• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

O descoperire care explica multe: oamenii de Neanderthal traiesc printre noi


Se pare ca omul de Neanderthal n-a disparut. Oamenii de stiinta au descoperit ca multi dintre noi avem gene care au apartinut acestuia, ba chiar intr-un suprinzator procentaj de 4%. Descoperirea a socat multi experti, pana acum crezandu-se ca omul de Neanderthal nu a avut nicio contributie sau foarte putina in mostenirea noastra genetica, relateaza BBC.

Concluzia a aparut dupa studierea genomului omului de Neanderthal, descoperindu-se ca intre 1 si 4% dintre genele oamenilor din Eurasia vin de la omul de Neanderthal. Genele omului de Neanderthal au fost gasite atat in ADN-ul oamenilor din Europa, cat si in al celor din Asia si Oceania. "Nu a disparut complet. In unii dintre noi ei continua sa traiasca", a explicat profesorul Svante Paabo de la Institutul Max Planck din Germania.

oase de neanderthalieniEchipa pe care el a condus-o împreună cu Richard Green de la Universitatea din California şi cu David Reich de la Facultatea de medicină din Harvard a comparat materialul genetic colectat din oasele a trei oameni din Neanderthal cu cel prelevat de la cinci oameni din zilele noastre.

Concluziile lor, publicate vineri în revista Science, stabilesc o relaţie între oamenii din Neanderthal şi oamenii moderni care trăiesc în afara Africii, a precizat Paabo.

Ea sugerează că încrucişările au avut loc în Orientul Mijlociu, unde oamenii din Neanderthal şi reprezentanţii Homo Sapiens au trăit concomitent în urmă cu mii de ani, a adăugat el.

Reprezentanţii Homo Sapiens sunt originari din Orientul Mijlociu şi s-au dispersat apoi în alte regiuni ale lumii. O relaţie genetică cu omul din Neanderthal a fost stabilită pentru populaţiile din Europa, din China şi din Papua-Noua Guinee, dar nu şi pentru populaţiile din Africa. (L.N.)
 
4 dintre cele mai fascinante fenomene naturale

Cu totii stim cat de fascinanta poate sa fie natura si cu totii ii cunoastem incredibila putere devastatoare, dar si farmecul pe care poate sa il ofere privirii. Cine nu a auzit, sau nu a vazut frumusetea aureolelor boreale, ori incredibilele forme geografice sculptate de natura?

Iata 4 fenomene fascinante.

Valuri de gravitatie

Ondulatoarele valuri de gravitatie iau nastere datorita aerului plasat pe verticala, de obicei acesta fiind rezultatul curentului ce vine dinspre munti ori din timpul furtunilor. Un val de nori in forme caudate se formeaza in momentul in care un curent de aer ascendant patrunde intr-un pachet de aer stabil. Acest lucru creeaza schimbari in atmosfera, alterand dinamica fluidului. Natura incearca sa restabileasca schimbarile produse, care se manifesta prin modele oscilante ale norilor.

Mareele rosii

Asa numitele Maree rosii, este de fapt un fenomen care se manifesta in momentul in care se acumuleaza alge in cantitati mari in apa si confera zonei pe care o acopera din ocean sau plaja, culoarea rosie. Acest fenomen este cauzat de cantitatea mare de fitoplancton acumulat pentru a forma nori densi aproape de suprafata apei.

Unele formatiuni din acestea sunt total inofensive, dar altele pot fi de-a dreptul letale pentru pesti, pasari si mamiferele marine. In anumite cazuri, chiar si oamenii au fost afectati de mareele rosii, desi nu au fost cazuri mortale.Desi pot fi fatale, fitoplanctonul din mareele rosii nu este daunator in cantitate mica.

Pietrele miscatoare

Misterioasele pietre miscatoare din desertul Valea Moarte au reprezentat centrul controverselor stiintifice de decenii. Pietre cantarind cateva kilograme, se deplaseaza cateva sute de metri in acelasi timp. Oamenii de stiinta au au explicat ca o combinatie intre vanturile puternice is suprafata de gheata este de vina pentru aceste ciudate miscari. Totusi, aceasta teorie nu explica de ce pietrele incep sa se miste una langa alta si apoi o iau in directii diferite.

Vartej de foc

Vartejul de foc, cunoscut si ca focul diavolului, ori tornada de foc, este un fenomen rar, in care, un foc, in anumite conditii, depinzand de temperature aerului si curenti, capata verticalitate si formeaza un vartej, sau un fel de tornado. Aceste vartejuri de foci au nastere in timpul incendierilor de tufisuri. Inaltimea vartejurilor poate atinge pana la 600 de metri inaltime si 30 latime, in numai cateva minute.

View attachment 3View attachment 4View attachment 5View attachment 6View attachment 7
 

Attachments

  • 0904_aureole_boreale m.PNG
    0904_aureole_boreale m.PNG
    29.5 KB · Views: 1
  • maree_rosii m.JPG
    maree_rosii m.JPG
    3.3 KB · Views: 1
  • nori m.JPG
    nori m.JPG
    2.3 KB · Views: 0
  • pietre_miscatoare m.JPG
    pietre_miscatoare m.JPG
    3.8 KB · Views: 0
  • vartej_de_foc m.JPG
    vartej_de_foc m.JPG
    2.8 KB · Views: 0
Vestigiile umanitatii


Ati avut vreodata curiozitatea de a va intreba ce va ramane la 10.000 de ani dupa disparitia rasei umane? Cu siguranta ca, daca ne vor vizita planeta, arheologii extraterestri ar putea rataci printre nenumarate urme ale civilizatiei noastre infloritoare. Dar va mai ramane oare ceva din aceasta civilizatie?

Semnale spatiale

Cele mai speciale amprente ale umanitatii nu se gasesc pe Pamant ci in Univers. Pioneer 10 si 11 poarta mesajul unui desen, al unui barbat si al unei femei goi. Voyager 1 si 2 au la bord un disc placat cu aur ce contine fotografii cu peisaje, cu diverse sunete din cotidian si cu muzica. Informatiile ar putea sa fie consultate timp de un miliard de ani. Extraterestrii sunt invitati deopotriva sa capteze semnale radio sau emisiuni de televiziune, trimise in spatiu in 2006 de lantul Arte. Teoretic, aceste unde ar trebui sa se propage (atenuandu-se cu timpul) pana in ultimele zile ale Universului. Daca dispun de receptoare adecvate, aceste emisiuni, ar putea sa fie vizionate de extraterestri.

Carcase de sateliti

Scurta noastra istorie va ramane totusi in memoria Pamantului. Carcasele satelitilor nostri meteo si tele vor calatori in continuare pe orbita lor la 36.000 km altitudine. La aceasta inaltime, nu exista suficiente molecule de gaz pentru a incetini miscarea lor si a-i obliga sa coboare. In schimb, satelitii de observatie a Pamantului si instalatiile de genul Statiei Spatiale Internationale aflata la 2000 km altitudine, au cazut pe Pamant de aproximativ 8000 de ani. Au lasat insa pe orbita resturi rezultate din coliziuni si explozii ale rezervoarelor. Un nor de vestigii care se depalaseaza cu 10 km/s si care poate strapunge navele spatiale extraterestre.

Statuia Libertatii

Va avea nevoie de 100.000 de ani ca sa se prabuseasca de pe solul instalat in insula Manhattan. Osatura de fier se va descompune dar formele statuii pot fi ghicite. Pentru ca AugusteBartholdi a avut ideea de a le acoperi cu placi de cupru, un fiabil strat de protectie. Chiar si fata de apa marii in care se va scufunda pe jumatate.

Orase subterane

Nici un imobil nu va supravietui, cu foarte putine exceptii. Una dintre ele s-ar putea regasi in Turcia, in Derinkuyu, unde solul din tuf vulcanic a permis in secolul VII construirea unor orase subterane, pe care invadatorii persi si arabi sa nu le poata cuceri. Cavitatile rezista in ciuda intemperiilor si, probabil, vor rezista multa vreme.

Fosile high-tech

In solul insulei Taiwan exista nenumarate discuri striate. E vorba de galete din siliciu folosite pentru componentele electronice care au invadat cotidianul. Rezista la temperaturi de 1700sC, care topesc orice componente sintetice. E greu de crezut ca extraterestrii le vor gasi, dar cu siguranta vor fi la locul lor peste cateva mii de ani. Mai putin probabil e sa dea de urma lingourilor de aur (inoxidabil) depozitate la zeci de metri sub pamant in adaposturi care rezista la un atac atomic. In afara cazului in care isi vor activa detectoarele de metale pretioase.

Suprematia deseurilor

Un amalgam de chiuvete din ceramica, fabricate dintr-un material pe care arheologii de azi le-au descoperit venind din timpuri stravechi, din urma cu 15.000 de ani. Durabilitatea sa rezida in compozitia din sedimente bogate in silicati. Extraterestrii nu se vor impiedica doar de ele ci si de nemuritoarele deseuri din plastic si inox.

Scrierile nu sunt nemuritoare

La doar un secol dupa disparitia noastra, orice urma scrisa va disparea. Hartia din pasta de lemn se acidifica si se autodistruge. Nici macar inscriptiile in piatra sau metal nu vor rezista. Poate doar cele de pe lingourile de aur din bunkere.

DORIN MARAN

http://www.revistamagazin.ro/content/view/7804/20/
 
Triunghiul Bermudelor – conspiratie sau inselatorie?

Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana.

Arta manipularii
Daca veti fi vreodata suficient de curiosi incat sa va incumetati a studia arhivele cu privire la fenomenul Triunghiului Bermudelor (sau al Triunghiului Diavolului, daca preferati varianta mai inspaimantatoare), sa nu fiti surprinsi daca nu veti gasi referiri mai vechi de aproximativ 60 de ani. De ce? Pentru ca, pur si simplu, atunci a luat nastere isteria, daca putem sa-i spunem astfel, legata de fenomenul disparitiilor inexplicabile dintre Miami, Bermuda si Puerto Rico (capetele celebrului triunghi). Iar ca o scurta continuare, sa nu fiti surprinsi nici daca nu veti gasi vreo alta disparitie care sa fi avut loc dupa 1989 si ale carei cauze sa nu fie pe deplin cunoscute. Sa le analizam insa pe rand.

Primul articol in care legenda disparitiilor misterioase a fost luata in discutie a aparut la 16 septembrie 1950. Atunci, un ziarist american, E.V.W. Jones, a mentionat pentru prima data existenta unor fenomene inexplicabile in jurul Marii Sargaselor. Doi ani mai tarziu, un alt om de presa american, George X. Sand, publica un scurt articol in revista Fate, articol pe care il intitula "Sea Mystery At Our Back Door" si in care facea referire la cateva disparitii ale unor nave si avioane, printre care si celebrul Zbor 19 care avusese loc in 1945. Era pentru prima data cand cineva trasa liniile triunghiului mortii. Totusi, aveau sa treaca inca 12 ani pana cand Vincent Gaddis, un obscur jurnalist de peste ocean, numea misterioasa zona „Triunghiul Mortal al Bermudelor”, o denumire care a facut senzatie inca de la aparitia sa in presa, in februarie 1964. Lumea deja incepea sa vorbeasca despre fenomenele bizare din sud-estul Statelor Unite ale Americii iar de aici si pana la aparitia unui adevarat fenomen nu a mai fost decat un pas.

Au urmat cartile lui John Wallace Spencer (Limbo of the Lost) in 1969, si cea a lui Richard Winer (The Devil’s Triangle) din 1974, care nu au facut decat sa ridice semne de intrebare si sa augmenteze un fenomen care se afla deja in plina dezvoltare. Apogeul lucrarilor scrise pe tema Triunghiului Bermudelor este legat insa de aparitia in 1974 a cartii intitulata chiar „Triunghiul Bermudelor”, volum semnat de Charles Berlitz, un fost angajat al serviciilor speciale din armata SUA. In scrierile sale, Berlitz, un autor recunoscut de altfel pentru pasiunea sa pentru misterele lumii si pentru romanele ce aveau ca subiect Atlantida, Incidentul Roswell, Arca lui Noe, Incidentul Philadelphia sau Apocalipsa, facea un adevarat rechizitoriu al navelor, submarinelor, avioanelor si chiar ale iahturilor si ambarcatiunilor de mici dimensiuni care disparusera vreodata in Triunghiul Bermudelor. Sau, cel putin, despre care sustinea acesta ca disparusera in zona in cauza. Cartea s-a dovedit un best-seller si s-a vandut in peste 20.000.000 de exemplare, aducandu-i lui Charles Berlitz o avere deloc de neglijat, motiv pentru care acesta si-a indreptat atentia si catre un alt „triunghi” celebru, Triunghiul Dragonului din vestul Japoniei, un fel de frate mai mic al celui din Atlantic. Si pentru ca amatorii de castiguri usoare nu au lipsit niciodata, cartile care sa dezbata si chiar sa adauge alte si alte cazuri celor cateva sute mentionate de Berlitz au inceput sa apara cu zecile. Triunghiul Bermudelor devenise deja o afacere de sute de milioane de dolari.

Lawrence David Kusche VS Charles Berlitz
Inainte de a continua periplul nostru printre itele incalcite ale dezinformarii se impune sa spunem si cateva cuvinte despre „parintele” Triunghiului Bermudelor, americanul Charles Berlitz.

Berlitz s-a nascut la New York, la 20 noiembrie 1914, ca nepot al renumitului Maximilien Berlitz, intemeietorul Scolii de Limbi Straine Berlitz. Inca de la varsta adolescentei, tanarul Charles stapanea perfect opt limbi straine, pentru ca la maturitate sa comunice fluent in nu mai putin de 32 de limbi. In fapt, americanul este considerat si astazi, la sase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvisti din toate timpurile. Dupa ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat in serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. Dupa retragere, acesta si-a dedicat timpul cartilor despre fenomene inexplicabile, strangand o suma considerabila din romane cu titluri pompoase si subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia – Proiectul invizibilitatii, Atlantida – continentul pierdut, acum dezvaluit, asta ca sa numim doar cateva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitura a dat-o insa cu „Triunghiul Bermudelor” din 1974, roman care i-a adus pe langa celebritatea internationala si Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vandute.

Si totusi, au existat si oameni care au pus la indoiala veridicitatea afirmatiilor lui Berlitz. Unul dintre acestia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit intre timp bibliotecar in orasul sau natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atat de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotarat sa profite de avantajele serviciului sau si si-a dedicat timpul strangerii de informatii cu privire la incidentele devenite deja celebre in articolele si cartile vremii. Asa cum avea sa afirme ulterior in cartile sale „Misterul Triunghiului Bermudelor – rezolvat”-1975 si „Disparitia Zborului 19” – 1980, americanul a fost surprins sa descopere ca multe dintre cazurile descrise de Berlitz fusesera preluate fara o verificare prealabila de cei mai multi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagand in mass-media un fals grosolan. Nu numai ca unele incidente nu avusesera loc in Triunghiul Bermudelor sau ca altele aveau explicatii cat se poate de normale, dar multe nu se petrecusera niciodata.

Kusche publica la scurt timp dupa succesul enorm al „Trunghiului Bermudelor” al lui Charles Berlitz o lista de concluzii pe care multi nu au luat-o in acel moment in considerare. Timpul avea insa sa ii dea dreptate:

* Numarul navelor si avioanelor care au disparut in Triunghiul Diavolului nu a fost niciodata mai mare decat in alte parti ale lumii.
* Acelasi numar a fost voit exagerat, ignorandu-se informatiile pe care autoritatile locale le puteau pune la dispozitie.
* In Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cat se poate de normal de altfel, acesta fiind si principalul motiv al celor cateva disparitii certe.
* Unele disparitii nu au avut loc niciodata, fapt certificat atat de rapoartele armatei cat si de cele ale autoritatilor portuare. Charles Berlitz si alti autori au ignorat, pur si simplu, datele in care acostarea vaselor era inregistrata in registrele porturilor, acestia anuntandu-le ca disparut.

Concluzia? Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricata in mod intentionat, din dorinta de a vinde un subiect senzational, si a fost perpetuata ori din aceleasi motive, ori in necunostinta de cauza.

Kusche aduce in discutie chiar punctul forte al celor care sustin cu tarie existenta unor fenomene inexplicabile intre Miami, Bermude si Puerto Rico, celebrul Zbor 19. Dupa verificarea amanuntita a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia ca disparitia escadrilei de cinci avioane de vanatoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precara de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus in nicio alta carte despre Triunghiul Bermudelor si Zborul 19, este ca avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vanatoare, acestea ar fi zburat haotic pana au ramas fara combustibil. Cel de al saselea avion trimis in cautarea acestora, despre care se spune ca a disparut in acelasi mod, a explodat in realitate din cauza unei defectiuni la unul dintre motoare. Ramasitele celor 5 avioane au fost descoperite la inceputul anilor 90, in apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmand spusele lui Larry Kusche.

Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a carei disparitie a avut loc la 3 februarie 1963. In opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a disparut brusc de pe radar fara a emite macar un semnal SOS. Singura dovada materiala a „volatilizarii” cargoului a fost o vesta de salvare, descoperita in timp ce plutea in deriva, la cateva zile dupa incident. Ce a omis insa sa spuna Berlitz este ca SS Marine Sulphur Queen era, in momentul disparitiei, incarcata cu 15.000 de tone de sulf lichid. Sulful era depozitat in patru containere uriase, fiecare incalzit de o retea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce facea din ambarcatiune o veritabila bomba plutitoare. Berlitz a omis sa mentioneze si raportul pazei de coasta din Honduras, care a mentionat in ziua disparitiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenta unui persistent miros de sulf in zona de coasta. Cel mai probabil, sustine Rosenberg, nava a explodat in urma unei scurgeri de sulf, cea mai mica scanteie fiind capabila sa declanseze dezastrul. Este evident ca intr-o atare situatie, nimeni nu a mai avut timp sa emita vreun semnal SOS iar daca, prin absurd, ar fi existat supravietuitori, acestia nu ar fi avut nicio sansa de salvare in apele intesate de rechini si baracude.

Vom incheia expunerea noastra, desi lista ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al disparitiei submarinului USS Scorpion, in timpul Primului Razboi Mondial. Legenda spuna ca acesta a disparut brusc in Triunghiul Bermudelor, iar informatiile obtinute ulterior de la armata germana, arata fara doar si poate ca acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. In realitate, epava submarinului a fost descoperita de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul ca acesta s-a scufundat in urma unei defectiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanta de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.

Conspiratie sau doar simpla dezinformare?
Desi este evidenta dezinformarea masiva in ceea ce priveste realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz si alti autori au mers chiar mai departe cu supozitiile. De ce autoritatile americane nu au negat niciodata afirmatiile acestora si de ce s-au multumit doar sa declare ca nu recunosc existenta unui Triunghi al Bermudelor, asta abia dupa 1989 de cand, in fapt, nu a mai disparut nicio nava?

Lawrence David Kusche este poate cel mai radical dintre toti si afirma ca subiectul era atat de ridicol incat nici un savant nu si-ar fi patat numele incercand sa demonstreze un adevar atat de evident. De ce ar fi facut-o guvernul SUA?

Nu toti sunt insa de parere cu el. Au existat voci care au sustinut ca atat Triunghiul Bermudelor, cat si Incidentul Roswell sau Experimentul Philadelphia, asta ca sa enumeram doar cateva exemple clasice, nu au fost altceva decat acel celebru „paine si circ” menit sa distraga atentia populatiei de la adevaratele probleme ale natiunii americane. O tacere complice care nu implica in nici un fel autoritatile dar care le rezolva o parte dintre probleme. In fond, toate aceste mistere au aparut in timpul Razboiului Rece, o perioada tulbure in care ecourile conflictelor mascate dintre SUA si URSS razbateau din aproape toate colturile lumii. Poate ca nu intamplator, pozitia SUA vis-a-vis de Triunghiul Bermudelor a venit doar dupa caderea blocului comunist. In fond, subiectul era deja „fumat” iar opinia publica tindea sa dea uitarii disparitiile din ce in ce mai contestate.

Poate ca venise timpul ca pe scena lumii sa apara un alt tip de circ.

http://brosteni.ning.com/
 
Cazul Roswell - un secret bine pastrat


Zvonuri neconfirmate spun ca resturilepresupusei prabusiri a unui OZN la Roswell, în 4 iulie 1947, au ajuns la baza militara Wright Patterson de langa Dayton (Ohio), unde ar fi fost depuse într-o misterioasa „camera albastra”, sub cel mai sever secret. Ceea ce se stie ceva mai sigur, este ca Barry M. Goldwater general în rezerva al Air Force, senator, presedintele comitetului senatorial pentru serviciile secrete, fost candidat republican la presedintia SUA în 1964, a facut, la începutul anilor saizeci, o vizita la baza Wright-Patterson.

Cu acest prilej, i-ar fi cerut prietenului sau apropiat, generalul Curtis LeMay, seful Statului Major al Air Force, sa-i permita sa vada faimoasa „camera albastra” despre care circulau atatea istorii. Se afirma ca LeMay i-ar fi spus „La naiba, nu! Eu nu pot sa intru, tu nu poti sa intri si sa nu-mi mai ceri asta niciodata”. De data aceasta, ca o dovada solida, cunoastem trei scrisori ale senatorului Goldwater catre prieteni ai sai, în care el face aluzie la neplacutul incident. Citam mai jos din acestea.

„Problema OZN-urilor ma preocupa de mult timp. Acum zece sau doisprezece ani am facut o tentativa de a afla ce anume era în cladirea, din baza Air Force de la Wright-Patterson, în care sunt pastrate informatiile culese de Air Force, dar am fost refuzat din motive lesne de înteles. Problema este clasificata si acum mai presus de Top Secret. Am auzit totusi ca exista un plan, în curs de realizare, pentru a face cunoscut, în viitorul apropiat, acest material, în parte, daca nu cumva în întregime. Sunt tot atat de nerabdator ca si dumneavoastra sa vad acest material si sper sa nu avem prea mult de asteptat” (28 martie 1975).

„Este adevarat ca mi-a fost interzis accesul la Wright-Patterson. Pentru ca nu am intrat, nu pot spune ce se afla înauntru. Dar amandoi cunoastem zvonurile” (11 aprilie 1979). „Am renuntat de mult sa mai primesc acces la asa numita Camera Albastra de la Wright-Patterson, deoarece am avut parte de un lung sir de refuzuri de la mai multi sefi s...t Nu cunosc pe nimeni care sa fi avut acces la Camera Albastra si nici nu am cunostinta despre continutul ei sau despre vreo schimbare a amplasarii ei s...t Ca sa va spun drept, domnule Graham, problema este clasificata la un grad de secret atat de înalt încat, desi o buna parte din informatii au si fost divulgate, este pur si simplu imposibil sa pui mana pe ceva” (19 octombrie 1981).

Istoria cazului Roswell a stat îngropata treizeci de ani. Cand a iesit din nou la iveala, Air Force va da, pe rand, mai multe explicatii. Ca de fapt nu a fost un balon meteorologic ci un balon militar „Fugo” trimis peste ocean de japonezi. Cand s-a spus ca razboiul se terminase de doi ani, Air Force s-a scuzat, zicand ca nu a fost un balon „Fugo” ci o racheta V2 cu cimpanzei. Cand s-a descoperit ca astfel de experiente s-au facut abia în iunie 1948, cu maimute de marimea unei pisici, s-a spus ca nu a fost o racheta ci un balon „strict secret” al proiectului „Mogul” destinat detectarii unor eventuale explozii nucleare sovietice. Dar acest proiect era cunoscut ofiterilor bazei, deci nu putea fi luat drept OZN s.a.m.d.

În 1995 Biroul General de Conturi al SUA (GAO), la solicitarea Congresului SUA, a constatat ca au fost distruse arhivele administrative si cele cu mesaje, dintre anii 1946 si 1949, ale bazei 509 de la Roswell, în mod nemotivat, fara aprobarile necesare si nu se stie din ordinul cui, ceea ce constituia o grava încalcare a legii. A disparut si arhiva din perioada respectiva a companiei 1395 de politie militara din Roswell, aflata sub comanda maiorului Easley. Din Arhivele presedintelui SUA Truman, au fost sustrase înregistrarile convorbirilor telefonice pentru zilele de 4, 5 si 6 iulie 1947. Ancheta GAO admite, în concluzie, ca „dezbaterea privind ce anume s-a prabusit la Roswell continua”...

Pentru a mai adauga o pata de culoare la acest mozaic, mentionam ca locotenent colonelul Philip J. Corso, fost sef al Diviziei de Tehnologii Straine a departamentului de Cercetare-Dezvoltare al Armatei Terestre SUA, a scris în 1997 în cartea sa The Day After Roswell (publicata la varsta de 82 de ani, cu un an înainte de a muri, si tradusa si în romaneste) ca realizari ale industriei militare SUA ca: microprocesoarele, armele cu laser de mare energie, antisatelit si antiracheta, aparatura bazata pe fibre optice, kevlarul folosit la vestele antiglont, binoclurile în infrarosu etc. au fost realizate pe baza studierii obiectelor recuperate din OZN-ul de la Roswell, pe care chiar el însusi le-a transmis companiilor IBM, Hughes Aircraft, Bell Labs etc., ca fiind procurate prin spionaj de la „adversari”. El mai afirma ca a vazut în 1947 cadavrele extraterestrilor recuperati.

Autopsia unui extraterestru - adevar sau fictiune

Daca filmul este autentic, atunci devine clara recunoasterea la scara mondiala a faptului ca planeta noastra a fost vizitata, ca guvernele stiau asta de aproape o jumatate de secol si nu ne-au spus. Lumea nu va mai fi niciodata la fel.

La inceputul lunii mai a anului 1995, producatorul si omul de afaceri londonez Ray Santilli prezenta pentru prima oara un film, care parea sa constituie veriga lipsa a unui controversat eveniment OZN, ce fascinase lumea timp de aproape o jumatate de secol. Filmul parea insa sa eclipseze evenimentul initial, petrecut in iulie 1947.

Intr-un interviu luat de Sightings in cursul aceluiasi an, Ray Santilli a povestit ca a intrat in posesia filmului original in anul 1992, pe cind lucra la un documentar despre Elvis Presley. El s-a intilnit la Cleveland cu un fost cameraman militar, de la care a achizitionat un clip inregistrat in ultima perioada a aparitiilor lui Presley pe estrada.

Putin inainte de plecarea lui Santilli, fostul cameraman i-a aratat circa 22 de role de film alb-negru, pe care acesta le filmase imediat dupa incidentul de la Roswell. Batrinul cameraman ii povestise ca, in iulie 1947, pe cind era in armata, i s-a spus ca urma sa filmeze resturile unui avion sovietic de cercetare, prabusit in statul New Mexico. Totul parea cit se poate de verosimil, deoarece America se afla in plin razboi rece cu Uniunea Sovietica.

Dupa spusele fostului cameraman, cind a ajuns acolo, el a constatat ca a trebuit sa filmeze cu totul altceva: resturile unei farfurii zburatoare, precum si autopsia a doi dintre membrii echipajului acesteia.
Santilli a hotarit sa cumpere filmul, promitind totodata ca nu va dezvalui niciodata identitatea cameramanului.
Dupa doi ani, filmul a fost transpus pe pelicula video. Portiuni ale acestuia au fost difuzate in fata unor cercetatori, medici si tehnicieni de film, precum si a unor potentiali cumparatori. Pe masura ce filmul era vizionat de mai multa lume, atitudinea fata de el era tot mai contradictorie.

La 21 iunie 1995, filmul a fost difuzat pe canalul francez TF1, in cadrul unei emisiuni prezentate de J. Pradel (L’Odysee de l’etrange). Apoi, imaginile s-au raspindit pe Internet in lumea intreaga, devenind subiect de disputa pentru multi specialisti. Pentru a intelege mai bine faptele prezentate, sa ne intoarcem insa la evenimentul petrecut in iulie 1947.

Derularea evenimentelor de la Roswell

Povestea cu OZN-ul prabusit a inceput in noaptea de 2 spre 3 iulie 1947, cind radarele de la Alamogordo, White Sands& Roswell au interceptat un obiect zburator, care prezenta caracteristici diferite de cele ale unor aparate de zbor conventionale. Catre orele 23.30, el a disparut de pe ecranele radarelor, totul indicind o catastrofa aeriana.

Fermierul William Brazel (Mac) si Dee Proctor, copilul unor vecini, descopera la 4 iulie resturile unei nave necunoscute, in apropierea ranch-ului sau. Intrigat, Brazel ii arata serifului George A. Wilcox mici fragmente ale aparatului prabusit si acesta telefoneaza imediat la Roswell Army Air Field.

Jesse Marcel, ofiter de informatii, soseste la fata locului, cerceteaza fragmentele de epava si ii trimite un raport comandantului sau, colonelul William Blanchard. Fragmentele aparatului prabusit, puse in patru saci, sint expediate la Fort Worth Army Air Field si direct la Washington DC.

In primul comunicat de presa oferit publicitatii la 8 iulie de catre Walter Haut, purtator de cuvint al Roswell Army Air Field, se mentiona: Numeroasele zvonuri cu privire la existenta farfuriilor zburatoare s-au confirmat ieri, cind serviciul de informatii din cadrul 509 Bomb Group of the Eight Air Force a reusit sa captureze acest UFO.

Roswell Daily Record a mai infrumusetat aceasta stire, adaugindu-i si un titlu incitant: RAAF captureaza o farfurie zburatoare in regiunea Roswell.

Armata dezminte comunicatul initial

Informatia este preluata imediat de Associated Press si numeroase apeluri din intreaga lume sint trimise la Roswell. Comunicatul de presa este dezmintit de generalul Roger M. Ramey, care afirma ca la Roswell s-a prabusit un balon meteorologic. Pentru a fi cit mai convingator, el prezinta resturile unui balon-sonda presei, care se intreaba, pe buna dreptate, de ce bucatile unui simplu balon-sonda au fost transportate asa de repede in Texas, la locul conferintei.

Ziarele Chicago Daily News, New York Times, Washington Post, Chicago Tribune, Los Angeles Herald Express, San Franciso Examiner, care publicasera deja versiunea initiala, comenteaza aceasta noua versiune, pusa pe seama tulburarilor de natura emotionala ale purtatorului de cuvint.

Citeva zile mai tirziu, Mac Brazel este vazut pe strazile din Roswell, escortat de militari. El a negat ulterior marturia sa initiala, legata de resturile navei gasite in apropierea ranch-ului, si a refuzat sa mai discute despre acest subiect. Ceilalti martori ai incidentului au tacut si ei multi ani la rind, temindu-se de ceea ce li se putea intimpla lor si familiilor lor.

Farfuria zburatoare avea la bordul sau extraterestri...........................

Nici unul dintre martori nu a vorbit insa despre corpurile extraterestrilor, gasite in apropierea locului catastrofei, desi zvonuri in aceasta privinta au existat. Unul dintre acestia, inginerul Grady Barney, a afirmat ulterior ca descoperise un disc cu diametrul de 8-10 m si patru cadavre ale unor umanoizi de talie mica, imbracati in costume gri. Oficialii militari i-au interzis sa-si mai desfasoare cercetarile (el lucra in domeniul conservarii solului) si i-au interzis sa discute despre cele vazute.

Cele patru cadavre au fost transferate la baza Edwards, in California, pentru a fi examinate. Apoi, catre sfirsitul anului 1954, ele au fost transferate la baza Wright-Patterson, in Ohio, unde, in asa-numita Camera Albastra, se presupune ca se afla si alte cadavre ale unor extraterestri. De aici, o parte din resturile OZN-ului si cadavrele conservate au fost mutate la Langley, sediul CIA, in anul 1978. Zvonurile sint dezmintite de armata, care pretinde ca a fost vorba doar de niste manechine.

Timp de mai multi ani, intre 1954 si 1959, armata lanseaza manechine de la mare altitudine. La 21 mai 1959 un balon se prabuseste. Cei trei militari aflati in balon supravietuiesc, insa au fetele acoperite de hematoame. Martorii care au afirmat ca au vazut niste creaturi ciudate sint pusi acum in incurcatura.

Tacerea se risipeste ..................................................................

Citiva ani mai tirziu, Inez Wilcox, sotia serifului George Wilcox, i-a povestit nepoatei sale, Barbara Dugger, ca familia sa fusese amenintata cu moartea, in cazul in care ar fi vorbit despre incidentul de la Roswell.

In anul 1978, maiorul Jesse Marcel a afirmat ca bucatile de metal colectate de el nu erau ale unei nave terestre si ca dezmintirea data de generalul Ramsey nu era decit o poveste. El a mai adaugat ca fusese obligat sa nu spuna presei decit ceea ce i se ceruse sa spuna. In anul 1980 apare cartea The Roswell Incident, scrisa de Charles Berlitz si William L. Moore, in care sint prezentate rezultatele unor investigatii amanuntite pe care acestia le efectuasera in cazul Roswell, impreuna cu fizicianul Stanton Friedman.

Prima stire, potrivit careia la locul catastrofei au fost insa gasite corpurile unor extraterestri, a fost oficial difuzata in anul 1984, cind a fost descoperit si facut public un memorandum top secret din 18 noiembrie 1952, intitulat Majestic-12 sau MJ-12. La inceputul anilor ’90, rumoarea in jurul cazului Roswell creste si Congresul American este obligat sa ia masuri. Steven Schiff din Albuquerque (New Mexico) contacteaza Departamentul Apararii (DOD) si cere informatii despre incidenul de la Roswell.

DOD pretinde ca nu este in posesia unor astfel de informatii si-l sfatuieste pe Schiff sa apeleze la Arhivele Nationale, dar aici acestuia i se spune ca nu exista nici un fel de inregistrari din acea perioada. Schiff contacteaza General Accounting Office (GAO), pentru a primi inregistrari cu privire la evenimentele din 1947.

In septembrie 1994, deci la opt luni dupa ce Schiff isi incepuse ancheta, Armata Aerului a fost obligata sa faca public primul sa raport privind OZN-urile, dupa atitia ani de tacere. In raport se explica faptul ca resturile epavei gasite la Roswell erau de fapt ale unei sonde, ce urma sa detecteze exploziile nucleare si care facea parte dintr-un proiect secret, intitulat MOGUL (din nou explicatii plauzibile pentru perioada Razboiului Rece cu Uniunea Sovietica - n.n.). Nu este furnizata in schimb nici o informatie cu privire la corpurile unor extraterestri, ceea ce relanseaza ideea unui complot al tacerii din partea guvernului american.

Pareri pro si contra in legatura cu filmul ....................................

Pentru miile de ufologi entuziasti, filmul lansat in anul urmator de Roy Santilli putea constitui o proba. Pe masura ce filmul era vizionat, parerile despre el deveneau din ce in ce mai contradictorii.

Jesse Marcel Jr., fiul maiorului care fusese martor ocular al evenimentului din 1947, declara: Eu cred ca in iulie 1947 linga Roswell s-a prabusit o nava extraterestra. Cred ca guvernul a pus la cale o operatiune militara importanta si as vrea ca filmul autopsiei sa fie autentic. Intuitia imi spune insa ca probabil acesta este un fals.

Walter Haut, autorul primului comunicat de presa din iulie 1947, adauga: Nu cred ca este o autopsie reala. Cred ca este un fals si probabil ca cineva scoate bani din asta.

Ray Santilli, la rindul sau, pretinde ca originalul filmului fusese autentificat de Kodak. In schimb, P.G.Wilson, purtatorul de cuvint al Kodak, declara: Simbolurile pe care le-am vazut pe mostrele filmului sugereaza ca filmul a fost turnat in 1927, 1947 sau 1967. In consecinta, nu putem afirma categoric ca filmul a fost realizat in anul 1947.

Clifford Stone, fost sergent in armata SUA, a declarat intr-un interviu acordat in anul 1996 lui Ted Loman, cunoscut si reputat ufolog, ca el vazuse un film asemanator, pe teritoriul unei baze militare din statul Virginia. Potrivit spuselor lui, Stone se plimba prin baza impreuna cu un pilot si cei doi au ajuns, la un moment dat, in fata unei incaperi ce parea a fi o sala de teatru. Sala era plina de ofiteri si ei au urmarit prin geamul de plexiglas citeva scene dintr-un film in care se facea autopsia unor corpuri, ce nu erau, in mod evident, ale unor paminteni.

Poate ca cei doi ar fi putut ramine cu impresia ca militarii urmareau un film SF, dar au fost retinuti de o garda si interogati, dupa care li s-a atras atentia sa nu vorbeasca cu nimeni despre cele vazute.

Steve Johnson, specialist in efecte speciale si proprietar al companiei XFX, care a realizat creaturile din filmele Cosmarul de pe strada Elm, Poltergeist II si Vinatorul de fantome, este de parere ca filmul, ca si creatura care apare in el, au fost contrafacute: Pentru mine si pentru majoritatea specialistilor in efecte speciale, este destul de clar ca este un fals bine realizat.

Englezul Robert Townsend, de asemenea specialist in efecte speciale, afirma: In film este prezentat un extraterestru construit dupa tiparul clasic, a carui piele a fost confectionata probabil din gelatina, care se preteaza bine la astfel de imitatii.

Raspunsul lui Santilli la comentariile specialistilor in efecte speciale este prompt: Companiile de efecte speciale pot recrea orice. Dar intre a recrea ceva si evenimentul real este o mare diferenta.

In cursul unui interviu acordat in iulie 2001 lui Philip Mantle, un cunoscut ufolog din Marea Britanie, Santilli a declarat: Dupa parerea mea, nu exista decit doua posibilitati. Prima ar fi aceea ca avem de-a face cu un extraterestru, ce facea parte din echipajul navei prabusite. Cea de-a doua ar fi ca americanii au creat sau transformat o fiinta, efectuind apoi diverse experimente biologice.

Filmul, ca si incidentul de la Roswell continua sa fascineze, fara ca adevarul sa fie totusi cunoscut.

Lumea doreste sa primeasca totusi un raspuns la o serie de intrebari cum ar fi aceea daca armata americana cunoaste adevarul, sau incearca sa-l ascunda, sau daca acel corp, prezentat in filmul lui Santilli, este al unui extraterestru sau al unei fiinte umane pe care medicii militari americani au efectuat experiente. Lista intrebarilor ramine in continuare deschisa.

Dar mai presus de orice, cu totii am vrea sa stim acum, cind s-au implinit deja 55 de ani de la incidentul de la Roswell, daca SINTEM SAU NU singuri in Univers…
 
La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cât este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al experienţelor de moarte clinică. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.

Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decât ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai rare, ci din contră.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste trăiri decât în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor. De aceea, modul în care vor integra experienţa depinde de deschiderea celor apropiaţi faţă de existenţa planurilor subtile.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”

Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întâlnească părinţi care, deşi nu credeau în existenţa planurilor subtile ale manifestării, erau totuşi suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a avut ocazia de a discuta cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe când Emanuelle făcea baie iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei sale:
- Mămico, ştii, când eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.
- Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.
- Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vârsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întâlni pe mama sa. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai târziu, ea a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale.

Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în râs. Ea nu spune decât ceea ce crede cu adevărat. Râsul este singura sa replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre.

Mama sa, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat să aştearnă în scris povestea experienţei sale. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice. El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”.

Iată câteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cât despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămânând în continuare întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborât scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi până afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gândesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi acest caiet să trăiască ce am trăit şi eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie.”

Emmanuelle s-a întors pentru că ştia că astfel i-ar fi făcut plăcere mamei sale. Acum nu se mai teme de moarte, pentru că ştie că se va întâlni din nou „cu iepuraşul ei, cu bunica şi cu toţi cei dispăruţi”. Ea nu se mai simte a fi aceeaşi, deoarece „a cunoscut viaţa adevărată”, iar acum „ghiceşte la ce se gândesc oamenii”.

Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lângă mine, dar pleca din când în când.”

În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar din când în când se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de câte o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcându-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: Nici măcar nu m-a băgat în seamă! Am traversat câţiva medici fără să simt nimic! Mi se pare normal să-i traversez! Când am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sunt debili mintali. Apoi am înţeles că nu ei erau de vină, ci eu nu eram acolo, nu era decât conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar totuşi, ai impresia de a avea un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» până în cabina de pilotaj.”

Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal în acelaşi timp.”

Emmanuelle a avut anumite viziuni premonitorii: în timpul comei sale, survenite în oraşul Annecy, ea a ajuns într-o încăpere mobilată într-un fel foarte aparte. Această încăpere era cea în care, trei săptămâni mai târziu, la Paris, avea să urmeze o şedinţă de reeducare funcţională.
În timpul în care a rămas în comă, ea a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai târziu, la şcoală: cântărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.

Convingerile sale actuale sunt uneori identice cu cele ale altor subiecţi care au trăit acelaşi gen de experienţe: „războiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorării; viaţa este o minune, nu trebuie să o distrugem; după moarte rămâi aşa cum eşti, sufletul continuă să trăiască, nu mori niciodată, eşti veşnic; moartea este viaţă, iar viaţa este moarte; dacă la naştere sufletul se agaţă de învelişul trupesc, la moarte el părăseşte un înveliş uzat; sufletul seamănă cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spălările succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodată.”

Este greu de decelat cât din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însă mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legătură cu moartea. Este remarcabilă originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mărturii, aici nu ne putem baza decât pe propria intuiţie spirituală.

Reacţiile copiilor faţă de experienţele de moarte clinică

După ce a intervievat-o pe Emmanuelle, Evelyne-Sarah Mercier s-a îmbolnăvit grav şi timp de şase luni nu a mai putut comunica cu ea. Foarte dezamăgită, Emmanuelle şi-a rupt caietul, pe care doamna Mercier apucase totuşi să-l xerocopieze. Acest incident arată cât de sensibili sunt experimentatorii în privinţa atitudinii celorlalţi faţă de relatarea lor. A povesti înseamnă a-ţi deschide inima, este o dovadă de încredere, o situaţie delicată. Dacă persoana respectivă simte cea mai mică umbră de neîncredere sau de scepticism din partea interlocutorului, acest fapt îi poate cauza răni sufleteşti profunde.

În funcţie de personalitatea sa, copilul poate adopta mai multe atitudini faţă de anturajul său:

- să tacă, dar să-şi păstreze convingerea interioară, dacă nu este destul de sigur şi dacă simte că familia nu va accepta relatarea sa
- să vorbească spontan despre ea şi să simtă fie că este ascultat cu interes, fie că i se impune o interpretare reducţionistă
- să accepte în universul său lăuntric convingerile celor apropiaţi şi să-şi refuleze experienţa
- este de asemenea posibil cazul contrar, în care copilul să influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, părinţii, prietenii, care încep să manifeste o mai mare deschidere spirituală.

Un caz de posibilă refulare este cel al lui Tony, care a trecut printr-o experienţă asemănătoare la vârsta de 3 ani. La întoarcerea sa de la spital el a povestit printre altele, că s-a întâlnit cu bunicul lui, care murise înainte de naşterea sa. În urma unor dificultăţi şcolare, a fost dat pe mâna unui psiholog care, auzind această poveste, i-a ordonat să o uite, argumentând că ţinea de trecut, deci că luase sfârşit. Acum, micuţul nu-şi mai aduce aminte despre acea experienţă.

Din mărturiile culese se desprinde destul de clar concluzia că, în general, copiii care au avut experienţe de moarte clinică preferă să nu vorbească despre ele. Instinctiv, copilul urmăreşte să-şi protejeze integritatea. La fel ca şi în cazul înzestrărilor de factură paranormală, copilul înţelege că este preferabil să „rămână normal”.

Adeseori, copiii reuşesc fie să transpună în cuvinte (dacă sunt prea mici sau prea inhibaţi), fie să recunoască faptul că au trăit o experienţă de moarte clinică, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe această temă sau auzind relatarea unei experienţe similare.

De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, având stări frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţă pe care a trăit-o la vârsta de 6 ani: după ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia că se află în apă, fără a fi însă deranjată de aceasta, după care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericită”. După ce a revenit, a devenit un obicei pentru ea să îşi examineze spatele în oglindă, aşteptându-se să vadă aripi crescându-i. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem că fetiţa a trăit o stare de decorporalizare. A fost necesară apariţia a două evenimente pentru ca ea să înţeleagă ce i s-a petrecut: o nouă experienţă de moarte clinică la vârsta maturităţii şi lectura cărţilor lui Raymond Moody.

Katie, fetiţa care a vorbit cu DUMNEZEU

Pediatrul Melvin Morse, un binecunoscut cercetător al experienţelor de moarte clinică ale copiilor, menţionează un caz interesant.

Katie, în vârstă de 9 ani, s-a zbătut timp de 3 zile între viaţă şi moarte, după ce a căzut în piscină. Când orice speranţă părea a fi pierdută, ea s-a trezit parcă dintr-un somn profund şi, în doar 24 de ore, şi-a redobândit toate facultăţile. Cazul ei rămâne un mister pentru medicină.

Pentru a şti ce tratament să-i prescrie lui Katie, Melvin Morse a dorit să afle condiţiile în care se produsese accidentul. Încă de la prima lor întâlnire, Katie l-a recunoscut imediat pe doctorul Morse, a luat-o drept martor pe mama ei şi a descris acţiunile realizate de medici în timpul stării sale de comă, fapt confirmat de dr. Morse. Apoi, la o întrebare vagă pe care i-a adresat-o medicul, referitor la amintirile ei din perioada în care se afla în apă, ea a răspuns: „Adică atunci când l-am văzut pe Tatăl Ceresc?”

Uimit, dar deschis, dr. Morse a rugat-o să continue. Ea nu-şi aminteşte de senzaţia de înec, ci mai întâi de o obscuritate şi de o anumită senzaţie de greutate. Nu se mai putea mişca. Apoi a ajuns într-un tunel şi din acel tunel a ieşit o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată, numită Elisabeth. Înaltă, surâzătoare şi binevoitoare, cu părul auriu şi îmbrăcată în alb, ea a însoţit-o pe Katie în tunel şi a condus-o la bunicul ei decedat, precum şi la doi băieţei necunoscuţi, Andy şi Mark, care erau suflete în aşteptarea încarnării. S-au împrietenit şi s-au jucat împreună. În acea etapă a aventurii sale, lui Katie i s-a „dat voie” să-şi viziteze părinţii. Ea a raportat un număr mare de detalii precise, verificate ulterior, referitoare la preocupările părinţilor săi în timp ce ea se afla în spital: locul unde stătea fiecare în camere, ce haine purtau, ce gătea mama ei…

Apoi, Elisabeth a condus-o în faţa lui DUMNEZEU TATĂL şi a lui Iisus. Dumnezeu i-a propus să rămână cu el şi Iisus a întrebat-o dacă vrea să îşi revadă mama. La răspunsul ei afirmativ, s-a trezit imediat în patul de la spital. Imediat după trezire şi în timpul convalescenţei a cerut în mod repetat să-i vadă pe Mark şi pe Andy. Pentru ea, toată această călătorie nu fusese decât un episod amuzant al vieţii sale de copil.

Explicaţii ştiinţifice

Melvin Morse a publicat, împreună cu alţi patru cercetători, un articol ştiinţific despre experienţele de moarte clinică trăite de copii, în revista ştiinţifică americană The American Journal of Children’s diseases, din noiembrie 1986, vol. 140. Concluziile sale sunt mai prudente decât cele publicate în alte reviste, dar ipotezele sale sunt foarte interesante.
Potrivit lui Morse, experienţele de moarte clinică ale copiilor sunt mai simple decât cele ale adulţilor, mai concrete, mai puţin mistice. Spre deosebire de adulţi, copii se întâlnesc cu persoane apropiate care sunt în viaţă: colegi de clasă, profesori etc.
Există un nucleu comun al experienţei: decorporalizarea, viziunea propriului corp fizic, obscuritatea, tunelul, revenirea în corpul fizic la voinţă. În general, lipsesc aspectele de transcendere a individualităţii: trecerea în revistă a propriei vieţi, modificarea percepţiei timpului, senzaţia de detaşare.

Melvin Morse a verificat convingerile familiale ale acestor copii în ceea ce priveşte moartea şi religia şi nu a constatat corelaţii semnificative. De aici, el a ajuns la concluzia că există un „nucleu” invariabil al experienţei de moarte clinică care apare la copii şi un proces concomitent sau secundar care se dezvoltă la adulţi – transcenderea individualităţii limitate. El a înaintat ipoteza potrivit căreia fenomenul de moarte clinică ar fi consecinţa activării conexiunilor neuronale ale lobului temporal. Generată ca un răspuns faţă de tensiunea indusă de iminenţa morţii, el afirmă că experienţa-nucleu este apoi impregnată de diverse elemente personale, proprii trecutului experimentatorului, aceste elemente secundare fiind halucinatorii, însă necesare pentru a conferi sens experienţei.

Aceste explicaţii pot fi considerate mult prea reducţioniste şi simpliste faţă de complexitatea şi de impactul extrem de profund al fenomenului asupra conştiinţei subiecţilor. Într-adevăr, este dificil de acceptat faptul că simple procese de natură chimică pot genera trăiri atât de nuanţate precum cele relatate de experimentatorii morţii clinice.

De pildă, americanul Goran Grip a trăit la vârsta de 5 ani o experienţă de moarte clinică completă, care nu are nimic patologic şi nu ţine de domeniul psihiatriei: comunicarea cu un punct de lumină care urmărea să afle tot despre el şi de care ar fi dorit să scape, experienţa iubirii copleşitoare, sentimentul de a se situa în afara spaţiului şi timpului, învăţături despre consecinţele faptelor sale etc. În urma acestei experienţe, el a ajuns să ştie, dincolo de cuvinte, tot ce gândesc şi percep ceilalţi oameni, chiar şi la modul inconştient.

Didier Dumas, un psihanalist care lucrează foarte mult cu copiii, consideră că dacă la ora actuală copiii nu mai sunt atât de reprimaţi în privinţa sexualităţii, în schimb lucrurile nu stau la fel în ceea ce priveşte spiritualitatea lor. El afirmă că spiritualitatea copiilor, deşi este în mod firesc mult mai „vie”, este adeseori inhibată de mediul lor familial, datorită îndepărtării societăţii actuale de valorile spirituale autentice, ceea ce face ca mulţi copii să refuze să-şi împărtăşească experienţele de moarte clinică, pentru a nu pierde afecţiunea celor apropiaţi.

Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii şi îi încurajează să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Într-adevăr, dacă am primi încă de mici o educaţia în acest sens, am înţelege ce este de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie a sufletului într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, spirituală şi cu siguranţă că, în felul acesta, o mare parte din răul care există în lume ar muri.

http://www.yogaesoteric.net/
 
Experienţa morţii şi lumea de dincolo

Ce vom vedea când vom muri... şi după

Există, în momentul de faţă, mii de relatări făcute de oameni de diferite religii, clase sociale şi naţionalităţi, privind experienţele din preajma morţii. Acestea ne pot ajuta să aruncăm o privire, fie ea şi sumară, dincolo de limetele acestei lumi, pentru a înţelege ce este misterioasa Lume de Dincolo. Sunt oare aceste relatări doar simple viziuni ascunse şi indiscrete furate unei realităţi care nu ne este accesibilă până în pragul morţii?

Aflându-se în pragul morţii, dar reuşind să se salveze, fie printr-un miracol, fie datorită tehnicilor de reanimare moderne, aceşti „reveniţi” – care au trăit experienţa morţii iminente – întorcându-se, nu cu o viziune a neantului, cum ar putea crede materialiştii, ci a unui Altceva, clar întrevăzut şi descris ca o călătorie în altă lume – au văzut oare, precum Orfeu, intrarea în regatul morţii?

Tunelul luminii

Acest caz tipic este relatat în primul buletin al Asociaţiei Internaţionale pentru studiul stărilor ce apar în preajma morţii.

Domnul Chouraki, aprod în justiţie, a fost foarte grav accidentat pe o autostradă, în clipa în care îşi pornea în mod imprudent maşina ce rămăsese în pană. Ca urmare a acestui şoc el a rămas şapte ore în comă, trăind o experienţă uluitoare. Iată ce a povestit mai târziu: „Am avut o veritabilă viziune a morţii, simţind la început o separare de propriul meu trup.

Mi-am văzut corpul inert... apoi un fel de tunel în care eram atras fără a mă putea opune. La capătul acestui tunel strălucea o lumină foarte vie... Mi-am văzut viaţa, derulându-se în întregime în faţa ochilor, în secvenţe extrem de rapide şi am simţit dorinţa foarte intensă de a mă agăţa de ea. Îmi este foarte clar acum că numai astfel am putut reveni din comă.”

O experienţă trăită de opt milioane de oameni

Aceste mărturisiri, rezervate altădată doar revistelor medicale specializate, ar fi rămas necunoscute marelui public fără opera doctorului Raymond Moody. Ele au fost prezentate într-o carte publicată în 1975, carte ce s-a bucurat de un imens succes. Publicată într-un tiraj de 3,5 milioane de exemplare şi vândută în întreaga lume, cartea sa „Viaţa de după moarte” a jucat rolul unui revelator; reacţiile au fost atât de intense şi de numeroase încât s-a aflat astfel că o proporţie deloc neglijabilă a populaţiei fusese se confruntase cu asemenea experienţe tulburătoare (conform unui sondaj realizat în America, în 1988, este vorba de 8 milioane de oameni).

În plus, această experienţă are un caracter general uman, indienii din Amazonia fiind şi ei incluşi în sondaj; este de remarcat şi independenţa de cultură, de nivel social, de inteligenţă şi religie, a persoanei care trăieşte experienţa.

Algoritmul morţii

Iată cum prezintă doctorul Moody fazele caracteristice fiecărei experienţe, faze care apar cel mai adesea în relatările celor ce au trecut la un pas de moarte.

1) Apare mai întâi un sentiment incredibil că ai murit. După un timp oarecare de confuzie, de cele mai multe ori însoţit de teamă, rănitul sau bolnavul realizează că este mort şi imediat starea de teamă se transformă într-o fericire inexplicabilă.
2) Pacea şi absenţa durerii; chiar dacă a fost precedată de o durere, experienţa aceasta este total nedureroasă.
3) „Mortul” are impresia că şi-a părăsit corpul şi că îl priveşte acum din exterior, ca pe un lucru abandonat (fenomen cunoscut în parapsihologie şi sub denumirea de autoscopie).
4) Traversarea tunelului întunecat. Experimentatorul simte că străbate un tunel cufundat în obscuritate, la capătul căruia se află însă o lumină orbitoare. Acolo îl aşteptă fiinţă de lumină ce iradiază în jurul lor pace şi bunăvoinţă; aceştia sunt prietenii sau părinţii decedaţi.
5) Întâlnirea cu însăşi Fiinţa Supremă, sursă nesfârşită de iubire, compasiune şi înţelegere.
6) Bilanţul vieţii: înainte de întoarcerea la viaţa obişnuită, i se proiectează ca într-o străfulgerare, într-o succesiune accelerată, în secvenţe viu colorate şi tridimensionale, tot ceea ce a trăit încă de la naştere, ca şi cum s-ar reactualiza într-o clipă toate experienţele esenţiale trăite într-o viaţă, spre a nu mai fi uitate niciodată.
7) Urcarea rapidă la cer; ea se realizează în unele cazuri încă de la intrarea în tunel, fără derularea firului vieţii. Este o senzaţie de ascensiune rapidă către o dimensiune superioară.
8) Întoarcerea în corpul fizic, adesea împotriva propriei dorinţe. Experienţa „începutului de moarte” este atât de fascinantă şi de beatifică la unele fiinţe (mai ales la cele care au trăit o viaţă pură), încât ele nu mai doresc reîntoarcerea în planul fizic.

Concluziile ştiinţei

Dacă doctorul Moody a făcut cunoscute întregii lumi experienţele empirice trăite în preajma morţii, doctorul Keneth Ringh, profesor de psihologie la Universitatea din Connecticut, a fost primul care a întreprins o cercetare ştiinţifică aprofundată a acestora. Dincolo de diferenţele ce apar uneori în descrierea fenomenelor produse în timpul agoniei, acestea exprimă întotdeauna pentru cel ce le trăieşte aşa-numita „experienţă a substratului”.

În primul rând, Ringh confirmă descoperirile lui Moody, subliniind extraordinara similitudine între descoperirile celor două cercetări. Pornind de la relatările a 102 persoane, cu privire la stările trăite de acestea în agonie, dintre care 52 de bolnavi, 26 de accidentaţi şi 24 cu tentative de sinucidere, el recapitulează diferitele stadii ale tranziţiei în „Lumea de Dincolo”, ce cuprind: o senzaţie de bine adesea extatică, dedublarea, perceperea uneia sau mai multor prezenţe, o retrospectivă vizuală rapidă şi clară a vieţii trăite până atunci, apoi „întoarcerea”, deci reintegrarea în corpul fizic, ce se realizează uneori pătrunzând prin cap, alteori prin ombilic sau piept.

Vedem deci că, în termeni uşor diferiţi, de data aceasta ştiinţifici, aparţinând domeniului psihologiei, sunt prezentate aceleaşi trăiri.

Nu suntem cu toţii egali în faţa morţii?

Continuând cercetările, Ringh obţine în studiul său rezultate inedite. Conjuncturile şi cauza care determină agonia ar putea schimba oare cu ceva scenariul trăirilor în preajma morţii?

Este totuşi cert că accidentaţii trăiesc mai intens acea experienţă a bilanţului vieţii, şi că pentru sinucigaşi „nu există tunel, nici lumină strălucitoare, nici prezenţe benefice, nici pătrunderea într-o lume transcendentă de o frumuseţe supranaturală, doar perceperea unei lumi întunecate, ostile, o lume de coşmar”. Concluzia este evidentă şi ea aparţine tuturor religiilor: sinuciderea este cel mai mare păcat; ea nu pune capăt suferinţei, ci măreşte agonia deznădejdi după actul criminal.

Continuându-şi cercetările, Ringh ajunge la concluzia că nu există clase de indivizi privilegiate, înclinate predominant către aceste experienţe. Nici culoarea pielii, nici starea civilă nu influenţează în vreun fel experienţa; ea poate surveni la orice vârstă şi rămâne total independentă de credinţa religioasă sau de cunoaşterea prealabilă a fenomenului.

În statisticile efectuate în ultimii ani se evidenţiază faptul că cei care trăiesc aceste experienţe extraordinare sunt în marea lor majoritate printre aceia care nu au auzit niciodată de doctorul Moody. Acesta este un fapt explicabil căci, în ciuda succesului considerabil al cărţilor sale, există încă foarte mulţi oameni care ignoră total acest subiect.

O mare parte a studiilor este consacrată consecinţelor, repercusiunilor intime pe care o asemenea experienţă le exercită asupra celui care a trăit-o. Mai întâi, „întrezărirea morţii”, deşi poate părea curios, îl „cheamă la viaţă” pe cel ce a ajuns dincolo. Concluzia este totuşi relativă, deoarece putem presupune că şi cei care părăsesc definitiv planul fizic trec printr-o experienţă asemănătoare şi cu toate acestea nu se mai întorc, setea de viaţă stingându-li-se.

Un fapt sigur este însă acela că tuturor celor ce revin li se transformă fundamental modul de a privi viaţa. Un astfel de om devine din ce în ce mai înţelegător cu ceilalţi, iar atitudinea sa în faţa religiei se modifică radical. Chiar şi cei mai sceptici se conving de existenţa unei Realităţi Esenţiale ce poate fi numită Dumnezeu. Dispare total şi sentimentul apartenenţei la o religie anumită, însă credinţa în Dumnezeu devine mult mai fermă. Sentimentul „fricii de Dumnezeu” este sublimat într-o beatifică stare de recunoştinţă. În conştiinţa omului survin mult mai clar întrebările fundamentale ale existenţei: De unde venim? Unde ne ducem? Cine suntem noi cu adevărat? Întrebări la care încep să întrezărească răspunsuri.

Apare totodată o vădită detaşare faţă de preocupările materialiste, faţă de dorinţa de a acumula bani sau bunuri. Gândurile unei fiinţe care a trăit o astfel de experienţă devin mult mai elevate, cu o tendinţă permanentă de generalizare şi universalizare. Relaţiile cu ceilalţi devin dominate de un spirit fratern şi de compasiunea celui ce a văzut şi dincolo de ceea ce ochii obişnuiţi pot să vadă.

Acesta este rezultatul unei evoluţii spirituale „cosmice” mult accelerate şi nu al unei banale schimbări a religiei. În orice caz, experienţa „vieţii de după moarte” este cel mai puternic antidot împotriva fricii de moarte. Ea poate fi asimilată, într-o oarecare măsură, unui vaccin psihologic.

Cei ce trec printr-o astfel de experienţă capătă cel mai adesea certitudinea că viaţa se continuă după moarte şi, mai mult decât atât, ea continuă într-un mod extraordinar de frumos, fascinant, beatific. „Eu nu mai percep moartea ca pe o anulare, ci ca pe o renaştere,” a spus unul dintre ei. „Moartea fizică îţi permite să renaşti pentru a cunoaşte o viaţă mai senină.” Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că experienţa ar trebui încercată în mod deliberat, prin sinucidere! Aşa cum am arătat, consecinţele ar fi dezastruoase.

Singura deosebire, în raport cu concluziile lui Moody, este că nici una dintre persoanele consultate de Ringh nu a relatat că a întâlnit Fiinţa de Lumină. Ringh a conchis că această experienţă post-mortem trebuie să fie cu totul excepţională şi că nu orice fiinţă poate avea acces la ea. De altfel, studii ulterioare au demonstrat că aceasta este o fază foarte avansată în procesul desprinderii de planul fizic şi de aceea oamenii se întorc adesea înainte de a o trăi.

Există şi experienţe infernale?

Nici Ringh nici Moody nu au vorbit niciodată despre experienţele infernale ce le-au fost relatate. Cardiologul M. Rawlings a cules însă şi mărturii în acest sens. Pentru unii, „tunelul” s-ar sfârşi într-un teren tenebros şi incert unde colcăie „personaje groteşti ţesute în umbră şi adunate pe malul unui lac de foc”.

În ceea ce priveşte ipotezele posibile ale stării de agonie, descrierile relatate de dr. Ringh în urma cercetărilor sale, sunt printre cele mai frumoase pagini scrise vreodată referitoare la moarte şi la această prelungire semi sau supra-conştientă a sa.

O simplă halucinaţie?

Dr. Susan Blackmorede la Universitatea din Bristol, una dintre cele mai aprige contestatare a ideilor şi experimentelor pe care vi le-am prezentat, consideră experienţele din preajma morţii ca nefiind altceva decât rezultatul unei activităţi a creierului. În anumite circumstanţe, legate de apropierea morţii, creierul ar fi supus unor halucinaţii, generând aceste senzaţii post-mortem. Moyes şi Kletti au avansat ideea că bilanţul panoramic al vieţii ar putea să se datoreze „descărcărilor neuronice de natură epileptică în lobul temporal”.

Savantul Carl Sang, supranumit de către unii confraţi ai săi domnul „Eu ştiu tot”, a găsit de cuviinţă să se pronunţe şi asupra acestui subiect „transcendent”. Pentru a nu-şi periclita reputaţia, Sagan speculează că senzaţia de tunel urmată de linişte, pace, fericire este legată de fenomenul de reamintire a experienţei naşterii, şi anume faptul că la venirea pe lume noi traversăm un astfel de „tunel” la capătul căruia ne aşteptă lumina orbitoare a sălii de operaţie şi fiinţele „atotputernice”, medicii! Această analogie se loveşte însă de faptul că totuşi asemenea experienţe au trăit şi oamenii născuţi prin cezariană, dar aici, savantul Sagan se închide definitiv în tăcere.

Lucrarea lui Blakmore, pe care ea a numit-o „Cartea sufletului care moare” nu este totuşi lipsită de interes. Când moartea este iminentă, afirmă ea, creierul nu mai are oxigen şi suferă de anoxie, stare susceptibilă să declanşeze o dezinhibare, provocând descărcarea rapidă şi dezordonată a neuronilor. Aceasta ne duce cu gândul la efectele mescalinei sau ale LSD-ului. Faptul că există mai mulţi neuroni centrali, în procesul viziuni, ar induce iluzia că există un tunel iluminat în mijlocul său.
Endorfinele, substanţe naturale cu efecte identice cu ale morfinei, care sunt produse de creier, ar reduce durerea şi ar induce o stare de euforie foarte eficientă împotriva stresului, având efecte secundare aceste viziuni şi lumini strălucitoare.

Opinia doctorului Ringh este însă alta. El afirmă că interpretările psihologice şi fiziologice sunt „inadecvate şi inadmisibile” şi aduce numeroase argumente împotriva lor. Totuşi el nu respinge ideea că lipsa de oxigen a creierului ar putea provoca o „stare modificată de conştiinţă” care, la rândul său ar activa „matrici inconştiente”, compunând astfel elementele unei experienţe din preajma morţii. De aici rezultă ideea unui „program integrat” care s-ar pune în mişcare în momentul morţii aparente. Cum s-ar explica în această situaţie faptul că în timpul experienţei, aparatele medicale conectate la bolnav arată totuşi activitate cerebrală nulă?

Iată însă ideea de bază a teoriei holografo-psihologice a Dr. Ringh: „Problemele ridicate de aceste experienţe sunt imposibil de interpretat, fără a le confrunta cu spiritualitatea.” În acest context, el propune un concept care se inspiră din bazele ocultismului şi ale tehnicii de avangardă a holografiei.

Ştiinţă şi spiritualitate

„Teoria holografică mi se pare o speranţă reală pentru a furniza o fundamentare ştiinţifică pentru înţelegerea "substratului", a acelei realităţi fundamentale a lumii” – continuă Dr. Ringh. „Mă gândesc că există un univers, frecvent cunoscut sub numele de plan astral, creat de interacţiunile structurii trăirilor emoţionale şi gândurilor.” După părerea sa, tot ceea ce noi ştim din parapsihologie şi din holografie „poate să justifice virtual fiecare din aspectele profunde ale acestor experienţe uimitoare.”

Ringh adoptă, prin aceasta, modelul neurochirurgului Karl Pribram, care a descoperit un posibil mod de funcţionare de tip holografic al creierului, în care reţelele de neuroni funcţionează într-un spaţiu fără timp „codând şi decodând holograme”, veritabile creaţii născute în mintea noastră, având ca bază un univers mai abstract, sintetic.

Pentru a se crea o imagine holografică este necesară o hologramă, suport al unor franje de interferenţă şi o lumină coerentă: laserul. Analogic vorbind, holograma universului e înscrisă în mintea fiecăruia dintre noi, iar lumina conştiinţei noastre, a Sinelui, este precum lumina laserului ce dă viaţă imaginii.

Procesul experienţelor din preajma morţii ar putea fi decodarea unei astfel de holograme, încrustate în mintea noastră încă de la naştere sau dinainte şi care s-ar declanşa în apropierea morţii. În plus, conform principiului holografiei „programul integrat” ar proveni de la un spaţiu fără timp unde totul este cuprins şi oglindit în fiecare parte. Este una din caracteristicile interferenţei undelor laser, care stau la baza creierii luminii holografice, descoperită de Denis Gabor în 1948.

După moarte rămânem noi înşine, însă simţim mai clar că facem parte dintr-un TOT, din Dumnezeu, într-un „Dincolo” pe care creierul nostru nu-l poate concepe acum, şi în care timpul se deformează treptat până într-un punct în care dispare.

Spre OMEGA

Dacă imaginaţia noastră cu privire la ceea ce se poate întâmpla după moarte este limitată, aceasta se datorează în mod cert faptului că trăim în plan fizic, cu alte cuvinte că ceea ce trăim acum pare a fi pentru fiecare dintre noi singura realitate posibilă.

Doctorului Ringh îi place să vadă în amploarea actuală a „experienţelor substratului”, datorate ameliorării constante a tehnicilor de reanimare, indiciul faptului că suntem pe pragul unei noi etape evolutive în care s-ar putea declanşa un fel de desprindere a conştiinţei umane ataşată până acum doar creierului şi lumii materiale, făcând-o capabilă să sesizeze şi să integreze realitatea superioară.

Prin căutările sale de natură spirituală putem spune că dr. Ringh a plecat el însuşi „În drum spre Omega” – titlul ultimei sale cărţi. Textual, el se întrebă: „Experienţele din preajma morţii ar putea oare să fie un mecanism evolutiv, care să aibă ca efect un salt al indivizilor şi o translaţie în noul stadiu de dezvoltare umană, neogeneza lui Theilhard de Chardin sau supramentalul lui Sri Aurobindo – deblocându-le oamenilor facultăţile spirituale adormite până atunci? Şi tot el răspunde: „O nouă rasă de fiinţe umane evoluate spiritual, homo noeticus, a lui John Wite, este pe cale să se nască, rasă ce ar putea să transforme planeta”.

Perspectivă cu adevărat fascinantă. Însă datoria noastră de oameni conştienţi este să căutăm în permanenţă să ne apropiem de această cunoaştere de ordin spiritual şi nu să aşteptăm pasiv eventualitatea unei experienţe în pragul morţii. De altfel, experienţele astrale ale ocultiştilor nu sunt altceva decât replica, în condiţii normale de sănătate, a trăirilor din preajma morţii.

http://www.yogaesoteric.net/
 
10 CIUDATENII DESPRE EINSTEIN
Albert Einstein

Daca ai crezut pana acum ca stii cate ceva despre Albert Einstein, ei bine trebuie sa te fi inselat. Geniul absent care ne-a daruit teoria relativitatii (sau mai bine spus teoriile relativitatii) este o adevarata sursa de ciudatenii, mai ales cand vine vorba de propria existenta.

1.EINSTEIN A FOST UN COPIL GRAS CU CAPUL MARE

ALBERT EISTEINLa nastere, Paulie Einstein, mama marelui geniu, a crezut ca fiul sau are un cap diform datorita marimii si gropitelor pe care le prezenta.

Intrucat spatele capului parea mult prea mare, familia a crezut initial ca au dat nastere unui monstru. Fizicianul i-a calmat totusi candva mai tarziu, peste doar doua saptamani, cand capul sau si-a mai schimbat putin forma.

Cand l-a vazut bunica pentru intaia oara a fost complet uimita de obezitatea acestuia. Contrar tuturor parerilor Einstein s-a dezvoltat normal insa a ramas putin cam incet.

2.COPIL FIIND EINSTEIN AVEA PROBLEME DE VORBIRE

Copil fiind, Einstein nu vorbea foarte des. Cand o facea vorbea rar, repetand in mod sistematic propozitia in cap inainte de a o spune cu voce tare.

Conform familiei, acesta a continuat sa faca acest lucru pana la varsta de 9 ani. Acestia erau speriati la gandul ca acesta era retardat - bineinteles, aceste ganduri erau total nefondate!

3. EINSTEIN SI-A GASIT INSPIRATIA INTR-O BUSOLA

EINSTEIN SI BUSOLALa varsta de cinci ani, pe cand statea bolnavior in pat, tatal sau i-a adus ceva ce avea sa-I starneasca interesul pentru stiinta: o busola.

Ceea ce l-a uimit profund pe copilul Einstein a fost faptul ca oriunde o intorcea, acul busolei era mereu indreptat in aceeasi directie.

Atunci a fost momentul cand s-a gandit pentru intaia oara ca trebuie sa existe o forta nevazuta care actiona asupra acului busolei.

Acest incident, comun in multe cazuri din viata marilor savanti, a fost evocat de nenumarate ori de catre Einstein in interviurile pe care le-a dat presei.
4.EINSTEIN A PICAT EXAMENUL DE ADMITERE LA FACULTATE

ALBERT EINSTEIN A PICAT EXAMENUL DE ADMITERE LA FACULTATEIn anul 1895, la varsta de 17 ani, Albert Einstein a dat examen de admitere la Universitatea Politehnica din Elvetia.

Acesta a trecut examenele de matematica si stiinta dar a picat examenele de istorie, limba si geografie.

Acesta a trebuit sa se inscrie la o scoala de meserii inainte de a repeta examenul de admitere anul imediat urmator.

5.EINSTEIN A AVUT UN COPIL NELEGITIM ?

MILEVA MARICI, MAMA FIICEI NELEGITIME A LUI EINSTEINIn anii '80 scrisorile private ale marelui geniu au dezvaluit ca acesta avea o fiica nelegitima cu una dintre fostele sale studente Mileva Maric, cu care ulterior Einstein s-a si casatorit.

In anul 1902, cu un an inainte de casatoria cu Albert, Mileva a dat nastere unei fete pe nume Lieserl, pe care Einstein nu a vazut-o niciodata si a carei soarta a ramas necunoscuta pana in zilele noastre.

Mileva a dat nastere copilei in casa parintilor sai de la Novi Sad. Totul se intampla la sfarsitul lunii ianuarie 1902, in timp ce Einstein se afla la Berna. Se presupune, sursa fiind chiar scrisorile dintre cei doi, ca nasterea a fost una dificila. Fetita a fost botezata crestineste, numele tatalui ramanand oficial necunoscut. In scrisori aceasta era denumita numai Lieserl.

Viata ulterioara a copilei nu este cunoscuta. Michele Zackheim concluzioneaza in cartea sa "Fiica lui Einstein" ca Lieserl a fost nascuta cu deficiente mentale si a ramas alaturi de familia Milevei. Mai mult de atat, aceasta este convinsa ca Lieserl a murit in urma unei infectii cu scarlatina in luna septembrie a anului 1903. Din scrisori se poate intelege insa ca Lieserl a fost data spre adoptie imediat dupa nastere.

Lieserl a fost mentionata pentru ultima data intr-o scrisoare de la Einstein catre Mileva, datand din septembrie 1903. Dupa acest moment nimeni nu mai stie nimic despre tanara Lieserl Einstein - Maric.

6.EINSTEIN S-A INDEPARTAT DE SOTIA SA PROPUNANDU-I UN `CONTRACT` CIUDAT

Mileva MaricDupa casatorie, Einstein si Mileva au avut doi copii: Hans Albert si Eduard. Succesele academice ale lui Einstein si calatoriile in jurul lumii au avut si ele pretul lor - Einstein s-a indepartat de sotie.

O vreme cuplul a incercat sa-si rezolve problemele, Einstein propunandu-i chiar un "contract ciudat" pentru a continua sa traiasca cu ea.

Acest asa-zis contract era de fapt un set de reguli pe care Einstein i le specifica sotiei sale intr-o scrisoare . Titlul era de-a dreptul odios: "Conditii!"


A. Vei avea grija ca:
1. Hainele mele si lenjeria mea sa fie curate si aranjate
2. Sa primesc cele trei mese la ore fixe in camera mea
3. Biroul si dormitorul meu sa fie curate si disponibile doar pentru mine


B. Vei renunta la toate relatiile personale pe care le avem atata timp cat nu prezinta o necesitate sociala maxima


In scrisoare mai apar si alte replica taioase precum "vei inceta sa mai vorbesti cu mine daca iti ceri sa o faci." Sotia sa a acceptat conditiile!

Mai tarziu acesta i-a scris din nou, pentru a se asigura ca nu va avea nici o alta pretentie de afectiune pe viitor: "Orice aspect personal al relatiei noastre trebuie redus la maxim." In schimb acesta ii jura ca "ma voi purta asa cum trebuie cu tine, asa cum trebuie sa se poarte un strain cu o femeie."


7.EINSTEIN NU SE INTELEGEA DELOC CU FIUL SAU MAI MARE

Hans Albert EINSTEINDupa divort relatia lui Einstein cu fiul sau mai mare, Hans Albert, s-a inrautatit. Hans il acuza pe tatal sau ca a parasit-o pe Mileva, si dupa ce Einstein a castigat Premiul Nobel, pentru faptul ca i-a dat acces fostei sotii doar la dobanda premiului castigat si nu la suma reala castigata, facandu-i astfel viata grea din punct de vedere financiar.

Discutiile s-au intensificat atunci cand Einstein s-a opus vehement casatoriei dintre Hans si Frieda Knecht.

De fapt Einstein s-a opus casatoriei intr-un mod atat de brutal incat a depasit scena pe care i-o facuse mama sa atunci cand s-a casatorit cu Mileva. In anul 1927, Hans s-a indragostit la doar 23 de ani de o femei mai in varsta si - dupa parerea lui Einstein - mai urata ca el. Tatal sau condamna uniunea dintre cei doi, jurand ca mireasa fiului sau nu il privea pe acesta decat ca pe o prada. Cand toate incercarile lui de a-i desparti pe cei doi au esuat, Einstein l-a implorat pe fiul sau sa nu faca copiii, lucru ce ar face ca un viitor divort sa fie mai dificil.

Mai tarziu, Hans Albert a emigrat in Statele Unite unde a devenit profesor de Inginerie Hidraulica la UC Berkley. Desi intr-o alta tara, tatal si fiul au continuat sa aibe dispute. La moartea lui Einstein, acesta avea sa lase foarte putine lucruri mostenire fiului sau Hans Albert.

8.EINSTEIN ERA UN ADEVARAT DON JUAN

Elsa Lowenthal EinsteinDupa ce a divortat de Mileva, Einstein s-a casatorit cu Elsa Lowenthal. Einstein a avut la un moment dat intentia de a se casatori cu fiica acesteia Ilse mai intai, insa aceasta a ezitat prea mult:

Conform lui Overbye Ilsa, cu 18 ani mai tanara decat Einstein, nu era atrasa de Albert, il iubea ca pe un tata si avea bunul simt de a nu se implica intr-o relatie cu acesta.

Spre deosebire de Mileva, prima problema a Elsei in ceea ce-l privea pe Einstein era sa aiba grija de sotul sau. Aceasta cu siguranta cunostea infidelitatile sotului sau da I de tolera. Avem drept dovada scrisorile dintre cei doi!

Scrisorile mai vechi arata ca mariajul sau dintai cu Mileva, mama celor doi fi ai lui Einstein, fusese dezastruos. Acestia au divortat in anul 1919, Albert casatorindu-se la scurt timp cu verisoara sa Elsa, pe care o insela cu secretara sa Betty Neumann.

Einstein descrie in scrisorile sale cel putin sase femei cu care isi petrecea timpul si de la care primea diverse "cadouri" in timpul casatoriei cu Elsa.

Printre acestea Einstein le enumera pe : Estella, Ethel, Toni si "Spionul rus amanta - Margarita". Multe dintre ele sunt mentionate doar cu initiale: M si L.

"E adevarat ca M a mers cu mine in Anglia, si faptul ca ma urmareste mereu a devenit exagerat�ii spunea Albert lui Margot intr-una din scrisorile sale in anul 1931. Dintre toate aceste dame ma simt atasat numai de domisoara L care este absolut inofensiva si decenta."

9.INSTEIN, PACIFISTUL INRAIT, L-A INDEMNAT PE ROOSEVELT SA CONSTRUIASCA BOMBA ATOMICA

EINSTEIN, PACIFISTUL INRAIT, L-A INDEMNAT PE ROOSEVELT SA CONSTRUIASCA BOMBA ATOMICAIn anul 1939, alarmat de rapiditatea cu care crestea Germania Nazista, fizicianul Leo Szilard, l-a convins pe Einstein sa-I scrie o scrisoare presedintelui Franklin Delano Roosevelt prin care sa ii arate ca Germania Nazista dezvolta o bomba atimica, sugerandu-I in acelasi timp sa porneasca o astfel de cercetare si in Statele Unite.


Scrisoarea redactata de cei doi a fost catalogata destul de des drept unul dintre motivele pentru care Roosevelt a inceput proiectul secret Manhattan prin care dezvolta o bomba atomica. Totusi mai tarziu s-a descoperit ca bombardarea Pearl Harbor in anul 1941 a fost motivul principal al pornirii acestui proiect mai degraba decat scrisoareea lui Einstein.


Desi acesta era un fizician desavarsit, armata il considera pe Einstein un risc pentru securitate, si - spre bucuria lui Albert - nu l-a invitat sa participe la dezvoltarea proiectului.

10.MISTERUL CREIERULUI LUI EINSTEIN

creierul lui EinsteinDupa moartea sa in anul 1955, creierul lui Einstein a fost extras, cu permisiunea familiei , de catre Thomas Stoltz Harvey, patologul spitalului Princeton, cel care a facut autopsia cadavrului. Harvey a dus creierul acasa si l-a pastrat intr-un recipient de sticla. Acesta a fost concediat cand a refuzat sa renunte la organul pe care il prelevase.

Multi ani mai tarziu, Harvey, care primise permisiunea lui Hans Albert (fiul cel mare al lui Einstein) sa cerceteze creierul marelui geniu, a timis bucati din creierul acestuia catorva cercetatori din intreaga lume. Unul dintre acestia era Marian Diamond de la UC Berkley, care a descoperit ca, spre deosebire de creierul unei persoane normale, creierul lui Einstein prezenta mai multe celule gliale in regiunea de creier responsabila pentru sintetizarea informatiei.

In alte studii, Sandra Witelson de la Universitatea McMaste arata ca Einstein nu prezenta o cuta anume numita "Fisura Silviana". Witelson specula ca aceasta anatomie neobisnuita permita neuronilor sa comunice mai bine intre ei. Alte cercetari sugerau ca acest creier de geniu era mai dens si ca lobul inferior parietal, asociat de cele mai multe ori cu abilitatile matematice, era mai mare decat in cazul persoanelor obisnuite.

Saga creierului lui Einstein poate deveni pe alocuri sinistra: La inceputul anilor '90, Harvey a pornit intr-o calatorie cu scriitorul liber profesionist Michael Paterniti intr-o calatorie in California pentru a o intalni pe nepoata marelui geniu. Acestia au condus din New Jersey in Buickul lui Harvey, insotiti fiind de creierul lui Einstein, pastrat intr-un borcan, in porbagaj! Mai tarziu scriitorul avea sa relateze pe larg aceasta experienta in cartea sa "Conducandu-l pe domnul Albert: o excursie de-alungul Americii alaturi de creierul lui Einstein!"

In anul 1998, la varsta de 85 de ani Harvey i-a oferit creierul lui Einstein doctorului Elliot Krauss, patologul de la Universitatea Princeton urmasul sau de la universitate.

"...dupa ce a pastrat creierul ani de zile ca pe o relicva sfanta - si pentru multi chiar asa a fost - l-a oferit in liniste departamentului de patologie de la Universitatea Princeton - universitate si oras in care Einstein si-a petrecut ultimele decenii din viata."

"La un moment dat te saturi de responsabilitatea de a-l avea cu tine... eu m-am saturat in urma cu un an", a afirmat Harvey. "Am renuntat la aceasta responsabilitate chiar atunci..." - asta se intampla in anul 1998 !

http://celebritati.scienceline.ro
 
Top 10: cele mai scurte razboaie din istorie


In fiecare an au loc conflicte armat, iar cauzele sunt din cele mai diverse. In realitate numai una conteaza: puterea. Cele mai multe batalii s-au soldat cu sute, mii sau milioane de morti si s-au intins pe o perioada indelungata de timp. Citeste in randurile urmatoare despre razboaie ce au durat de la 42 de zile la 45 de minute.


Argentina vs Marea Britanie
Durata: 42 zile
Rezultat: victoria britanicilor
Acest razboi a fost purtat in 1982 de argientinieni si britanici pentru insulele Falkland, situate la est de Argentina. Razboiul a inceput cand Argentina a ocupat una dintre insulele Falkland pe 19 martie 1982 si s-au sfarsit cand Argentina a capitulat pe 14 iunie 1982. Razboiul nu a fost declarat oficial de nici una dintre parti. Argentina a considerat invadarea insulei recuperarea unui teritoriu care de fapt ii apartine, iar Marea Britanie a vazut-o ca pe o atentare la teritoriile britanice de peste ocean.


Polonia vs Lituania
Durata: 37 zile
Rezultat: victoria polonezilor
Acest razboi a fost purtat in 1920, la scurt timp dupa ce cele doua tari isi redobandisera independenta si a fost urmarea unui conflict mai mare intre cele doua parti cu privire la teritoriile Vilnius, Suwalki si Augustow. Polonia a castigat si a semnat un acord de incetare a ostilitatatilor, dar a incalcat invoiala si a creat statul provizoriu Republica Centrala Lituania, concentrata in jurul capitalei istorice a Lituaniei Vilnius. Statul nu a primit recunoastere internationala si in 1922, prin alegeri, a fost atribuit Poloniei. Lituania nu a recunoscut niciodata rezultatul alegerilor.

Al doilea razboi Balcanic
Durata: 32 zile
Grecia, Serbia, Muntenegru, Romania si Imperiul Otoman vs Bulgaria
Rezultat: infrangerea Bulgariei
In 1913 Grecia si Serbia s-au aliat cu Romania si Imperiul Otoman impotriva Bulgariei. Rezultatul nu putea fi altul decat invingerea Bulgariei. De pe urma rezultatului Serbia, aliat al Imperiului Rus, a devenit o putere regionala importanta, alarmand Imperiul Austro-Ungar si oferind unul din motivele pentru Primul Razboi Mondial. Romania s-a ales cu Dobrogea, iar Imperiul Otoman si-a recuperat teritoriile pierdute in Primul Razboi Balcanic. Zece luni mai tarziu Primul Razboi Mondial a inceput.

Grecia vs Turcia
Durata: 30 zile
Rezultat: victoria Turciei
Razboiul dintre Grecia si Turcia din 1897 este cunoscut si sub numele de razboiul de 30 de zile. Pe atunci Creta era ocupata de otomani. Pe 21 ianuarie 1987 armata greaca a venit in Creta pentru a uni insula cu Grecia. Puterile europene au intervenit si au declarat Creta sub protectorat international. Otomanii au castigat razboiul in doar cateva saptamani, dar nu si-au putut pastra cuceririle din cauza puterilor europene.

China vs Vietnam
Durata: 27 zile
Rezultat: ambele parti sustin victoria
In 1979 a avut loc al treilea razboi Indochinez si desi a fost unul scurt, a fost extrem de sangeros. Dupa ce vietnamezii au invadat Cambodgia, chinezii au declarat razboi si dupa o scurta incursiune in nordul Vietnamului, acestia s-au retras. Ambele parti sustin ca au castigat batalia. Razboiul s-a soldat cu pierderi masive pentru vietnamezi.

Georgia vs Armenia
Durata: 24 zile
Rezultat: adiministrare comuna a teritoriului disputat
Razboiul a fost purtat in 1918 pentru provinciile Lori, Javakheti si districtul Borchalo, care aveau o populatie majoritara armeana, dar fusesera istoric biculturale. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, Imperiul Otoman detinea o parte dintre aceste teritorii. Cand acestea au fost abandonate, atat Georgia cat si Armenia au revendicat teritoriile. De pe 7 pana pe 31 decembrie 1918 cele doua tari s-au luptat, avand rezultate care variau. Pe 31 decembrie au semnat armistitiul englez si au lasat teritoriile cu administrare comuna.

Serbia vs Bulgaria
Durata: 14 zile
Rezultat: victoria Bulgariei
Pe 19 noiembrie 1885 Bulgaria si Serbia si-au declarat razboi. Doua saptamani mai tarziu Bulgaria deja il castigase. La un an dupa, pe 19 februarie 1886 un tratat de pace a fost semnat la Bucuresti.


India vs Pakistan
Durata: 13 zile
Rezultat: Bangladesh devine stat independent
13 a fost numar cu noroc pentru locuitorii Bangladesh-ului. In 1971 a izbucnit un razboi intre India si Pakistan, care a fost asociat cu razboiul de independenta al Bangladesh-ului. Acesta a fost purtatl intre pakistanii din vest dominanti si cei din est, care erau majoritari. In timpul alegerilor pakistanii din est si-au asigurat majoritatea in parlament, castigand 167 de locuri din 313.

Razboiul de sase zile
Durata: 6 zile
Israel vs Egipt, Siria, Iordania, Irak
Rezultat: victoria israelienilor
Dupa ce Israel a amenintat Siria in 1967, Egipt, aliatul acesteia, a trimis 1000 de tancuri si 100.000 de soldati la granita peninsulei Sinai si a cerut fortelor arabe sa se uneasca impotriva Israelului. Iordania a atacat Ierusalim si Netanya. La sfarsitul razboiului teritoriul israelian se marise de trei ori. Rezultatul razboiului afecteaza si astazi geopolitica regiunii.


Anglia vs Zanzibar
Durata: 45 minute
Rezultat: victoria Angliei
Pe 27 august 1896 a avut loc cel mai scurt razboi din istorie. Anglia si Zanzibar s-au luptat 45 de minute din cauza unei dispute cu privire la, pe atunci, viitorul Sultan al Zanzibarului. Dupa ce Sultanul Hamad bin Thuwaini a murit, nepotul acestuia trebuia sa-i ia locul. Totusi, englezii sustineau un alt candidat, cu care, credeau ei, ar fi fost mai usor de lucrat. Nepotul lui Thuwaini a refuzat sa abdice si englezii au trimis cinci vapoare de razboi pe tarmul Zanzibarului in fata palatului regal. Desi Sultanul a incercat sa negocieze pacea, a fost prea tarziu si englezii au deschis focul asupra palatului. In 45 de minute au castigat razboiul si l-au numit pe candidatul lor ca sultan. De asemenea au cerut despagubire pentru cartusele consumate pentru razboi.
 
Atlantida.

Vizavi de misteriosul continent Atlantida exista multe ipoteze, dar toate acestea nu ar fi incepu niciodata daca nu ar fi existat relatarile lui Platon, filozof grec (427-347 i.Hr). In doua dialoguri ale sale el povesteste urmatoarele: Atlantida era o insula mult mai mare decat Asia si Libia luate la un loc si s-ar afla dincolo de coloanele lui Hercule (probabil stramtoarea Gibraltar). Cu 6 milenii inainte de Solon (640-558 i.Hr), Atlantida era un regat puternic cu o civilizatie rafinata o constitutie politica rafinata si cu baze politice ideale. Din cauza decaderii si a dorintei de a cucerii atlantii au starnit mania zeilor si Atlantida a fost scufundata sub ape. Platon spunea ca auzise povestea de la Critias, care o auzise la randul lui de la bunicul lui, iar strabunicul lui Critias o auzise de la Solon insusi.

O poveste similara era cunoscuta si in Egipt (2000-1700 i.Hr). Intr-un papirus se povesteste de intamplarile unui calator naufragiat egiptean, care in timp ce calatorea spre minele faraonului, corabia sa a esuat. Dup ace a fost aruncat pe tarmul unei insule necunoscute, de valuri, acesta a fost tras de catre un dragon in salasul lui, fara insa ai face un rau. Dragonul i-a povestit ca insula era canva locita de 75 de dragoni feiiti, si ca insula ar fi fost un taram al dorintelor implinite si al bogatiei. Dar in present nu mai traia decat el, restul fusesera arsi de o stea cazatoare. Dragonul, dup ace l-a asigurat ca va fi salvat de o corabie egipteana a adaugat ca niciodata nu va mai revedea aceasta insula caci ea va fi inghitita de ape.

O alta poveste despre o fericita si prospera insula care avea sa fie scufundata in mare apare si in Mahabharata, epopeea indienilor, putand fi vorba de un mit comun mai multor popoare sau ca acestea ar fi avut cunostinta sau contact cu Atlantida.

Dovezi istorice recente presupun faptul ca in trecut ar fi existat o astfel de insula, arheologii incercand sa o localizeze in teren. Arheologul grec S. Marinatos, a gasit centrul unui mare oras in care casele s-au conservat cu toate cele 2 sau 3 etaje ale infatisand scene din viata de zi cu zi. Au fost gasite de asemenea aproape intacte mobilierul, vase de ceramica insa nici o urma de oseminte omenesti sau bijuterii. Toate acestea au fost descoperite pe mica insula vulcanica Santorini din Marea Egee. Multi sunt de parere ca acest Vulcan izbucnind ar fi acoperit si scufundat misteriosul continent Atlantida, pentru ca in urma calculelor vulcanologice explozia a fost de 4 ori mai puternica decat cea a vulcanului Cracatoa aflat intre Sumatra si Java. Cenusa scuipata in urma exploziei ar fi putut acoperi anumite portiuni ale insulei cu un strat de 30 de m grosime.

O alta ipoteza a fost lansata de vulcanologul francez Fouque Ferdinand, care a descoperit pe insula Tera in Marea Egee un oras ingropat in cenusa vulcanica peste 3000 de ani in urma. Autorii medievali cosiderau Atlantida drept un loc real, cunoscand povestea Atlantidei de la geografii arabi. Ei considerau Atlantida o insula paradisiacal numita insula fericitilor, insula celor 7 orase sau insula Brendan si erau toate marcate pe hartile secolelor XIV-XV. Vindecatorul si mediumul ameican Edgar Cayce (1877-1945), a profetit ca continenul Atlantidei va incepe din nou sa se ridice de sub ape, precizand chiar si locul, in Bahamas in anul 1968 sau 1969. O extraordinara coincidenta facea ca pilotii unei linii aeriene sa fotografieze in 1968 siluetele unor constructii in largul acestei insule Bimini, din Bahamas iar explorarile submarine au scos la iveala pe fundul marii drumuri pietruite, ziduri ciclopice, piramide si cercuri din pietre. Edgar Cayce credea ca atlantii controlau energia Atomica si cunosteau principiile zborului si ca civilatia ar fi fost distrusa de 3 dezastre nucleare, ultimul in jur de anul 10.000 i.Hr.

Madam Blavatsky sustinea ca Atlantida se afla in Atlanticu de nord si era populate de atlanti foarte rafinati care descindeau din lemurieni ca "a patra rasa originala a omenirii".

De asemenea alti ocultisti sunt de parere ca atlantii manipulau energia cristalelor si a elementelor naturii folosind tehnologii foarte avansate, bazate pe principiile naturii. Se presupune ca erau finite foarte avansate spiritual, putand comunica telepatic, avand o constitutie bazata pe iubire si toleranta mentinandu-si astfel mult timp imperiul spiritual.
 
Secretul mortii lui Marilyn

Norma Jeane Mortensen, mai bine cunoscuta sub numele de Marylin Monroe, s-a nascut la data de 1 iunie 1926 in Los Angeles. A fost data spre adoptie familiei Bolender unde, se pare, Marylin nu a trait o copilarie foarte fericita. In primii ani de viata fetita ce avea sa devina diva incontestabila a tuturor timpurilor nu a stiut care ii sunt adevaratele origini. Despre mama sa adoptiva, Marylin povesteste: "niciodata nu ma lua in brate, nu ma saruta si nici macar nu imi zambea". La varsta de sapte ani i-a spus mama, iar aceasta a corectat-o dezvaluindu-i fetitei adevarul despre adoptia sa.

Secretul mortii lui MarilynDupa moartea parintilor sai adoptivi (mama a murit intr-un spital de boli mintale, iar tatal suferea de sifilis) Marylin este trimisa la orfelinatul din Los Angeles.

La 16 ani se casatoreste cu James Dougherty, primul sot dintr-un lung sir de iubiti ce vor trece prin viata sa. Incepe cel de-al doilea razboi mondial, James este inrolat, iar Marilyn, ramasa singura nu pierde timpul degeaba: fiind descoperita de un fotograf militar, tanara ajunge sa colaboreze cu agentia de modelling The Blue Book. Din acest moment chipul angelic al blondei devine o prezenta constanta pe coperata revistelor de succes. In acest mod, drumul catre cariera in cinematografie se scurteaza considerabil.

La numai 20 de ani Marilyn Monroe incepe sa joace in filme scurte precum Scudda Hoo! Scudda Hay! si Dangerous Years. Productiile au fost un dezastru din punct de vedere al incasarilor, iar tanara se vede nevoita sa isi intrerupa cariera de actita, revenind la modelling.

Doi ani mai tarziu Johnny Hyde, un faimos agent la Hollywood o remarca pe Marylin si isi foloseste relatiile pentru a o distribui in cateva roluri secundare: All About Eve si The Asphalt Jungle.

Secretul mortii lui MarilynOdata cu rolul din Niagara, Marilyn devine practic instantaneu vedeta. Pozeaza nud in primul numar ar revistei Playboy si devine cunoscuta drept una dintre cele mai nonconformiste vedete ale momentului. Filme precum Gentlemen Prefer Blondes si How to Marry a Millionaire ii consolideaza aceasta imagine, iar Marylin devine cea mai dorita femeie a momentului. Isi incununeaza succesul cu rolul din The Seven Year Itch in care joaca faimoasa scena in care i se ridica fusta.

La data de 14 ianuarie 1954 Marilyn se recasatoreste. Norocosul este faimosul jucator de baseball Joe DiMaggio care facuse o pasiune pentru vedeta inca din primii ani de succes ai acesteia. La mai putin de un an de la casatorie, Marilyn cere divortul fiindca gelozia sotului sau atinge cote violente. Acesta o agresa fizic si psihic justificandu-si actiunile prin comportamentul libertin al actritei. Povestea de dragoste dintre Joe DiMaggio si Monroe a fost extrem de controversata, insa iubirea jucatorului de baseball nu poate fi pusa sub semnul intrebarii: acesta a continuat sa trimita flori la mormantul ei in fiecare zi, pentru tot restul vietii lui.

In 1961 Marylin se recasatoreste, de aceasta data cu scenaristul Arthur Miller, desi zvonurile unei impacari cu cel de-al doilea sot al sau erau in voga. Arthur Miller a scris scenariul filmului The Misfits unde Marylin a jucat alaturi de Clark Gable. Filmarile au fost realizate in desertul Nevada, in conditii dificile pe care actrita (bine cunoscuta pentru mofturile de pe platou) le-a facut insuportabile. Clark Gable moare din pricina unui atac de cord la putin timp dupa incheierea filmarilor, iar presa o invinuieste pe Marilyn pentru decesul actorului. Intr-adevar, comportamentul acesteia devenise insuportabil, dar greu de crezut ca ar fi fost chiar letal.

Un an mai tarziu, la data de 5 August 1962, Marilyn a fost gasita moarta in casa sa. Se pare ca s-a sinucis luand o doza crescuta de barbiturice. Speculatiile din jurul mortii vedetei au fost nenumarate: sinucidere, crima, supradoza de draguri si alcool (ultima varianta este extrem de plauzibila, vedeta fiind bine cunoscuta pentru viciile sale).

Cea mai interesanta varianta este cea conform careia Marilyn a fost asasinata datorita unei aventuri cu presedintele John F. Kennedy. Este adevarat, Marilyn este una din putinele persoane care au ajuns pe prima pagina a ziarelor numai pentru ca a cantat "La multi ani". Sarbatoritul din melodia "Happy Birthday, Mr. President" este chiar Kennedy, iar interpretarea cantecului a marcat ultima paritie publica importanta a actritei.

Autoritatile nu au confirmat nicio teorie misterioasa legata de moartea vedetei. Explicatia simpla a mortii prin intoxicatie cu barbiturice a inversunat si mai mult fanii. Pe internet au inceput sa circule tot felul de presupuneri: unii sustin ca Marilyn ar fi avut legaturi cu Mafia, ca intreaga sa casa era plina de microfoane si camere video ascunse. Mai mult, se spune ca asasinarea vedetei ar fi fost inregistrata, iar barbatul care supraveghea inregistrarile a murit in circumstante neelucidate.

Zvonurile legate de conexiunea dintre moartea lui Marilyn si John F. Kennedy au fost sustinute de afirmatiile vedetei: aceasta repeta constant ca are prieteni in functii foarte importante. O alta teorie sustine ca aceste cunostinte i-ar fi povestit lui Marilyn despre planul de asasinare a lui Kennedy. Actrita ar fi incercat sa il avertizeze, dar a fost ucisa pentru a se evita divulgarea planului.

Poate ca toate aceste ipoteze au un sambure de adevar, sau poate ca fanii au incercat sa o readuca permanent in ochii publicului prin aceste legende ce au luat nastere in urma decesului vedetei... in definitiv, si despre Elvis se spune ca inca mai traieste!
 
Marea conspiraţie a atacurilor “teroriste” de la 11 septembrie 2001 : 9/11 a fost o lovitură de stat!


9-11 1Evenimentele de la 11 septembrie 2001 reprezintă un exemplu tipic de lovitură de stat, prilejuită de un caz spectaculos de terorism de stat, ascuns sub un stindard fals sau, mai degrabă, de un caz de terorism sintetic modern. Promotorii loviturii de stat urmăreau o reorganizare radicală şi împotriva cursului istoriei, a structurii mondiale, pornind de la o acţiune violentă, iar proiectul lor continuă sub sloganul „război total declarat terorii”. Puciştii doreau să dezlănţuie o nouă versiune a „ciocnirii civilizaţiilor” teoretizată de Samuel Huntington în cartea sa celebră cu acelaşi nume. Rezultatele operei lor pot fi admirate în Afganistan, Iraq, Somalia şi în multe alte ţări. Provocările îndreptate împotriva imperiului anglo-american şi a cheii de boltă a economiei şi finanţelor, dolarul american, au fost reprimate, iar dominarea SUA şi a Marii Britanii a fost prelungită, chiar dacă preţul a fost teribil.

Scopul acţiunii de la 11 septembrie 2001: crearea unei psihoze războinice şi paranoice

Lovitura de la 11 septembrie 2001 nu a fost îndreptată împotriva regimul lui George W. Bush, deşi Bush a fost, fără niciun dubiu, un obiectiv potenţial sacrificabil. Obiectivul era de a provoca un şoc întregului sistem politic din Statele Unite – Casa Albă, departamentele, Congresul, curţile de justiţie, partidele, mass-media, lumea editorială şi jurnalistică şi opinia publică în general – pentru a-l smulge din inerţia vieţii normale de zi cu zi şi a-l duce într-un soi de psihoză războinică şi obsesie paranoică. Statele Unite trebuiau să se mobilizeze, pe baza isteriei pure, pentru ciocnirea civilizaţiilor. Ţara, care a ieşit învingătoare din două războaie mondiale şi din Războiul Rece şi care avea în realitate cele mai puţine motive să se teamă, trebuia să fie convinsă că se găsea în faţa unei ameninţări superioare, mai mare chiar şi decât cea care pluteşte asupra micului stat Israel.


Oligarhia financiară americană controlează din umbră guvernul american

Ideea că fostul preşedinte George Bush şi fostul vice-preşedinte Dick Cheney sunt cei care au conceput sau care au realizat 11 septembrie se prăbuşeşte sub greutatea propriei absurdităţi. Trebuie să ne reamintim că Statele Unite tind să fie dominate, de deasupra şi în umbra Biroului Oval, de un grup de bancheri de la Londra şi New York, pe care îi putem numi guvernul invizibil sau secret.

Forma actuală a unei astfel de dinamici a puterii apare în 1895 atunci când preşedintele Grover Cleveland a cedat în faţa cererii lui J.P. Morgan, reprezentantul oficial al guvernului englez şi mare bancher, care solicita ca bancherii să-şi asume controlul datoriei publice a Statelor Unite. După câţiva ani, în 1901, a fost asasinat preşedintele McKinley, care l-a propulsat la Casa Albă pe Theodore Roosevelt, un rasist fanatic şi imperialist, dar şi un servitor devotat al casei Morgan. În 1912, Theodore Roosevelt a divizat Partidul Republican în două tabere, pentru a garanta alegerea lui Woodrow Wîlson, o altă marionetă a lui Morgan. Puţin după aceea s-a născut Rezerva Federală, care a instituţionalizat controlul financiar al lui Morgan asupra guvernului Statelor Unite.

Odată cu intrarea în război a Statelor Unite, la 6 aprilie 1917, dominaţia guvernului invizibil se consolidează sub egida dictaturii agresive a lui Wilson. De atunci, guvernul invizibil şi-a făcut în general public propriul punct de vedere printr-o portavoce; în decursul anilor şi-au asumat acest rol personaje ca Andrew Mellon, Henry Stimson, George Marshal, John J. McCloy, McGeorge Bundy şi George Shultz. Preşedinţii standard au acţionat ca nişte marionete în mâinile acestui grup de putere. Două excepţii mai recente sunt Franklin D. Roosevelt şi John F. Kennedy.

În prezent, oligarhia financiară apare împărţită între o facţiune de neoconi extremişti, gravitând în jurul lui George Shultz şi Rupert Murdoch, şi o latură mai moderată de imperialişti malthusieni, regrupaţi în jurul lui James Baker III şi ai prinţului Charles. Oricum, lecţia crucială este că orice preşedinte al Statelor Unite trebuie să fie considerat ca o marionetă în mâinile bancherilor anglo-americani, cu excepţia cazului în care există motive serioase pentru a demonstra contrariul. Bush şi Cheney confirmă pe deplin această regulă.

11 septembrie 2001 nu e opera lui bin Laden

Mitul lui 11 septembrie este, în consecinţă, instrumentul menit să legitimeze tendinţele rasiste, militariste şi fasciste ale timpul nostru. Atacurile de la 11 septembrie nu pot fi atribuite grupării Al Qaeda, lui bin Laden, celor nouăsprezece piraţi ai aerului, lui Atta, lui Khaleed Sheikh Mohammed; nu au fost reconectaţi şi nu ar putea fi la un calculator portabil într-o grotă dintr-un colţ oarecare al mitologicului Hindukush. Trebuie să fie mai degrabă consideraţi ca rezultatul unei operaţiuni combinate pe scară largă, pentru care au fost cheltuite sute de milioane, dacă nu chiar miliarde de dolari, şi multe luni sau ani de pregătire, ai cărei protagonişti sunt CIA, NSA (Agenţia pentru Siguranţă Naţională), Departamentul Apărării, aparate ale Continuity of Government, anumite industrii de război private, curente de opinie din interiorul multinaţionalelor informaţiei din Statele Unite şi forţe aflate în legătură cu acestea.

Cum se realizează terorismul de stat?

O analiză a terorismului de stat acoperă trei planuri: victimele desemnate, cârtiţele şi tehnicienii. Victimele desemnate, ca de exemplu Lee Harvey Oswald (aşa-zisul asasin al lui J.F. Kennedy), sunt ţapii ispăşitori, adesea neştiutori, care sunt acuzaţi de acte teroriste şi a căror etnie, credinţă religioasă sau identitate politică sunt folosite pentru a permite identificarea şi defăimarea grupului pe care facţiunea loviturii de stat vrea să-1 vadă detestat de opinia publică.

Cârtiţele sunt funcţionarii plasaţi în punctele-cheie ale aparatului de stat (sau ale societăţilor private) pentru a împiedica forţele de ordine să zădărnicească acţiunile teroriste înainte de finalizare. Aceştia coordonează înşelătoria de după acţiuni, acestora le revine rolul-cheie de a transforma victimele în vinovaţi.

Tehnicienii sunt specialiştii care duc la îndeplinire acţiunile pe care victimele desemnate sunt incapabile din punct de vedere fizic şi tehnic să le realizeze. Sunt aceia despre care oamenii obişnuiţi nu prea aud vorbindu-se, având în vedere că acţionează în spatele scenei şi caută anonimatul. Acţiunile teroriste, aşa cum sunt percepute de opinia publică mondială, reprezintă iluzia optică, politică şi epistemologică ce apare, odată îndeplinită acţiunea şi din cauza reconstituirilor mistificatoare şi complicităţii mass-media.

Exerciţiile teroriste ale “cârtiţelor” din Guvernul american

Exerciţiile militare sunt utilizate, de multă vreme, ca stratagemă pentru înşelarea adversarilor. Exemplul clasic este acela în care ţara A doreşte să adune trupele pentru a invada ţara B. Pentru a masca mobilizarea, ţara A anunţă că forţele sale de pace fac manevre de rutină de-a lungul graniţei cu ţara B. Când trupele sunt desfăşurate, atunci exerciţiul devine realitate şi începe invazia.

Încă şi mai neliniştitoare este posibilitatea ca o facţiune care pregăteşte o lovitură de stat să se folosească de exerciţiile militare pentru a-i păcăli pe oficialii ce nu îşi cunosc propriul aparat militar şi de securitate. Esenţa unei lovituri de stat este că o parte a guvernului atacă o altă parte, ceea ce înseamnă că partea atacată nu trebuie să ştie de pregătiri. Imaginaţi-vă că pucistul unei facţiuni subversive lucrează la computer alături de un agent patriot fidel Constituţiei. La un moment dat, agentul loial priveşte ecranul şi exclamă: „Să lovim Pentagonul cu o rachetă sol aer, ce exerciţiu mai e şi ăsta?” Pucistul, politicos, răspunde: „Este Amalgam Virgo ‘01 şi oricum tu nu eşti autorizat, aşa că nu mai întreba nimic”. Şi agentul loial, care ar fi putut contracara lovitura dacă ar fi ştiut, întoarce capul în tăcere. Pucistul poate continua.

Din acest exemplu putem deduce regula: un atac terorist similar unui exerciţiu programat chiar în perioada în care s-a realizat acţiunea teroristă ne permite să presupune că acţiunea teroristă a fost condusă sau pregătită clandestin, folosind exerciţiul ca paravan. Sau, din punctul de vedere al acelora care controlează asemenea acţiuni, putem afirma că pentru a îndeplini o acţiune teroristă, în ciuda birocraţiei militare sau a sistemelor de securitate, este bine ca aceasta să coincidă cu un exerciţiu asemănător acţiunii. În acest mod se camuflează intenţiile criminale, iar atacul terorist poate fi organizat prin intermediul unei serii de abateri aparent irelevante de la scenariul exerciţiului. De exemplu, oamenii de ştiinţă care au analizat asasinarea lui John F. Kennedy sunt de acord cu faptului că Operaţiunea Mangusta a CIA, prezentată oficial ca un plan pentru asasinarea lui Fidel Castro în Cuba, a fost reutilizată ca parte a acţiunii de asasinare a preşedintelui Kennedy.

Pentru ca un exerciţiu să prindă viaţă este nevoie de efortul comun al mai multor persoane care acţionează pe nivele de informare radical diferite. Unii sunt victime sacrificabile, oameni simpli sau fanatici care nici măcar nu ştiu că sunt implicaţi în ceea ce ar fi trebuit să fie un exerciţiu. Alţii sunt agenţi care se gândesc că iau parte la o simplă probă şi că se vor întoarce la casele lor, la bordelurile lor, la barurile lor, la fumul lor de opiu sau la discotecile lor, de la caz la caz. Unii ar putea şti că este vorba de un exerciţiu care trebuie să producă schimbări semnificative. Alţii ar putea încerca să evite consecinţele, dat fiind că au intuit cât de neplăcute pot fi acestea.

Unul dintre participanţi ar putea fi informat că exerciţiul este pe punctul de a se transforma într-un masacru şi chiar ar putea primi sarcina să-l comită, schimbând cursul evenimentelor. În centrul întregului proces sunt cruzimea şi minciuna deversate în realitatea lugubră a unui fenomen social oscilând între iluzie şi asasinat în masă, în funcţie de unghiul din care sunt privite.

În jurul datei de 11 septembrie 2001 au avut extrem de multe exerciţii militare

Principiul prin care un exerciţiu oficial care simulează îndeaproape un act real de terorism devine vehicul pentru acţiunea teroristă este foarte bine fundamentat, iar obiecţia inevitabilă a celor care susţin că ar fi vorba despre simple coincidenţe nu trebuie să ne preocupe în această situaţie. Atunci când abordăm tema 11 septembrie, descoperim din informaţiile cunoscute deja de publicul larg că în acele zile a avut loc cea mai mare concentraţie de exerciţii militare şi manevre din istoria de până atunci a Statelor Unite şi probabil din toată istoria.

În funcţie de modul de evaluare, putem stabili că au fost între 15 şi 20 de exerciţii care au precedat direct atentatele, sunt legate de fapte, ori s-au realizat în dimineaţa zilei de 11 septembrie. Şi mai dramatică este aprecierea că, virtual, fiecare aspect de la 11 septembrie corespunde unui sau mai multor dintre exerciţiile despre care am aflat. Există un exerciţiu pentru fiecare aspect important al acelei zile, pentru fiecare informaţie al mitului. În consecinţă, putem porni de la ipoteza că atentatele teroriste de la 11 septembrie au fost realizate, conduse şi camuflate prin intermediul unor astfel de exerciţii. Aceasta este confirmarea teoriei M.I.H.O.P. (acronim pentru Made It Happen On Purpose – făcut să se întâmple intenţionat) care se referă la 11 septembrie, teorie care afirmă că guvernul Statelor Unite sau, mai exact, o facţiune a acestuia, a cauzat şi a creat evenimentele de la 11 septembrie.

1) Izolarea bazelor şi pregătirea loviturii de stat:

* Forturile Hamilton, Meade (Agenţia pentru siguranţă naţională), Belvoir, Ritchie, Myer şi McNair. Începând cu 15 august 2001 armata a limitat accesul publicului în bazele din apropierea Washingtonului, invocându-se o presupusă creştere a nivelului de alertă la nivel naţional din cauza ameninţărilor teroriste.

* Fort Meyer, Virginia, Fort McNair, Washington, Infanteria a treia. 5 Septembrie 2001: bazele armatei din apropierea Washingtonului pun în vigoare „accesul controlat total”. Fort McNair este cartierul general al Districtului Militar din Washington.

* Fort Meyer, Virginia. „Exerciţiu de apărare al forţelor armate”, stabilit pentru săptămâna de după 11 septembrie.

* Fort Belvoir, Virginia. 11 septembrie 2001: a doua zi de marţi a „exerciţiului de control al garnizoanei” ca presupusă „testare a securităţii bazei în caz de atac terorist”.

2) Dezactivarea securităţii şi sabotarea contraspionajului:

* Exerciţii de pregătire realizate de FBI la Monterey, California. La 11 septembrie, echipe antiteroriste ale FBI şi CIA nu se aflau în cartierele lor generale din Washington.

3) Suspendarea apărării antiaeriene şi multiplicarea deturnărilor:

* Exerciţiu anual al NORAD în buncărul din Muntele Cheyenne, în apropiere de Colorado Springs, Colorado. „Sistem complet” pentru un exerciţiu fundamental cu scopul de a testa fiecare parte a organizaţiei.

* Vigilant Guardian. Apărarea antiaeriană împotriva deturnărilor.

* Northern Guardian. Apărarea antiaeriană reală, nu exerciţiu. De la finele lunii august la începutul lunii decembrie 2001, avioane de luptă ale bazei Aviaţiei Militare din Langley (Virginia) au fost desfăşurate în baza Keflavik din Islanda pentru a contracara presupuse bombardiere ruseşti.

* Vigilant Warrior. Exerciţii ale NORAD.

* Operaţiunea Northern Vigilance. NORAD desfăşoară avioane de vânătoare în Alaska şi în Canada de Nord pentru a contracara exerciţiile bombardierelor ruseşti.

* Operaţiunea Northern Watch. Lupte aeriene reale; nu un exerciţiu; 6 avioane de vânătoare şi 115 militari trimişi de la baza Langley la Incirlik (Turcia) pentru a impune zona de nonsurvol asupra părţii de nord a Irakului.

* Operaţiunea Southern Watch. Aproximativ 100 de membri ai 174 Fighter Wing din Garda Aeriana Naţională, New York, sunt desfăşuraţi în baza din Sultan, în Arabia Saudită, pentru a impune zona de nonsurvol asupra părţii de sud a Irakului, august-septembrie 2001.

* Exerciţii locale ale bazei aeriene Andrews, lângă Washington. 3 F-16 trimise în Carolina de Nord pentru misiuni de antrenament aer-sol.

* Amalgam Virgo 2002. Scenariul presupunea utilizarea avioanelor Delta 757, cu piloţi adevăraţi şi actori care interpretau pasagerii, în zbor de la Salt Lake City, Utah, la Honolulu, Hawaii. Avionul trebuia să fie „deturnat” de agenţi ai FBI care interpretau rolul teroriştilor. Un DC-9 ar fi fost deturnat de poliţia canadiană în apropiere de Vancouver. În program pentru iunie 2002.

Pe 11 septembrie 2001, majoritatea avioanelor de vânătoare americane se aflau în afara SUA

La 11 septembrie, FBI a desfăşurat toţi agenţii speciali şi pe cei de la Antiterorism într-un exerciţiu de antrenament (în care erau angajate toate elicopterele şi toate avioanele uşoare ce ar fi putut acţiona) la Monterey, în California. În consecinţă, pe 11 septembrie „agenţia federală care avea comanda prevenirii crimelor de acest fel era inactivă”. Deoarece toate zborurile au fost ţinute la sol, personalul biroului a rămas blocat în California şi, deci, scos din circulaţie pentru mai multe zile.

În acea dimineaţă funestă, o serie importantă de exerciţii a impus suspendarea apărării antiaeriene pe coridorul dintre Washington şi Boston. Impactul general al exerciţiilor şi al operaţiunilor a fost acela de a multiplica numărul posibil de avioane deturnate şi de a diminua drastic numărul de avioane de interceptare disponibile pentru a gestiona criza. În special Operaţiunea Vigilant Guardian folosea avioane adevărate, civile şi militare, care erau în zbor şi semnalau că erau victime ale deturnărilor. Mai mult, un birou al NORAD avea posibilitatea de a introduce date şi semnale pe ecranul radar al NEADS (sectorul nord-estic al apărării aeriene) aflat în baza Griffis, în apropiere de Rome, în statul New York. Semnalele ar fi trebuit să reprezinte avioane deturnate. Rezultatul acestor operaţiuni a fost că, la un moment dat, NEADS încerca să urmărească 29 de rapoarte diferite de deturnare. La rândul său, generalul-maior Larry Arnold a declarat că a primit 21 de semnalări de avioane deturnate. Un exemplu foarte cunoscut al acestei confuzii este modul în care Dawn Deskins, oficial NORAD, a fost derutat de o „simulare de deturnare a unui avion care se îndrepta spre aeroportul JFK din New York”.

În acest timp, avioanele de vânătoare de interceptare erau consemnate departe, în Alaska, în nordul Canadei, în Islanda, în Turcia şi în Arabia Saudită. Trei dintre avioanele rămase în zonă au fost trimise în Carolina de Nord pentru toată dimineaţa. Rezultatul acestor deplasări a fost acela că în 11 septembrie două treimi dintre avioanele de vânătoare de la baza Langley se aflau în afara Statelor Unite.

Pentru personalul de nivel inferior de la NEADS, care nu ştia nimic, situaţia a fost complicată de confuzia dintre exerciţii şi realitate. Acest lucru este evident într-o convorbire dintre doi operatori:

trafic aerian„08.37.52 CENTRALA DIN BOSTON: Salut. Aici Boston T.M.U. (Unitate de gestionare a traficului aerian), avem o problemă. Avem un avion deturnat care se îndreaptă către aeroportul din New York şi avem nevoie ca voi… cineva să dispună să decoleze F-16 sau ceva în genul acesta. Ajutaţi-ne. POWELL: Este o operaţiune reală sau un exerciţiu? CENTRALA DIN BOSTON: Nu, nu este vorba de un exerciţiu. De un test.”

Întrebarea dacă este vorba de realitate sau de ficţiune este repetată de mai mult ori în timpul acestei convorbiri. Mai târziu, un alt membru al staffului NEADS comentează: FOX: N-am mai văzut să se întâmple atâtea lucruri reale în timpul unui exerciţiu.

La un moment dat, un oficial gradat al NEADS a exclamat: „Cineva a început exerciţiul mai repede, deturnarea ar fi trebuit să fie iniţiată peste o oră”. Atunci când criza s-a accentuat, acelaşi oficial îşi manifesta umorul negru: 08:57:11 NASYPANY: Cred că trebuie să oprim exerciţiul. Ce zici? (Râsete). Un alt oficial al NEADS se plângea de un semnal fals pe monitorul radarului: 09:04:50. Cred că au fost introduse nişte date al naibii de aiurea, să fim sinceri.

Angajaţii NEADS erau foarte dezorientaţi şi în ceea ce priveşte zborul American 11, cel mai probabil pentru că erau cel puţin două zboruri American 11. Toate acestea vin să susţină ipoteza că nu este posibil să abordăm 11 septembrie din punctul de vedere al aviaţiei civile. Faptele trebuie să fie analizate ţinând cont de exerciţiile militare si de operaţiunile de depistare.

NEADS, conform datelor cuprinse în mai multe rapoarte, avea numai patru avioane de interceptare pentru a apăra coridorul dintre Boston şi Washington. Dacă se ia în consideraţie faptul că toţi comandanţii NORAD s-au format în timpul Războiului Rece, cu coşmarul permanent al decapitării strategice a Statelor Unite printr-un atac sovietic surpriză la Washington, nu este niciun dubiu că orice oficial ar fi ştiut ce măsuri să ia în funcţie de apariţia a patru avioane, două sau unul: ar fi trimis toate mijloacele disponibile pe cerul de deasupra Washingtonului, cu scopul de a apăra autoritatea supremă a naţiunii şi s-ar fi lăsat atacat personal, în loc să pornească în urmărirea unor semnale radar de provenienţă dubioasă.

Comandantul operaţiunilor NEADS în acea dimineaţă, colonelul Bol Marr, nu a acţionat aşa. Într-un anumit moment, colonelul Marr a primit cererea de a trimite două avioane de la baza aeriană din Langley către New York, dar a refuzat-o. A ordonat avioanelor de vânătoare să fie gata, dar nu le-a permis să decoleze. Iată explicaţia absurdă dată de Marr: „Problema era că aş fi avut toate avioanele de vânătoare în zbor în acelaşi timp, ceea ce însemna că ar fi rămas în acelaşi timp fără carburant”. Când avioanele de vânătoare au decolat în sfârşit, s-au îndreptat către vest, spre o zonă de exerciţii numită Whiskey 386, nu către Washington. Colonelul Marr este unul dintre numeroşii oficiali ai NORAD suspectaţi că ar fi acţionat drept cârtiţă, pentru facţiunea implicată în lovitura de stat.

telefon mobilSimulare de apeluri telefonice date de pe telefonul mobil din avion

Imediat după 11 septembrie, unul dintre mijloacele cele mai importante utilizate de guvernul Statelor Unite pentru a-l influenţa pe omul obişnuit şi a-l face să creadă versiunea oficială a evenimentelor a constat în difuzarea înregistrărilor presupuselor apeluri telefonice ale victimelor deturnărilor. Dramatismul acestor apeluri telefonice a avut un impact emoţional important asupra a milioane de persoane care s-au identificat cu victimele fără apărare. Relatarea, care nu este susţinută de nicio probă, a oficialului Theodore Olsen despre apelul telefonic primit de la soţie este exemplul cel mai elocvent. Dar chiar şi acest aspect al atentatului de la 11 septembrie a fost programat şi inclus în scenariul exerciţiilor. Pretextând că pregăteşte protecţia şi paza pentru olimpiada de iarnă din 2002 de la Salt Lake City, unitatea de criză a Departamentului Transporturilor – care după mai puţin de două săptămâni a devenit un element-cheie – a realizat exerciţii care presupuneau deturnarea unui avion şi apeluri de pe telefonul mobil de la bordul avionului.

Ellen Engleman, administratorul Unităţii de cercetare şi programe speciale din Departamentul Transporturilor, a comentat că „era vorba de mult mai mult decât un simplu exerciţiu”. A adăugat: „Printre multe alte aspecte îngrijorătoare, o parte din scenariu, şi e un lucru destul de interesant, se referea la un avion deturnat şi la apeluri iniţiate de pe telefonul mobil. Spun îngrijorător pentru că, douăsprezece zile mai târziu, aşa cum ştiţi, filmul evenimentelor s-a desfăşurat cu adevărat”.

Această tentativă cinică de a exploata emoţiile oamenilor demonstrează degradarea profundă a facţiunii implicate în lovitură, dar şi pregătirea vastă şi meticuloasă a fiecărui aspect al atrocităţii înscenate la 11 septembrie.

avion in WTCExerciţii dinainte de 2001 despre avioane care se izbesc în clădiri!

* Un exerciţiu al NORAD simulează impactul cu clădiri din Statele Unite. Între 1991 şi 2001, una dintre agenţiile NORAD simulează un impact al unui avion de linie cu o clădire importantă, ţinută secretă, din interiorul Statelor Unite.

* Exerciţii la Casa albă, conduse de Ţarul Terorii, Richard Clarke. 1998: terorişti antiamericani încarcă un avion Lear cu explozibil şi încearcă să lovească Washingtonul într-un atac sinucigaş.

* Exerciţii NORAD 1999-2001. „Cu doi ani înainte de atacurile de la 11 septembrie, comandamentul apărării aerospaţiale al Statelor Unite conduce exerciţii care simulează ceea ce Casa Albă a definit atunci drept inimaginabil: avioane de linie deturnate, utilizate ca arme pentru a se izbi de obiective sensibile, provocând un masacru… multe tipuri de avioane civile şi militare” au fost utilizate pe post de false avioane deturnate. Unul dintre obiective era World Trade Center.

* Exerciţiul Biroului Naţional de Recunoaştere, Chantilly, Virginia. „Serviciile secrete ale Statelor Unite trebuiau să simuleze impactul unui avion cu o clădire a guvernului în data de 11 septembrie 2001. Pentru acea zi, serviciile secrete aveau în program un exerciţiu în care un avion ieşit de sub control se izbea de o clădire importantă”.

Aşa cum este normal, această ultimă simulare, intitulată NRO, este de un interes notabil, întrucât corespunde cu momentele în care avioanele s-au izbit de World Trade Center. NRO este o coproducţie a CIA, NSA si a celorlalte servicii secrete ale Statelor Unite; rolul său era acela de a se ocupa de controlul sateliţilor de spionaj americani.

Opinia comună este că aceştia sunt în măsură să identifice ruta avioanelor, fără a face apel la radar. Datorită tehnologiei Global Hawk, se pot chiar controla de la distanţă avioanele interceptate. Booz Allen Hamilton a fost omul-cheie al NRO. Exerciţiul era condus de John Fulton, comandantul biroului strategic de simulări de război al NRO şi de prietenii săi de la CIA.

Organizatorii susţin că „imediat ce au început evenimentele reale, exerciţiul a fost anulat” iar cele trei mii de persoane din stafful NRO au primit ordinul de a se întoarce acasă. Un scenariu mai degrabă improbabil într-un stat care, cel puţin teoretic, se află sub atacul unei ţări străine. Ce s-a întâmplat în clădirea NRO după ce angajaţii au plecat? Ipoteza este că avioanele îndreptate spre clădiri civile si-au continuat drumul către clădiri civile din Manhattan.

Simularea unei clădiri prăbuşite…exerciţiu ce a avut loc în New York cu jumătate de an înainte de 11 septembrie 2001

La 11 mai 2001, în New York a avut loc exerciţiul “Red Ex”, prin care s-a simulat un avion prăbuşit pe o clădire care şi ea se prăbuşeşte, obiectul exerciţiilor OEM (Biroul pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă), al FDNY (pompierii din New York), şi al FBI.

În Red Ex s-au realizat exerciţii cuprinzând aspectele cele mai spectaculoase de la 11 septembrie: printre ele, demolarea controlată şi prăbuşirea clădirilor. Totul era atât de veridic, că, după cum a afirmat unul dintre participanţi, „după cinci minute de la începere au uitat toţi că era vorba de un exerciţiu”. După cum a declarat Richard Sheirer, directorul OEM din New York: „Operaţiunea Red Ex a reprezentat un teren de antrenament şi o simulare importantă pentru multele provocări pe care oraşul ar fi putut să le înfrunte, ca evenimente climaterice, stare de urgenţă din cauza căldurii, prăbuşirea de clădiri, incendii şi probleme legate de securitate şi sănătatea publică”. Ulterior, vechiul prieten corupt al lui primarului New-Yorkului, Giuliani, Bernard Kerick, comisar la poliţia din New York, a declarat Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie că, printre situaţiile de urgenţă pentru care oraşul se pregătea, se putea afla şi „prăbuşirea clădirilor lovite de avioane”. Red Ex a fost instrumentul perfect de acoperire a demolărilor controlate şi care au fost supuse Turnurile Gemene şi clădirea 7 a World Trade Center.

11092001-3Simulări privind rachete sau avioane care atacă Pentagonul

Înainte de evenimentele de la 11 septembrie 2001, coincidenţă sau nu, au avut loc două exerciţii de simulare de rachete de croazieră sau avioane telecomandate care atacă Pentagonul.

* Positive Force 2001: Exerciţiu realizat de o duzină de agenţii, inclusiv NORAD, pentru a pune la încercare planurile pentru asigurarea „continuităţii operaţiunilor” care ar fi trebuit să garanteze constanţa capacităţii de răspuns sub atac. Conţinea „o serie de atacuri împotriva diferitelor sectoare ale marinei, armatei şi aviaţiei”. Scenariul iniţial, care prevedea „deturnarea unui avion de linie de către un grup de terorişti şi impactul ulterior cu Pentagonul” se pare că a fost respins de Statul-Major, deoarece era „prea nerealist”.

* Amalgam Virgo 2001: Exerciţiu comun al diferitelor agenţii din Statele Unite şi din Canada conţinea un avion gol provenind dintr-o ţară a lumii a treia, cel mai probabil un avion telecomandat NQM-107 lansat de pe o navă în Golful Mexic sau de pe un vas lansator de rachete de croazieră în Oceanul Atlantic.

Amalgam Virgo 01Pentru observatorii mai serioşi este de mai mult timp clar că niciun avion civil n-a lovit Pentagonul, dar cel mai probabil a fost vorba de o rachetă de croazieră sau de un avion telecomandat, probabil cu ajutorul încărcăturilor explozive plasate în interiorul clădirii. Simularea Positive Force 2001, presupunând deturnarea unui avion civil care ar fi trebuit să se prăbuşească pe Pentagon, a fost dezvoltată se pare de oficialii din comandamentul forţelor speciale ale armatei (SOCOM), antrenaţi să “gândească la fel ca teroriştii”. Ar fi interesant să ştim mai mult despre acest grup şi care este direcţia ulterioară pe care ar fi putut să o ia programul lor. Amalgam Virgo 2001 reprezintă o aproximare foarte fidelă a ceea ce s-a întâmplat in realitate: scenariul se referă la lansarea neautorizată a unui avion împotriva unei ţinte din Statele Unite. Avionul ar fi putut fi lansat de la sol sau din aer sau poate de la o bază sau un ponton de pe o suprafaţă de apă, de pildă unul dintre Marile Lacuri sau de pe un fluviu… Programul Amalgam Virgo 2001, elaborat de NORAD, avea pe copertă o fotografie a lui Osama bin Laden; pe ultima copertă era arătat un avion care zbura de la vest la est pe o linie care traversa Statele Unite şi se termina în vârful palatului US Capitol. Aceste materiale au fost publicate cu mult înainte de 11 septembrie.

11092001-4Exerciţii de pregătire după un eventual atac terorist

Înainte de 11 septembrie 2009, au avut loc o serie de exerciţii care aveau ca scop pregătirea primelor reacţii locale şi a personalului pentru situaţii de urgenţă. Acestea au fost:

* 24-28 octombrie 2000: Exerciţiul MASCAL al Pentagonului. Personalul de la Pentagon şi de la baza Arlington County însărcinat cu primele reacţii se întruneşte în sala de reuniuni a Secretariatului Apărării de la Pentagon pentru un exerciţiu de simulare a unui masacru. Pentru aceasta s-a folosit un model de carton al Pentagonului şi machete de avioane în flăcări ce înfăţişează un „avion comercial” lovind Pentagonul.

* Fort Belvoir, Virginia, inclusiv baza de elicoptere Davison Army Airfield, 29 iunie 2001, exerciţiu privind un masacru (MASCAL), pornind de la scenariul că un avion loveşte Pentagonul. Exerciţiul este proiectat pentru a creşte capacitatea de reacţie şi de gestionare a efectelor unui atac terorist, care includea o explozie. Generalul Lance Lord de la comandamentul aerospaţial al Statelor Unite a susţinut că asemănările cu 11 septembrie „sunt o pură coincidenţă, scenariul pentru acel exerciţiu prevedea un avion care lovea o clădire”.

* Atac la centrul comercial, 2001, Westmoreland County, Pennsylvania, 16 iunie 2001. Exerciţiul pregătea primele reacţii in regiunea din apropiere de Shanksville; locul este centrul comercial din Greengate, Hempfield, Pennsylvania; implică 600 de persoane însărcinate cu primul ajutor şi responsabili cu situaţiile de urgenţă.

* Antrenamentul pompierilor pentru operaţiuni de salvare în aeroport, Fort Meyer, Virginia. Pregăteşte pompierii cu un „curs actualizat privind incidentele aeriene”.

* Tripod II, New-York. Ripostă la atacurile biochimice; pregăteşte posturi de comandă alternative pentru primarul New-York-ului de atunci, Giuliani.

* Timely Alert II, Fort Monmouth, New Jersey. Ripostă de urgenţă la atentate cu explozibili.

În primăvara şi în vara anului 2001, Pentagonul era foarte ocupat cu primele exerciţii, cu manevre, cu o sesiune de antrenament, în luna mai, pentru personalul medical, care pornea de la scenariul unui Boeing 757 prabuşindu-se pe clădirea Pentagonului, cu o serie de exerciţii ale Departamentului Apărării în timpul verii şi cu operaţiunile MASCAL în august, care prevedeau că un avion se prăbuşea pe clădire.

bushputinConvorbirea dintre Putin şi Bush: dovada teoriei conspiraţiei

Centrul de greutate geostrategic de la 11 septembrie este reprezentat de convorbirea telefonică dintre Bush şi Puţin, de obicei ignorată de criticii teoriei oficiale. Această convorbire este un ultimatum dat de Statele Unite, Moscovei: vom invada Afganistanul şi ne vom dispune baze în republicile ex-sovietice din Asia Centrală. Înţelept, Puţin a adoptat o atitudine defensivă, flexibilă în situaţia dată. Înţelegea că nebunii fascişti de la conducerea SUA, obsedaţi de problemele Israelului, lansaseră o provocare conform căreia, sub leadership-ui lor, Statele Unite erau gata să atace o serie de ţări islamice şi arabe din Orientul Mijlociu, operaţiune care ar fi generat uzura şi dispersia forţei militare a Statelor Unite. Acestea s-ar fi epuizat, în timp ce Rusia ar fi devenit din ce în ce mai puternică. în loc să-i răspundă lui Bush cu un tradiţional „Nyet”, Puţin decide să lase americanilor suficientă frânghie, cât să se spânzure singuri, lucru pe care l-au şi făcut.

Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Putin ar fi respins la cererea lui Bush în legătură cu Afganistanul şi cu Asia Centrală, pretinzând Statelor Unite să rămână la distanţă de sfera de influenţă rusă pentru a evita consecinţe teribile, şi nu în cele din urmă o posibilă escaladare nucleară? Reţeaua de nelegiuiţi luase în consideraţie şi această posibilitate.

Starea de alertă nucleară declanşată de SUA înainte ca “atacul terorist” să fi avut loc

În dimineaţa zilei de 11 septembrie, înainte de a se fi înregistrat deturnarea vreunui avion, Statele Unite instauraseră o stare de alertă nucleară comparabilă cu aceea din timpul crizei rachetelor din Cuba: bombardiere de luptă B-1 şi B-52 erau în zbor, submarinele nucleare erau în poziţie de lansare, pare-se în apropierea Rusiei şi posibil a Chinei, iar bazele terestre ale ICMB (bazele de rachete de la sol) erau gata de lansare. Şi apărarea antiaeriană din America de Nord era în stare de alertă maximă, atât cu avioanele de interceptare, cât şi cu sistemul orbital de apărare. Totul era gata pentru un conflict nuclear, cu opţiunea unui atac preventiv din partea Statelor Unite, despre care fasciştii de la conducerea SUA vorbiseră atât de mult în decursul ultimilor ani.

Toate acestea sunt observate de la Moscova de către generalul Leonid Ivaşov şi de colegii săi din Statul-Major rus. Combinaţia dintre pregătirea conflictului nuclear şi atacul terorist autoprovocat de la 11 septembrie era fără niciun dubiu proiectată pentru a-i furniza lui Bush baza de a-l anunţa pe preşedintele Puţin şi apoi imediat lumea întreagă că Statele Unite erau gata să invadeze Afganistanul şi să se stabilească în republicile ex-sovietice din Asia Centrală. Cine ar fi încercat să se opună acestui plan s-ar fi aflat în faţa armamentului nuclear al Statelor Unite, care cel mai probabil era în mâinile nebunilor fascişti care au organizat atacurile.

Armele nucleare ar fi putut fi lansate şi fără acordul preşedintelui SUA

O semnificaţie deosebită o are şi faptul că traseul aerian al lui Bush în data de 11 septembrie ar fi putut trece pe la baza aeriană de la Barksdale sau pe la cea de la Offutt, două centre de comandă nucleară care făceau parte din Global Guardian. Global Guardian era un exerciţiu amplu pentru contracararea ameninţării nucleare, mai impunător decât Able Archer din 1983. Global Guardian furniza şi o soluţie care să le permită celor implicaţi în lovitură să lanseze rachete nucleare fără a se apela la coduri despre care se presupune că ar trebui să fie de competenţa exclusivă a preşedintelui.

Conform IAnewsletter, o publicaţie a Pentagonului, o parte din Global Guardian, în 1998 şi în anii precedenţi, a fost Computer Network Attack (CNA) urmată de STRATCOM; forţele inamice simulate, care lansau atacul, făceau „apeluri de război” pe sistemul telefonic al STRATCOM pentru a-l ţine ocupat şi supraîncărcau faxul comandamentului cu mesaje de dezminţire a atacului. Ward Parker, de la Comandamentul strategic al Statelor Unite, a declarat şi a fost citat de IAnewsletter, „Pentru a realiza atacurile urma să implicăm membrii echipei roşii a comandamentului şi alte organizaţii care trebuiau să interpreteze rolul agenţilor inamici. Obiectivul nostru era acela de a tăia posibilitatea continuării atacurilor, apoi erau toate legate între ele şi clasificate în funcţie de gravitate. Atacurile presupuneau de la tentative de violare a bazei de date a Comandamentului prin internet, până la ipoteza unei persoane infiltrate care avea acces la chei şi la sistemul de control”. Aceasta implică faptul că, dacă falsul infiltrat ales pentru exerciţiu s-a transformat într-un adevărat infiltrat, un pucist care lucra pentru o „altă organizaţie”, să zicem reţeaua ticăloşilor, rachetele ar fi putut fi lansate cu adevărat. Iată calea invizibilă de ieşire a guvernului pentru escaladarea atomică, dacă la 11 septembrie s-ar fi dovedit necesară.

11092001-2Pregătirea pentru războiul din Afghanistan…se făcea înainte din 11 septembrie 2001!

Rezultatul imediat al atacurilor de la 11 septembrie a fost invadarea Afganistanului. Un atac similar nu ar fi putut fi improvizat rapid, în special de o forţă slăbită din punct de vedere logistic cum era cea a Statelor Unite. Unified Vision 2001 a fost un exerciţiu care pregătea tranziţia de la atacurile de la 11 septembrie la agresiunile externe din partea Statelor Unite; era proiectat pentru a pregăti „o desfăşurare globală într-o ţară fără ieşire la mare cu condiţii geologice dificile şi lipsa de baze şi acorduri cu ţările limitrofe”, aşadar o ţară ca Afganistanul.

Dave Ozolek, directorul adjunct al operaţiunilor a comentat: „Ameninţarea descrisă era reprezentată de o ţară instabilă şi ostilă, dar adevăratul inamic nu era reprezentat de statul în sine, ci de un actor transnaţional cu baza în afara zonei, cu conexiuni globale, capabil şi dornic să întreprindă acţiuni teroriste în interiorul Statelor Unite, ca parte integrantă în conflict”. Serviciul de presă al forţelor armate ale Statelor Unite a notat că în cazul atacurilor de la 11 septembrie s-au desfăşurat scenarii similare cu acelea din cadrul Unified Vision. Ozolek s-a lăudat: „Nostradamus nu ar fi fost capabil să prevadă prima bătălie a următorului război cu atâta precizie cu cât am făcut-o noi… De această dată am avut dreptate”. Mulţi participanţi au alunecat, fără să aibă posibilitatea de a mai scăpa, dintr-un exerciţiu, în războiul real. Precizia cu care a fost anticipat pachetul format din atacurile de la 11 septembrie şi războiul din Afganistan ar pune la grea încercare şi pe cel mai fanatic susţinător al teoriei coincidenţelor întâmplătoare.

AWACSDacă Bush s-ar fi împotrivit, puciştii ar fi preluat puterea în SUA

Două avioane ale AWACS (Airborne Warning And Control System, Sistemul de control şi alarmă aeropurtat) au fost alertate în prealabil de generalul Larry Arnold să patruleze în cele două puncte unde ar fi putut avea loc o lovitură de stat vizând schimbarea la nivel înalt: la Washington, unde se afla Autoritatea Naţională de Comandă, şi în Florida, unde se afla Bush. Ce s-ar fi întâmplat dacă Bush i-ar fi acuzat pe pucişti de înaltă trădare, dacă ar fi subliniat că era preşedintele Statelor Unite şi ar fi jurat că trădătorii vor primi pedeapsa corectă?

În acel caz, unul dintre diversele pericole care ameninţă Air Force One (avionul prezidenţial) s-ar fi putut materializa, iar Cheney ai fi devenit preşedinte. Evident că aceasta ar fi generat o creştere substanţială a isteriei colective, avantaj parţial redus de faptul că Cheney este un orator mult mai puţin eficient decât s-a dovedit a fi Bush în perioada 2001-2004. Ce s-ar fi întâmplat dacă Cheney nu ar fi supravieţuit atentatelor de la 11 septembrie, dacă ar fi cedat unui alt atac cardiac, având în vederea faptul că suferise cu puţin timp înainte o operaţie pe inimă şi-i fusese implantat un pacemaker? In acest caz, clica de ticăloşi ar fi recurs la un soi de Comitet de Securitate Publică, ale cărui baze fuseseră deja imaginate la baza din Offutt.

Următorul este “Îngerul”

Proba cea mai relevantă în legătură cu atacurile de la 11 septembrie este apelul telefonic „Următorul este îngerul” sau „Air Force One este următorul”, deoarece acesta este momentul în care facţiunea pucistă iese din umbră şi vorbeşte. Apelul telefonic a fost relatat de William Safire în New York Times şi confirmat în interviuri televizate de Condoleezza Rice, responsabilul cu securitatea naţională. Apelul telefonic a fost clar un ultimatum adresat lui Bush din partea facţiunii puciste. Dacă nu ar fi proclamat ciocnirea civilizaţiilor şi nu ar fi atribuit atacurile lui bin Laden şi Al Qaeda, ar fi fost lichidat. Surse israeliene, franceze şi ruse au confirmat existenţa apelului telefonic şi că acesta conţinea o serie de cuvinte de cod top secret, ceea ce demonstrează că apelantul se găsea la un nivel înalt în interiorul birocraţiei militare şi al serviciilor secrete.

O analiză israeliană, prezentată pe site-ul Debka, a pus accentul pe cantitatea de informaţii secrete controlate de conspiratori şi pe reţeaua care ar fi fost necesară pentru a strânge aceste informaţii. Conform Debka, mesajul „Air Force One este următorul” a sosit la serviciul secret al Statelor Unite la ora nouă dimineaţa. Debka subliniază că numele de cod al Air Force One este schimbat în fiecare zi şi că „mesajul din partea «teroriştilor» care ameninţau avionul prezidenţial era transmis folosind parola strict secretă din acea zi”. Debka îşi imaginează că „… teroriştii obţinuseră codul de la Casa Albă şi întreaga gamă de semnale strict secrete. Aceasta ar fi făcut posibil ca o forţă ostilă să localizeze cu precizie maximă Air Force One, destinaţia sa şi procedurile secrete. În realitate, piraţii interceptau şi descifrau toate transmisiile care intrau şi ieşeau din centrul de comunicării al avionului prezidenţial”.

Ultimatum asupra lui Bush

Thierry Meyssan consideră că apelul telefonic al „îngerului” a venit din partea „sponsorului atacurilor teroriste de la New York şi Washington”. Susţine că „aproximativ de la zece dimineaţa până la opt seara, oficialii americani au înţeles că atacurile nu erau opera unor terorişti din Orientul Mijlociu şi că făceau parte dintr-o tentativă de lovitură de stat militară a extremiştilor din Statele Unite, capabili să provoace un război nuclear”. Conţinutul apelului telefonic nu era suficient ca să se afirme o responsabilitate directă asupra atacurilor, dar cu siguranţă scopul era acela de a „da un ultimatum, de a forţa mâna preşedintelui Statelor Unite”.

Atuul conspiratorilor era posibilitatea de a avea acces la codurile de lansare ale focoaselor nucleare şi de a ameninţa că „într-un interval de zece ore, preşedintele Bush ar fi fost obligat să plece din Washington şi să meargă la Comandamentul Strategic al Statelor Unite (Offutt, Nebraska) pentru a prelua controlul forţelor armate; şi în special pentru a evita ca altcineva să-i uzurpe identitatea şi să dezlănţuie un conflict nuclear”. În viziunea lui Meyssan, imediat după apelul telefonic al „îngerului”, „niciunul dintre membrii. Consiliului de Securitate Naţională nu se mai gândea la atacurile teroriste, toţi îşi imaginau un puci militar în curs de desfăşurare. Calmul s-ar fi restabilit numai la opt şi jumătate seara”.

11 septembrie 2001: încercarea unui lovituri de stat

Meyssan rezumă evenimentele de la 11 septembrie în aceşti termeni: „Atacurile nu au fost comandate de un fanatic care voia să dea o pedeapsă divină, ci de un grup până acum prezent în interiorul aparatului de stat american, care a reuşit să-şi impună politicile proprii preşedintelui Bush. Mai degrabă decât o lovitură de stat care ţintea să dea jos de la putere instituţiile existente, nu este oare vorba de o operaţiune de preluare a puterii, iniţiată de un anume grup secret care acţionează în interiorul instituţiilor?” Acest model de lovitură de stat secretă s-a dovedit foarte eficient pentru a explica atacurile de la 11 septembrie.

În cadrul operaţiunilor Global Guardian, de la baza militară Offutt au fost lansate trei avioane Doomsday sau Looking Glass, avioane E-4B de la National Airborne Operations Center, care sunt proiectate să funcţioneze ca un cartier general din care poate fi coordonat un conflict nuclear. La bordul unuia dintre aceste aparate, oficial cu scopul de a observa desfăşurarea Global Guardian, se afla generalul Brent Scowcroft, directorul Consiliului de Securitate Naţională al lui Bush senior şi eminenta cenuşie a establishment-ului. Scowcroft făcea parte din SAG (Grupul consultativ strategic, numit uneori Comitetul consultativ federal) al STRATCOM, grup din care nu se mai cunoaşte niciun alt membru. SAG, instituţie destul de obscură, ar fi trebuit să „ofere consultanţă Comandamentului Strategic al Statelor Unite cu privire la probleme cu caracter ştiinţific, tehnic, de informaţii şi de politică externă, în timpul dezvoltării planului de război, inclusiv discuţia cu privire la informaţii secrete”.


Investitorul multimiliardar Warren Buffett, un membru al facţiunii din care făcea parte şi George Schultz (om politic şi om de afaceri) sau Rupert Murdoch (alt multimiliardar), s-a prezentat în acea zi la baza din Offutt, împreună cu alţi „oameni de afaceri importanţi”, sub pretextul că participă la o strângere de fonduri. Mai târziu în cursul aceleiaşi zile, Scowcroft, Buffett şi alţi câţiva oameni de afaceri şi militari şi-ar fi asumat controlul guvernului Statelor Unite, dacă Bush şi Cheney ar fi căzut pe parcurs, în acelaşi mod în care Yanaev, Pugo, Yazov, Pavlov şi ceilalţi din comitetul celor nouă (Comitetul de stat pentru situaţii de urgenţă sau G.K.Ch.P.) au încercat să-l înlocuiască pe

Tentativa de a lichida vastul aparat probatoriu este evident absurdă. Chiar dacă ar fi fost vorba numai de suspendarea apărării antiaeriene şi proliferarea exerciţiilor pentru 11 septembrie, nu ar fi fost posibil ca Al Qaeda să se decidă să atace tocmai în acea zi printr-o coincidenţă norocoasă şi nici nu se poate afirma că ar fi infiltrat un agent în aparatele de comandă ale Statelor Unite. Oricum, nici chiar aceste argumentări disperate nu pot explica exerciţiile care au fost argumentul esenţial pentru închiderea unor baze aeriene importante şi pentru a face avioanele să intre în coliziune cu World Trade Center, pentru demolarea controlată a Turnurilor Gemene şi pentru a ghida un obiect zburător către Pentagon.

O ultimă obiecţie este aceea că teoria de faţă ar necesita ca prea multe persoane să fi fost informate în legătură cu lovitura de stat, iar secretul nu ar fi putut fi păstrat după evenimente. Primul răspuns este că majoritatea participanţilor la aceste exerciţii, din cauza obsesiei militarilor de a compartimenta informaţia, nu aveau perspectiva structurii din care făceau parte. Pentru sutele de persoane care ar fi trebuit să cunoască acea structură sau măcar o parte considerabilă din ea, ameninţarea mereu prezentă că ar putea fi asasinaţi, ei şi familiile lor, este o intimidare formidabilă.

În orice caz, modul în care explică oficialii americani 11 septembrie nu stă în picioare, iar înlăturarea responsabililor reali şi a reţelei criminale din care fac parte, înainte să poată provoca un nou 11 septembrie şi să declanşeze alte războaie de mai mare anvergură, devine din ce în ce mai urgentă.

http://www.lovendal.net/
 
Cele mai importante 10 descoperiri stiintifice din 2009


Spre deosebire de anii precedenti, 2009 a fost un an foarte saracacios in descoperiri stiintifice. Intr-un fel, acest lucru este de inteles – comunitatea stiintifica (o comunitate in care banii investiti aduc profit, daca-l aduc, in prea multi ani pentru a imbia filantropii sa investeasca) a fost afectata de recesiunea economica mai dur decat orice megacorporatie. Laboratoarele, institutele si universitatile au avut de suferit, multe s-au inchis, si mai multe au ramas fara fondurile necesare producerii unei descoperiri capitale. In ciuda acestui serios impediment, in anul ce tocmai se sfarseste s-au facut, totusi, cateva descoperiri remarcabile. Vi le prezentam pe cele mai importante 10, invitandu-va pe voi sa le aranjati intr-un top efectiv.

Ardi, cel mai batran stramos al nostru

Degete lungi si elegante, de pianist, o statura de hobbit (nu a fost mai inalta de 1,2 m) si un cap asemanator cu cel al unui babuin - micuta Ardi, cel mai vechi hominid preuman descoperit vreodata, este imposibil sa nu-ti starneasca simpatia. Scheletul ei a fost reconstituit din peste 100 de bucati identificate in Etiopia, incepand cu 1992. Ardipithecus ramidus (Ardi, pe scurt) a fost biped, a trait in zone impadurite, in urma cu 4,4 milioane de ani si a ramas in deplin anonimat pana cand o echipa de paleontologi, in frunte cu Tim D. White de la Universitatea Berkeley din California, a reconstituit fosila si si-a publicat descoperirea in revista Science, in octombrie, a.c. Citeste mai multe despre Ardi.



Descifrarea epigenomului uman

Descifrarea genomului uman, in urma cu aproape 10 ani, i-a facut pe oamenii de stiinta sa se astepte ca, in viitorul foarte apropiat, sa inteleaga absolut toate influentele pe care ereditatea le poate avea asupra vietii noastre. Astfel, a aparut un nou domeniu de cercetare, epigenetica, care porneste de la ipoteza ca comportamentul genelor poate fi modificat de influente externe si ca aceste modificari sunt transmise generatiilor viitoare. De exemplu, oamenii care fumeaza de tineri produc schimbari la nivel epigenetic ce se transmit nepotilor. O echipa de cercetatori americani de la Institutul Salk a reusit sa demonstreze aceasta ipoteza de abia la sfarsitul acestui an, realizand prima harta detaliata a epigenomului uman. Utilitatea ei? Cancerul si o multime de alte boli isi pot afla leacul in anii care urmeaza. Citeste mai multe despre epigenetica.


Terapia genetica reda vederea

Stiinta moderna ofera deja moduri de a ne imbunatati dispozitia mentala, apetitul sexual, performantele atletice, nivelul de concentrare si, in mare, starea generala de sanatate, dar un studiu din luna septembrie sugereaza ca intensificarea diverselor atribute umane ar putea ajunge, in scurt timp, la un nivel demn de un roman SF. O echipa de oftalmologi de la Universitatea Washington a reusit, in cadrul unui experiment, sa injecteze in ochii unor maimute incapabile sa distinga culorile, gene care au produs proteine ce le-au facut pe primate sa perceapa culorile rosu si verde pentru prima data. Pe baza acestui tratament, oamenii de stiinta anunta disparitia ochelarilor, profetind ca, in viitorul apropiat, se va vindeca orice defect de vedere, inclusiv orbirea din nastere.


Robot, cercetator stiintific

Identificarea rolului catorva mii de gene dintr-o celula de drojdie nu este o operatiune chiar complicata - necesita studiu si timp, dar, in principiu, o poate realiza orice genetician. Cu toate acestea, cand aceasta operatiune este infaptuita de catre un robot, se schimba radical datele problemei. Adam, un robot-cercetor stiintific inventat la Universitatea Aberystwyth din Marea Britanie este primul sistem robotic care a reusit o asemenea performanta, si asta fara a fi controlat sau programat in acest sens de catre ciberneticieni. Robotii se folosesc de multa vreme in experimente stiintifice. Vasta lor capacitate computationala ii fac, de fapt, indispensabili in cercetare, dar Adam este primul care savarseste independent un ciclu de cercetare complet: formuleaza o ipoteza si o experimenteaza pentru a o dovedi, oamenii neintervenind nicaieri in acest parcurs. Ross King, inventatorul lui Adam, marturiseste ca, in viitorul nu foarte indepartat, inteligenta artificiala va avea un potential aproape nelimitat din punct de vedere stiintific, si ca intr-o zi un computer va fi in stare sa descopere o lege la fel de importanta precum teoria relativitatii a lui Albert Einstein. Citeste mai multe despre Adam.


Peste pe uscat

In Australia, intr-o pescarie aflata pe continent, un banc de pesti ton bluefin - pradatori pretuiti pentru carnea lor gustoasa - a inceput sa depuna icre, fenomen care a durat peste o luna. Majoritatea oamenilor de stiinta au fost initial sceptici, crezand ca este vorba despre o farsa: nici un peste marin nu s-a mai inmultit in captivitate si, mai ales, in bazine aflate in afara oceanelor. Datorita pescuitului industrial, populatia de ton bluefin a scazut cu peste 90% din 1950 pana in prezent. Pentru a mentine specia in viata, diversi biologi au incercat sa construiasca rezervatii artificiale in oceanul Pacific, dar nu au avut prea mult succes. Printr-o metoda revolutionara, cercetatorul Hagen Stehr a facut ca tonul sa se inmulteasca in bazine situate pe uscat, iar importanta descoperirii lui este aceea ca prin aceasta metoda, nu doar tonul bluefin, ci o multime de alte specii de pesti aflati pe cale de disparitie au o noua sansa la viata.


Apa pe Luna

Exista apa pe Luna!, declarau irevocabil oamenii de stiinta in luna noiembrie. Mii de litri de apa! Pe 9 octombrie, NASA a folosit o racheta - practic a bombardat Luna - pentru a crea o gaura cu un diametru de 30 de metri in suprafata selenara. Resturile exploziei au scos la iveala vapori de apa si gheata. Unii oameni de stiinta sustin ca pe Luna ar exista suficienta apa cat sa sustina o viitoare colonie de cercetatori si astronauti. Altii afirma ca depozitul de apa de pe Luna ofera indicii pretioase privind formarea sistemului solar. Una peste alta, in acest an, cand s-au implinit 40 de ani de la aselenizare, Luna si-a recapatat misterul: dupa ce agentiile spatiale NASA si ESA au ignorat-o in ultimii ani, planificand viitoare expeditii pe Marte, in urma acestei descoperiri, o revenire a omului pe Luna este o necesitate prioritara pentru orice viitor program spatial.


Lema fundamentala a fost rezolvata

In 1979, matematicianul canadian Robert Langlands a dezvoltat o ambitioasa si revolutionara teorema care conecta doua ramuri ale matematicii, teoria numerelor si teoria grupului. Apeland la conjecturi si presupuneri, teorema a surprins simetriile dintre ecuatiile cu numere intregi, expunand ceea ce este astazi cunoscut drept programul Langlands. Matematicianul stia ca sarcina de a demonstra ipotezele pe care se intemeia teoria sa va fi o munca de generatii. In acelasi timp, insa, era convins ca o confirmare preliminara a teoriei se va face printr-o asa numita lema fundamentala. Lema este un enunt preliminar a carui demonstrare ajuta la rezolvarea unei teoreme (ofera matematicianului siguranta ca teorema este corecta si demonstrabila, desi nu o demonstreaza ca atare). Cu toate acestea, 30 de ani a durat ca aceasta lema sa fie formulata si demonstrata, performanta apartinandu-i unui matematician vietnamez de la Princeton, Ngo Bao Chau, si fiind catalogata de comunitatea stiintifica drept cea mai importanta descoperire matematica din ultimii 5 ani.


Teleportarea

In curand, realitatea va contine numeroase tehnologii si elemente pana nu demult fictionale din universuri SF precum Star Trek. Cercetatorii de la Institutul Joint Quantum din Maryland au reusit in acest an sa teleporteze cu succes un atom pozitionat intr-un container controlat si monitorizat in alt container, aflat la un metru departare. Totul s-a facut prin intermediul unui fenomen cunoscut drept procesarea informatiei la nivel cuantic. Experimentul de acest fel nu ar putea teleporta un corp intreg dintr-o dimensiune in alta; mai degraba, el presupune disparitia atomului dintr-un loc si clonarea acestuia in alt loc, atomul gazda preluand toate caracteristicile celui disparut. Cu toate ca pana la teleportarea gen Star Trek mai sunt multe descoperiri de facut, aplicatia cercetatorilor de la Maryland este totusi capitala pentru dezvoltarea unor super si ultra rapide computere.


LHC a inviat!

Cel mai amplu si mai costisitor experiment stiintific realizat vreodata, Large Hadron Collider de la CERN, a necesitat peste 25 de ani de planificari si constructii si a inghitit deja 15 milioane de euro. In ciuda teoriilor alarmiste de anul trecut, LHC nu a adus nicio apocalipsa, ba mai mult de atat - s-a stricat de nenumarate ori, iar lucrarile de reparatie si mentenanta ale masinariei care trebuie sa ne dezvaluie secretele formarii Universului ai ale expansiunii imediat de dupa Big Bang au mai supt cateva milioane. Pe 29 noiembrie, in acest an, LHC-ul - in sfarsit! - a inceput sa functioneze in parametri optimi, trimitand o unda cu protoni cu o energie de 1,05 trilioane de volti, depasind recordul detinut de laboratorul Femi din Illinois si devenind ceea ce trebuia sa fie: cel mai puternic accelerator de particule din lume. In 2010, daca LHC va avea norocul sa nu se defecteze din nou, oamenii de stiinta vor putea demonstra prin experimentele de aici existenta particulei ipotetice subatomice Higgs boson, responsabila pentru impartirea mesei tuturor corpurilor din Univers.


Un nou Pamant

A fost descoperit recent, in luna decembrie, se afla la 50 de ani lumina de Terra si orbiteaza in jurul unei stele foarte asemanatoare cu soarele nostru. Marea diferenta dintre noua exoplaneta si Pamant este aceea ca, in ciuda faptului ca din observatiile preliminare, planeta seamana destul de mult cu Terra, aici putand exista chiar si apa, corpul ei de 10 pana la 40 de ori mai mare decat acela al lui Jupiter. GJ 758 B - asa cum este denumita deocamdata noua planeta - a fost descoperita cu ajutorul telescopului Subaru din Hawaii.

http://www.descopera.ro
 
Atlantidele Romanesti

Legende venite parca de dincolo de timp, vorbesc despre pamnturi sfinte aflate pe locul unde acum domina Marea Neagra. Unii cercetatori afirma ca aici este localizata stravechea Atlantida, cu templele sale, in special Templul lui Apollo, zeul soareluri, a carui origine hiperboreana incepe sa capete un contur tot mai precis. Din stravechea Atlantida a ramas doar Insula Serpilor.



La ora actuala, Insula Serpilor nu mai apartine stapinilor de drept, adica noua romanilor. Si desi s-a bagat in fata motivul marilor rezerve de petrol existente in zona, realitatea este cu totul alta. Insula Serpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere intre doua lumi. Aici, pe colturile de stinca acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost inchinat solarului Apollo. Apele marii ii protejau pe preotii solari de vizitele curiosilor si ale profanilor. Oare stie cineva din cei ce citesc aceste rinduri de unde isi trage numele Marea Neagra?



Unii ar spune ca e din cauza lipsei, la anumite adancimi, a florei si faunei, din cauza toxicitatii apelor. Altii vor spune ca numele vine de la valurile care altadata scufundau corabiile care se avintau sa o strabata. In schimb, istoricii misticii, in special ai istoriei atlante, stiu ca numele provenea de la stapinitorii marii. Cei care au fost cunoscuti sub numele de Cavaleri Negri si ai caror urmasi au dat Tarii Romanesti si Moldovei, pe cei mai de seama descalecatori, intre care si Negru Voda.



Multi vor fi uimiti sa afle ca printre cei care cunosteau secretul misticei Atlantide a Marii Negre a fost si Mihai Eminescu, care a vorbit in versurile sale de enigmaticul tarim magic.

Recititi <Memento mori>:

“Din Fundul Marii Negre, din inalte-adance hale / Dintre stance arcuite, din gigantice portale / Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit... “Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale / Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos; / Dara ea, infiorata de adanca ei durere, / In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere / Si cu-albastrele ei brate tarmii mangaie duios.”

”Marele Diodor amintea in scrierile sale Insula Serpilor, cunoscuta ca Insula Leuky: “In fata tinutului celtilor, in partile Oceanului, este o insula numita Leuky, adica Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici si din cauza asta Apollo este mai venerat aici decat ceilalti zei... Aceasta insula era numita si Helixea (Felicia) sau <nesos makaron>, Insula Preafericitilor. Nu departe de acolo erau muntii Riphei (Carpati)...”

Preafericitii sau Blajinii erau urmasii atlantilor, cunoscuti si sub numele de ramani. Despre ei textele vechi amintesc ca locuiau pe langa apele cele mari in care se varsa toate apele, iar folclorul romanesc spune ca in acele taramuri isi are Dumnezeu cetatea de unde guverneaza toate ale lumii, bune si rele. Ipoteza existentei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mari Negre a fost imbratisata si de Robert Ballard. Acesta sustine ca in urma cu circa 7.000 de ani, fisia de pamint care separa Mediterana de lacul Marii Negre a cedat sub presiunea apei. Revarsarea acesteia a fost catastrofala pentru civilizatia momentului respectiv. Forta apei a distrus totul in calea ei, iar egalizarea celor doua nivele s-a facut abia dupa 40 de zile. O serie de constructii ciudate a fost depistat, cu ajutorul sonarului, pe fundul marii. Sa fie oare vorba despre Atlantida?!...

Cei care ajung sa vada ruinele Histriei raman uimiti inaintea constructiei in sine. Pentru ca, inca de la intrare, ochiul specialistului depisteaza o “anomalie” a tehnicii vechi. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu zis. Pentru cei care nu sunt specialisti le spunem doar ca astfel de constructii folosesc, la ora actuala, arhitectii japonezi pentru a atenua socul cutremurelor. Este celebrul sistem de “cladiri pe role” care asigura siguranta inaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunosteau grecii veniti aici, pe tarmul Marii Negre, aceasta tehnica? Si daca o cunosteau, de ce cetatile din patria lor si din alte zone colonizate, nu au fost construite in acelasi mod?...

Dar asta nu e tot. Printre o serie de descoperiri bizare se numara si izvoarele cu apa termala din mlastina Mangaliei. Nu pentru ca izvoarele ar fi fierbinte, ci pentru ca nimeni nu a reusit sa dea un raspuns exact asupra originii lor. Initial geologii au zimbit si au spus ca izvoarele fierbinti nu sunt unice in lume si ca se formeaza simplu, prin parcurgerea unui platou calcaros, trecand prin niste concretiuni carbonice mai ciudate. Mai exact, izvoarele existau sub vechea Mare Sarmatica, cea care acoperea in urma cu milioane de ani teritoriul Romaniei. Depunerile sedimentare le-au acoperit si le-au conservat pentru mai tirziu, iar schimbarea reliefului marin intr-unul de cimpie, ar fi adus la suprafata si vechiul fund al marii si o data cu el izvoarele termale.

Ca fierbinteala este data de depunerile in adancime ale carbonatului de calciu. “Numai ca explicatia asta nu tine”, afirma domnul Marius Toader, profesor de geografie si pasionat geolog. “Pentru ca in nici un alt loc identic, nu exista ape termale”, spune domnul Toader. Si atunci, cum au aparut izvoarele din mlastina Mangaliei?Toate cele 20 – 30 de izvoare, curg prin niste concretiuni sub forma de trunchi de con care prezinta un orificiu central. Iar trunchiul de con este realizat artificial, ceea ce inseamna ca avem de-a face cu un sistem de incalzire centrala vechi de mii de ani. Undeva, pe cel mai inalt deal dintre Ceahlau si Urali, se gasea pana nu demult, singura cetate acoperita din lume.

Pornindu-se de la importanta constructiei, s-a ajuns la concluzia ca, in vremuri indepartate, dealul Catalina, apartinand judetului Iasi, indeplinea, pe langa un rol de aparare in fata navalitorilor si unul initiatic, fiind un perimetru sacerdotal important. Avand o vechime de peste 3000 de ani, cetatea era protejata de un acoperis care se ridica la o inaltime de aproximativ 30 de metri. Dar, daca motivatia construirii zidurilor a fost una de ordin strategic si militar, pentru existenta acoperisului nu s-a gasit, deocamdata, nici o explicatie logica si acceptabila de marea majoritate a specialistilor. Si totusi...

In anii `70, inca mai exista un basorelief in care apareau aparatorii cetatii care luptau cu niste inamici nevazuti din aer. Dar cine ar sa atace din aer acum 3000 de ani? Se spune ca triburile care locuiau in zona au construit-o de teama zeilor care isi pedepseau din cand in cand supusii, ori de cate ori acestia nu-si aduceau prinosul pe altarele lor. Dar cine erau acei zei, acei luptatori care se puteau deplasa prin aer?

Arheologii care s-au ocupat in urma cu 22 de ani de studierea ramasitelor cetatii, au constatat ca, pe o raza de aproximativ 600 de metri fata de locul constructiei pamantul nu era deloc fertil, iar la o adancime de aproximativ 80 de centimetri exista o pelicula de pamant carbonizat cu o grosime de circa 25 de centimetri. Concluzia a fost stranie si inacceptabila pentru istoricii de atunci: urme de ardere pe o adancime asemanatoare putea lasa doar o arma... atomica de putere medie. Cu toate acestea, cetatea nu a fost mistuita de foc, ceea ce demonstreaza ca aparatorii sai aveau arme cel putin la fel de redutabile cu ale atacatorilor.

Mihailesti, judetul Arges. Ani de zile, localnicii au dezgropat trunchiuri de copaci, fara sa stie ca in sobele lor ardea lemn multi-milenar. Padurea de la Mihailesti este ingropata la o adancime cuprinsa intre 25 – 30 de metri si contine soiuri disparute de mult de stejar, gorun, fag si tei, toate cu o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Copacii au fost extrem de bine conservati din cauza compozitiei sarate a nisipului care i-a acoperit.

Cercetarile extinse au aratat ca pe linia Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu, se gaseau locuri asemanatoare, totul trecand granita catre Bulgaria. Dar nu descoperirea in sine a fost bizara, cit mai ales compozitia nisipului, care i-a determinat pe specialisti sa emita o ipoteza fascinanta: nisipul a fost depus de un val seismic cu o inaltime ametitoare de circa 150-200 metri si care ar fi maturat zona Europei de sud, inclusiv actualul teritoriu al Romaniei.

Urme de valuri seismice uriase au fost descoperite peste tot in lume si producerea lor a fost pusa, pe seama caderilor de meteoriti, functie de marimea lor si a exploziilor vulcanice. Un astfel de meteorit a generat si uriasul val care a maturat Romania si care, in mod sigur, a distrus tot ce exista in urma cu 10-12.000 de ani.

Orastie. Resturi de cetati dacice. Ani de zile istoricii si arheologii au facut sapaturi pentru a dezlega misterul mortarului dacic. Si in timp ce incercau sa dea niste raspunsuri au aparut alte intrebari. E vorba despre terasele pe care au fost construite cetatile si care nu retin deloc apa de ploaie. Ca si cum interiorul muntelui ar fi gol. S-a mers mai departe si s-a analizat solul terasei. Stupoare, compozitia sa este identica cu cea a otelului inoxidabil. Dar cum s-a putut obtine o astfel de puritate in urma cu mii de ani si de catre cine?

Pentru ca dacii nu aveau nici macar sabiile din otel. Poate ca si aceste cetati sa fi apartinut altei civilizatii? Aceleiasi civilizatii care a construit bai speciale pentru stapinii cetatilor de pe virf de munte. Baile erau alimentate concomitent de izvoare reci, care veneau din interiorul muntelui, dar si de izvoare termale, pe alocuri sulfuroase. Iar in mijlocul imenselor bazine exista un mic stilp facut din cristale. Se spunea ca daca regii faceau baie in anumite zile in acele bazine, erau feriti de boli si nu-i invingea nici un adversar.

Dar baile erau aproape necunoscute oamenilor de la munte, luptatorilor care aveau cusme si postavuri din lina si mai putin din cinepa. Atunci cine a realizat ciudatele constructii? Este o intrebare care va ramane multa vreme fara raspuns.

Bucegii sunt un alt loc unde s-a spus ca ar fi trait atlantii, ca acolo, sus, la Babele, ar fi ultimul loc ramas dupa scufundarea Atlantidei. Greu de spus ce e realitate si ce e legenda, dar toti voievozii acestui popor isi pregateau soldatii sus, pe platourile Bucegilor si ascundeau tezaurul tarii in pesterile care strabat muntii in toate partile.

Mai mult, in ultimii ani, radiestezistii si alte persoane cu diverse capacitati paranormale, sustin ca au descoperit cimpuri si linii de forta de o putere fantastica. Unii dintre ei spun ca au contactat entitati superioare care s-au prezentat ca fiind spirite ale atlantilor de demult, iar altii sustin ca, de fiecare data cand sunt in zona, simt prezenta unor entitati energetice.

http://www.razboiulnevazut.com/atlantidele-romanesti.html
 
6 lucruri pe care corpul tău le face zi de zi iar ştiinţa nu le poate explica

Omul a escaladat cele mai înalte culmi, a cartografiat cele mai adânci oceane şi a pus piciorul pe Lună. Dar există o frontieră care rămâne în mare parte învăluită în mister: corpul omenesc.

Cracked.com prezintă şase fenomene care crezi că ţi-au fost explicate cu mulţi ani în urmă, dar, în realitate, dacă pui aceste întrebări unui om de ştiinţă, se va bâlbâi puţin după care va da din umeri sau va inventa ceva porcărie cu iz de credibilitate.

#6 Căscatul

Căscatul este pentru experţi inexplicabil din două motive. Unu, pentru că nu pare să folosească la ceva. Serios, reprimă-ţi nevoia de a căsca şi vezi ce se întâmplă. Ai convulsii, te doare, îţi dă sângele pe nas? Nope.

În egală măsură deruntantă este şi natura contagioasă a căscatului. Cască şi vei vedea că cei din jurul tău vor începe la rândul lor să caşte.

Există chiar şanse să caşti doar pentru că ai citit, mai sus, în repetate rânduri cuvântul căscat. De ce?

Ştiinţa presupune că:
Probabil că şi manualul tău de anatomie din liceu spunea că....nivelul scăzut de oxigen din sânge a declanşat căscatul iar căscatul provoacă un aflux urgent de gaz. Aceasta este teoria predominantă care datează încă de pe vremea vechilor greci. Se dovedeşte încă o dată că oamenii din trecut habar n-aveau despre ce vorbesc. Defapt, s-a dovedit că...căscatul scade nivelul de oxigen din sânge. Ceea ce sună destul de logic. Nu am văzut nicio dată un sportiv care cască frenetic în timpul exerciţiilor.

Din păcate, alternativa acestei teorii este şi mai stupidă.

O teorie şi mai stupidă ar fi că...căscatul este o metodă de a controla temperatura creierului. Exact. Oamienii de ştiinţă compară complexitatea creierului nostru cu o maşină de epocă. Deci dacă eşti căscat poate fi din cauză că obişnuieşti să porţi o pălărie.

Dovada a fost experimentul care a arătat că oamenii care au atasate de cap recipiente cu gheaţă nu cască. Sau poate există şi alte motive pentru care oamenilor care stau pe un scaun într-un laborator de ştiinţă şi cărora le atârnă ghaţă de cap nu prea le arde de căscat.

În ceea ce priveşte faptul că....căscatul este contagios, oamenii de ştiinţă presupun că are legătură cu oamenii primitivi şi spiritul de turmă. Adică, căscatul ar fi fost un semn că se apropie ora colgate.

Cracked.com nu spune mai mult de atat despre cascat dar eu am aflat ca..cascatul relaxeaza muschii gatului si accelereaza bataile inimii. Ar fi o explicatie pentu care cascam des atunci cand suntem obositi.

# 5 Adolescenţa

Se pare că mama natură a fost foarte crudă cu rasa umana, pentru că este singura din regnl animal obligată să suporte adolescenţa şi sutele de coşuri care le aduce pe chipurile noastre firave. Ce scop o vi avut evoluţionismul când a condamnat băieţii să se baricadeze în casă doar cu un tub de Clearasil tocmai în primii ani ai vieţii sexuale?

Oamenii de ştiinţă nici măcar nu se pot pune de acord când faza de adolescenţă a evoluat. Unii cred că adolescenţii datează peste un milion de ani, încă de pe vremea lui Homo Erectus. Iar alţii cred că fenomenul a apărut mult mai recent.

Unii oameni de ştiinţă presupun că mama natură ne obligă să trecem prin periada nefastă cu scopul de ne forţa să dezvoltăm metode de a atrage sexul opus, ca simţul umorului, talentul artistic, aptitudini conversaţionale.

#4 Efectul placebo

E evident cum funcţionează anumite tratamente de tip placebo. Dacă cineva spune ca-l doare stomacul iar tu îi dai o "pastilă" de zahăr spunându-i că aşa îi va trece durerea, nu se mai îngrijorează de starea sa iar stomacul se poate relaxa.
La fel funcţionează şi industria care produce medicamente false pentru potenţă, ca ExtenZe. Tu iei pastila ştiind că aceasta îţi va spori performanţa sexuală. E simplu să ne imaginăm cum funcţionează.

Dar efectul placebo înseamnă mult mai mult de atât.

Terapia cu medicamente false s-a dovedit a fi de succes în tratarea unei varităţi de boli printre care cele de inimă şi astm.
Doctorii au efectuat chiar si operaţii de genunchi false care s-au dovedit a fi aproape la fel de eficiente ca cele adevărate.

Oamenii de ştiinţă se contrazic chiar şi asupra ideii cum că efectul placebo ar exista sau nu. Unii cred că cele mai multe recuperări miraculoase se datorează capacităţii uimitoare a corpului uman de a se videca.

Pe de altă parte, există studii care arată că 50-60% din boli pot fi vindecate cu ajutorul placebo. Nu ar fi mai mişto sa economisim 50-60% din banii care îi dam pentru sănătate şi în loc să stăm internaţi in spitale, să stăm în faţa televizorului până când ne vindecăm? O daaaaa..

Alţii au emis ipoteza conform căreia efectul placebo poate fi, defapt, rezultatul reprimării durerii în mod inconştient de către pacient pentru a scăpa de mersul la doctor. Cred că eu aş reprima durerea în mod conştient dacă ar trebui să stau de câteva ori pe săptămână, nu ştiu câte ore, pe ceva holuri de spital. Plus că medicul respectiv s-ar simţi foarte bine gândindu-se că stăpâneşte perfect efectul placebo. Cum ar veni....eu m-aş folosi inconştient de placebo pentru ca doctorul respectiv să ajungă să stăpânească mai bine terapia prin placebo. Oai...îs un geniu.

#3 Visatul

Deşi oamenii sunt obsedaţi de disecarea şi interpretarea viselor, ştim extrem de puţine despre ce anume produce visatul sau la ce foloseşte.

Vechea teorie freudiana este ca visele sunt expresia dorintelor noastre inconstiente, dar in zilelele noastre nu mai exista niciun psiholog cool care sa fi ramas adeptul lui Freud. Mi-e imposibil să cred că în ciuda fobiei mele cronice de serpi imi doresc sa se incoloceasca pe langa picioarele mele si sa ma urmareasca cand explorez ceva padure tropicala.

Altii au sugerat ca visatul este o metoda a creierului nostru de a formula idei noi prin utilizarea "permutări de gânduri aleatorii" .

O alta teorie afirma ca visatul este modul in care creierul se destinde si elimina gandurile nefolositoare.

Desigur, amble teorii sunt absurde avand in vedere ca si animalele viseaza. Imagineaza-ti ca atunci cand catelul tau viseaza elimina ganduri nefolositoare din creierul sau supraincarcat.

Poate si mai ciudat e faptul ca visele noastre, de multe ori, nu sunt influentate de creierul nostru ci din exterior. Sunetele si mirosurile din jurul nostru au efecte asupra continutului viselor. Mai mult de atat, fac pariu ca matusa ta care interpreteaza vise nu obisnuieste sa ia in considereare activitatea geotermatica a Pamantului.

#2 Roşitul

Rositul este una dintre cele mai ciudate expresii umane si oamenii de stiinta au pierdut o groaza de timp incercand sa explice de ce corpul uman ne da de gol cand mintim sau ne simtim vulnerabili, avand in vedere ca vietile si relatiile noastre se bazeaza pe adevaruri omise si jumatati de minciuni.

Dupa un secol de cercetari, nu stim mai multe despre imbujorat decat stia si Darwin.

O primă teorie spune ca ar fi fost o modalitate de a ne declara vasalitatea fata de membrii dominanti ai societatii. Nu prea are sens, s-a dovedit ca rositul este involuntar. dominanti sau nu, oamenii rosesc oricum.

Alti cercetatori au mers pe o idee complet diferita sustinand ca rositul nu este un semn de supunere ci unul de revolta. Pornind de la ideea ca in adancul inimii toti suntem narcisisti, cand cineva ne ironizeaza in public sau ne face sa ne simtim inconfortabil avem tendinta, involuntar, de a-l trimite la dracu.

Cativa oameni de stiinta, observand ca femeile rosesc mai des decat barbatii, au sugerat ca imbujoratul s-a dezvoltat pentru a fi o dovada de onestitate si supunere in fata barbatilor. Sunt sigur ca feministele adora teoria asta :)) . Oricum, teoria e putin mai plauzibila decat cea a neo-nazistilor care spun ca deoarece rositul este specific oamenilor albi dovedeste ca albii sunt singurii oameni veritabili creati de Dumnezeu.

#1 Părul pubian

Oricine a fost la gradina zoologica si a aruncat o privire mai indiscreta la jucaria unui cimpanzeu poate atesta faptul ca distributia parului pe corp la om este deosebita de cea a verisorilor nostri mai retarzi. Daca omul este practic lipsit de par pe toata suprafata corpului cu exceptia zonelor intime, la maimute e exact invers.

De ce jucariile noastre sunt acoperite de parul care atrage bacterii, paduchi si face ca filmele porno din anii 80 sa fie imposibil de vizionat?

Ideea traditionala a fost ca parul are rolul de a mentine temperatura si a proteja organele sexuale de praf, infectii samd. Ideea pare ok, pentru femei, dar daca te gandesti ca barbatilor, partea esentiala le ramane tot descoperita, teoria isi pierde din credibilitate.

Anyway, o teorie mai noua spune ca parul pubian exista pentru a ne proteja de transpiratie. Altii spun (fi-ti atenti) ca este un ornament sexual.

Altii sustin ca acum avem mai putin par decat in perioada in care vanam mamuti si este un efect al evolutiei.

Bun, si mai este ipoteza ,foarte veche, conform careia...parul pubian exista pentru ca nou nascutii sa se poata agata de el. Ma duce cu gandul la ceva forma foarte rudimentara de marsupiu. Si oricum suna foarte dureros. Iti dai seama ce pateai in preistorie daca un copil iti confunda frizura pubiana cu cea a parintelui său?

http://freakish-blog.blogspot.com/
 
Back
Top