminat.:

“Am auzit vreodata de un sceptic exprimandu-se pe un ton superior si plin de dispret? Cu siguranta, da. Spre mahnirea mea retrospectiva, am auzit acel ton neplacut chiar in vocea mea. Exista imperfectiuni umane de ambele laturi ale problemei. Chiar cand e folosit cu grija, scepticismul stiintific poate fi perceput drept arogant, dogmatic, insensibil si dispretuitor fata de sentimentele si credintele profunde ale altor oameni. CSCIOP este imperfect. In unele cazuri, criticile la adresa lui sunt justificate. Dar, din punctul meu de vedere, CSICOP slujeste unui scop social important – e o organizatie binecunoscuta la care presa poate apela atunci cand vrea sa afle si cealalta versiune a povestii, in special atunci cand se considera ca vreo intamplare uimitoare din sfera pseudostiintei poate deveni subiect de stiri. CSICOP reprezinta o contragreutate - desi inca nu destul de puternica - pentru aviditatea fata de pseudostiinta, care pare sa fie o a doua natura pentru atat de multe publicatii.”

Ajunsi in acest punct, trebuie sa recunoastem ca paranormalul – in masura in care, prin paranormal, intelegem lucrurile care nu sunt, deocamdata, explicate stiintific, dovedite experimental si cu rezultate constante in conditii de testare controlate – exista, chiar daca adesea in forme prea putin spectaculoase. Probabil ca fiecarte dintre noi a avut candva un vis premonitoriu, o impresie de deja-vu, o senzatie de pericol iminent care s-a dovedit a fi corecta… Gradul in care ne lasam impresionati, sedusi sau inspaimantati de aceste manifestari ale unei realitatii inca necunoscute variaza de la o persona la alta. Pentru unii dintre noi, lumea e plina de semne care au toate un inteles; altii admit, intr-un spirit mai “stiintific”, ca totul poate fi explicat, dar vremea acelor explicatii nu a venit inca.

Personal, cred ca lumea nu se reduce la ceea ce putem percepe cu simturile sau inregistra cu aparatele, cred ca e posibil sa exista, in Universul din jur, forme de energie inca necunoscute, pentru care nu au fost inventate aparatele de detectie si masura corespunzatoare. A existat o vreme cand magnetismul, de pilda, era o forta neinteleasa, cunoscuta prin efectele ei, dar neexplicata, iar straniile proprietati ale pietrei negricioase care magnetiza un ac de fier, facandu-l sa se indrepte spre nord, erau privite ca un soi de magie naturala. Treptat, am invatat sa cunoastem, sa intelegem si sa stapanim aceste forte, sa construim si aparatele de masura care ne spun cand actioneaza aceste forte si cat de mari sunt. Cu o abordare critica si obiectiva putem spera nu doar sa demontam masinariile de minciuni – care exista si prolifereaza, din pacate, in acest domeniu – ci sa atingem si cealalta latura a problemei: sa aflam, poate, lucruri noi si extraordinare despre alte forme de manifestare a ceea ce exista in Univers. Cine stie daca, intr-o buna zi, copiii copiilor nostri nu vor invata la scoala despre telepatie, asa cum invata azi despre gravitatie si electricitate?

http://www.descopera.ro/