CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

anuk · Apr 15, 2010

Cel mai neobisnuit copac din lume

Se numeste Jabuticaba, sau aborele de struguri, si se gaseste numai in jungla amazoniana din Brazilia. Ceea ce il face de-a dreptul neobisnuit este modul in care fructele sale apar direct pe trunchiul copacului si nu pe ramuri, asa cum se intampla in cazul tuturor celorlalti pomi fructiferi. Fructele, jaboticabas, sunt comestibile si pot fi consumate crude, fara a necesita o preparare prealabila.

bodo · Apr 16, 2010

ARTA, ISTORIE, MITOLOGIE IN OPERA LUI CONSTANTIN BRANCUSI

Cu toţii îl recunoaştem pe Constantin Brâncuşi ca fiind cel mai mare sculptor român al tuturor timpurilor. De asemenea, îi cunoaştem bine şi operele reprezentative, în speţă “Coloana Infinitului”, “Măiastra”, “Domnişoara Pogany”, etc. Chiar şi un necunoscător în ale artei fiind, nu ai cum să nu apreciezi geniul artistic al acestui om şi modul în care el a reuşit să expună în artă elementele mişcării şi trancendenţei seculare. Probabil elementele mişcării le identificăm cu toţii în operele “Măiastra”, “Cocoşul” sau “Pasăre în spaţiu”. De unde şi până unde transcendenţa seculară în operele lui Brâncuşi? Ehhh, de aici începem altă poveste şi ne legăm de alte detalii ce depăşesc un pic sfera artei contemporane.

Până la conlcuzii, hai să trecem un pic printr-o localitate din România contemporană, care se zbate să supravieţuiască în anomimatul liniştit al vechilor vetre săteşti originate în negura vremilor de mult apuse . . . Graţie Romaniei Libere, am ajuns printr-un reportaj în satul Loman din judeţul Alba, un cătun de ciobani, pierdut prin Munţii Sebeşului, în care se păstrează obiceiuri vechi de mii de ani.

Cimitirul acestui sat pastrează tradiţii nu de mult apuse şi care la începutul secolului XX se regăseau pe arii extinse şi în alte zone ale României. Ce ne sare imediat în ochi? Mormintele bărbaţilor trecuţi în Lumea Cealaltă înainte de însurătoare sunt decorate cu monumente funerare individuale (făurite de meşteri locali şi răsplătite cu o oaie!), reprezentând coloane de lemn asemănătoarea cu mult mediatizata operă a lui Brâncuşi, Coloana Infinitului. De asemenea, din loc în loc se regăsesc în vărful acestor coloane păsări imortalizate cu aripile deschise , pregătite de zbor, îndreptate spre răsărit, simbolizand sufletul celui dus, care s-a întruchipat în pasăre măiastră şi astfel trăieşte veşnic. În plus, coloanele sunt împodobite cu motive populare vechi reprezentând Soarele, Luna sau Stelele.
Oamenii acestor locuri păstrează credinţa că sufletul omului e luat de Gaia şi dus din lumea viilor în cea a morţilor. (Gaea, Ga, Gaia, Baba Caia reprezintă în istoria antică Zeiţa Pământ; aceste nume se regăsesc şi la alte popoare vechi - Varro / De Lingua Latina V.64 ne spune că la Romani, Caius şi Caia sunt acelaşi lucru cu Gaius şi Gaia – urmare a faptului că o parte din divinităţile locale au fost preluate şi apreciate şi de alte popoare ale vremi; aş accepta şi varianta inversă în cazul în care ar mai exista alte obiceiuri similare în alte locuri europene). Avem astfel o explicaţie logică a originii blestemului “înghiţi-te-ar pământul” sau “luate-ar Gaia”!
Tot timpul copilariei mele, am trăit cu ideea că această Gaia este o pasăre, făcând aceiaşi confuzie cu majoritatea românilor. Nu, Gaia este de fapt Pământul şi expresia face aluzie la moartea celui asupra căruia este aruncat acest “blestem”.

De unde confuzia cu o pasăre? Ma gândesc că explicaţia rezidă tot în credinţele vechilor locuitori care au fost oarecum alterate în decursul trecerii timpului. Dacă vă amintiţi, tot în credinţa strămoşilor noştri apare Pasărea Phoenix (Phoenica ulterior Păunica) simbolizând imortalitatea şi transcendenţa!

În zona de sud a Carpaţilor Meridionali unde de altfel s-a născut Brâncuşi, se regăseau obiceiuri funerare similare. Influenţat de aceste vechi tradiţii, Brâncuşi a intenţionat să ridice la Târgu Jiu o Coloană Infinită, după modelul acestor stâlpi funerari, iar în vârful acesteia să aşeze un Phoenix, o pasăre a sufletului. Până la urmă a triumfat varianta în care stâlpul funerar (Coloana Infinitului) şi Pasărea (Măiastră) au fost concepute şi expuse separat.
bogdane.ro

Lucian Boia : “Fiecare comunitate, de la triburi la naţiunile moderne se justifică pe sine prin recursul la origini. În toate timpurile şi în toate culturile menţionatele origini sunt preţuite mai mult decât orice altceva şi mereu reiterate şi comemorate … miturile începuturilor aduc în atenţie însăşi conştiinţa comunităţii.” Iar românii nu fac excepţie de la aceasta! Mitologia românească este foarte bogată, în mituri care se întrec unele pe altele a ne dezvălui cât mai multe lucruri despre începuturi.

Theodor Damian întocmai ca şi Lao Tzu, iese din tiparele conform cărora, oamenii preistoriei erau primitivi: “Religia preistoriei a cunoscut o bogată varietate a formelor de manifestare. Departe de a fi fost un fenomen simplu, cum se asumă de multe ori pentru că omul acelor timpuri e considerat “primitiv”, credinţa acelor comunităţi era tot atât de elaborată şi rafinată pe cât cultura lor se arată a fi fost”.

Sunt foarte multe exemple de reprezentarea a zeităţilor, încă din neolitic, sub forma unor păsări. Spre exemplu grecii o portretizau pe zeiţa Athena sub forma unei păsări sau alături de o pasăre, Apollo ( lui îi era consacrată Pasărea Pheonix), şi Artemis de asemenea, erau portretizaţi sub forma a diferite păsări. În mitologia scandinavă Freya era reprezentată uneori ca o pasăre ce culegea sufletele vitejilor de pe cămpul de luptă.

În mitologia română lucrurile sunt mai complicate, dar având în vedere aceste tradiţii funerare în legătură cu pasărea măiastră care ajută sufletele morţilor să se ridice şi cunoscând faptul că mitologia greacă este preluată de la pelasgi, putem spune că zeiţă Artemis, Diana, Freya, Iana Sânziana este Zeiţa Pasăre la strămoşii noştri Pelasgi, Traci, Geto-Daci.

La vechii europeni, cu centrul la Dunărea de jos, nu exista un zeu al morţii şi altul al învierii, zeiţa pasăre simboliza ambele, şi viaţa şi moartea. Viaţa, moartea şi învierea, o trinitate indestructibilă la vechii europeni.
Acest lucru este probat de nişte versuri populare aflate în cartea “Dacia Preistorică
a lui Nicolae Densuşianu!

“Păsărica Ceriului
Ceriului şi Domnului”

Tot Densuşianu ne spune: “Păsările au avut în credinţele şi superstiţiile poporului pelasg un rol forte important, cu deosebire la Etrusci şi la Latini”
Theodor Damian concluzionează: “Este absolut necesar a remarca faptul că simbolistica religioasă legată de cultul zeiţei pasăre, pe cât de complexă, abstractă, elaborată şi sofisticată s-a dovedit a fi, cu sensul profund al ritmului, simetriei şi superbului rafinament ce o caracterizează se găseşte pe tot cuprinsul ariei balcanice, de multe ori în mod identic, în locuri despărţite de lanţul carpatic, aflate la sute de kilometri distanţă, şi în timp, la diferenţă de milenii, ceea ce dovedeşte existenţa pe tot acest teritoriu a unei singure religii, a unei singure culturi şi familii de triburi (popoare), – pelasgii, tracii – dincolo de diferenţele zonale în elemente de mai mică importanţă ce în mod firesc au putut exista; cu alte cuvinte, deşi fiecare arie culturală din vechea Europă are propriul ei mod de a portretiza zeiţa pasăre (sau şarpe), pentru a rămâne la religie ca element fundamental al unei culturi, totuşi simbolismul acesteia indică o unitate de concepţie în toate zonele, la mare depărtare între ele în timp şi spaţiu, ceea ce este semnificativ”.

http://ramaniamyblog.wordpress.com/...apollo-artemis-phoenix-paunica-vechea-europa/

anuk · Apr 17, 2010

Procesele animalelor - ciudatele apucaturi ale justitiei

Pare greu de crezut azi ca a fost o vreme cand, in Europa, porci, oi si cai, boi si magari, ba chiar lacuste si alte goange daunatoare erau judecate, uneori condamnate, iar sentinta era executata fara zabava. Aceste procese ale animalelor, despre care exista relatari in documente vest - europene, au ramas in amintire ca unle dintre cele mai stranii intamplari ale istoriei medievale.

Nimeni nu stie, la ora aceasta, daca asemenea procese erau ceva obisnuit sau erau mai degraba rare. Ca au existat, asta e sigur; au ramas documente, mai mult sau mai putin bogate in amanute, asupra desfasurarii lor. Uneori e vorba despre simple mentiuni dar, pe ici-pe colo se mai gasaste si cate o relatare mai minutioasa – chiar cu detalii socante! –, asa cum este cazul celebru al scroafei din Falaise. Istoricii francezi, de pilda, au descoperit cca. 60 de cazuri, petrecute intre anii 1266 si 1586. Dar procese ale animalelor au existat si pe teritoriile unde se intind azi Italia, Germania sau Elvetia.

Unele dintre aceste procese erau procese penale, implicand judecarea unor animale – de cele mai multe ori domestice; in 90% dintre cazuri fiind vorba despre porci – urmata de condamnarea si pedepsirea lor. Alteori, era vorba despre procese ce implicau autoritatea ecleziastica. Aici, erau judecate mai ales animale marunte si daunatoare precum rozatoarele sau lacustele care, neputand fi judecate individual, erau judecate si condamnate colectiv si primeau, adesea, cea mai grava pedeapsa pe care o putea da autoritatea bisericeasca: excomunicarea!

Verdict: crima. O sa arzi in focurile cele mari ale iadului, porcule!

Toate acestea par absurde si, totusi, aceste procese nu numai ca au existat, ci erau chiar luate in serios. Procedura se desfasura in mare masura ca si in cazul inculpatilor umani. In cazul animalelor judecate pentru “fapte rele” comise individual – precum cazurile porcilor care omorasera copii mici, acestea fiind si cele mai frecvente cazuri – toata procedura se desfasura riguros si amanuntit. Animalul era luat (arestat, acesta ar fi cuvantul corect), intemnitat si era interogat (uneori sub tortura, si exista chiar consemnarea incredibila a unor marturisiri facute de animale!). Urma procesul: animalul era adus la tribunal, i se citea rechizitoriul, erau audiati martorii, luau cuvantul avocatul apararii si procurorul, judecatorul prezida, grav si constient de importanta misiunii sale – si, daca respectivul animal era gasit vinovat, ii erau aduse la cunostinta verdictul, apoi sentinta, dupa care urma pedepsirea. Ca lucrurile erau facute cu toata seriozitatea, nu incape nici o indoiala, intrucat toate aceasta desfasurare a procedurii implica niste costuri. Tocmai in arhivele judiciare se gasesc cele mai multe mentiuni asupra acestor procese, in documente in care, daca nu se relateaza amanuntit desfasurarea proceselor, sunt oricum consemnate cheltuielile legate de acestea. Incarcerarea presupunea niste costuri (animalul trebuia hranit in acest rastimp, nu-i asa?); aducerea sa la tribunal (ceea ce se facea, de obicei, cu o caruta, care trebuia inchiriata), paza de catre oameni anume tocmiti, apararea sa de catre un avocat din oficiu, platit, de asemenea, din banii publici si, in fine, executia, realizata profesionist, de catre un calau anume tocmit, care trebuia si el platit – toate costau bani si trebuia tinuta o evidenta a acestor cheltuieli. Asa au ajuns pana la noi marturii asupra acestor practici, care azi ne par de necrezut.

Infractoarea roz. Cazul femelei infanticide

Un caz bine cunoscut, pentru ca, intamplator, este relatat pe larg in documentele vremii, este cel al scroafei din Falaise, despre care am amintit. Cazul reprezinta un exemplu standard pentru genul acesta de procese. In 1386, animalul a mutilat un copil sugar, devorandu-i bratul si o parte a fetei, copilasul murind in urma acestui atac. O paranteza – asemenea cazuri par niste intamplari oribile, dar tocmai ele alcatuiau grosul infractiunilor comise de animalele domestice. Rareori apare prin arhive cazul vreunui cal sau al unei vite care ar fi ranit un om; in schimb, porcii infanticizi sunt numerosi. Daca n-ati mai auzit pana acum despre porci care au mancat copii, sa stiti ca se poate intampla si la noi, ca in toata Europa: la sate acesta era unul dintre multele pericole care ii pandeau pe copilasi. Porcii sunt omnivori; ca dovada, mistretii – stramosii porcilor nostri domestici – consuma cadavre, atunci cand le gasesc, iar pentru un porc, un pui de om, fara aparare, nu era decat o hrana aflata la indemana. La tara, se stie bine ca bebelusii, lasati nesupravegheati, pot fi victime ale porcilor infometati. In Evul Mediu, porcii erau nu numai foarte numerosi, ci si vagabonzi; lasati liberi, ei rataceau prin sate si chiar prin orase, hranindu-se cu tot ce gaseau comestibil. Din pacate, uneori dadeau peste copilasi mici care, culcati intr-un cos asezat pe pamant, cum se intampla uneori, scapati din vedere de catre parintii coplesiti de treburi, deveneau victime ale porcilor flamanzi.

Faimosul proces al scroafei infanticide din Falaise

Documentele procesului scroafei din Falaise (desen, sus), asa cum s-au pastrat, descriu pe larg felul in care porcul a fost adus si pus in detentie, a fost dus la tribunal – imbracat cu haine! oare de ce? veti vedea, exista explicatii! – interogat; apoi, dupa audierea martorilor si a pledoariilor avocatilor, i-a fost adus la cunostinta verdictul, a fost pronuntata sentinta si apoi s-a procedat la executarea pedepsei. Pedeapsa a fost foarte cruda, reflectare a climatului de violenta care domnea in perioada medievala si a acelei “legi a talionului” care domina nu numai razbunarile personale, ci iata, si justitia oficiala. Legata de un cal, scroafa a fost tarata pe strazile orasului – aceasta fiind, in sistemul de pedepse ale Evului mediu, o practica infamanta, menita sa umileasca vinovatul – si a fost apoi urcata pe esafod. Executia a fost foarte sangeroasa: scroafa a fost mutilata in acelasi fel in care ea isi mutilase victima. Calaul i-a crestat ratul si unul dintre picioare, apoi a spanzurat-o de picioarele din spate, iar animalul a sangerat pana a murit. Naucitoare este “pompa”, daca putem spune asa, cu care s-a desfasurat acest proces, fara indoiala unul dintre cele mai spectaculoase din istoria acestor practici, acesta fiind poate motivul pentru care a ramas consemnat cu asemenea belsug de detalii. Judele magistrat a poruncit ca la executie sa asiste posesorii de porci din tinut, dar nu singuri, ci insotiti de porcii lor! Acesti oameni nu vedeau oare ridicolul acestor practici, sau lucrurile sunt mult mai complexe si trebuie sa cautam o explicatie dincolo de absurdul evident al unor amanunte?

Poate ca magistratul care a regizat desfasurarea acestui proces si a executiei – Regnaud Rigault – nu era o minte prea luminata si nu-si punea defel intrebari asupra naturii rationale a animalelor; poate era dornic sa iasa in evidenta prin ceva sau avea o urma de sadism in firea lui. Poate. (De altfel, el a comandat si executarea unei fresce avand drept subiect procesul scroafei infanticide; pictura a decorat biserica Sfintei Treimi din Falaise, dar s-a pierdut in urma unor renovari stangace ale lacasului.) Dar faptul ca au existat si alte procese, care chiar daca sunt descrise mai sumar, aveau, in buna masura, caracteristici asemanatoare, ne arata ca aici era vorba despre ceva mai mult decat grandomania sadica si lipsa de simt al ridicolului de care puteau da dovada unii oameni.

Neinteles sau explicabil?

Lucrurile devin oarecum mai limpezi daca legam aceste intamplari de peisajul intelectual medieval, dominat de preocupari si dezbateri teologice si filosofice asupra naturii sufletului si a raporturilor sale cu corpul si cu divinitatea. Invatatii sau mai putin invatatii vremii isi puneau intrebari, cu toata seriozitatea, asupra existentei unui suflet la animale si asupra deosebirilor dintre acestea si om. Aveau animale un suflet? Era acesta la fel cu al omului? Erau ele fiinte rationale si morale? Erau ele capabile sa deosebeasca binele de rau? Daca da, insemna ca erau responsabile de faptele lor si in acest caz, pedepsirea lor pentru cruzimi precum uciderea unui copil era justificata. Daca, insa, ele nu erau inzestrate cu o morala si o ratiune similare celor umane si nu faceau decat sa se poarte asa cum le lasase firea, atunci asa-zisa lor “cruzime” nu era o purtare josnica, ci doar manifestarea unui instinct firesc si era absurd sa fie considerate responsabile pentru accidentele grave pe care le produceau.

Deci, aceste procese, care ne produc oroare, tulburand spiritul cu atatea detalii odioase, n-ar trebui incadrate totusi, scurt, la capitolul “extravagante medievale”, n-ar trebui considerate pur si simplu niste tampenii dezgustatoare, facute de niste oameni ignoranti si cruzi. Ele sunt reflexii ale spiritului vremurilor, oglindirea in viata de zi cu zi a unor nedumeriri existentiale care framantau spiritul oamenilor, chiar si pe al celor mai ignoranti si cruzi.

Se confruntau aici doua scoli de gandire. Una dintre ele afirma opozitia categorica intre om – plamadit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – si animal, o fiinta care, desi tot creatie a Domnului, era considerata, in cel mai bun caz, imperfecta, deci inferioara omului. Celalalt curent de gandire aduce in scena ideea unor asemanari neindoielnice intre om si animale, rezultat al unei evolutii biologice ce porneste din aceeasi radacina. Chiar daca, pe vremea aceea, practic toata lumea era adepta ideilor creationiste si nu se stia mai nimic despre evolutie, exista totusi, cum spune un reputat istoric francez, Michel Pastoureau, “un sentiment mai mult sau mai putin difuz al unei legaturi intre fiinte si al unei inrudiri – nu doar biologice, ci si transcendentale – intre om si animal.”

Din aceste sentimente contradictorii privind animalele cu care omul impartea Pamantul s-au nascut marile controverse care azi ne fac sa zambim, dar care, pe vremea aceea, erau privite la modul cel mai serios si dezbatute pasionat si doct in marile universitati medievale. La Sorbona, dupa cum ne spune acelasi Michel Pastoureau, aveau loc, la sfarsitul secolului al XIII-lea, discutii scolastice foarte erudite ce urmareau sa raspunda unor intrebari de genul: Ce se intampla cu animalele dupa moarte? Vor invia si ele la judecata de apoi? Vor urca la cer? Si daca da, unde anume, in raiul tuturor sau intr-un loc anume rezervat lor? Au suflet? Sunt responsabile moral de faptele lor? Au voie sa lucreze duminica? Trebuie sa tina post, la fel ca oamenii? Ciudate intrebari, din punctul nostru de vedere, dar care reflectau nivelul de cunoastere si preocuparile oamenilor epocii. Dincolo de aspectul superficial al insolitului acestor idei si al practicilor judiciare ce decurgeau din ele, se afla mentalitatea unei societati impartite intre doua simtaminte contrarii: ideea crestina a unei inrudiri intre toate vietuitoarele, nu pentru ca ele impart acelasi cod genetic, ci pentru ca toate reprezinta creatia lui Dumnezeu, si ideea – tot crestina, bazata pe diverse pasaje din Geneza si din alte carti biblice – ca exista un prag ce desparte omul rational de animalul instinctual.

Intre bine si rau

Multi dintre carturarii mediavali considerau ca animalele sunt inferioare omului in toate privintele, inclusiv in ceea ce priveste sufletul/intelectul, ca ele nu “gandesc”in termeni de bine si rau, ci se comporta pur si simplu in acord cu instinctele lor de supravietuire. Chiar Sfantul Toma d’Aquino, cea mai mare autoritate bisericeasca a Evului Mediu apusean, s-a aratat ostil proceselor impotriva animalelor, considerand ca pedepsele sunt inutile in cazul unor fiinte al caror intelect nu le permitea sa discearna raul de bine. Celalta factiune considera, insa, ca toate fapturile vii sunt creatii ale Domnului, care le inzestrase, intr-o masura mai mare sau mai mica, cu o “gandire” de un fel oarecare si, astfel, animalele, chiar inzestrate cu un intelect inferior, erau raspunzatoare de faptele lor si trebuiau sa dea socotelal de “relele” pe care le faceau. Dupa cum stim, acest punct de vedere a pierdut teren, treptat, pana in zilele noastre, desi dezbaterile asupra sufletului animalelor continua si azi, luand forma moderna a psihologiei animale.

Cealalta categorie de procese intentate animalelor cuprinde actiuni indreptate impotriva unor fapturi ce aduceau pagube prin actiunile lor colective. In documente, uneori ele apar denumite explicit – soareci, sobolani, lacuste, omizi – alteori numite, generic si nediferentiat, “daunatori.” De cele mai multe ori, era vorba despre invazii de animale ce distrugeau recoltele. Sa nu uitam ca vorbim despre o vreme in care spectrul foametei atarna sinistru deasupra fiecarei comunitati, cand recolta era la bunul plac al intamplarii si o invazie de lacuste putea fi urmata de moartea pe capete a oamenilor, in iarna urmatoare. Fireste ca e naiv sa-ti imaginezi ca poti scapa de lacuse blestemandu-le sau excomunicandu-le dar, in acele vremuri in care nu existau pesticide, cu ce puteau apara bietii oameni ignoranti, traind la limita saraciei si infricosati pana la panica de perspectiva unui an intreg fara paine?

Procesiune medievala pentru alungarea lacustelor

De altfel, autoritatile bisericesti profitau de aceste spaime colective pentru a-si consolida puterea asupra enoriasilor. In cazul oricarei invazii distrugatoare, in primul rand se organiza o procesiune – cu moaste, steaguri, efigii ale sfintilor si tot ce mai trebuia in asemenea cazuri –, se faceau slujbe, prilejuri cu care, asa cum se arata in marturiile scrise ce ne-au ramas, episcopii le aminteau insistent oamenilor sa-si platasca darile catre biserica. Apoi, animalele erau somate sa paraseasca livezile sau ogoarele cu pricina, uneori chiar oferindu-li-se, cu generozitate, terenuri virane pe care sa-si desfasoare activitatea. Iar daca aceste mijloace nu dadeau rezultatul asteptat, urmau judecarea si pedepsirea animalelor. Ne-au ramas mentiuni ale practicilor amanuntite ce insoteau desfasurarea actiunii: citirea acuzatiilor, audierea pledoariei unui aparator al animalelor invinuite, pronuntarea sentintei, apoi aplicarea pedepsei. Existau, deci cel putin doua mari deosebiri fata de categoria precedenta: aceste procese erau de resortul autoritatii ecleziastice, nu al justitiei seculare – laice –, iar masurile luate – respectiv pedepsele – erau cu mult mai putin eficiente decat in cazul animalelor vinovate de ucideri si raniri. Evident, nici sobolanii, nici lacustele, nici omizile sau mustele nu se sinchiseau de blesteme si de excomunicare si continuau sa-si vada de treaba. Dupa cateva zile, era posibil ca animalele cu pricina sa dispara dintr-un loc, plecand, duse de instinctele lor naturale, sa pustiasca alte tinuturi. Acesta era cazul de succes. Dar ce se intampla in caz de esec? Poate va intrebati daca nu cumva biserica iesea cam sifonata in caz de nereusita. Nici o grija, exista un plan de rezerva. Daca orice mijloace, inclusiv excomunicarea, dadeau gres, autoritatile clericale trageau in mod oficial concluzia ca flagelul respectiv era dincolo de sfera de actiune a bisericii, fiind o pedeapsa dumnezeiasca trimisa enoriasilor, drept sanctiune pentru pacatele lor. Asadar, oameni buni, nu-i nimic de facut decat sa va pocaiti, sa va rugati, sa veniti mai des la biserica, sa aratati cinstire preotilor. (Si sa nu uitati sa va platiti darile!)

Si totusi, de ce?

Aceste practici – judecarea si pedeapsa colectiva aplicata animalelor daunatoare – infloresc in perioada de propasire a crestinismului in Europa, aceeasi epoca in care a fost instituita Inchizitia, in care biserica ajunge la apogeul rolului ei justitiar si de reglementare a vietii oamenilor. In mod evident, intentia este de a extinde controlul si competenta tribunalului ecleziastic si asupra altor vietuitoare, in incercarea de a-si afirma si consolida puterea.

Multi istorici au sugerat ca aceste procese intentate animalelor, atat colectiv, cat si individual, aveau ca motivatie – poate nu intodeauna declarata si evidenta – pe aceea de a promova sistemul judiciar ca fiind unul drept si vigilent, caruia nu-i scapa nimic si care nu iarta nici o fapta rea, indiferent cine ar fi comis-o. Din nou, situatia reflecta epoca: este vremea in care institutiile medievale – sistemul de legi, organizarea sociala – oglindeau societatea medievala matura. Cu alte cuvinte, totul poate fi vazut ca un soi de exercitiu de imagine, destinat zugravirii unei justitii exemplare – iata, dreptatea e una pentru toata lume, fara deosebire de specie. Si astfel, procesele medievale intentate animalelor devin fascinante nu pentru interesul lor anecdotic, ci pentru rolul lor de oglinda a lumii, in acele vremuri atat de nedrept numite Evul Intunecat.

mod1 · Apr 17, 2010

bodo · Apr 20, 2010

Combustia spontana – focul launtric

Combustia spontana ocupa un loc privilegiat in panoplia fenomenelor stranii, data fiind pozitionarea sa pe linia subtire dintre misticism si stiinta, motiv pentru care o accepta atat entuziastii paranormalului, cat si comunitatea stiintifica. Daca explicarea acestui fenomen este simpla, cauzele care stau la baza lui continua sa lase loc speculatiilor. Oamenii de stiinta nu au putut ignora numeroasele dovezi de combustie umana spontana acumulate de-a lungul timpului.

Combustia spontana ocupa un loc privilegiat in panoplia fenomenelor stranii, data fiind pozitionarea sa pe linia subtire dintre misticism si stiinta, motiv pentru care o accepta atat entuziastii paranormalului, cat si comunitatea stiintifica. Daca explicarea acestui fenomen este simpla, cauzele care stau la baza lui continua sa lase loc speculatiilor. Oamenii de stiinta nu au putut ignora numeroasele dovezi de combustie umana spontana acumulate de-a lungul timpului.

O definitie, doua perspective diferite

Ce anume diferentiaza un corp supus combustiei spontane de unul mistuit intr-un incendiu obisnuit? Unul dintre cei mai impatimiti investigatori ai fenomenulului de combustie spontana, Larry Arnold, descrie fenomenul ca fiind “procesul prin care o persoana se aprinde dintr-o data fara a intra in contact cu o sursa de foc exterioara si apoi poate fi transformata in cenusa, pe cand materialele inflamabile din apropiere, in mod paradoxal, scapa nearse aproape deloc”.

Dictionarul Oxford noteaza o definitie asemanatoare a combustiei interne: “fenomenul in urma caruia materia organica ia foc fara vreo cauza aparenta, in special prin intermediul caldurii generate de oxidarea rapida din interiorul organismului”. O alta definitie a combustiei afirma ca aceasta consta in aprinderea unei mase fara ca ea sa fi intrat in contact cu o alta masa care arde.

Chiar daca si-a gasit loc printre paginile unui dictionar reputat, combustia spontana ramane un fenomen din sfera paranormalului, insa unul pe care stiinta si-l disputa de ceva vreme cu credinta oamenilor in miraculos sau in pedeapsa divina.

O tipologie

Fenomenul are o serie de caracteristici care il diferentiaza de orice alt fel de combustie:

•Arderea nu are niciodata loc fara declansator (conform teoriei candelei, o sursa de aprindere este intotdeauna prezenta in vecinatatea victimei);

•Corpul supus combustiei spontane prezinta, de obicei, arsuri mult mai severe; arsurile nu sunt distribuite uniform pe corp; extremitatile pot ramane neatinse, in timp ce trunchiul este adesea complet pulverizat, oasele fiind transformate in cenusa;

•80% dintre cazurile de combustie spontana au ca victime femei, dintre care majoritatea sunt fie supraponderale, fie alcoolice. Moartea survine, de regula, dupa ce victima a consumat alcool;

•Arderea este localizata in corp. Obiectele din jur si, deseori, hainele victimei raman neatinse de foc;

•Podeaua din jurul cadavrului ramane, in cele mai multe cazuri, acoperita de un lichid vascos, galben, uleios si urat mirositor;

•Toate cazurile s-au petrecut in spatii inchise. Victima este intotdeauna singura pentru lungi perioade de timp. Martorii din apropiere nu aud niciodata sunete, urlete de durere sau strigate de ajutor.

Stiinta sau…

Circumstantele in care se petrec aceste combustii spontane sunt ele insele misterioase. Cel mai des fara martori si mai ales, fara supravietuitori. In majoritatea cazurilor, victimele erau supraponderale si aveau un viciu, fie ca e vorba de tigari, fie de alcool. Pana aici, nimic paranormal. Ceea ce nu a putut fi explicat inca de la inceput este cum poate lua foc un corp uman, brusc, fara o sursa puternica exterioara si mai ales, cum poate arde atat de repede si cu asemenea putere, insa fara a afecta lucrurile din jur?

O echipa constituita in 1996 si alcatuita din experti in incendii a inceput investigarea catorva dintre cele mai recente cazuri de combustie spontana. Punctul de plecare a cercetarilor avea sa adanceasca, insa, si mai mult misterul. In crematoriile umane, desi temperaturile ating valori extrem de ridicate, oasele nu ard in intregime; de cealalta parte, combustia spontana incinereaza cu o asemenea eficienta, incat oasele sunt prefacute complet in cenusa.

Stiinta a gasit o explicatie, insa argumentele nu sunt chiar imbatabile. Oamenii de stiinta incearca sa descrie producerea fenomenului prin intermediul “efectului de candela”. Scenariul este urmatorul: este necesara o sursa cat de mica de caldura, spre exemplu, cea provocata de o tigara aprinsa, pentru ca focul sa arda hainele si pielea, suficient cat sa elibereze grasimea subcutanata. Aceasta va juca rolul unui combustibil, iar corpul va arde atata timp cat va fi grasime. In sustinerea acestei teorii par sa vina faptul ca in majoritatea cazurilor, membrele erau mai putin afectate, in vreme ce trunchiul era ars integral. Mai mult decat atat, unul dintre semnele care indica o combustie spontana este prezenta unei substante galbui, grase si urat mirositoare, ceea ce nu este altceva decat grasimea arsa.

In anii ’80, doctorul John de Haan, de la Institutul Criminalistic din California, a avansat ipoteza potrivit careia cauza combustiei spontane ar putea fi topirea grasimii corporale. Deoarece porcii poseda tesut adipos asemanator celui uman, doctorul Haan a utilizat in experimentele sale un porc mort, pe care l-a infasurat intr-o patura si a picurat deasupra o cantitate redusa de petrol. Astfel ambalat, cadavrul a fost introdus intr-o incapere tinuta sub observatie si i s-a dat foc. Dupa cinci ore, ramasitele erau similare celor rezultate in urma combustiei umane spontane, in timp ce obiectele din camera ramasesera neatinse de flacari.

Desi inovator, experimentul ignora complet conditiile in care mai multe persoane au asistat pe viu la combustii spontane. Povestile acestora contrazic teoria efectului de candela, ducand mai departe aura de mister a celor care pier arsi de teribilul foc interior.

…paranormal?

Cunoscuta si semnalata de sute de ani, combustia spontana a primit si alte explicatii, dintre care una sustinea ca o persoana ar putea izbucni in flacari din pricina unor acumulari prea mari de furie sau din pricina consumului excesiv de bauturi spirtoase. Focul ar mistui pe dinauntru individul in cauza, trasformand corpul in cenusa in doar cateva minute. Toata temelia de argumente aparent solide ale acestei teorii este, insa, corodata de un detaliu uimitor: in timp ce corpul arde ca o torta, mediul din apropiere (inclusiv hainele) ramane intact!

Cu alte cuvinte, corpurile izbucnesc in flacari fara vreo cauza exterioara, cand, se stie, in conditii normale, corpul uman arde greu, deoarece este alcatuit, in proportie de aproximativ 80% din apa.

In scopul arderii ramasitelor umane, crematoriile folosesc cuptoare incalzite la temperaturi intr-atat de ridicate, incat daca ar fi posibil ca ele se produca cumva intr-o casa, ar arde-o din temelii si ar afecta si imprejurimile. Si cu toate acestea, chiar si in crematoriu oasele nu ard complet, asa cum se intampla in cazul misterioasei combustii spontane. Dar aceasta nu este singura nepotrivire in ceea ce priveste teoria efectului de candela. In cazurile semnalate, combustia propriu-zisa dura foarte putin, insa indeajuns incat sa mistuie trupul. Ori in crematorii, durata de ardere este de cateva ore, spre deosebire de cele cateva zeci de minute cat dureaza ciudatul fenomen. In toata istoria scrisa a combustiei interne au existat foarte putini martori. Insa si mai putini supravietuitori…

Supravietuitorii

Unul dintre putinii norocosi este Jack Angel, un comis-voiajor prosper, care in 1974 s-a trezit in camera sa de hotel cu arsuri serioase. La spital, medicii au avut surpriza sa descopere arsuri interne grave, insa fara ca pacientul sa fi fost afectat de vreo sursa externa. Intr-un alt caz, persoana in cauza a realizat ca arde efectiv pe dinauntru, ceea ce, probabil, i-a salvat viata. Profesorul de matematica din cadrul universitatii Nashville a vazut cum ii tasneste din picior o flacara albastra si stralucitoare pe care a reusit sa o opreasca cu palmele, un gest disperat de a stinge focul care izvora din... interior.

Desi pana in prezent s-au semnalat zeci de cazuri, putini dintre cei care au trecut printr-o asemenea experienta au supravietuit pentru a furniza detalii menite sa ofere noi indicii asupra acestei enigme numita combustia interna.

http://www.descopera.ro

anuk · Apr 20, 2010

Fereasca Dumnezeu de asa ceva ,asta in cazul in care fenomenul este real .

Calaul – intre teroarea mortii si puterea divina .

„Uciderea legala a unui om iti confera o putere exorbitanta. Totul se petrece ca intr-un film rapid. Ei iti aduc o persoana, apoi inca una, si in 20 de secunde doi oameni au fost deja decapitati. In acel moment traiesti un extraordinar sentiment al puterii – doar Dumnezeu poate face asta!” - Fernand Meyssonnier (1931 - 2008), ultimul calau francez din Algeria, cu peste 200 de executii prin ghilotinare efectuate intre 1947 si 1961.

Cu totii ni-l inchipuim pe acest sumbru executant al pedepselor capitale in nota conceptiei generale nascute din productiile hollywoodiene si din romanele de capa si spada ale lui Alexandre Dumas sau ale altor autori din secolele trecute. Gluga neagra ce ii acoperea toata fata, corpul urias si diform, securea ascutita si esafodulpe care victimele isi asteptau resemnate sfarsitul, sunt doar cateva dintre imaginile stereotip ce definesc tabloul tenebros al unuia dintre cele mai contestate si mai hulite personaje din istoria umanitatii – calaul. Cat adevar exista, insa, intr-o astfel de descriere romantioasa ramane sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.

Inainte de a incepe, insa, se cuvine sa oferim cititorilor nostri o scurta explicatie. Poate pentru cei deja obisnuiti cu articolele Descopera, publicarea unui material despre calai in ziua de vineri, zi dedicata exclusiv razboinicilor, civilizatiilor sau, pur si simplu, personajelor care si-au pus amprenta asupra mersului istoriei, ar putea parea o exagerare. Justitiar pentru unii, creator de spectacole sau demon pentru altii, calaul nu ar fi niciodata capabil sa isi gaseasca loc in galeria elitista a eroilor umanitatii. Privita, insa, din alta perspectiva, aceea a securii metaforice sub care au cazut laolalta proscrisi si capete incoronate, sub care s-au incheiat si s-au nascut epoci, problematica executantilor pedepsei capitale poate fi catalogata ca una decisiva in schimbarea cursului istoric al vremurilor.

Pedeapsa capitala – povara de pe umerii umanitatii

Orice incercare de a gasi originile pedepsei capitale in istorie nu poate fi descrisa decat ca o misiune imposibila. Practic, pedepsele de acest gen apar mentionate inca de acum 6000 de ani, odata cu inventarea limbajului scris in Sumer. Mai mult, dovezile arheologice imping practica uciderii rituale sau ca masura punitivo-coercitiva chiar la inceputurile umanitatii.

Vom opta aici pentru catalogarea propusa de profesorul doctor Paul Stefanescu, cel care defineste trei mari etape istorice ale pedepsei cu moartea: prima, cea a executiilor desfasurate dupa un anumit ritual, ca un spectacol dedicat multimii, cu scopul de a impresiona pe potentialii faptuitori ai unor acte interzise; cea de a doua, caracterizata prin inlaturarea actelor de cruzime si cu accentul pus pe actul executiei in sine; si cea de a treia, cea a tentativelor de interzicere a pedepsei capitale si aplicarea acesteia doar in cazuri exceptionale. Din pacate, chiar daca definesc perioade istorice distincte, cele trei etape nu si-au gasit o finalitate si se regasesc simultan in culturile si civilizatiile din zilele noastre.

In ochii unui legiuitor, pedeapsa capitala poate fi privita ca o masura de protectie a societatii in fata criminalilor care atenteaza la viata, securitatea, bunurile materiale sau spirituale ale membrilor ei. In fapt, aceasta a fost si prima reactie a societatii umane in fata actelor deviante ale anumitor indivizi. Asa cum am mentionat si mai devreme, dovezile arheologice arata faptul ca executia era intalnita ca practica inca din timpul societatilor tribale. Cu toate acestea, cazurile in care se impunea o asemenea masura erau extrem de rare, cu atat mai mult cu cat in sanul unor grupuri restranse crimele si actele antisociale sunt rar intalnite. O atare stare a lucrurilor s-a intalnit pana in urma cu circa patru milenii si jumatate.

Astfel, in timpurile biblice, uciderea unui membru al societatii putea fi pedepsita cu aceeasi moneda de catre rudele victimei, in spiritul legii talionului. Cutumele si legile pamantului s-au dovedit, insa, nu odata, mult mai complexe decat par la prima vedere. In aceeasi ordine de idei, cei lezati puteau solicita despagubiri materiale pe masura pierderii lor de la autorul crimei, aceasta constituind o practica des intalnita pe parcursul istoriei trecute.

Decisiva in schimbarea cursului istoric este conceptia conform careia „varsarea sangelui reprezenta un pacat divin”. In litera acestei idei, odata cu instituirea unor autoritati puternice si cu aparitia primelor sisteme de legi scrise, sunt interzise platile compensatorii, iar crimele intra sub jurisdictia necrutatoare a legii. Vom spicui aici, ca exemplu, cateva dintre normele lui Hammurabi (1792-1750 i.H), regele babilonian autor al unuia dintre primele coduri de legi cunoscute:

Daca un om ii scoate ochiul unui om liber, i se va scoate si lui ochiul.
Daca el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe si lui oasele.
Daca un fiu isi loveste parintele, i se va taia mana.
Daca o femeie a cauzat moartea sotului ei pentru un alt om, acea femeie va fi trasa in teapa.
Daca un hot este descoperit in timp ce fura, va fi omorat.
Daca un barbat foloseste violenta asupra sotiei altui barbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorat, iar femeia considerata fară vina.
(Codul lui Hammurabi – Editura Proema, 2001)

Lua astfel nastere si profesia de calau, acel personaj menit sa duca la finalizare legile instituite de autoritatea centrala. Chiar daca istoria veche nu ofera date despre cei meniti sa execute pedepsele capitale, cel mai probabil ei erau recrutati din randul sclavilor sau din cel al soldatilor aflati in slujba regelui.

Aceleasi conceptii se regasesc si in Grecia Antica, prima mare civilizatie europeana, acolo unde varsarea sangelui era privita ca o ofensa dincolo de orice despagubire baneasca. Chiar daca unele familii ar fi preferat o remuneratie consistenta, legile draconice ale vechilor eleni erau exemplare. Odata acuzat, faptuitorul crimei devenea un proscris si oricine il intalnea avea dreptul, si chiar obligatia de cetatean, de a-l ucide. Poate cel mai elocvent exemplu in acest sens este cel al lui Ephialtes, tradatorul spartanilor de la Termopile, care avea sa fie ucis de Athenades dupa ce, in prealabil, fusese declarat indezirabil in toate cetatile grecesti. Chiar daca executia a avut loc la mai multi ani dupa momentul tradarii, spartanul Athenades a fost catalogat de catre contemporanii sai si a ramas in istorie drept un veritabil erou. O alta trasatura caracteristica vechiului sistem de legi elen este aceea ce permitea anumitor condamnati la moarte varianta „onorabila” a sinuciderii.

In cu totul alt mod decurgeau lucrurile in societatea romana. In anticele texte latine, infractiunile erau desemnate prin termenul de delicte, indiferent daca faceau obiectul dreptului public sau al celui privat, iar cele mai multe dintre ele erau sanctionate cu pedeapsa capitala. Crimele, marturiile false, ofensele aduse zeilor sau chiar unei statui a imparatului erau pedepsite cu moartea. Tot in epoca romana apar si executiile ca spectacol public, uneori cu implicatii rituale. Astfel, cel care jura fals intr-un proces, intrucat juramantul se facea prin invocarea zeilor, era ucis prin aruncarea de pe stanca Tarpeiana. Asasinatul, denumit parricidium chiar daca initial nu se referea la uciderea parintelui, era pedepsit exemplar. In fata multimii, acuzatul era torturat, dupa care capul ii era invelit intr-o piele de lup, era introdus intr-un sac din piele de vita alaturi de un cocos, un caine, o maimuta si o vipera si era transportat pe strazilei Romei pana la malul Tibrului. Executia se finaliza prin aruncarea infractorului in apele raului. De mentionat insa ca o astfel de pedeapsa nu se impunea decat in cazul celor care ucideau un cetatean roman, uciderea unui sclav, spre exemplu, fiind sanctionata cu o amenda conforma cu valoarea baneasca a celui omorat.

In aceeasi societate latina ce se dorea un izvor al civilizatiei pentru proprii cetateni si pentru lumile barbare, arta uciderii legale atinge un nivel nemaintalnit pana in acele vremuri. Practic, executiile ajung la rangul unei arte macabre. Daca nobililor li se mai permitea inca, asemenea grecilor antici, varianta sinuciderii, infractorii de joasa speta faceau obiectul unor spectacole grotesti. Poate cea mai umilitoare si mai dureroasa pedeapsa era cea a crucificarii, pedeapsa exemplara, destinata celor mai rai dintre criminali. Totodata, sentintele capitale erau indeplinite prin arderi pe rug, mutilari, aruncarea in arena in mijlocul animalelor salbatice ori a gladiatorilor sau chiar prin reprezentatii ale unor piese de teatru in care scenele mortii erau reale. Ceea ce poate parea de neinteles pentru noi, cei de astazi, este deliciul pe care astfel de executii il produceau multimii. Orice pedeapsa cu moartea se bucura, inevitabil, de o prezenta masiva a publicului. Ca si in perioada Babilonului, calaii nu reprezentau o clasa aparte, ei fiind selectati aleatoriu din randul sclavilor sau al soldatilor, oameni pentru care un corp crucificat, dezmembrat sau decapitat nu ar mai fi reprezentat o scena respingatoare.

Calaul – Demonul Mortii sau Justitia Divina?

Chiar daca fragmentul destinat pedepsei capitale ca realitate istorica este departe de a fi incheiat, aparitia calailor profesionisti in societatile medievale impune tratarea acestui aspect intr-un capitol separat. Nu vom starui aici asupra atrocitatilor savarsite de „Bratul secular”, asa cum era numita Inchizitia, si nici asupra miilor de torturi si de modalitati de a ucide un om pe care legiuitorii clerului le inventasera pentru a aplica, asa cum in mod eronat declarau, „Justitia Divina”. Vom incerca, in schimb, sa punctam acel aspect ce face subiectul prezentului articol – rolul calaului in societatea umana.

Chiar daca trecerea de la Antichitate la Evul Mediu si chiar pana la inceputurile epocii moderne ar fi impus o schimbare a mentalitatii, lucrurile tind sa urmeze si chiar sa dezvolte aspectele negative ale societatii umane. Legea talionului castiga teren chiar si dupa destramarea celor doua Imperii Romane si odata cu aparitia monarhiilor europene. Pentru sute de ani, pretul sangelui nu va fi altul decat sangele insusi, cu specificatia ca legile medievale impun ca raspuns la cruzime, o cruzime si mai mare. Se credea pe atunci ca o o pedeapsa exemplara poate stavili pornirile criminale ale celor tentati sa le infaptuiasca. Iar pentru a putea aplica o pedeapsa capitala intr-un mod exemplar, era nevoie de un veritabil profesionist. Astfel, apare in Europa clasa distincta a calailor.

Motivatia pentru care unii oameni optau pentru aceasta profesie difera de la caz la caz. O remuneratie consistenta, iertarea pacatelor, absolvirea de o pedeapsa similara, celebritatea, privilegiile sau o simpla metoda de subzistenta reprezentau in acele vremuri motive suficiente pentru a imbratisa cariera de ucigas legal. De fapt, in societatile occidentale, plata acestor servicii era privita ca un semn de civilizatie. Meseria se transmitea din tata in fiu si, nu odata, au aparut veritabile dinastii de calai. Poate cele mai cunoscute sunt Sanson si Meyssonnier, dinastii dezvoltate in Franta medievala, cu practicanti ai acestei meserii pana aproape si chiar in secolul XX.

De ce a fost nevoie de specializarea unor personaje in practicarea pedepsei capitale? Privit in context istoric, raspunsul este unul destul de simplu. O executie trebuia efectuata exemplar sau, dupa caz, trebuia sa scurteze chinurile ori sa prelungeasca agonia unui condamnat. Fie ca era vorba de tragere pe roata, de decapitare, spanzurare, tragere in teapa, dezmembrare, eviscerare, ardere pe rug, fierbere sau alte metode de ucidere, calaul trebuia sa fie un profesionist. Nu odata s-a intamplat ca in cazul unei executii stangace, calaul sa fie apostrofat de multime si sa i se ceara inlocuirea, fapt cu serioase repercursiuni asupra veniturilor acestuia si chiar asupra viitorului sau ca practicant al executiilor publice.

„Nu trebuie sa lasi niciodata timp de gandire condamnatului la pedeapsa prin decapitare. Daca faci acest lucru, el va incepe sa isi miste capul si se va crea o intreaga harababura. Lama va trece prin maxilarul sau si atunci va trebui sa folosesti un cutit de macelar pentru a termina treaba. Trebuie, insa, sa fii atent. Un calau nepriceput isi poate pierde degetele sau chiar mana sub lama ghilotinei”, declara pentru BBC, in urma cu mai putin de sase ani, Fernand Meyssonnier.

Ar fi o greseala, totusi, sa credem ca doar in Europa pedeapsa cu moartea ajunsese la un asemenea grad de rafinament. De fapt, o simpla privire aruncata asupra civilizatiilor asiatice ar fi putut sa-i faca pe calaii europeni sa para niste simpli inocenti. Daca in tarile cu o religie predominant islamica se aplicau legile Coranului, asa cum se intampla si astazi in unele state musulmane, in China si India executiile publice mergeau pana aproape de perfectiune, daca putem folosi un astfel de epitet.

Astfel, in tara in care se inventau, printre altele, hartia, praful de pusca, abacul, artificiile, busola sau umbrela, apareau, inca din secolul IX, adevarate scoli destinate calailor. In fond, una dintre cele mai populare metode de executie, folosita din Antichitate si pana la instaurarea regimului comunist, era cea denumita „pedeapsa celor 1000 de taieturi”. In timpul unei asemenea executii, condamnatul era supus unui supliciu greu de imaginat, calaul taindu-i sistematic mici bucati de tesut muscular. Tinea doar de profesionalismul executantului ca o pedeapsa de acest gen sa dureze cat mai mult timp cu putinta, inainte ca victima sa isi piarda cunostinta. Doar cei mai priceputi dintre calai puteau executa cele 1000 de taieturi cerute de public, iar o atare performanta era cu atat mai apreciata de multime.

In schimb, in India, calaii erau selectati din randul ingrijitorilor de elefanti si doar cei mai eficienti dresori castigau dreptul de a executa condamnatii. De altfel, dezmembrarea unui condamnat cu ajutorul elefantului, sau zdrobirea acestuia cu ajutorul acelorasi uriase pachiderme era privita ca o nobila arta. Este usor de imaginat ca dresarea unui elefant care sa dezmembreze o victima umana fara a-i atinge un organ vital, era o meserie extrem de grea dar si de bine platita. Conform cerintelor vremii, elefantul ar fi trebuit sa imobilizeze victima cu talpa, fara a o ucide, dar suficient de puternic pentru a o putea dezmembra cu trompa. Abia dupa ce toate membrele nefericitului condamnat ar fi fost smulse, animalul ii putea zbrobi pieptul sau capul, incheindu-i agonia.

Calaii in tarile romanesti

Aplicarea pedepsei cu moartea in tarile romanesti a cunoscut, intr-o prima etapa, aceeasi evolutie ca si lumea occidentala. Diferenta dintre cele doua perceptii asupra executiilor este data de faptul ca romanii nu au pus niciodata accent pe rafinamentul acestora. In fapt, singurul element de originalitate este dat de Vlad Tepes, cel care desi a preluat tragerea in teapa de la popoarele germanice si din Imperiul Otoman, a dus aceasta forma de pedeapsa capitala la nivelul unor executii in masa.

Un aspect interesant este dat insa de faptul ca, exceptand cateva cazuri extrem de rare, membrii populatiei autohtone romanesti nu faceau parte din randul calailor. Cel mai des, autoritatile apelau la membri din comunitatile albaneza, tiganeasca, saseasca sau, pur si simplu, la slujbasii domesti. De fapt, originile cuvantului „calau” vin din termenul tiganesc „kalo”-negru. In Moldova, spre exemplu, calaul, cunoscut si sub numele de „gade” in cazul celor care spanzurau, si "gealat", pentru cei care trebuiau sa execute decapitari, era selectat din randul condamnatilor eliberati sau a recidivistilor. Ultimul calau semnalat in istoria Moldovei a fost Gavrila Buzatu, cel care era nevoit sa traiasca in temnita de la Iasi si care si-a pierdut functia odata cu incetarea ultimelor executii si batai in anul 1863.

In schimb, in Tara Romaneasca, situatia este total diferita. Astfel, in timpul domniei lui Alexandru Ghica (1834 – 1842), lipsa unui calau oficial dusese la o situatie cel putin neobisnuita. Poate cel mai elocvent exemplu este chiar o scrisoare a domnitorului adresata, in 1838, capitanului St.Stoica: „Eu nu tin minte mai inainte daca a avut tara noastra un gade in post platit dinadins. De la reforma incoace s-a tocmit si postul acesta (ca un semn de civilizatie). Leafa acestui slujbas este de 500 de lei pe luna ca a unui sef de masa. Trei ani a fost postul vacant si nu se gasea nimeni sa-l poata primi, nimeni, domnul meu, nici din sapatori, nici din hamali, nici chiar din talharii sloboziti, nimeni n-a vrut sa ia 500 de lei pe luna si se multumea cu ceea ce ii da munca lui cu ziua. In sfarsit, s-a gasit unul si acesta n-a fost roman ci albanez. S-a pus dupa oranduiala in slujba si n-a sezut decat cateva luni…”.

Cronicile vremii mai amintesc faptul ca un calau nu avea voie sa intre in biserica si nu era primit in nicio casa. Afurisit de oameni si de preoti, acesta era nevoit sa traiasca sub paza strasnica a domnitorului, de cele mai multe ori intr-o camera din temnita, de teama multimii care l-ar fi putut linsa.

In Bucuresti, executiile prin decapitare aveau loc in curtea palatului domnesc, in timp ce pedepsele prin spanzurare se executau in apropierea Oborului. Un alt loc de executie mai putin cunoscut il constituia o locatie de pe actuala strada Ilioara. Aici, la fel ca la Obor, erau duse la indeplinire pedepsele prin spanzurare.

In ceea ce priveste costumatia calailor, ca o incheiere, trebuie mentionat faptul ca nu s-a acordat nicicand o mare atentie a modului in care acestia trebuia sa fie imbracati. Poate ca o exceptie o constituie cazul calailor spanioli, cei care purtau o uniforma speciala: vesta bruna, centura galbena si o palarie pe care era brodat un cap de mort. De altfel, se stie ca in Moldova, ultimul calau, Gavrila Buzatu, avea ca semn distinctiv o caciula de oaie neagra cu acelasi insemn, capul de mort. In schimb, gadele albanez din Tara Romaneasca alegea sa isi poarte costumul national si iataganul specific acelor vremuri.

http://www.descopera.ro/cultura/3363697-calaul-intre-teroarea-mortii-si-puterea-divina

anuk · Apr 20, 2010

Cele mai vechi 10 lucruri de pe Terra

Cu o varsta de „doar” 4,5 miliarde de ani, comparativ cu cei 14 miliarde de ani de existenta ai Universului, atat cat se estimeaza ca a trecut de la producerea Big Bang-ului, Pamantul ar putea parea un adolescent printre suratele sale din imensitatea cosmosului. Si totusi, raportat la o viata de om, toate aceste cifre impresionante ne fac sa privim Terra ca pe un venerabil batran cu o varsta incredibila. Cat de mici suntem in raport cu timpul universal si cat de batrana este planeta pe care traim, va invitam sa aflati din urmatorul top al celor mai vechi lucruri de pe Terra.

10.Cel mai batran munte

Nu se stie cu exactitate momentul in care a inceput sa se formeze scoarta terestra. Geologii estimeaza ca primul supercontinent al Terrei, Vaalbara, ar fi luat nastere in urma cu circa 3,6 miliarde de ani, acesta disparand pentru a lasa loc unei alt continent urias, Ur, acum aproximativ 3 miliarde ani. In aceeasi ordine de idei, ramasite ale Vaalbarei pot fi vazute si astazi, in asa-numita Centura Barberton din Africa de SudFormatiunile de roci au o vechime de-a dreptul impresionanta, 3,5 miliarde de ani, si se spune ca intreaga istorie geologica a Pamantului poate fi „citita” in straturile sedimentare din acesti primi munti ai Terrei. Doar in Centura Isua din Groenlanda si in zona deluroasa Jack Hills din Australia exista roci mai vechi decat cele din Africa (roci cu o vechime de 3,9 - 4,4 miliarde de ani), dar acestea sunt rezultatul activitatilor vulcanice din anii de inceput in Terrei.

9. Cea mai veche roca

Majoritatea oamenilor de stiinta a cazut de acord asupra faptului ca rocile cu cea mai mare vechime de pe Terra au fost cele descoperite in anul 2008, in nordul Quebecului. Varsta lor? 4,28 miliarde de ani.

Silicat de zirconiu, cu o vechime de 4,404 miliarde de ani, a fost scos la lumina in Australia, in regiunea numita Jack Hills, si reprezinta cel mai vechi material terestru cunoscut. Acesta a precedat formarea primelor roci si isi are originea in meteoriti si in activitatea vulcanica.

8. Cea mai veche forma de viata de pe Terra

Atunci cand vine vorba de viata, nu exista niciun dubiu in randul cercetatorilor. Cele mai vechi „vietuitoare” ale Terrei au fost archeobacteriile – organisme unicelulare primitive, fara nucleu si organite celulare. Primii “locuitori” ai Pamantului nu aveau nevoie de oxigen (in fapt, oxigenul era toxic pentru astfel de microorganisme).
Archeobacteriile au aparut acum 3,5 miliarde ani si au putut fi identificate in straturile de roca datand din perioada respectiva. Comparativ cu ele, eucariotele, primele microorganisme ale caror celule erau inzestrate cu un nucleu, apar de abia in urma cu 1,8 miliarde de ani, iar primele animale nu apar mai devreme de acum 600 de milioane de ani. Ca o concluzie, putem spune, pe drept cuvant, ca Terra a fost si este o planeta a microoganismelor.

7. Primul animal al Pamantului

Viata a aparut in imensitatea oceanelor primordiale. Ar fi fost imposibil ca ea sa apara pe uscat, acolo unde ar fi fost supusa bombardamentelor razelor ultraviolete. Oamenii de stiinta au fost convinsi ca primele organisme animale au fost reprezentate de buretii (spongieri) preistorici. Un studiu recent, realizat in anul 2008, arata, insa, ca ipoteza a fost una eronata.

Spre surprinderea cercetatorilor, studiile bazate pe informatii genetice, au demonstrat ca primele organisme complexe din oceane au fost ctenoforele, forme de viata inrudite cu meduzele, desi, mai mult ca sigur, aspectul lor diferea substantial fata de cel de astazi. Din motive lesne de inteles, nu prea exista fosile ale unor asemenea vietati, astfel ca data aparitiei lor nu poate fi estimata. Este cert, insa, ca ele au reprezentat primele animale de pe Terra, iar varsta lor (una speculativa), este de circa 600 de milioane de ani.

6. Cea mai veche primata

Aparitia proto-primatelor acum circa 60-55 de milioane de ani, animale de mici dimensiuni (aproximativ 500 de grame greutate), asemanatoare veveritelor sau lorisilor de azi, a fost considerata, pentru multa vreme, drept punctul de inceput al evolutiei primatelor si, ulterior, al oamenilor. Fosilele, extrem de rare si de fragmentate, au dus la identificarea a doar 60 de specii, grupate de paleontologi in doua familii majore: Adapidae si Omomyidae. Nu mai departe de anul 2009, o descoperire de senzatie, asa cum a fost catalogata „Ida”, fosila veche de 50 de milioane de ani a unei vietati complet necunoscute pana in prezent, a dat peste cap toate teoriile cu privire la aparitia primatelor.

Animalul, nu mai mare decat o pisica, pare sa fie acea veriga lipsa atat de cautata de antropologi si arunca intreaga istorie veche a evolutiei umane intr-o lumina cu totul noua. Degetul opozabil, lipsa ghearelor, precum si celelalte trasaturi extrem de avansate pentru un astfel de animal, o fac pe Ida concurentul perfect pentru titlul de prima proto-primata cunoscuta a lumii.

5. Cele mai vechi urme ale lui Homo Sapiens

Doua cranii umane, scoase la lumina de catre arheologi in anul 1967, in Etiopia, s-au dovedit cele mai vechi fosile apartinand speciei Homo Sapiens. Vechimea lor este, practic, cea care a dus la ipoteza existentei omului modern inca de acum 200.000 de ani, nicio alta fosila, mai veche de aceasta perioada, nefiind descoperita pana in prezent.

Paleoantropologii din cadrul Universitatii Witwaterstrand din Johannesburg, Africa de Sud, au reusit, totusi, sa identifice in coproliti (excremente fosilizate) de hiena, urme de par uman datand de acum circa 257.000 de ani. Cu toate acestea, nu se poate spune cu exactitate daca parul apartinea unui Homo Sapiens, unui contemporan din acea perioada, Homo Heidelbergensis, sau unui alt hominid inca necunoscut. Astfel, titlul de cea mai veche fosila umana cunoscuta ramane adjudecat de cele doua cranii etiopiene.

4. Cel mai vechi copac in viata

Dateaza inca de la finalul ultimei glaciatiuni, si are o vechime de-a dreptul incredibila, 9.550 de ani. Este vorba de un molid descoperit in Suedia in urma cu numai un an. Copacul a fost identificat intr-un grup compact de padure in Muntii Fulu din provincia Dalarna. Specialistii au gasit in acest loc un numar de patru generatii de molizi datati cu varste matusalemice. Au fost, astfel, catalogati arbori cu varste de 375, 5660, 9000 si 9550 de ani. Varsta acestora a fost stabilita cu ajutorul clasicei deja datari cu Carbon 14 de catre un laborator din Miami, Statele Unite.

Pana la acesta descoperire, in cercurile stiintifice se credea ca cei mai batrani arbori sunt pinii din America de Nord, datorita faptului ca in cadrul acestei specii s-au gasit exemplare de pini cu varste cuprinse intre 4000 si 5000 de ani. Trebuie mentionat ca din venerabilul copac, doar radacina acestuia are varsta de 9550 de ani, din ea crescand sute de generatii succesive de molizi. Specialistii sugereaza ca varsta molidului reprezinta maximul pe care il poate atinge un copac din nordul Europei, zona fiind acoperita de o imensa patura de gheata in perioada ultimei ere glaciare.

3. Cea mai veche civilizatie umana

Este impropriu sa discutam despre cea mai veche civilizatie umana care s-a nascut vreodata pe Terra, atata vreme cat datele mai vechi de 6000 de ani, care ar putea identifica o posibila civilizatie necunoscuta, lipsesc cu desavarsire. Istoricii considera ca sumerienii au pus bazele primei civilizatii, desi nu neaga faptul ca inaintea acestora ar fi putut exista si alte culturi avansate. Istoria omenirii incepe, practic, cu sumerienii. Ei sunt cei care au facut trecerea de la preistorie catre istorie, prin inventarea scrisului si mentionarea, in premiera, a tuturor cunostintelor si credintelor pe care le aveau.

Ar fi suficient, poate, sa mentionam, intr-o ordine aleatorie, ca in Sumerul antic erau inventate: scrierea, roata, matematica, astronomia, calendarele, sistemele de irigatii, armura, carul de lupta, sabiile, harnasamentul cailor, cuiele, morile, sandalele, roata olarului, harponul, dalta, inelele, seile sau acul. Tot din Sumer ne-au parvenit si primele date despre o religie politeista. Astfel, pana in momentul in care descoperirile arheologice vor arata ca au existat si alte civilizatii mai vechi de sase milenii, trebuie sa acordam credit cercetatorilor sa sa ii consideram pe sumerieni drept intemeietorii primei civilizatii pe Terra.

2. Cea mai veche sculptura

Poate fi subiectul unei glume bune dar, da, prima sculptura din lume reprezinta o femeie goala. Este vorba despre o statueta cu o lungime de numai 6 centimetri, realizata dintr-un fragment de fildes de mamut, ce are o varsta de 35.000 de ani.

Denumita „Venus”, sculptura reprezinta, probabil, imaginea unei zeitati stravechi a fertilitatii, si a fost descoperita pe teritoriul Germaniei alaturi de fragmente de os, piatra si ramasite fragmentate ale unor unelte preistorice. Creatorii statuetei sunt nimeni altii decat stramosii europenilor de azi, oamenii de Cro-Magnon, care au patruns in vestul si nordul Europei in urma cu circa 35.000 - 40.000 de ani.

1.Cel mai vechi oras al lumii

Nu numai ca este cel mai vechi oras din lume, dar este cel vechi oras locuit permanent de pe Pamant, cu o vechime de 11.000 de ani. A fost intemeiat de primele comunitati agricole din Orientul Mijlociu, iar urmele continuitatii sale sunt evidentiate de multiplele straturi arheologice. Este vorba de Ierihon, oras situat pe teritoriul Palestinei de azi. Ierihonul reprezinta si in prezent un subiect extrem de controversat, atata vreme cat pare sa isi depaseasca timpul cu milenii bune.

Primele dovezi ale stabilirii unei comunitati permanente in aceasta locatie dateaza de acum 11.000 de ani, pentru ca dupa numai un mileniu, mai precis acum 10.000 de ani, Ierihonul sa fie deja dotat cu ziduri de aparare, un altar religios si un turn inalt de 7 metri, prevazut cu scara interioara. Daca ne gandim ca in Europa acelor vremuri nu existau decat grupuri de vanatori-culegatori, ne putem face o idee asupra avansului tehnologic al celor care au pus bazele acestui oras preistoric, dar si sa ne ridicam serioase semne de intrebare cu privire la originea misterioasa a celor care ar fi atacat asezarea si in fata carora fusesera ridicate asemenea sisteme impresionante de aparare. In competitie cu Ierihonul se afla si Damascul din Siria de azi. Autoritatile din Damasc sustin ca vechimea orasului este chiar mai mare decat cea a asezarii din Palestina si ca varsta sa reala ar fi de nu mai putin de 12.000 de ani. Controversele existente i-au determinat, insa, pe istorici sa atribuie capitalei siriene, pana la aparitia unor dovezi concludente, o etate de „doar” 10 milenii.

http://www.descopera.ro/cultura/4780582-cele-mai-vechi-10-lucruri-de-pe-terra

mod1 · Apr 20, 2010

Cum o fi sa traiasca un copac 9.550 de ani? Sa supravietuiasca atator evenimente?

anuk · Apr 20, 2010

asa am cetit ,asa am postat

Admin1 · Apr 20, 2010

Gogu said:
10 aprilie 2010, Preşedintele polonez Lech Kaczynski, soţia sa şi alţi oficiali polonezi au murit sâmbătă dimineaţă în urma prăbuşirii avionului care îi aducea în Rusia. Liderii din întreaga lume au transmis sâmbătă condoleanţe poporului polonez, aflat în doliu după moartea preşedintelui. http://www.realitatea.net/presedint...-un-accident-aviatic---vezi-video_708409.html
10 aprilie 2010, liderii polonezi marcanti ce s-au opus euro si vaccinului impotriva gripei porcine mor in acelasi accident aviatic
http://theflucase.com/index.php?opt...&catid=41:highlighted-news&Itemid=105&lang=pl
10 aprilie 2010, presedintele Poloniei si principalii 2 contracandidati mor in accidentul aviatic http://theflucase.com/index.php?opt...rts-wsj&catid=1:latest-news&Itemid=64&lang=pl
10 aprilie 2010 Moartea lui Slawomir Skrzypek, guvernatorul Bancii Centrale a Poloniei (acelasi accident aviatic) ridica "intrebari" asupra politicii monetare, aceasta schimbandu-se de la fosta politica ce presupunea cresterea profiturilor si cresterea bugetului, spre o politica ce slabeste zlotul, moneda locala
http://www.cnbc.com/id/36361620

Ca urmare a acestui accident, Bronisław Komorowski este acum presedinte, boss de parlament, guvernator al bancii centrale, boss al armatei, etc, cum s-ar spune, tartore in Polonia (aceasta situatie nu a mai fost din vremea lui Józef Piłsudski ).
Interesant este ca numele lui Bronisław Komorowski este strans legat de numele lui Andrzej Olechowski , nume ce se regaseste in la o intalnire Bildeberg si in Comisia Trilaterala. Si nu numai http://www.namebase.org/xoea/Andrzej-Olechowski.html
Interesant, nu?

Ca tot vorbeam deunazi de Andrzej Olechowski, se pare ca el va candida la presedintia Poloniei.
http://www.businessweek.com/news/20...or-early-presidential-elections-tomorrow.html
Voi va gandeati la asta?

Bineinteles ca prabusirea avionului a fost doar un accident, la momentul potrivit si care a decapitat Polonia... :-"

bodo · Apr 21, 2010

Stigmatele – miracolul ranilor divine

Crestinii le vad ca pe o dovada de netagaduit a existentei lui Dumnezeu, un miracol menit sa ne aminteasca de sacrificiul Mantuitorului si de menirea noastra ca rod al creatiei divine. Scepticii, in special cei mai inversunati dintre ei, sunt convinsi ca totul nu este decat o masinatiune a clericilor, o incercare de a manipula credinciosii si de profita de pe urma credulitatii lor. Oamenii de stiinta nu au o explicatie plauzibila pentru aceste fenomene misterioase si, de cele mai multe ori, inclina sa le trimita inspre acea categorie in care intra tot ceea ce nu poate fi inteles... paranormalul. Ele sunt stigmatele, ranile divine ale muritorilor.

Crestinii le vad ca pe o dovada de netagaduit a existentei lui Dumnezeu, un miracol menit sa ne aminteasca de sacrificiul Mantuitorului si de menirea noastra ca rod al creatiei divine. Scepticii, in special cei mai inversunati dintre ei, sunt convinsi ca totul nu este decat o masinatiune a clericilor, o incercare de a manipula credinciosii si de profita de pe urma credulitatii lor. Oamenii de stiinta nu au o explicatie plauzibila pentru aceste fenomene misterioase si, de cele mai multe ori, inclina sa le trimita inspre acea categorie in care intra tot ceea ce nu poate fi inteles... paranormalul. Ele sunt stigmatele, ranile divine ale muritorilor.

De la Sfantul Francisc de Assisi la Padre Pio – o istorie de opt secole a stigmatelor

Stigmatele pot fi definite ca manifestari spotane, reprezentate de rani sangerande sau de dureri atroce – similare cu cele suferite de Iisus in timpul crucificarii. Cei care le-au descris le vad ca pe niste experiente divine sau mistice, iar istoria pomeneste de sute de credinciosi care au ajuns, de-a lungul timpului, sa poarte ranile crucificarii fara ca aceasta sa fi avut loc in prealabil. In acest caz, apar asa numitele stigmate vizibile. Exista insa si un alt fel de stigmate, cele invizibile, in care persoanele in cauza resimt doar durerile crucificarii, fara ca vreo urma sa fie detectabila pe corpul lor. De cele mai multe ori, ranile sunt asociate cu arome de flori sau cu alte mirosuri placute, nimic din ceea ce ar putea trada o rana de lunga durata.

Nu exista marturii credibile ale aparitiei stigmatelor, mai vechi de secolul al XIII-lea. In fapt, cei mai multi istorici si cercetatori considera ca Sfantul Francisc de Assisi ar fi primul om care a „primit” ranile divine, in anul 1224, in localitatea italiana La Verna. Cel care a descris fenomenul nemaintalnit pana atunci a fost chiar insotitorul sfantului in peregrinarile sale prin Italia. In seara de 14 septembrie 1224, abatele Leo lasa o marturie care avea sa strabata veacurile si sa devina o trasatura definitorie a stigmatizarii: „Dintr-o data, el a avut o viziune. A vazut atunci un serafim, inger cu sase aripi ce statea pe o cruce. Iar ingerul i-a dat darul celor cinci rani ale lui Hristos”. Din cronicile vremii reiese faptul ca Sfantul Francis de Assisi a suferit o forma extrema a stigmatelor, prezentand toate cele cinci rani ale Mantuitorului, dar si excrescente ale pielii mainilor si picioarelor care intruchipau cuiele folosite in momentul crucificarii. Astfel de cazuri sunt extrem de rare si au fost semnalate doar la putine persoane, in cele aproape opt secole care au trecut de la moartea sfantului, survenita la 16 iulie 1226.

O cronica engleza vorbeste totusi despre un caz care ar fi avut loc in anul 1222, cu doi ani mai devreme decat cel al Sfantului Francisc, atunci cand un taran englez, Stephen Langton, a prezentat aceleasi rani inexplicabile. Sursa este insa una contestata de istorici, astfel ca Francisc de Assisi a fost catalogat drept primul stigmatizat din istorie. De atunci si pana in prezent au fost semnalate peste 500 de cazuri asemanatoare, iar in panteonul Bisericii Catolice exista nu mai putin de 62 de sfinti stigmatizati. Ele au continuat sa apara chiar si in secolul XX, sub privirile neputincioase ale oamenilor de stiinta si in ciuda tehnologiei medicale care s-a dovedit incapabila in a oferi o explicatie plauzibila. Poate cel mai faimos caz a fost cel al Sfantului Pio de Pietrelcina, cunoscut mai bine bine sub numele de Padre Pio, care a purtat stigmatele vreme de 57 de ani, si care s-a stins din viata in 1968.

S-a spus despre Parintele Pio ca a avut o viata de sfant in adevaratul sens al cuvantului. Multi s-au grabit sa il compare cu biblicul Iov, si asta ca urmare a nenumaratelor boli care l-au macinat inca din copilarie. La varsta de numai sase ani, italianul Francesco Forgione (pe numele sau mirean) s-a imbolnavit subit de gastroenterita, pentru ca la 17 ani sa sufere de febra tifoida. Inca de atunci, sfantul se lupta cu insomnii, migrene, lipsa apetitului si oboseala cronica. Nu putea consuma decat cantitati mici de lapte, iar deseori, atunci cand se ruga, aveau loc fenomene inexplicabile. Cei care au asistat la aceste scene sustin ca in timpul rugaciunilor, sunete ciudate, asemanatoare unor tipete sau mormaieli, se auzeau din peretii sau din tavanul camerei sale. In tot acest timp, Padre Pio intra in transa, fiind incapabil sa mai auda sau sa reactioneze la ceea ce se intampla in jurul sau, iar preotii capucini afirma ca acesta era capabil sa leviteze.

De-a lungul timpului, sfantul a suferit de astm, pietre la rinichi, gastrita si, ulterior, ulcer, inflamatii ale ochilor, urechilor, nasului si gatului. Pana in 1925, medicii ii indentificasera forme severe de rinita si otita. Dupa acest an, preotul capucin a fost operat de hernie inghinala, pentru un chist urias care ii aparuse in zona gatului si pentru a i se extirpa o tumora maligna din zona urechii. In ultimii ani de viata, Padre Pio a fost afectat de pleurezie si artrita, boli care l-au determinat sa sustina ca dragostea de Dumnezeu este strans legata de suferinta corpului. Prietenii apropiati ai preotului sustin ca acesta a fost intr-un continuu razboi cu diavolul, iar bolile si suferinta sa au fost urmarea luptei pe care a purtat-o de-a lungul intregii sale vieti. Iata ce scria parintele Augustine, unul dintre confidentii lui Padre Pio: „Diavolul ii aparea sub forma unei tinere care dansa goala, sub forma unui crucifix, a unui prieten, a unui preot, a unui inger sau chiar sub forma Papei. Uneori, acesta se ivea sub chipul unui inger de lumina care ii distrugea scrisorile primite de la confesori si de la inaltii ierarhi”.

Ceea ce l-a facut faimos pe Sfantul Pio de Pietrelcina a fost, insa, primirea stigmatelor, fenomen care a avut loc in anul 1911. Atunci, Padre Pio ii scria parintelui Benedetto din San Marco: „Aseara s-a intamplat ceva ce nu pot intelege si nici explica. In mijlocul palmelor mi-au aparut semne rosii, de marimea unei monede, insotite de dureri acute ce vin direct din mijlocul semnelor. Durerea pare sa fie mai puternica in palma stanga, astfel incat o pot simti si acum. De asemenea, simt durere si in talpi.” Era doar inceputul unui fenomen care s-a accentuat odata cu anul 1918, si care avea sa dureze 57 de ani, pana in momentul mortii prelatului.

Venerat de sute de mii de credinciosi care asteptau zeci de ore pentru a-l putea intalni sau asculta in timpul slujbelor, Padre Pio a avut de infruntat furia prelatilor si a medicilor care credeau ca acesta nu este decat un impostor. Unul dintre fondatorii Universitatii Catolice a Sfintei Inimi din Milano, reputatul medic si psiholog Agostino Gemelli, concluziona intr-un interviu acordat unei publicatii italiene: „Padre Pio nu este decat un ignorant si un psihopat care se automutileaza pentru a exploata credulitate oamenilor”. In acelasi timp, un consiliu de la Vatican i-a interzis sa mai predea adolescentilor, motivand ca el nu este „decat un nou Socrate, capabil sa perverteasca sufletele fragile ale tinerilor”. Acuzatiile au curs continuu, mergand pana acolo incat sa se afirme ca Padre Pio si-a hartuit sexual enoriasele in timpul confesiunilor si ca si-a provocat singur stigmatele, folosind acid. Mirosul placut al acestora ar fi fost indus prin intermediul unui simplu flacon cu apa de colonie. Incercarea de a-i interzice sa mai predice a fost retrasa dupa ce autoritatile bisericesti s-au trezit in fata unei revolte la scare mare a credinciosilor. De abia in anii ‘60, Papa Paul al VI-lea a retras toate acuzatiile la adresa sa si a permis ulterior sanctificarea Parintelui Pio. In ciuda numeroaselor teste la care a fost supus, nicio explicatie nu a putut fi oferita cu privire la aparitia stigmatelor si a faptului ca acestea nu se infectau niciodata. Dupa moartea sa, ele au disparut complet, nelasand decat urme minuscule, ca si cum ar fi fost facute de un creion. In fapt, Pio de Pietrelcina a ales sa nu isi expuna ranile, preferand sa poarte bandaje si maneci lungi care sa le acopere.

Unele dintre cele mai recente cazuri de stigmatizare au fost semnalate la parintele Roque (decedat in anul 1998), membru al ordinului Los Hijios de los Hijos de la Madre de Dios, din Villavicencio, Columbia. Alaturi de el se afla preotul italian Georgio Bongiavani si Lilian Bernas din Canada, care au inceput sa isi expuna stigmatele in anul 1992.

Posibile explicatii ale stigmatelor

Asa cum am mentionat mai sus, exista numerosi sceptici, unii chiar din sanul bisericii, care afirma ca stigmatele nu sunt decat inselaciuni bine puse la cale pentru a profita de pe urma credulitatii oamenilor. Este celebru cazul Magdalenei de la Cruz (1487-1560) care, dupa ce devenise faimoasa in urma ranilor sale, a recunoscut, intr-un final, ca acestea erau rodul unei fraude. Iar acesta nu este un caz singular, numerosi alti stigmatizati marturisind intr-un final ca si-au produs singuri ranile. Medicii vorbesc astazi despre sindromul Munchausen, manifestat prin dorinta acuta a bolnavului de a primi atentie. Oamenii care sufera de acest sindrom isi produc deseori rani sau mimeaza anumite boli, pentru a putea fi transportati la spital, acolo unde vor primi atentie si ingrijire. Exista si cazuri in care farsori dornici de recunoastere si-au produs stigmatele sperand ca vor fi sanctificati de catre biserica, obtinand astfel aprecierea pe care credeau ca o merita. Ei au fost demascati dupa ce, tinuti sub observatie atenta, ranile lor s-au vindecat natural fara a mai da semne de reaparitie.

Stigmatele clasice apar in cinci parti ale corpului, reprezentand Sfintele Rani ale Mantuitorului, desi rareori subiectii ajung sa le posede pe toate:

•Ranile de pe frunte, simbolizand urmele lasate de coroana de spini
•Ranile de pe spate, identice cu cele rezultate in urma biciurii
•Semnul sangerand dintre coaste, similar celui lasat de sulita cu care a fost strapuns Iisus
•Ranile din palme si talpi - uneori ele apar in zona incheieturilor mainii si a gleznelor
•Formatiuni carnoase, sub forma unor cuie, care apar in palme si talpi
Adeseori, ranile sunt asociate cu un puternic miros de iasomie, considerat de catre credinciosi drept mirosul divinitatii. Exista o singura mentiune a stigmatelor urat mirositoare, in cazul Sfintei Rita din Cassia (1386 - 1456), desi acestea nu au prezentat urme de infectie sau de descompunere. In cazurile stigmatelor reale, cercetatorii au remarcat un alt fapt imposibil de explicat, acela al prezentei a doua tipuri de sange, unul apartinand subiectului in cauza si altul de origine necunoscuta. Crestinii vad in aceasta misterioasa grupa de sange pe cea a Mantuitorului. Au fost semnalate de-a lungul timpului si situatii exceptionale in care sangele care curge din rani o face impotriva legilor gravitatie, ca si cum persoana afectata ar fi avut mainile suspendate in aer.

Evident, astfel de fenomene nu isi gasesc o explicatie stiintifica plauzibila, cu atat mai mult cu cat stigmatele reale nu au putut fi vindecate in urma interventiei medicilor. In lucrarea sa „Ospitalitate si suferinta”, teologul austriac Ivan Illich (1926 – 2002) sustine ca ranile divine apar ca urmare a unor senzatii extrem de puternice traite de stigmatizati, ele nefiind altceva decat actiuni ale propriului psihic. „Credinta este atat de puternica si atat de adanc inradacinata incat conduce la aparitia ranilor contemplate de subiect. Ele rezulta dintr-o puternica convingere religioasa si din dorinta celor care vor sa se asocieze cu suferintele lui Hristos”. In fapt, in mediul stiintific, aceasta este si singura ipoteza in masura sa ofere o explicatie cat de cat credibila (alta decat cea a interventiei divine) in aparitia stigmatelor. O dovada in plus a veridicitatii acestei teorii, sustin scepticii, este si aparitia ranilor in palme sau in incheieturi, in talpi sau in glezne, in functie de modul in care stigmatizatul vede ranile Mantuitorului.

Preluand informatiile despre modul in care au aparut stigmatele Sfantului Francisc de Assisi, medicii au presupus ca poate fi vorba despre un tip rar de malarie, produs de parazitul numit Plasmodium malariae. In cazul celor infectati cu acest protozor, bolnavii prezinta hemoragii ale pielii si, totodata, resimt dureri puternice in zona ficatului, a splinei si a stomacului. Uneori apar si echimoze care, in imaginatia unora, pot parea semnele unor cuie. Ipoteza nu poate totusi explica de ce stigmatele apar in exact aceleasi zone ale corpului uman in care au fost atestate ranile Mantuitorului. Astfel, ea ramane doar o simpla speculatie a medicilor, cu atat mai mult cu cat parazitul Plasmodium malariae nu a fost identificat la stigmatizatii din ultimul secol.

Nici ipoteza care sustine ca ranile sunt produse in atacuri de somnambulism nu prezinta o credibilitate prea mare. Persoane stigmatizate au fost tinute sub observatie luni in sir fara a fi remarcata o tulburare a somnului care sa duca la aparitia ranilor. Medicul francez, Pierre Janet, a mers pana acolo incat a introdus piciorul unui stigmatizat intr-un pantof special de cupru prevazut cu o fereastra minuscula, astfel incat evolutia ranii sa poate fi observata. Era imposibil pentru cineva sa atinga stigmatul, si totusi, rana a continuat sa sangereze cu regularitate.

Iar ca misterul sa fie si mai adanc, trebuie mentionat ca stigmatele, desi apar in marea lor majoritate la crestini, au fost semnalate si la persoane de alte credinte. Stigmatele budiste, spre exemplu, apar deseori in arta medievala asiatica. In acelasi timp, la populatiile Mapuche din Chile, sau la cele Waraw din delta fluviului Orinoco, stigmatele au continuat sa apara, desi sub influenta unor zeitati pagane pe care subiectii le-au caracterizat drept spirite de lumina. Si in cazul acestora, ranile au fost vizibile, in marea lor majoritate, in zona palmelor si a talpilor.

bodo · Apr 23, 2010

6 dezastre extra-tereste care ne bucura ca traim pe Pamant

Pamantul se confrunta zi de zi cu diverse calamitati naturale: tornade, cutremure care sterg orase de pe harta lumii, tsunami care scufunda insule, vulcani care erup si paralizeaza un continent intreg. Insa nici restul sistemului solar nu este un loc mai linistit, iar daca acolo ar exista vreo forma de viata, cu siguranta pagubele ar fi destul de insemnate.

*Eruptia vulcanilor de pe Io
View attachment 2

Vulcanii ne dau batai de cap noua "pamantenilor", inca din cele mai vechi timpuri. Acestia ar putea intr-o fractiune de secunda sa distruga tot in calea lor, fiind printre putinele calamitati naturale care pot sterge o intreaga civilizatie de pe fata pamantului.

Dar acest lucru nu se intampla doar pe Terra. Si pe Io, una dintre lunile planetei Jupiter, exista vulcani care erup. Din cauza ca pe suprafata acestei planete traverseaza un camp magnetic foarte puternic, pe Io sunt constant eruptii vulcanice sulfuroase. Exploziile cauzate de acesti vulcani pot arunca material vulcanic in aer, la distante de pana la 200 de km, generand rauri de lava pe distante de sute de mile. Acest lucru se intampla cu vulcanul Krakatoa, deci peisajul nu e cu nimic mai ciudat fata de cel de pe pamant, unde vulcanii schimba climatul si mediul inconjurator, dupa ce erup zilnic, ani la rand.

Pamantul se confrunta zi de zi cu diverse calamitati naturale: tornade, cutremure care sterg orase de pe harta lumii, tsunami care scufunda insule, vulcani care erup si paralizeaza un continent intreg. Insa nici restul sistemului solar nu este un loc mai linistit, iar daca acolo ar exista vreo forma de viata, cu siguranta pagubele ar fi destul de insemnate.

*Cometa Shoemaker-Levy 9

Pe Pamant, caderile de comete nu sunt evenimente foarte des intalnite, insa cand acestea ajung pe pamant (inainte de a se descompune in atmosfera), impactul este destul de puternic. Sa luam drept exemplu explozia meteoritului de la Tunguska, care a avut loc pe 30 iunie 1908, in Rusia, in apropierea raului PodkamennayaTunguska, acum regiunea Krasnoyarsk Krai.

Desi meteoritul sau cometa (specialistii nu stiu exact originea corpului) a explodat in aer inainte de a atinge suprafata Pamantului, impactul a fost major. Energia implicata a fost intre 5 si 15 megatone de TNT (21- 63 PJ), echivalenta cu forta bombei termonucleare de la Castle Bravo, testata de SUA pe 1 martie 1954, si de 1.000 de ori mai puternica ca bomba atomica de la Hiroshima, Japonia. Impactul meteoritului a fost comparat de asemenea cu Tsar Bomba, cea mai mare arma nucleara detonata vreodata. Explozia de la Tunguska a distrus aproximativ 80 de milioane de copaci, iar socul produs a fost echivalent cu un cutremur de 5 grade pe scara Richter.

Insa acesti meteoriti si comete nu cad doar pe suprafata Pamantului. Avem ca exemplu, cometa Shoemaker-Levy 9, care s-a lovit de Jupiter, in iulie 1994, furnizand prima observare directa a unei coliziuni extra-terestre a unui corp din sistemul solar. Aceasta coliziune a provocat multe valuri in media si a fost indeaproape observata de catre astronomi din intreaga lume. Aceasta a fost prima cometa care a intrat in orbita unei planete. Daca acest fenomen ar fi avut loc pe Pamant, cataclismul ar fi schimbat putin configuratia vietii pe planeta noastra. Multe dintre corpurile care au intrat in contact cu planeta Jupiter atunci erau de marimea Terrei, iar mingile de foc au ajuns la o temperatura de 24,000 ° Kelvin, 42740.33 ° Fahrenheit
Pamantul se confrunta zi de zi cu diverse calamitati naturale: tornade, cutremure care sterg orase de pe harta lumii, tsunami care scufunda insule, vulcani care erup si paralizeaza un continent intreg. Insa nici restul sistemului solar nu este un loc mai linistit, iar daca acolo ar exista vreo forma de viata, cu siguranta pagubele ar fi destul de insemnate.

*Marea Pata Rosie de pe Jupiter

Planeta Jupiter se pare ca este gazda celor mai puternice uragane din intregul sistem solar. Marea Pata Rosie este o furtuna care le-a dat bataie de cap astronomilor timp de 300 de ani, fara a se stabili insa, modul in care s-a format.

Potrivit Astro-Urseanu.ro, Pata Rosie este de doua ori mai mare decat Pamantul si se roteste in sens invers fata de atmosfera lui Jupiter. Observata de Giovanni, in jurul anului 1600, nu a fost luata in seama pana ce aeronava Pioneer 10 a NASA nu a trecut pe langa ea in 1974, scrie Universe Today. Mai tarziu, misterul a fost elucidat, cand sonda Voyager 2 a trecut pe langa Jupiter (in 1989): Marea Pata Rosie a fost decretata drept o furtuna gigantica, a caror nori se ridica la 8 km deasupra atmosferei. Singura enigma este culoarea petei: nimeni nu stie de ce aceasta furtuna este colorata. Acum un secol Marea Pata Rosie avea un diametru de 40.000 de km, insa acum s-a redus la jumatate, micsorandu-se constant, spre uimirea astronomilor, care nu stiu cat o sa mai dureze. In martie 2006, astronomii amatori au descoperit o noua pata rosie, mai mica decat Marea Pata.

*Vanturile de pe Neptun

Incepand cu acest fenomen, comparatiile dintre calamitatile de pe Pamant si celelalte planete se micsoreaza constant, din moment ce planeta noastra este scutita (din fericire) de asemenea activitati naturale, cum sunt vanturile de pe planeta Neptun. Cel mai puternic vant inregistrat vreodata pe planeta noastra a fost in 1934, pe varful montan Washington New Hampshire, cand vantul a atins o viteza de 231 Mph (372 km/h).

Vantul de pe Neptun atinge in mod normal o viteza de 600m/s, ceea ce face ca aceasta planeta sa aiba cele mai violente conditii meteorologice din intregul sistem solar, insa, din fericire, deoarece nu exista conditii prielnice pentru a intretine viata, nu trebuie sa plangem nimanui de mila.

Ca si Jupiter, Neptun are o "pata", Marea Pata Neagra, insa spre deosebire de Pata rosie, care este o furtuna cu nori rosii, pata de pe Neptun este un vant ciclonic, fara nori. De fapt, este ca o gaura gigantica in planeta, unde vanturile sunt atat de puternice, incat atmosfera se deschide si isi scoate la iveala dedesubturile. Pata Neagra apare si dispare la un interval nedeterminat de ani, comportandu-se asemanator cu uraganele de pe Pamant.

*Furtunile de nisip de pe Marte

Daca va gandeati ca, pentru ca Marte are aproape jumatate din marimea Pamantului, situatia e mai roz acolo, v-ati inselat. De fapt, lucrurile sunt mai serioase: canioane mai mari, ghetari mai mari, vulcani mai mari. Oricum, micuta noastra vecina rosie are si cele mai puternice furtuni de nisip din intregul sistem solar. Acestea pot varia intre furtuni pe areale mici si furtuni ce acopera intreaga planeta. Ele tind sa apara cand Marte e in pozitia cea mai apropiata de Soare, si creste temperatura la sol.

Furtunile de nisip de aici se produc cu regularitate, insa uneori sunt atat de severe incat, privelistea chiar si de la milioane de mile departare este infioratoare, putand fi observate si cu un telescop obisnuit. Furtuni de asemenea anvergura ar putea cu usurinta sa acopere o planeta cu o dimensiune de doua ori mai mare decat Pamantul, tinand cont de faptul ca uneori acopera toata planeta Marte.

*Venus: Cel mai grav scenariu de incalzire globala

Chiar daca ne intrebam daca oamenii sunt de vina pentru incalzirea globala, este sigur ca temperatura de pe Pamant se schimba in mod constant, spre incalzire. Cel mai teribil scenariu ar fi ca vom sfarsi intr-o lume acvatica, toate orasele vor fi inundate si supravietuitorii vor fi nevoiti sa-si construiasca locuinte lacustre. Insa chiar si acest scenariu paleste in fata situatiei prezente de pe acea steluta alba pe care o vedem in fiecare noapte, dupa ce soarele merge la culcare.

Norii planetei Venus sunt imbibati cu acid sulfuric, iar temperatura ambientala se schimba de la zi la noapte, media fiind de 237 de grade Celsius. In plus, in afara de caldura insuportabila si ploaia care topeste totul in jur, presiunea aerului de pe suprafata planetei este de 93 de ori mai mare decat cea a Pamantului, la nivelul marii.

Insa cea mai inspaimantatoare veste este ca oamenii de stiinta ai gasit dovezi cum ca acum un miliard de ani, Venus era foarte asemanatoare Pamantului, in ceea ce priveste apa si conditiile atmosferice, insa un efect de sera galopant a condus la situatia actuala.

http://www.9am.ro

anuk · Apr 23, 2010

Traditiile de nunta in jurul lumii .

Se vorbeste in secolul XXI despre globalizare, pierderea identitatii, uitarea specificului national, insa in realitate nimeni nu isi doreste, chiar daca tara sa face parte dintr-o uniune internationala, sa isi serbeze botezurile, nuntile sau inmormantarile dupa o reteta general valabila. Si chiar daca am ajuns sa ne bucuram de Halloween sau sa serbam Valentine's day pe 14 februarie, tinem ca asa-numitele "rituri de trecere" din viata noastra sa se petreaca dupa tiparul stabilit de catre cei care au trait cu mult inaintea noastra. Iar farmecul individualitatii este dat tocmai de faptul ca nu se repeta, asa cum nici ziua cunoscuta sub denumirea de "cea mai frumoasa zi din viata unei femei" nu este la fel peste tot in lume.

In acest articol
Africa
Asia
America de Nord
America de sud
Europa
Africa

Africa este considerata a fi leaganul civilizatiei moderne, insa dincolo de teoriile antropologice, "continentul negru" gazduieste o mare diversitate de religii si culturi, reflectata in bogatele si in acelasi timp, diferitele traditii de nunta. In ciuda acestui fapt, importanta familiei reprezinta o trasatura comuna care face ca aceste diferente sa nu fie chiar atat de categorice pana la urma. O nunta africana, indiferent de religia care adaposteste juramintele, simbolizeaza in primul rand unirea a doua persoane si in acelasi timp unirea familiilor sau chiar a triburilor din care provin viitori soti. Conceptul de familie descrie una dintre ideile unificatoare prin care se remarca continentul african. Exista peste 1 000 de nuclee culturale in Africa si fiecare cultura, fiecare trib isi are propriile traditii de nunta, multe dintre ele avandu-si radacinile cu sute sau chiar mii de ani in urma. Toata aceasta diversitate sta sub semnul distinctiei religioase, caci "continentul negru" adaposteste laolalta crestini, hindusi, musulmani sau evrei.

In multe parti ale Africii fetele sunt pregatite de mici pentru a deveni sotii, iar aceasta indeletnicire este luata cat se poate de in serios, atata vreme divorturile sunt o raritate in aceasta parte a lumii. Printre primele tehnici in care sunt initiate tinerele femei este cea a limbajului cifrat, cu ajutorul caruia femeile maritate pot discuta intre ele, fara ca sotii lor sa aiba habar despre ce vorbesc. Importanta vietii de familie este atat de importanta in cadrul societatilor mai mici, incat in multe cazuri fetitele sunt logodite chiar inainte sa se nasca. De regula, nuntile africane dureaza cateva zile, insa durata petrecerii este conditionata de zona geografica si de cultura in cadrul careia se desfasoara.

In Sudan si in zonele adiacente se practica obiceiul ca barbatul sa plateasca familiei miresei o dauna, sub forma de vite sau oi, care trebuie sa compenseze pierderea unei forte de munca in cadrul familei. De multe ori, barbatul care isi recompenseaza socrii pentru pierdere, ajunge in imposibilitatea de a-si sustine proaspat intemeiata familie. O varianta a terapiei de cuplu moderne care se poarta in cadrul societatilor avansate a fost dezvoltata pe continentul african si are avantajul ca este mai putin costisitoare, fiind in acelasi timp mai …personala. Si asta deoarece problemele de cuplu sunt discutate si rezolvate cu ambele familii ale sotilor si cateodata cu intreg satul. Astfel, toata lumea se simte utila pentru ca participa la salvarea unei casatorii.

Ca si in alte tari musulmane, o nunta traditionala marocana dureaza de la patru pana la sapte zile. In ziua nuntii, mireasa trebuie sa treaca printr-un ceremonial de purificare care implica baia cu lapte inaintea ritualului pictarii cu henna, denumit beberiska, care se executa pe maini si pe picioare. Dupa ce juramintele au fost rostite si inainte ca mireasa sa devina stapana noului camin, ea trebuie sa inconjoare casa de trei ori.

In Africa de Sud, cele 12 simboluri ale vietii au fost inglobate si in ceremonialul de nunta. Acestea sunt: vinul, faina, piperul, sarea, ierburile aromate, oala, lingura, matura, mierea, lancea, scutul si o copie a bibliei sau a coranului. Fiecare dintre ele reprezinta un aspect diferit al dragostei si al puterii care uneste cele doua familii. Pentru a marca inceputul unei noi vieti impreuna, familiile celor doi proaspat casatoriti aduc din caminele lor foc, pe care il aprind in noua casa.

Asia

Fara indoiala, pentru multi dintre noi Orientul isi pastreaza inca alura misterioasa, dar in acelasi timp romantica, pe care am simtit-o in lecturile noastre din adolescenta sau in cazul celor mai norocosi, in calatoriile pe continentul estic. Insa cand este vorba despre ceremoniile de casatorie, diversitatea culturilor asiatice, traditiilor si religiilor face ca nuntile sa se transforme in veritabile spectacole multiculturale.

In Japonia, culoarea dragostei este purpuriul, fiind exprimata din plin prin intermediul kimono-urilor de matase, decorate cu motive florale pe care miresele le poarta dupa depunerea juramintelor. Trusoul de nunta al unei mirese japoneze este compus din mai multe tinute, pe care le va schimba in functie de momentul ceremoniei. Un aspect intalnit numai la miresele din Tara Soarelui Rasare este machiajul deosebit de elaborat, executat din cap pana in picioare in culoarea alb, o declaratie a statutului de domnisoara fata de zei. In timpul ceremoniei religioase rochia este alba, in vreme ce mirele va purta un costum traditional negru. Inainte de petrecere, mireasa va schimba rochia alba pe una in nuante mult mai vii, care sa descrie bucuria momentului. In timpul depunerii juramintelor, cele doua familii vor sta fata in fata, urmand ca la terminarea ceremoniei, tatii sa isi prezinte membrii propriei familii. Una dintre piesele de rezistenta ale ritualului de nunta japonez, la propriu, este consumarea celor noua cupe de sake, dupa care cuplul este considerat unit.

Dulciurile, ouale si banii sunt temele centrale ale unei nunti traditionale indiene. Acestea simbolizeaza o viata fericita, fertilitate si prosperitate. O ceremonie hindu traditionala include ritualuri speciale de alungare a spiritelor rele. Miresele indiene poarta in ziua nuntii sari (rochia traditionala indiana) in culoarea rosu sau roz, impodobindu-se cu cat mai multe bijuterii. Tatuajele cu henna, o forma de arta locala, nu au fost inca date uitarii. Ca atare, in ajunul nuntii, dupa un ceremonial traditional de purificare, viitoarei mirease i se vor picta mainile si picioarele cu henna, respectand anumite motive traditionale.

Rosu este tema centrala a unei nunti traditionale chinezesti. Culoarea simbolizeaza dragostea, veselia, prosperitatea si este folosita din plin in cadrul unei nunti chinezesti: casele mirilor sunt decorate in rosu, invitatiile sunt rosii, cutiile de cadouri asemenea. Chiar si plicurile in care se inmaneaza cadoul de nunta sub forma de bani poarta culoarea dragostei. Inainte de nunta, mireasa se poate izola impreuna cu cele mai bune prietene, obicei care se aseamana intrucatva cu o petrecere a burlacelor, insa semnificatia este una mai dramatica: miresei i se ofera un ragaz pentru a deplange despartirea de prieteni si familie. Ziua nuntii nu este aleasa intamplator in China, ea trebuie sa corespunda unor semne astrologice astfel incat sa se desfasoare sub auspicii bune. Ceremonia va incepe intotdeauna la jumatatea orei, astfel incat, odata juramintele depuse, noua pereche sa isi inceapa viata in comun in momentul in care limbile ceasului vor urca de la jumatate catre fix, in loc sa coboare de la fix catre jumatate.

America de Nord

Si America de Nord se poate mandri cu o varietate de obiceiuri si traditii, in mare parte ca urmare a influentelor europene. Traditiile de nunta mexicane stau sub semnul cultural al Spaniei si Frantei, insa pe langa aceste influente de data oarecum recenta, in obiceiurile de nunta inca se mai regasesc ecouri ale culturilor stravechi, care merg pana la civilizatiile precolumbiene. Aici, mirii sunt uniti cu ajutorul unui rozariu in timpul ceremoniei, si tot atunci mirele trebuie sa ofere sotiei sale 13 monede din aur pentru a-i garanta acesteia suportul material in noua viata de cuplu. La receptia de nunta, invitatii trebuie sa formeze o figura in forma de inima in jurul cuplului, in timp ce acesta va dansa primul dans ca sot si sotie.

Traditiile canadiene au fost influentate invariabil atat de cele englezesti, cat si cele frantuzesti, reusind insa sa realizeze un melanj reusit intre cele doua culturi europene.

La capitolul influente, Statele Unite se prezinta cel mai bine, intrucat oamenii ajunsi aici din toate colturile lumii au adus cu ei si cultura in sanul carora s-au dezvoltat. Tocmai partea de istorie recenta face ca in aceasta tara obiceiurile de nunta sa fie foarte flexibile, prin urmare, oricat de ciudat este scenariul unei nunti, aici este realizabil. In ultimii ani, la mare moda sunt nuntile intime, care se desfasora in gradina din spatele casei. Traditiile nu reprezinta o trasatura comuna, in mare parte si din cauza faptului ca aici insusi cuvantul "traditie" poate comporta o multime de acceptiuni. Prin urmare, ingaduinta cu care este privita desfasurarea ceremoniilor de casatorie, le permite viitorilor soti sa isi elaboreze propriul scenariu al nuntii, fara a fi conditionati in vreun fel. In vreme ce in alte colturi ale lumii ceremonialul religios al uniunii are un caracter sacru, in Statele Unite perechile au libertatea de a-si scrie singure juramintele prin intermediul carora isi declara dragostea si angajamentul unul fata de celalalt cu propriile lor cuvinte, exprimandu-si sentimentele intr-un mod unic.

America de sud

In continentul sudic, influentele europene si in mod deosebit cele spaniole se resimt mai puternic decat in oricare parte a lumii, exceptand, bineinteles, Europa. Aspectul religios al nuntilor este deosebit de important si este tratat cu toata consideratia de catre familiile inca ancorate intr-un spirit mai degraba traditional, decat modernist. In Argentina, domnisoarele sau cavalerii de onoare nu au facut niciodata parte din ceremonialul de nunta. Mama mirelui si tatal miresei sunt cei care escorteaza cuplul la biserica si tot ei sunt cei care stau langa acestia in timpul oficierii ceremoniei. O alta traditie locala este ca inelele sa fie schimbate in timpul logodnei si nu in timpul depunerii juramintelor. Conceptul de familie joaca un rol important in viata sociala a Venezuelei, de aceea pretendentul trebuie sa ceara intai tatalui permisiunea de a-i cere fiica in casatorie. In timpul ceremoniei oficiale cele doua familii vor schimba 13 monede din aur, ca un simbol al prosperitatii si al norocului. O alta traditie este ca proaspetii casatoriti sa fuga de la propria petrecere de nunta fara sa anunte pe nimeni, pentru ca norocul sa binecuvanteze uniunea.

Europa

In ceea ce priveste traditiile de nunta de pe "batranul continent", acestea ajung, de cele mai multe ori, sa se piarda in negura timpului. Desi conservarea si perpetuarea lor a cunoscut urcusuri si coborasuri, in ultimii ani s-a observat o revenire la bunele obiceiuri de altadata. Ca si in alte zone ale lumii, traditiile de nunta au rolul de a invoca viata indelungata, fertilitatea, fericirea si prosperitatea. In Cehia, exista obiceiul ca prietenele miresei sa sadeasca un copac in gradina casei acesteia, copac pe care il vor decora cu coji de oua colorate. Credinta spune ca mireasa va trai la fel de mult ca si copacul. Printre obiceiurile referitoare la fertilitate este acela ca un copil sa fie intins in patul viitorului cuplu. Dupa ceremonie, noua familie va sparge farfurii pentru ca numarul de cioburi sa prevesteasca succesul mariajului: cu cat acestea vor fi mai multe cu atat fericirea va fi mai mare.

In Ungaria, miresele poarta coafuri elaborate in care ascund boabe de grau, un simbol al fertilitatii, pentru a asigura sanatatea copiilor care vor intregi familia. Acelasi rol il are si un ou ascuns in timpul ceremoniei si spart ulterior. In Polonia, o variatie pe tema fertilitatii este intampinarea tinerilor casatoriti de catre parintii lor cu vin si cu paine a carei coaja va fi acoperita de sare. Painea este simbolul indestularii materiale, in vreme ce prezenta sarii le aminteste tinerilor ca viata poate fi si grea uneori, iar vinul este urarea de sanatate si fericire. O tanara mireasa bulgaroaica va arunca peste cap inainte de nunta o farfurie in care se vor afla faina, oua si monede. Daca farfuria se sparge inseamna ca norocul va proteja noua familie. Este, de asemenea, si un semn al fericirii viitoare daca mirele si mireasa pasesc in biserica prima data cu piciorul drept. La inceputul petrecerii, mama miresei va arunca flori in drumul tinerilor casatoriti pentru a le asigura sanatatea, fericirea si puritatea, in vreme ce mama mirelui le va oferi prajituri cu miere pentru ca mariajul sa fie lung si "dulce". In Croatia exista obiceiul ca dupa ceremonie toti invitatii sa inconjoare o fantana de trei ori, simbol referitor la Sfanta Treime, dupa care fiecare trebuie sa arunce cate un mar in fantana, pentru a asigura fertilitatea cuplului.

Una dintre vechile traditii europene care sunt inca respectate si astazi este aceea de a oferi un inel de logodna ca o dovada a bunelor intentii fata de domnisoara curtata. Radacinile traditiei se pierd in negura timpului, insa in anul 860 e.n., Papa Nicolae I a declarat ca nu este de ajuns oferirea unui inel pentru a incheia un angajament de casatorie, ci este necesar ca acesta sa fie din aur, ca o dovada a suportului financiar pe care barbatul il va oferi viitoarei sotii. In 1477, regele Maximilian i-a daruit logodnicei sale, Maria de Burgundia un inel de logodna din aur, impodobit cu un diamant. Se spune ca inca de atunci, diamantele au devenit cele mai bune prietene ale unei femei. Un alt obicei popular in aproape toata lumea, este taierea tortului de nunta, insa putini stiu ca radacinile lui se intind pana in primul secol i.e.n., si a pornit din Italia, unde se obisnuia ca o prajitura sau o paine sa fie rupta deasupra capului viitoarei mirese pentru ca aceasta sa fie fertila.

Facts

De ce se atarna conserve de masina?
Traditia vest-europeana de a lega cutii de conserve in spatele masinii care ii transporta pe proaspetii casatoriti isi are originile in perioada dinastiei Tudor din Anglia. Dupa ce mirele si mireasa urcau in caleasca, invitatii se descaltau si aruncau cu pantofii in aceasta, in credinta ca fiecare lovitura reusita va aduce proaspatului cuplu mult noroc. Cum in zilele prezente nu este o idee prea buna sa lovesti o masina pentru simplul fapt ca pagubele ar putea deveni serioase, si cum nici invitatii desculti nu reprezinta o imagine prea vesela, nuntasii s-au aratat mai practici, limitandu-se la legarea unor inofensive cutii de conserve de spatele masinii.

De ce poarta ghinion ca mirele sa vada mireasa inainte de biserica?
Timp de sute de ani, casatoriile aranjate intre tati si familia mirelui, au reprezentat o reala sursa de emotii pentru ambele parti. Insa pentru a se asigura ca viitorul sot, ales cu grija, nu va da inapoi in fata altarului, uimit de “frumusetea” miresei sale, tatal miresei se asigura ca un val plasat strategic va duce angajamentul la implinire. De aici a pornit credinta ca aduce ghinion ca mirele sa vada mireasa inaintea nuntii, insa nu este foarte clar cine era ghinionistul.

De ce se poarta inelul pe al treilea deget al mainii, denumit dupa aceasta traditie, inelar?
Asezarea verighetei pe al treilea deget al mainii stangi are la origine o credinta din Egiptul antic, conform careia vena dragostei stabilea o legatura directa intre inima si cel de-al treilea deget al mainii stangi. Un inel asezat pe acel deget era cel mai potrivi simbol al dragostei eterne.

De unde vine moda rochiei albe?
Traditia rochiei albe nu este chiar atat de veche pe cat pare si se pare ca va iesi cam sifonata din secolul XXI, atata vreme cat tot mai multe mirese aleg sa poarte o alta culoare in cea mai frumoasa zi a vietii lor.
Regina Victoria a Angliei, care a domnit intre anii 1837 si 1901 a fost cea care a dat tonul acestei mode, atunci cand, cu ocazia casatoriei cu varul ei, Printul Albert, a imbracat o rochie alba decorata cu flori de portocal. Desi in acea perioada, epoca tabloidelor era inca departe, a fost suficient ca un model de eleganta sa faca aceasta alegere, pentru ca moda sa fie lansata si imbratisata de generatiile urmatoare de mirese.Asocierea prezenta a rochiei albe cu puritatea este de fapt o conceptie deviata si adaptata noilor canoane, deoarece in trecut albul era culoarea bucuriei, in vreme ce albastru semnifica puritatea. Inainte ca proverbiala rochie pe care o porti doar o singura data in viata sa existe, miresele se imbracau in ziua nuntii cu cea mai buna rochie pe care o aveau in dulap, chiar daca acesta era neagra.

Ceva vechi, ceva nou, ceva imprumutat, ceva albastru?
O cerinta comuna in ceea ce priveste pregatirile de nunta in Anglia este ca mireasa sa poarte in timpul ceremonialului ceva vechi, ceva nou, ceva imprumutat si ceva albastru. Acest obicei exprimat in rime se refera la o serie de credinte specific englezesti, care au fost exportate si peste ocean, cateva secole mai tarziu. Radacinile se regasesc in epoca victoriana cand, purtate in aceasta combinatie, lucrurile aveau sa aduca miresei mult noroc in noua viata in care pasea. Obiectul vechi este legatura miresei cu familia si trecutul ei, in vreme ce obiectul nou reprezinta noua viata pe care o incepea alaturi de noua familie. Obiectul imprumutat trebuia sa provina de la o femeie care deja avusese succes in mariaj si in acest mod transmitea din norocul sau si noii mirese. Culoarea albastra reprezinta o suita de trasaturi pe care orice viitoare sotie trebuia sa le aiba: credinta, loialitate si puritate.

Care este rolul cavalerului?
Traditia cavalerului de onoare se pare ca a inceput in Germania, iar inceputurile sale sunt departe de inocenta acestei “functii” din zilele moderne. Departe de a fi un moft, cavalerul era o necesitate, iar rolul sau in cadrul alaiului era foarte bine conturat. Daca din diferite motive, mirele nu ajungea la o intelegere cu viitorul socru, acesta isi rapea mireasa. Cavalerul de onoare era complicele si avea rolul de a tine rudele miresei departe de cuplu, pentru a nu impiedica finalizarea ceremoniei. In comparatie cu cavalerii de onoare, rolul domnisoarelor a fost gandit in scopuri mai pasnice, insa departe de a fi inocente. Prezenta lor alaturi de mireasa in alaiul de nunta avea menirea de a scoate in evidenta, prin comparatie, frumusetea si gateala miresei, personajul care se bucura de cea mai multa atentie in ziua nuntii ei.

http://www.descopera.ro/cultura/3668438-traditiile-de-nunta-in-jurul-lumii

anuk · Apr 24, 2010

SENZATIONAL! Barfe, zvonuri & can-canuri !

Barfa si zvonurile se raspandesc in interiorul societatii cam ca un virus, al carui purtatori sanatosi suntem toti. Cea mai recenta descoperire in materie este insa ca, pe cat se pare, adultii barfesc la birou mai abitir ca adolescentii.

Daca nu va vine sa credeti, atunci probabil ati ratat aticolul din New York Times in care este prezentata pe larg aceasta stire, bazata pe un studiu publicat in ultimul numar de anul trecut al Revistei de Etnografie Contemporana (Journal of Contemporary Ethnography). Editorii publicatiei au renuntat la promovarea stirilor bizare din Amazon si Marile Sudului, dupa ce etnografii s-au intors de pe teren cu inregistrari ale unui ritual bastinas cu adevarat salbatic: cel al profesorilor dintr-o scoala primara Midwest balacarindu-l de mama focului (evident, in lipsa!) pe directorul institutiei de invatamant.

Aceste stiri neobisnuite despre asa-numitele "episoade de gossip" au facut obiectul unor dezbateri aprinse si de lunga durata printre antropologi si sociologi. Unii, adeptii scolii de gandire "functionalista", considera barfa drept un instrument folositor pentru intarirea regulilor sociale si mentinerea solidaritatii de grup; altii o interpreteaza drept o stradanie mai "belicoasa" a indivizilor in demersu lor egoist de a-si urmari propriile interese.

Dar realitatea este ca ambele scoli de gandire au petrecut mai mult timp teoretizand decat observandu-i pe barfitori in habitatul lor natural, pana acum, graficele stiintelor sociale bazandu-se preponderent pe cele cateva conversatii inregistrate pe santiere sau in cantinele din scolile medii americane.

Primele studii in materie au aratat ca odata ce cineva face un comentariu negativ despre o persoana care nu este de fata, conversatia va deveni rapid "marsava" in cazul in care nimeni nu sare imediat in apararea "tintei"; altminteri, printre adulti si pusti deopotriva, insultele vor curge "garla", din cauza existentei unei mari presiuni sociale exercitate asupra indivizilor de a fi de acord unii cu altii. Cascada de insulte inregistrata in primul studiu realizat in cantina scolii medii de Donna Eder si Janet Lynne Enke de la Universitatea Indiana, a implicat un grup de fete de clasa a 8-a care-si barfeau o colega supraponderala, al carui piept a fost taxat "la unison" ca fiind mult prea generos pentru varsta ei.

De aceasta data, noul studiu a descoperit ca desi barfa adultilor la locul de munca are aceeasi tendinta de a fi negativa, insultele sunt totusi mai subtile si mai elaborate (mai precis, nimeni n-a fost "gratulat" cu sintagma "vaca grasa", ca in cazul elevelor de liceu), iar conversatiile mult mai putin previzibile, a comentat Tim Hallett, sociolog la Indiana University (Dr. Hallett a condus acest studiu impreuna cu Dr. Eder si Brent Harger de la Albright College).

"Barfa de birou poate fi o forma de razboi al reputatiilor. Seamana cu gluma familiara sau neprotocolara, dar este mai bogata si mult mai elaborata. Are mai multe straturi pentru ca oamenii practica nesinceritatea si eschivarea. Adultii sunt mai precauti, constienti fiind de faptul ca-si pot pierde nu numai un prieten, ci chiar si slujba", a explicat Hallet.

Sub protectia anonimatului

Pe parcursul celor doi ani in care a studiat dinamicile de grup de la scoala elementara din Midwestern, unde i s-a permis accesul cu conditia sa pastreze anonimatul dascalilor implicati, Dr. Hallett a remarcat totusi ca acestia s-au simtit atat de confortabil in prezenta lui si a camerei de filmat incat n-au avut nicio retinere in a-si insulta liber sefii pe parcusul interviurilor individuale. Altfel au stat totusi lucrurile in cadrul intalnirile formale de grup, unde profesorii erau constienti ca unul dintre ei i-ar putea raporta directorului insultele, fiind in consecinta mai discreti.

In acest caz, in loc sa critice direct, profesorii s-au lansat in comentarii sarcastice menite a testa apele, unii dintre ei dovedindu-se adevarati "maestri" in colportarea barfelor. La o intalnire, dupa ce cineva s-a plans de un elev care obisnuia sa vina la scoala cu parul "coafat" cu coarne, grupul de profesori a inceput sa dea vina lipsei de disciplina pe adjunctul directorului. Comentariile s-au "inflamat" devenind extrem de rautacioase pana cand unul dintre ei, aliat al adjunctului, a intervenit aplanand situatia. La inceput, profesorul a intrerupt atacul intreband care este numele elevului cu coarne, si acest lucru a deturnat barfa in directia dificultatilor scolare ale acestuia si a comportamentului lui excentric. Apoi, printr-o adevarata lovitura de maestru, profesorul respectiv a reusit sa schimbe total tema discutiei, amintindu-le tuturor de o problema disciplinara diferita atribuita unui personaj la fel de "nepopular": directorul insusi, care a devenit prompt tinta comentariilor furioase ale corpului profesoral.

Evident, pe masura ce oamenii au inceput sa-si "verse" nemultimirile suscitate de seful cel mare, atmosfera s-a otravit semnificativ. La randul lui, directorul la urechile caruia nu aveau cum sa nu ajunga unele zvonuri, a fost si el deranjat ca autoritatea ii este stirbita si a trecut la represalii; in cele din urma, si profesorii si administratorii si-au dat demisia, iar situatia scolara a elevilor a avut de suferit. "Barfa a servit la consolidarea solidaritatii printre profesori, dar in acest caz a fost deopotriva o forma de razboi care a afectat pe totata lumea", a conchis Hallett.

Dar barfa nu este doar o arma foarte eficienta: adeseori are chiar mai multa "greutate" decat realitatea faptelor. A demonstrat-o studiul realizat de echipa condusa de Ralf Sommerfeld de la prestigiosul Max Planck Institute din Germania. Pusi in situatia de a-si forma o parere despre un individ anume, 44% dintre "cobai" (un grup de 126 studenti) si-a schimbat parearea despre acesta sub influenta barfei, chiar si atunci cand cele auzite intrau in contradictie cu ceea ce ei vazusera cu proprii lor ochi.

Si asta nu e totul. Potrivit studiului, barfele nu ar influenta numai parerea oamenilor despre personajele din lumea spectacolului, inducand si opinii si comportamente in viata de zi cu zi. "Cercetarile recente au evidentiat ca, de exemplu, doua persoane din trei considera barfele drept o sursa de a invata lucruri noi: nu conteaza daca zvonurile respective se dovedesc in final a fi false. Ele devin oricum realitate", a explicat psihologul german Ralf Sommerfeld, seful echipei de cercetare.

Daca lucrurile stau intr-adevar asa, barfa ar cam trebui sa ne dea fiori. Desigur nu toate barfele sunt false, doar buna parte din ele, dar lucrul considerat de specialistii in domeniu surprinzator este lipsa totala de spirit critic de care dam dovada atunci cand auzim anumite povesti aberante, si mai ales disponibilitatea inconstienta de a continua sa transmitem si celor din jur lucruri in care nici macar noi nu credem.

De la greci vine barfa

Realitatea este ca, din Grecia Antica si pana in prezent, nimeni nu a reusit sa se salveze de barfe, bune sau rele cum vor fi fost ele. Si daca tot paternitatea barfei ii este oficial atribuita lui Socrate, nu-i de mirare ca unii cred ca fara barfa nici macar n-am fi evoluat. Cel putin asa spun studiile realizate de cercetatorii americani, care in 2008 au descoperit ca obiceiul de a barfi dateaza din "noaptea timpurilor", fiind cel mai probabil unul dintre motoarele care au facut creierul uman sa evolueze.

Explicatia? Daca barbatii au putut dintotdeauna sa se bazeze pe muschi, femeile au ripostat si ele cum au putut: cu primele grupuri sociale, bazate pe cooperare si mai ales, pe forme de comunicare foarte intensa. Limbajul, sustine Nicole Hess de la University of California din Santa Barbara, s-a nascut ca forma de aparare inteligenta impotriva fortei brute, iar barfa a fost arma pentru crearea sau distrugerea statutului indivizilor, modeland forme ale puterii in continua schimbare.

De altfel, barfele si zvonurile sunt expresia unor temeri si dorinte inconstiente, sustin unii."Mai curand decat de intentii rele, ele sunt de multe ori stimulate de dorinta celui care le spune de a se arata fosrte familiar cu persoana care face obiectul curiozitatii", explica psihologul italian Sergio Benvenuto, psiholog in cadrul Consiliului National pentru Studii Stiintifice (CNR) din Italia. In fapt, precizeaza el, "motorul" barfelor este o dorinta nerecunoscuta ca atare, majoritatea povestilor puse in circulatie servind la a atribui altora opinii si sentimente pe care nu avem curajul sa le declaram in mod deschis, pentru ca din diferite motive le consideram reprobabile, explica psihologul.

In plus, caracteristica epocii nostre este ca informatiile se propaga tot mai rapid, creand in scurt timp, din nimic, adevarate legende (vezi, de exemplu, viralele de pe internet). In anii '40, doi psihologi americani, G. W. Allport si L. J. Postman, au observat ca mecanismul care genereaza zvonurile este in totalitate asemanator cu cel al memoriei. "Trecerea unei informatii initiale de la o persoana la alta echivaleaza cu procesul memoriei. Zvonul reprezinta deformarea unei stiri, cauzata de trecerea lui din gura in gura. Tocmai ca o amintire este rezultatul perceptiei initiale care, in decursul timpului, a fost filtrata, modificata sau deformata in totalitate", explica Benvenuto, precizand ca aceste studii confirma si aprofundeaza o viziune care dateaza din antichitate, de la greci, cei care credeau ca in spatele oricarui mit s-ar afla un "sambure" de adevar istoric.

Oricine poate deveni subiect de barfa, nu doar personajele faimoase: este suficient ca persoana barfita sa fie considerata importanta de cel care vorbeste despre ea. In acest sens, studiile realizate in scolile americane arata ca cei care intra cel mai adesea in colimatorul barfitorilor sunt liderii grupurilor in timp ce, in general, aceia care pun barfele in circulatie fac parte din categoria "arivistilor", adica a celor care incearca sa stea cat mai aproape de "seful bandei" pentru a urca in ierarhia sociala. Si nu este vorba despre un mecanism apanaj al adolescentilor, dimpotriva.

Restul e tacere

Si daca lumea spectacolului reprezinta tinta preferata a barfitorilor, astazi preocuparea pentru starea de sanatate a asa-ziselor vip-uri este depasita doar de interesul maniacal pentru viata sentimentala si gusturile in materie de sex ale acestora. Dar actorii, cantaretii si oamenii de televiziune, crede Sergio Benvenuto, fac parte dintr-un cerc special unde barfa se naste si se alimenteaza cu un element in plus: "Pentru asa-numitele vip-uri, barfa este o confirmare sigura a celebritatii. Tacerea le starneste mult mai multa frica"..

Sunt la ordinea zilei "indiscretiile" soferilor, chelnerilor si ale baby sitter-elor care povestesc presei fapte din viata de zi cu zi a familiilor pentru care lucreaza. "Cel mai adesea barfele cele mai suculente privesc aspecte de natura sexuala pentru ca suntem toti impinsi de un impuls voyeurist, care are radacini extrem de vechi. Sa stim desfasoara si o importanta functiune sociala: inscrierea cuiva in reteaua de relatii din jurul nostru".

In ultima instanta, in barfa sunt implicate doua aspecte-cheie ale psihicului, autostima si narcisismul, iar a vorbi rau de alta persoana nu este decat un mod indirect de a vorbi de bine despre sine, considera Massimo Di Giannantonio, psiholog la Universitatea Gabriele d'Annunzio din Chieti, Italia. In opinia acestuia, tocmai din acest motiv obiectul preferat al barfei sunt persoane de aceeasi varsta si sex cu fiecare "colportor" in parte; lucru demonstrat de altfel si de studiile antropologului Jerome Barkow de la Dalhousie University din Canada.

Surprinzator sau nu, a barfi nici macar nu este o chestiune de slabiciune sau de mediocritate. Potrivit unei analize realizata pentru revista Personal Relationships de profesoara Jennifer Bosson de la Universitatea Tampa, Florida, barfa te ajuta sa relationezi cu necunoscutii si-ti intareste legaturile cu prietenii. Bosson a descoperit acest fapt aratand unui grup foarte eterogen de persoane fimari cu conversatii private intre doua persoane. Concluzia? Necunoscutii solidarizeaza mult mai rapid cand se pune problema sa dea o judecata negativa legata de cineva care nu este de fata. Si iata ca astfel ne intoarcem la inceputurile fiintei umane: barfa, sustine psihologul Roy Baumeister de la Florida State University, ajuta la trasarea granitelor intre cei care fac parte dintr-un clan si «outsideri» si la intelegerea regulilor de convietuire.

Revenind la mituri, daca multi cred ca femeile sunt cele mai barfitoare, in realitate, spune Di Giannantonio, evolutia a condus la un soi de "scor egal", echilibru si nivelare. Asa se face ca, in prezent, femei sau barbati, toti practicam barfitul in egala masura, doar temele pot fi diferite: sexul "slab" se pare ca s-ar concentra mai mult asupra celor legate de sexualitate si moda, in timp ce barbatii pe cele legate de bani si putere.

Desigur, in satul global al secolului XXI, tintele preferate sunt tot mai mult asa-numitele "vedete", spun specialistii: de la cele de calibru mic, lipsite de consistenta, aparute meteoric la televizor, pana la starurile de la Hollywood si la super-bogati.

Punct si de la capat

Cercetarile facute de psihologi si psihopedagogi au mai aratat si ca, in mass-media, la fiecare 11 minute este lansata o barfa, la fiecare 15 minute are loc o asa-zisa dezvaluire amoroasa si in general, la fiecare 23 de minute un scandal in centrul caruia se afla o persoana publica.

Care este diferenta fundamentala intre o barfa si o stire? Barfa este in esenta inutila, nu transmite nimic important sau vital, nimic care sa merite tinut minte. A fi la curent cu o barfa cel mai probabil nu-ti va aduce vreun avantaj, in afara unui eventual subiect de discutie.

Nu exista niciun eveniment normal intr-o barfa pe care o citim intr-un tabloid: orice lucru este scandalos, de neconceput, nemaiauzit. Apoi, o barfa este desigur secreta, chiar daca a fost anuntata intr-o conferinta de presa. Daca vedeta X s-a casatorit la biserica este cu siguranta un lucru exceptional ca n-a facut-o la primarie; daca din intamplare a facut-o doar la primarie, este exceptional ca n-a facut-o la biserica. De asemenea, daca rochia de mireasa a fost alba este vorba despre o alegere bizara, la fel de demna de comentat ar fi fost insa si rosie, galbena, ce sa mai vorbim de violet.

Ca atare, in publicatiile dedicate barfelor mondene, redactorii trebuie sa se dedea unor sofisticate contorsionari lexicale pentru a reusi sa descrie pe un ton exceptional o intamplare cat se poate de banala; la fel de adevarat este si ca, de cele mai multe ori, ajunge si daca fraza/propozitia este scrisa cu litere de-o schioapa si cu semnul exclamarii la final.

anuk · Apr 25, 2010

Amazon: fluviul-rege al lumii.

Un curs de apa ce aduna ploile ce cad pe o jumatate de continent. O intindere uriasa de pamant, strabatuta de nenumarate rauri si acoperita de paduri. Cinci milioane de kmp de jungla, unde s-a adunat o treime din tot ceea ce vietuieste pe Pamant. Amazonia: raiul biodiversitatii si "iadul verde", unde fiecare zi petrecuta inseamna nenumarate pericole si nenumarate descoperiri.

"Vazut" pe o harta, asa cum l-am vazut cei mai multi dintre noi, apare ca o linie albastra serpuita care, chiar daca e mai lata si mai lunga decat alte linii albastre serpuite, tot nu ne impresioneaza cine stie ce. Dar daca l-am vedea cu adevarat…

Intreaga jumatate nordica a marelui continent sudamerican isi varsa apele in acest fluviu. Potopul care se revarsa in fiecare an, in anotimpul ploilor, asupra padurilor tropicale, arunca in Amazon enorme cantitati de apa, astfel incat fluviul cel mare cara el singur o cincime din apa dulce care se varsa in ocean la scara intregii planete.

Bazinul Amazonului - aria de pe care isi aduna apele, prin intermediul afluentilor sai - este cel mai mare bazin hidrologic din lume: 7 milioane kmp.

Nici un epitet nu e destul de expresiv pentru a descrie acest curs de apa din punct de vedere al marimii sale, pentru a ne da o ideea precisa asupra dimensiunilor lui. Imens, enorm, urias, gigantic, colosal… toate sunt marunte, sterse, aproape insignifiante cand e vorba despre Amazon. Va trebui sa le folosim pe acestea, caci nu am inventat inca altele, dar sunt mult, mult prea sarace.

Poate cifrele ne vor fi de mai mare ajutor pentru a intelege cum este Amazonul. In punctul sau cel mai lat, masoara 10-11 km de la un mal la celalalt, distanta care ajunge la 40 km in anotimpul ploios. Un fluviu lat de 40 km! (Distanta dintre Constanta si Neptun…) Iar la gura de varsare, trecerea apelor fluviului in Oceanul Atlantic se face printr-un estuar imens: 325 km latime.

Marile nave oceanice pot naviga in sus pe fluviu pana in orasul brazilian Manaus, asezat la 1.500 km in amonte de gura de varsare. Vasele mai mici pot urca inca si mai sus, pana la Iquitos (Peru), situat la 3.600 km departare de ocean.

Din perspectiva unor asemenea dimensiuni colosale, pana si cuvantul "fluviu" pare nepotrivit pentru Amazon: el e mai degraba o mare curgatoare.

Cea mai bogata padure a lumii
Dar fluviul nu poate fi despartit de ceea ce il inconjoara, caci tocmai ceea ce il inconjoara i-a facut faima: in bazinul Amazonului se intinde unul dintre cele mai extraordinare ecosisteme ale planetei, coplesitor atat prin intindere, cat si prin fantastica bogatie de specii carora le este casa. Desi descoperit de europeni de o jumatate de mileniu, explorarea lui e departe de a se fi incheiat, iar misterele nu i-au fost toate dezvaluite: orice calatorie poate aduce noi revelatii si noi aventuri.

Amazonia - regiunea din care fluviul, prin afluentii sai, isi aduna apele - se intinde pe o enorma suprafata de 7 milioane de kmp, din care 5,5 milioane sunt acoperiti de padurea tropicala umeda - selva.

Noua tari impart acesta bogatie: Brazilia (care detine 60% din padurea amazoniana), Peru (13%), Columbia, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Surinam, Guyana si Guiana Franceza.

Amazonul, afluentii sai si padurea amazoniana adapostesc o treime dintre speciile de vietuitoare ale lumii. Din totalul suprafetelor acoperite de jungla de pe glob, padurea amazoniana cuprinde jumatate. E cea mai mare si mai bogata in specii dintre padurile tropicale ale lumii intregi.

Peste 3000 de specii de pesti au fost descoperite pana in prezent si, bazandu-se pe faptul ca aproape in fiecare an sunt descrise noi specii, unii specialisti estimeaza ca Amazonul ar putea gazdui peste 5000 de specii.

Printre acestia, se afla arapaima, cel mai mare dintre pestii de apa dulce ai lumii; au fost pescuite exemplare care atingeau 3 m lungime si greutatea de 200 kg. Dar nu numai marimea conteaza: pestii primejdiosi ai Amazonului sunt mult mai modesti ca dimensiuni. Exemplu clasic: piranha ("cei feroce", dupa cum ii descrie toata literatura de calatorie.) Nu toate speciile de piranha traiesc in carduri, si unele se hranesc doar cu pesti; totusi, anumiti piranha pot deveni cu adevarat periculosi pentru om, mai ales atunci cand se aduna in numar mare.

Ocazional, in Amazon se pot intalni si rechini: rechinul-taur (Carcharhinus leucas) e in stare sa urce pe fluviu pana la distante de mii de km in interiorul continentului, gratie tolerantei sale mari la schimbarile de salinitate ale apei.

Daca pestii nu va sunt de ajuns, in categoria creaturilor fascinante (si primejdioase) ce traiesc in apele Amazonului se afla si reptile: caimanii - niste rude ceva mai mici, dar la fel de periculoase, ale crocodililor -, si anaconda, unul dintre cei mai mari serpi, putand ajunge deseori la 5-6 metri lungime.

Una peste alta, apele Amazonului sunt primejdioase. Intamplarile palpitante si dramatice sunt aici la indemana oricui dar, daca vrei sa ajungi sa-ti si povestesti aventurile, trebuie sa fii cu ochii-n patru si sa-si folosesti cunostintele si bunul simt.

Pentru europeni, cel putin, o calatorie amazoniana inseamna descoperirea unei vegetatii si a unei faune complet noi, straine si uluitoare. Nimic din ceea ce traieste acolo nu pare sa semene cu ceea ce poti vedea pe Batranul Continent. Explicatii exista, bineinteles; lunga istorie geologica a Terrei, in cursul careia continentele s-au separat unul de altul in urma cu sute de milioane de ani, a determinat dezvoltarea unor vietuitoare diferite. In primul rand, e coplesitoare diversitatea formelor de viata existente aici. Daca pentru primii exploratori ai Amazonului erau fascinante plantele si animalele insele, pentru cercetatorii moderni sunt impresionante in primul rand bogatia faunistica si vegetala a ecosistemului amazonian si dinamica sa caracteristica.

Dar, pentru cei care calatoresc acolo pur si simplu din dorinta de a vedea fluviul si padurea ce-l inconjoara, impresiile sunt foarte asemanatoare cu cele pe care, pesemne, le-au incercat primii exploratori europeni: uimire nemarginita la vederea serpilor uriasi, a caimanilor cu dinti amenintatori, a pestilor enormi, a zecilor de feluri de pasari colorate, a copacilor gigantici sprijiniti de radacini ca niste contraforturi, a speciilor de mamifere cu totul deosebite de ceea ce cunosteau ei "de acasa".

Aici exista rozatoare de 50 de kg - capibara sau ronsoco -, placide animale cu blana cafenie, adastand in mici turme, in apa sau pe mal. Aici traiesc, in apa dulce a fluviului, delfini - da, delfini de apa dulce - numiti boto (Inia geoffrensis), iar malurile fluviului sunt pline de legende stravechi despre aceste vietati care, noaptea, se transforma in tineri chipesi care seduc fetele intalnite, iar la ivirea zorilor se arunca in apa, prefacandu-se iarasi in delfini.

In ciuda a nenumarate expeditii si a multelor studii realizate, padurea tropicala amazoniana e inca plina de taine: faptul ca in fiecare an se descopera specii noi de vietuitoare ii face pe savanti sa se intrebe: oare cate specii vor fi existand, de fapt, in acest fantastic ecosistem? Abia in ultimii ani, de pilda, a inceput sa fie explorata sistematic o parte ce ramasese multa vreme inaccesibila cercetatorilor: coronamentul copacilor inalti care, in structura stratificata a padurii, alcatuieste patura cea mai departata de sol. Ajutati de dirijabile, macarale cu brate enorme, poduri suspendate de la un arbore la altul, oamenii de stiinta au inceput sa cerceteze frunzisul arborilor inalti de 60, 80 sau 100 de metri - uriasii junglei - si au fost uluiti. O noua lume s-a deschis privirii celor ce s-au aventurat pana acolo, un univers populat cu vietuitoare necunoscute pana atunci si care traiesc numai acolo. Cercetarile de zoologie si botanica au devenit ele insele un sport extrem, implicand zborul si catararea la zeci de metri deasupra pamantului, in cautarea unor noi forme de viata.

Popoarele junglei
Dar, oricat ar parea de primejdios acest teritoriu, oricat de mult ar parea el un taram al creaturilor salbatice, in aceasta tulburator de vasta padure care se intinde de-a lungul Amazonului si al marilor sai afluenti au locuit dintotdeauna oameni.

Iar oamenii Amazoniei, spun cercetatorii, si-au avut, in preistorie, rolul lor important in edificarea societatilor agrare care au trait in America de Sud in epoca precolumbiana. Totusi, in padurea amazoniana au mai ramas populatii care nu practica agricultura si cresterea animalelor ca principal mod de a-si procura cele necesare traiului, ci se hranesc, in mare masura, din ceea ce le ofera, generos, jungla, cel mult cultivand, pe suprafete foarte mici, cateva plante - doar atat cat consuma.

Membrii multor triburi amazoniene au avut multa vreme, o imagine de razboinici sangerosi, fiind categorisiti printre primejdiile pe care trebuiau sa le infrunte cei ce explorau jungla sud-americana. Vanatorii de capete ai tribului Shuar, sagetile otravite ale indigenilor Korubo, legende despre canibalism - cultura populara e plina de povesti de groaza despre populatiile care locuiesc in satele ascunse in jungla Amazoniei.

Multe dintre aceste povesti reprezinta exagerari si denaturari sau interpretari gresite ale unor fapte; cu siguranta, acesti bastinasi nu erau mai violenti decat cuceritorii spanioli si portughezi care au invadat America de Sud si au incercat, veacuri in sir, sa le impuna indigenilor o cultura straina.

Ceea ce i-a fascinat pe oamenii de stiinta, stimuland cercetarile in acest domeniu si atragand atentia lumii asupra acestor populatii este extrema lor vulnerabilitate, faptul ca in epoca moderna, confruntati cu impactul civilizatiei de tip occidental, ei isi pierd treptat cultura proprie, disparand, pur si simplu…

Contactele cu reprezentantii unor lumi straine - la inceput soldati, apoi misionari, apoi reprezentanti ai autoritatilor, apoi mineri, mai recent antropologi, jurnalisti si turisti, au determinat schimbari profunde in modul de trai al acestor oameni. Multe triburi au fost decimate in urma acestor contacte, mai ales datorita contractarii unor boli aduse de acesti straini, boli impotriva carora indigenii nu aveau imunitate. Mai exista inca in jungla triburi ce locuiesc in zone izolate, greu accesibile, si acestia isi pastreaza inca, in mare masura, felul de viata traditional, dar acestea sunt tot mai putin numeroase.

Multi dintre membrii populatiilor locale amazoniene s-au amestecat cu locuitorii de origine europeana sau africana, iar caracteristicile lor fizionomice sunt vizibile pe chipurile locuitorilor din asezarile insirate de-a lungul Amazonului si al afluentilor sai.

Majoritatea acestor asezari sunt sate, sate ce n-ar putea fi descrise drept prospere; totusi, asa cum se intampla mereu, locuitorii s-au adaptat felului de viata impus de conditiile de aici. Pescuiesc, cultiva plante, confectioneaza tot felul de obiecte de artizanat, fac comert cu produsele indeletnicirilor lor, impletind astfel felul de viata traditional cu cel modern. Sunt obisnuiti cu calatorii straini, fie ei savanti, ziaristi ori turisti, si ii calauzesc adesea pe apele fluviului si pe cararile junglei, avertizandu-i asupra pericolelor si invatandu-i sa guste aventura fara incheieri fatale.

Asezari mari sunt foarte putine. Belem, oras-port brazilian cu 1.400.000 de locuitori e asezat in apropiere de varsarea Amazonului in Atlantic; Manaus (tot al Braziliei), port si important centru turistic (de aici pleaca o mare parte a expeditiilor in Amazonia) e situat la 1.500 km mai sus de estuar, in apropierea locului unde unul dintre cei mai mari afluenti, Rio Negro, se varsa in Amazon; Iquitos (Peru), cu 370.000 de locuitori, se afla la peste 3.000 de km departare de Atlantic, inconjurat de padurea tropicala.

Despre pericolele care ii pandesc pe oameni in jungla s-a scris mult. Prea putin tinem seama insa de pericolul pe care il reprezinta oamenii pentru jungla. Aceste paduri uriase, cu toata maretia lor coplesitoare, sunt, din ce in ce mai mult, victime ale civilizatiei. Ritmul in care se prabusesc copacii junglei sub muscatura lamelor de otel ar trebui sa ne inspaimante, chiar daca nu suntem acolo, sa vedem cum se intampla totul. Poate ar fi mai limpede si mai convingator daca mai multi oameni ar merge acolo sa vada toate acestea, sa inteleaga cum functioneaza complexele mecanisme ecologice care tin in viata acest ecosistem si sa-si dea seama, astfel, ca dincolo de cifrele statisticilor se afla o realitate.

E drept, Amazonul si jungla sa nu sunt pentru oricine, dar merita vazute. Chiar in epoca moderna a excursiilor organizate, cu ghizi experimentati, echipament performant si ambarcatiuni moderne, o calatorie in Amazonia nu e chiar o plimbare relaxanta. E nevoie de spirit de aventura si de o indarjita hotarare de a suporta "duritatile" cu care Amazonul isi intampina vizitatorii, de dragul descoperirii unor lucruri pe care putini oameni, in afara de localnici, le-au vazut.

Povestile, surprizele si suferintele Amazoniei
Pororoca este denumirea unui fenomen care se petrece de doua ori pe an la gura de varsare a Amazonului, cand apele Oceanului Atlantic se napustesc in sus pe fluviu, formand valuri care pot atinge inaltimi de 4 m si se deplaseaza cu 15-25 km/h in sens contrar curgerii Amazonului. Surferii amatorii de senzatii tari profita de acest fenomen, desi a face surf pe pororoca e o indeletnicire foarte periculoasa, din cauza bucatilor de lemn (uneori trunchiuri intregi de copaci) si a altor resturi de care e plina apa fluviului la varsarea in ocean.

Amazonul (deja cunoscut ca fiind cel mai mare fluviu din lume ca volum de apa) "a devenit", totodata, cel mai lung curs de apa. In enciclopedii si in cartile de scoala, multa vreme, cel mai lung fluviu a fost Nilul. Dar, de curand, cercetari mai atente si masuratori mai precise au detronat fluviul african. In urma cu doi ani, Societatea Geografica din Lima (Peru), sprijinindu-se pe concluziile mai multor studii recente, a anuntat ca a fost stabilit drept origine a fluviului un punct aflat la altitudinea de 5.150, intr-o zona muntoasa din sudul Peru-ului. In acest fel, Amazonul ar fi mai lung decat Nilul cu cca. 400 km, masurand, de la izvor si pana la varsarea in Atlantic, 7.062 km.

De unde vine numele de Amazon? Ca de obicei, exista mai multe ipoteze. Exploratorul spaniol Francisco de Orellana (sec. al XVI-lea), a relatat despre conflictele cu triburile sud-americane, afirmand ca femeile indigene participa la lupte alaturi de barbati. Pentru europeni, prototipul femeii razboinice erau amazoanele din mitologia greaca, de unde numele de Raul Amazoanelor. (Dar unii istorici considera ca exploratorul s-a inselat, luand drept femei pe barbatii cu fetele vopsite si imbracati in "fuste" din fibre vegetale.) Alta ipoteza : numele provine de la un cuvant local, transcris in portugheza ca amassonas si in spaniola ca amazonas si care ar fi insemnat "distrugator de barci", referindu-se la radacinile submerse ale unor copaci, care produceau avarii ambarcatiunilor.

Peste Amazon nu exista poduri! Nu neparat din cauza latimilor mari (cu tehnologia actuala se pot construi poduri cu lungimea de mai multi kilometri), ci mai ales din cauza faptului ca fluviul este, in cea mai mare parte, inconjurat de jungla, existand foarte putine orase si drumuri.

Amazonul are peste 1000 de afluenti, 17 dintre acestia avand peste 1.000 de km lungime.

Padurea amazoniana e pe cat de grandioasa, pe atat de fragila. Suprafata ei se micsoreaza rapid, copacii fiind taiati pentru extinderea suprafetelor necesare pentru cultivarea plantelor (mai ales soia) si cresterea animalelor, constructia autostrazii trans-amazoniene, construirea hidrocentralelor, comertul cu cherestea (in mare parte ilegal).

Defrisarea distruge cu repeziciune habitatul a numeroase specii de animale. In afara de scaderea dramatica a efectivelor unor specii amazoniene, aceasta pierdere a habitatului animalelor poate avea efecte neasteptate si suparatoare asupra oamenilor, chiar pe termen scurt. In luna martie a anului 2008, orasul Belem, situat la gura de varsare a Amazonului, s-a confruntat cu o neasteptata invazie de serpi. Goniti din padurile care se restrang pe zi ce trece, serpii isi cauta adapost in orase, spre groaza locuitorilor, care traiesc cu spaima ca intr-o buna zi un sarpe ar putea aparea in baie, venind prin tevile de canalizare.

Un rai neotropical
Ca simplu iubitor de natura, poti sa te bucuri oarecum pasiv de ceea ce Amazonia iti ofera cu atata generozitate - privelisti inedite si tot felul de alte impresii interesante. Dar, daca ai o fire aventuroasa, tot aici poti avea parte din plin de provocarile si senzatiile tari pe care le cauti. In cazul acesta, ceea ce-ti trebuie tie e un program gen "survival". Vestea buna e ca exista astfel de programe speciale, centrate pe insusirea metodelor de supravietuire in jungla amazoniana. Lectiile te invata, printre altele: cum sa construiesti un adapost, sa-ti faci rost de hrana (tot felul de radacini, frunze sau fructe ale plantelor salbatice si chiar larve - sa vezi ce bune vor fi dupa cateva zile de foame!); sa construiesti plute, sulite, arcuri si sageti (si sa le folosesti), sa recunosti plantele medicinale utile in caz de febra, dizenterie, muscaturi de serpi etc.

Climatul Amazoniei este unul de tip tropical, cald in tot timpul anului si cu numai doua anotimpuri: unul ploios - aproximativ din ianuarie pana in iunie - si unul uscat, cam din iulie pana in decembrie, cu variatii ce se datoreaza distantei fata de Ecuator, de ocean si pozitiei fata de muntii Anzi. Fiecare dintre anotimpuri are atractiile sale: in cel umed, multe plante infloresc sau fac fructe, atragand numeroase vietuitoare (pasari, maimute) pe care vizitatorii au astfel sanse mai bune de a le vedea; in anotimpul uscat, datorita nivelului mai scazut al apelor, pot fi observate mai usor vietuitoare acvatice cum sunt pestii, testoasele si caimanii.

Unul dintre "superlativele" Amazoniei: rezervatia Tambopata-Candamo din Peru, infiintata in 1990, si-a capatat renumele de a fi una dintre zonele cu cea mai mare bogatie de specii, vegetale si animale deopotriva (numerosi sud-americani, in general, si peruani, in special, o descriu - dintr-o mandrie lesne de inteles - drept "zona cu cea mai mare biodiversitate din lume"). Cercetari sistematice au identificat, intr-adevar, in padurile intinse din aceasta regiune, o incredibila varietate de specii, ceea ce face din acest tinut un paradis al biodiversitatii. Numai pe o mica arie de 5,5 kmp, studiata de biologi in urma cu 30 de ani, au fost identificate peste 500 de specii de pasari, 91 de specii de mamifere, 127 de specii de amfibieni si reptile si 94 se specii de pesti, iar pe un singur hectar de padure tropicala din aceasta zona botanistii au gasit peste 150 de specii de arbori. Infiintarea rezervatiei, cu o suprafata de peste 1 milion de hectare, a fost stimulata tocmai de dorinta de a pastra aceasta fantastica diversitate, una dintre marile bogatii ale Peru-ului (si ale lumii intregi, pana la urma). Eco-turismul a devenit o activitate importanta in regiune, atragand mii de pasionati dornici sa vada cu ochii lor aceste minuni exotice, vietatile junglei, pe care multi dintre noi nu le-am vazut niciodata altfel decat "in poze" ori la televizor. Aici, insa, zeci de specii de papagali, vidrele uriase amazoniene, tapirii, caimanii, jaguarii sau felinele salbatice mai mici, cum sunt ocelotul si jaguarundi, sunt la ele acasa, iar calatoriile ofera sansa unor descoperiri si a unor impresii pentru care merita sa strabati o jumatate de lume.

http://travel.descopera.ro/5959295-Amazon-fluviul-rege-al-lumii

anuk · Apr 26, 2010

Copilul din vulcan isi ajuta credinciosii

O legenda indoneziana relateaza despre o printesa care si-a aruncat copilul in craterul unui vulcan sperand ca astfel sa recastige bunavointa zeilor. In zilele noastre, o procesiune care comemoreaza sacrificiul facut de printesa Roro Ateng are loc in fiecare an, cu ocazia zilei de nastere a acesteia.

In prezent, mii de pelerini urca Muntele Bromo din Insula Java pentru a aduce ofrande spiritelor muntelui. Alimente, animale vii sau diverse sume de bani sunt aruncate in craterul vulcanului Bromo, care se inalta la 2 329 metri deasupra nivelului marii.
Datorita acestui ritual public, Muntele Bromo a devenit una dintre cele mai renumite atractii turistice din Indonezia.

Saracii din regiune sosesc, la randul lor, la poalele muntelui, inarmati cu plase de pescuit pentru a prinde banii, animalele si obiectele aruncate de credinciosi, jertfe care nu reusesc sa cada in craterul stins al vulcanului…
Ritualul Yadnya Kasada a inceput odata cu secolul 15, spre sfarsitul Imperiului Majapahit de credinta hindusa. Printesa Roro Ateng alaturi de sotul sau, Joko Seger, s-au stabilit la baza vulcanului. Lipsiti de darul de a avea copii, cei doi nobili indonezieni s-au rugat neincetat zeitatilor locale care au decis, intr-un final, sa-i ajute, cu conditia consacrarii unui copil in cinstea lor. Cei doi soti au fost de acord, ei avand impreuna, conform legendei, nu mai putin de 25 de copii. Cand a venit timpul sa sacrifice copilul zeilor, printesa a refuzat. In consecinta, zeii au pedepsit regiunea cu inundatii si cutremure pana cand cei doi si-au tinut cruda promisiune. Astazi, localnici cred ca Kesuma, spiritul copilului aruncat in vulcan, raspunde rugaciunilor credinciosilor si pazeste de boli copii din regiune.

bodo · Apr 26, 2010

Telekinezia, puterea de a misca lumea din loc

Cati dintre noi nu si-au imaginat oare, macar o data si chiar fara a fi familiarizati cu numele ori existenta propriu-zisa a fenomenului, cum ar fi sa poata jongla liber si exact, dupa bunul plac, cu obiecte de orice natura, marime si consistenta, coordonandu-le cu pricepere prin aer fara ca macar sa se apropie prea mult de ele? Ce elev nu si-a privit macar o data instrumentul de scris, visand cu ochii deschisi cum acesta “danseaza” pe foaia de hartie lasand in urma notitele fara a-i mai obosi mana si ce gospodina nu a vrut sa-si priveasca doar, matura facand curat in locul ei? Fantezii copilaresti, escapade ale mintii, pentru noi cei multi. Insa nu pentru a caracteriza produsul imposibil al imaginatiei a aparut termenul “telekinezie”, menit sa inglobeze sub umbrela sa intamplari precum cele de mai sus.

Cati dintre noi nu si-au imaginat oare, macar o data si chiar fara a fi familiarizati cu numele ori existenta propriu-zisa a fenomenului, cum ar fi sa poata jongla liber si exact dupa bunul plac, cu obiecte de orice natura, marime si consistenta, coordonandu-le cu pricepere prin aer fara ca macar sa se apropie prea mult de ele? Ce elev nu si-a privit macar o data instrumentul de scris, visand cu ochii deschisi cum acesta “danseaza” pe foaia de hartie lasand in urma notitele fara a-i mai obosi mana si ce gospodina nu a vrut doar sa-si priveasca matura facand curat in locul ei? Fantezii copilaresti, escapade ale mintii, pentru noi cei multi. Insa nu pentru a caracteriza produsul imposibil al imaginatiei a aparut termenul “telekinezie”, menit sa inglobeze sub umbrela sa intamplari precum cele de mai sus.

Telekinezia se refera la actiunile mecanice exercitate de la distanta asupra obiectelor materiale. Asadar, este vorba despre un subiect capabil sa miste sau sa loveasca lucruri fara a le atinge. Activitatea consta in deplasarea, ridicarea sau proiectarea la distanta a obiectelor, precum si in emiterea zgomotelor asemanatoare unor ciocanituri sau izbituri. Interesant de observat in toate aceste situatii este ca intotdeauna apare un subiect uman viu. Mereu exista o persoana care declanseaza fenomenul psihokinetic, in absenta acesteia fenomenul disparand. O ilustrare plenara a acestei idei poate fi realizata observand biografia unui astfel de subiect paranormal, rusoaica Nelia Mihailova.

Nelia Mihailova

Naturalistul sud-american Lyall Watson, autor a numeroase tratate despre fenomenele paranormale in termeni biologici, afirma astfel despre femeie: “nimeni nu are mai mult talent si mai multe reusite decat Nelia Mihailova.” Ea s-a nascut la 10 ani dupa Revolutia Rusa, iar la 14 ani lupta pe front impreuna cu Armata Rosie. A fost ranita de un bombardament de artilerie spre sfarsitul razboiului si a durat mult pana si-a revenit din spital. In timpul acestei perioade a inceput sa manifeste facultati stranii. „Intr-o zi eram foarte iritata si bulversata”, isi aminteste ea. „Ma indreptam spre un bufet cand deodata un ulcior a inceput sa se deplaseze spre marginea raftului, a cazut si s-a spart in cioburi”. Apoi tot felul de schimbari incep sa se produca in jurul ei. Obiectele se deplasau singure, usile se deschideau si se inchideau, luminile se aprindeau si se stingeau. Totusi, spre deosebire de majoritatea indivizilor capabili de fenomene tip poltergeist, Nelia si-a dat seama ca, intr-un fel sau altul, ea era responsabila de evenimente si ca ar putea comanda aceasta energie. A reusit s-o declanseze si s-o dirijeze dupa vointa.

Unul din primii care au studiat-o pe Nelia a fost Eduard Naumov, biolog la Universitatea de Stat din Moscova.In cursul unui test efectuat in laboratorul sau, el a imprastiat pe masa continutul unei cutii de chibrituri; Nelia s-a plimbat mainile in mod circular pe deasupra chibriturilor, tremurand de efort, pana cand un grup intreg de bete s-a asezat in sir. Betele s-au deplasat spre marginea mesei, cazand unul dupa altul. Pentru a evita influenta curentilor de aer, eventualele fraude produse prin intermediul filamentelor metalice subtiri sau prin orice alt mijloc, Naumov a pus chibriturile sub un ecran de plexigals; dar Nelia a generat acelasi tip de fenomene. Apoi s-au plasat cinci tigari sub plexiglas si Nelia a aratat ca poate fi selectiva, miscand doar una. Ulterior, tigarile au fost desfacute, pentru a demonstra ca nu au nimic ascuns in ele. Ghenadi Sergheiev, neurofiziolog la Institutul Utomski din Leningrad, a organizat o serie de teste intr-un laborator de fiziologie. Mai intai, Mihailova a fost conectata la un encefalograf si la un cardiograf si i s-au masurat reactiile in stare de repaos. Sergheiev a descoperit ca ea avea in jurul corpului un camp magnetic de 10 ori mai redus decat acela al Pamantului. Faptul a fost confirmat pin examenele intreprinse la Institutul de Meteorologie din Leningrad. De asemenea, Sergheiev a constatat ca Nelia prezenta un tip neobisnuit de unde cerebrale, voltajul produs in partea din spate a capului fiind de 50 de ori mai mare decat cel produs in partea din fata. Experimentul a inceput cu unul dintre cele mai impresionante si mai dificile demonstratii de psihokinezie (PK). S-a spart un ou crud intr-o solutie salina, continuta de un acvariu plasat la 1,80 metri de Nelia, apoi – sub privirile camerelor care inregistrau permanent – ea s-a concentrat pana a reusit sa separe albusul de galbenus si sa le indeparteze unul de altul – act pe care nimeni nu-l va putea pune vreodata pe seama unor fire sau a unor magneti ascunsi.

In timpul demonstratiei, electroencefalograma Neliei dovedea o intensa excitatie emotionala. Se produsese o activitate sustinuta in straturile profunde ale formatiunii reticulate, cea care coordoneaza si filtreaza informatiile in creier. Cardiograma arata o miscare neregulata a inimii, cu aparitia confuziei intre cavitati, ceea ce e tipic pentru situatiile de mare neliniste. Pulsul s-a ridicat pana la 240 batai/minut, de patru ori mai mare decat era normal, si s-au inregistrat niveluri ridicate de zahar in sange precum si tulburari endocrine. Testul a durat 30 de minute in cursul carora Nelia a pierdut aproape un kilogram. La sfarsit se simtea foarte slabita si si-a pierdut temporar vederea. Simtul gustului i se alterase, acuza dureri in brate si picioare, ameteli, si n-a putut dormi mai multe zile.

Iata, deci, ca manifestarile de tip PK se asociaza cu profunde modificari fiziologice ale subiectului paranormal. Fenomenul psihokinetic se instaleaza pe fondul unei puternice stari de stres, cu efecte organice deosebite. Sistemul nervos al Mihailovei era atat de afectat, incat se ajungea pana la pierderea temporara a simturilor fundamentale - subiectul a acuzat orbiri periodice. Obiectele influentate de Nelia Mihailova se comportau de parca erau magnetizate. Subiectul paranormal capabil de manifestari PK actioneaza concomitent si cu egala eficienta atat asupra campului electromagnetic, cat si asupra celui gravitational. De aici provine senzatia de “magnetizare” a obiectelor resimtita de specialistii participanti la experimente.
“Razele rigide”

Dar specialistii nu s-au oprit aici. La inceputul secolului XX, au descoperit un medium de exceptie, numit Eusapia Palladino. Eusapia, care a fost remarcabila teleplasta, era in stare sa dezvolte la distanta o forta de trei ori mai mare decat forta sa reala atestata. Pentru aceasta, ea sustinea ca isi foloseste “dublul ectoplasmatic”; intr-adevar, s-au facut experimente multiple, ce au pus in relatie directa teleplastia cu telekinezia. Conform maturiilor unor participanti la experientele facute cu acest subiect, in tip ce Eusarpia isi exercita forta telekinetica asupra unor obiecte, aparea, in semiobscuritate, o mana ectoplasmatica. Aceasta apuca obiectul si se resorbea imediat, dupa ce indeplinise actiunea telekinetica. Uneori, mana parea o prelungire ori mai multe prelungiri informe. Cercetari speciale au demonstrat ca asemenea prelungiri ieseau din orice parte a corpului Eusapiei si luau orice forma adecvata scopului. Ele puteau fi parghii, tije cu extremitati adezive, brate sau maini. Botazzi le-a denumit “membre mediumnice” si a descoperit ca sunt dotate cu simt. Eusapia avea o raza de actiune limitata la trei metri, dar alti subiecti paranormali depasesc considerabil aceasta distanta.

Din experimentele desfasurate cu ajutorul Eusapiei Palladino, s-a desprins si teoria razelor rigide. Eusapia efectua in mod curent demonstratii de telekinezie, miscand diverse obiecte mici. Ea obtinea relativ simplu performante remarcabile: chiar la lumina zilei, intr-o usoara stare hipnotica, isi plimba mainile deasupra ori imprejurul obiectelor, facandu-le sa se deplaseze. In momentul producerii fenomenului, subiectul declara ca simte o senzatie de frig de-a lungul coloanei vertebrale, precum si “furnicaturi in varful degetelor”. La Palermo, in 1902, a fost vazut un filament aidoma unui fir de par care iesea din mana Eusapiei. S-a tras de el, filamentul s-a intins ca un fir de cauciuc, s-a rupt si a disparut instantaneu. Simultan, Eusapia a simtit o puternica scuturatura nervoasa. Aceste manifestari sunt tipice pentru ectoplasma; prin urmare, s-a dedus ca era vorba despre un fir ectoplasmatic. Este intaia “raza rigida atestata”.

Teoria razelor rigide a fost elaborata de catre psihologul polonez Julian Leopold Ochorowicz in anul 1909, pe baza a numeroase experimente. El a lucrat cu un anumit medium polonez, Stanislawa Tomczyk. Stanislava dobandea capacitati telekinetice sub hipnoza. Pentru a i le testa, Ochorowicz i-a cerut sa opreasca o pendula, care era protejata in cutia ei cu usa de sticla. Subiectul a apasat palmele pe sticla si s-a concentrat. Incet-incet, greul balansier s-a oprit. Apoi, Stanislawa a preluat initiativa; ea a executat, din proprie vointa, urmatoarele experimente:

•a repus in functiune balansierul, prin aceeasi metoda;

•a deschis usa de sticla a cutiei si a oprit din nou pendula, numai prin forta privirii;

•a repus pendula in miscare, pentru a doua oara.

Dar Ochorowicz era interesat de afirmatia Eusapiei, care sustinea ca telekinezia se produce prin fire rigide ectoplasmatice. Asadar, el incepe sa studieze. Alege obiecte greu de ridicat cu fire sau filamente obisnuite: o busola, o minge, un cilindru de sticla (pentru a evita posibilitatea vreunei fraude). Stanislawa, aflata in transa hipnotica, le ridica. Apoi, ridica si mana lui Ochorowicz – care a simtit atunci un suflu rece si contactul unui fir foarte fin. De asemenea, subiectul putea pune in miscare acul unei busole cu capacul inchis si dirija bila la ruleta spre casuta dorita. Totusi, Stanislawa nu putea influenta corpurile ce se deplasau prea repede: de pilda, obiecte aflate in cadere libera.

Teleplastie vs telekinezie

Ochorowicz a descoperit ca “razele rigide” pot trece prin foc (dand o senzatie agreabila subiectului), dar nu pot deplasa un obiect in apa si nici nu pot patrunde printr-o pelicula fina de apa cu sapun. In plus, razele lui Ochorowicz nu sunt deviate de campul magnetic si inchid circuitele electrice. Marind fotografiile facute unor asemenea fenomene facea sa se observe veritabile eflorescente care ieseau din degete si se indreptau catre obiectul de ridicat, adaptandu-se scopului miscarii, in coordonare cu miscarile musculare ale mainii. Telekinezia se petrece insa si fara ectoplasma; ceea ce inseamna ca nu o putem reduce la teleplastie. In cazurile de telekinezie autentica, obiectele sunt deplasate fara niciun soi de mana ori unealta, fie ele chiar ectoplasmatice. Asadar, ori de cate ori un teleplast executa diverse actiuni la distanta cu ajutorul unor membre ectoplasmatice, el nu face psihokinezie. Ori de cate ori un asa-zis spirit misca masa sau zgaltaie tablourile dintr-o camera, el produce o falsa telekinezie.

Pentru adevarata telekinezie, atat spiritul, cat si omul trebuie sa actioneze de la distanta – fara ajutorul ectoplasmei sau al altei substante cunoscute ori necunoscute. Totusi, este important de remarcat faptul ca, in cazul experimentelor telekinetice cu obiecte plasate in vid, fenomenul paranormal nu se putea manifesta. Rezultatul indica doua posibilitati: fenomenul telekinetic are nevoie de prezenta substantei, adica de o oarecare densitate a atomilor in mediul inconjurator. Cand densitatea scade sub o anumita limita, in conditii de vid relativ, fenomenul inceteaza. Sau materialul din care au fost fabricati peretii vasului unde se facea vid ecraneaza, pur si simplu, influenta telekinetica. Asa cum s-a descoperit in unele cazuri, exista materiale care pot altera efectul fortei telekinetice.

De asemenea, in urma experimentelor, s-a constatat ca o modificare a creierului uman printr-o trauma suferita poate modifica un individ obisnuit intr-un ins cu puteri paranormale. Desi nu exista inca date clare, se pare ca respectiva modificare actioneaza o serie de centri neutilizati ai creierului. Prin acesti centri ascunsi, spiritul poate actiona nestingherit asupra materiei. In acelasi timp, activitatea respectivilor “centri paranormali” ai creierului contravine sanatatii organismului. Astfel, sanatatea trupului functioneaza ca o cenzura redutabila; niciun individ, oricat de paranormal, nu rezista la experiente prelungite de telekinezie. Cu exceptia marilor asceti, care si-au infrant trebuintele fizice si isi controleaza deplin sanatatea.

http://www.descopera.ro

anuk · Apr 26, 2010

Mistere: Unde se ascunde cetatea Atlantilor?

A existat oare, cu adevarat, Atlantida? Si daca raspunsul este da, unde ar trebui s-o cautam? In timp ce Jules Verne a descris viitorul folosindu-si imaginatia, noua, dimpotriva, ne revine sarcina de a descoperi realitatea care a stat la temelia a ceea ce, ulterior, s-a crezut a fi doar imaginatie.

Cand dezastrul a lovit, a facut-o cu o iuteala terifianta. A debutat cu un cutremur de proportii, urmat de un gigantic val tsunami, care a maturat aproape intreaga insula. Supravietuitorii au trait doar cat sa fie martorii unei si mai mari orori. Neputincioasa in fata stihiilor dezlantuite, insula s-a scufundat in intregime.

Acesta a fost destinul Atlantidei - cel putin dupa spusele lui Platon. Chiar si astazi, dupa aproape 2.400 de ani de la nasterea legendei, repovestirea ei nu pierde nimic din spectaculozitate si tragism

Pana de curand, putini oameni de stiinta au privit cele relatate de Platon altfel decat ca preluari si prelucrari ale unui mit. Din iulie 2005, insa, au inceput sa apara dovezi care sustin si din punct de vedere stiintific afirmatiile filosofului. Anul trecut, in cadrul unei conferinte desfasurate pe insula Milos din Grecia, mai multi savanti au dezvaluit si au dezbatut rezultatele unor ample studii geologice si istorice intreprinse de catre o echipa internationala de cercetatori in vestul Stramtorii Gibraltar. Aceste rezultate acreditau ideea ca, in zona in care s-a desfasurat investigatia, a existat intr-adevar o insula lovita de un cutremur devastator si acoperita de un val tsunami chiar in perioada la care face referire Platon.

Cunoscuta din lucrarile filosofului grec Platon (427-247 i.Hr.), legenda Atlantidei face referire la o civilizatie extrem de avansata ("un pamant feeric, pasnic, prosper, cu cladiri monumentale si tehnologii inalte, create de catre o civilizatie superioara") care a pierit ca urmare a unei calamitati de proportii.

De atunci, invatatii si savantii au dezbatut de nenumarate ori veridicitatea istorisirii lui Platon. Multi au catalogat-o drept un simplu mit, altii o considera o relatare trunchiata ce descrie efectele unei uriase eruptii vulcanice care a afectat asezarile de la Marea Mediterana cu peste o mie de ani inainte de vremea in care a trait Platon.

Niste structuri bizare descoperite pe fundul Mediteranei, in dreptul coastei cipriote, au fost desemnate, in 2004, drept vestigii ale orasului disparut. Insa o locatie mult mai probabila a Atlantidei se apreciaza a fi o mica portiune din dreptul Stramtorii Gibraltar - ipoteza insulei Spartel, reacreditata la inceputul acestui an.

Seful echipei de cercetatori, dr. Marc-Andre Gutscher, de la Institutul European de Studii Marine din Plouzane, Franta, considera ca asemanarea dintre legenda si realitatea geologica descoperita este izbitoare: "Posibilitatea ca un cutremur de mare magnitudine si un val tsunami sa devasteze regiunea geografica aleasa de Platon pentru legenda sa pare a fi mai mult decat o intamplare."

Inca din timpul vietii filosofului grec, relatarea acestuia despre orasul-cetate scufundat a fost socotita neplauzibila sub mai multe aspecte, printre sceptici numarandu-se chiar si (la fel de ) celebrul elev al lui Platon, Aristotel. Nu putini au fost, totusi, cei care au dat crezare povestii. "Platon a spus raspicat ca nici egiptenii - care au transmis legenda Atlantisului grecilor - nu au fost creatorii acesteia, textul fiind tradus in limba lor dintr-o sursa mai veche si dintr-o limba ramasa necunoscuta", precizeaza profesorul Robert Sarmast, autorul lucrarii "Descoperirea Atlantidei".

Platon plaseaza evenimentul scufundarii acesteia "...cu 9.000 de ani inainte de Solon" - om politic atenian care a trait in jurul anului 600 i.Hr. -, adica acum aproximativ 11.610 de ani, o perioada din care nu s-au pastrat nici un fel de dovezi scrise.

In aceste conditii, nu este de mirare ca descrierea unei "civilizatii deosebit de avansate", localizata intr-o "metropola infloritoare, cu ziduri aurite", a provocat atata indoiala.

FACTS. Sa fi nascocit Platon Atlantida?
Daca da, de ce? In lucrarile sale, filosoful a facut mereu diferenta intre mit si realitate.

Nascut la Atena in anul 427 i.Hr., Platon este recunoscut drept fondatorul filosofiei clasice (si cel mai mare filosof din toate timpurile), fiind elevul lui Socrate si profesorul lui Aristotel.

In doua dintre celebrele sale dialoguri, "Timaios" si "Criton", filosoful a sustinut ca vechea civilizatie a atlantilor ar fi avut legaturi cu cea ateniana, pe care a premers-o.

Platon descrie Atlantida drept o insula de circa 15 kilometri diametru "gazduind un oras inconjurat de un imens zid circular".

"In interior se gaseau o serie de inele concentrice din piatra si canale de apa", acestea din urma fiind folosite de navele comerciale pentru a patrunde in oras.

Platon ofera detalii amanuntite privind forma si dimensiunile unor structuri, in timp ce altele sunt doar schitate si lasate in ceata. De asemenea, filosoful nu ne spune prea multe despre majoritatea tehnologiilor atlantilor, specificand doar faptul ca erau foarte avansate, "nepamantene".

In plus, el evoca lirico-metaforic, in pagini intregi, sistemul de canalizare si pe cel de alimentare cu apa rece si calda a orasului.

Sa fie oare toate acestea simple fabulatii? Platon sustine ca relatarea sa este bazata pe o descriere obtinuta de catre marele om de stat atenian Solon de la preotii egipteni, in timpul calatoriilor acestuia in tara piramidelor.

Redescoperirile Atlantidei

Intemeiata pe o mare varietate de argumente contradictorii, pozitionarea Atlantidei a fost facuta, de-a lungul istoriei, in mai multe zone ale globului. In 1882, omul de stat si scriitorul american Ignatius Donnelly a realizat poate cea mai relevanta incercare de a urma cat mai fidel firul legendei, plasand Atlantida chiar in Oceanul Atlantic. Potrivit deductiilor sale, ingeniosii locuitori ai Atlantidei ar fi inventat printre altele praful de pusca si tehnici agricole extrem de avansate.

Aceste opinii indraznete au fascinat publicul larg, dar multi intelectuali au ramas sceptici. Starea lucrurilor s-a schimbat in 1939, cand arheologul grec Spyridon Marinatos a sustinut ideea ca legenda scufundarii Atlantidei isi are originea intr-un eveniment real: disparitia unei insule in urma unei eruptii vulcanice
Astfel, relatarea lui Platon a revenit in atentia arheologilor si a istoricilor din intreaga lume. In primul rand, Marinatos a propus ca loc al dezastrului Thera - o insula care a existat dincolo de Coloanele lui Hercule, cum numea Platon Stramtoarea Gibraltar. Acelasi cercetator afirma ca pe acea insula a avut loc o eruptie vulcanica de proportii gigantice, pe care a plasat-o in jurul anului 1500 i.Hr. - cu aproximativ 900 de ani inainte de Solon si nu cu 9.000, cum sustine Platon. In plus, facand legatura intre eruptia vulcanica de pe insula Thera si disparitia faimoasei civilizatii minoice, Marinatos acorda credit existentei unei civilizatii avansate care s-a stins in urma dezastrului.

Misterul mediteranean

In anii '90 ai secolului trecut, Robert Sarmast sustinea ca Atlantida s-ar fi aflat la aproximativ 80 de kilometri sud-est de insula Cipru si ca ar fi fost distrusa in timpul inundarii bazinului mediteranean, cu circa 12.000 de ani in urma. In cursul anului 2004, profesorul Sarmast a dat publicitatii imagini ale unor structuri bizare descoperite in timpul unor scufundari de pana la 1.500 de metri adancime. "Aceste imagini arata ceea ce cred eu ca este cea mai veche structura construita de om", mentiona el.

Sarmast nu se sfieste sa admita ca exista multe goluri in teoria sa. Unii geologi contraargumenteaza ca bazinul mediteranean a fost inundat cu peste 5 milioane de ani in urma si ca asa-zisele "structuri construite de om" sunt in intregime naturale. Chiar si asa, Sarmast spera sa produca dovezi hotaratoare in viitorul apropiat. "Intentia noastra este sa trimitem o sonda operata de la distanta sau chiar un submarin-prototip cu echipaj uman care sa cerceteze aceste structuri, astfel incat oamenii sa poata vedea vestigii ale Atlantidei."

Chiar daca ideile lui Sarmast au atras interesul opiniei publice, in momentul de fata oamenii de stiinta sunt preocupati sa cerceteze o teorie de ultima ora care se apropie mult mai mult de descrierea lui Platon. In 2001, dr. Jacques Collina-Girard, de la Universitatea Mediteraneana din Franta, a subliniat un fapt relativ trecut cu vederea de catre alti specialisti, si anume ca, in urma cu aproximativ 12.000 de ani, a existat intr-adevar o insula chiar dincolo de Coloanele lui Hercule.

Urmare a ultimei glaciatiuni, insula Spartel se afla in prezent complet sub apa, dupa ce a fost acoperita de oceanul in crestere. Dr. Collina-Girard a scos in evidenta si faptul ca Spartel se afla intr-o zona puternic activa din punct de vedere seismic si maturata de valuri tsunami - exact tipul dezastrelor naturale presupuse a fi distrus Atlantida.

Ar putea fi relatarea lui Platon, atat de contestata de-a lungul timpului, adevarata pana la urma? Cele mai recente cercetari facute in zona au darul sa intrige. Marc-Andre Gutscher a relevat faptul ca sedimentele de pe fundul oceanului indica producerea unui cutremur devastator in regiunea respectiva in urma cu 12.000 de ani si ca valul tsunami rezultat ar fi atins inaltimi de peste 20 de metri. Pe de alta parte, indiciile spun ca insula Spartel nu ar fi avut un diametru mai mare de 500 de metri. Potrivit profesorului geolog Floyd McCoy, de la Universitatea din Hawaii, este necesara analiza unor roci din regiune pentru a putea da un verdict final. Floyd glumeste: "Va rog sa retineti ca fac referire doar la roci. Fac cinste cu o masa la restaurant daca se va gasi vreun vestigiu arheologic."

Nimeni nu isi face iluzii ca istorisirea lui Platon - care cuprinde descrieri ale unor porturi intinse, ale unor temple si ale unui taram guvernat de fiii lui Poseidon - se va adeveri in intregime. Dar devine din ce in ce mai probabil ca povestea sa faca referire la un eveniment real - disparita unei civilizatii, produsa in vremuri preistorice.

Astfel, legenda Atlantidei ar putea fi interpretata ca un avertisment transmis de-a lungul mileniilor cu privire la nepasarea si la neputinta oamenilor in fata fenomenelor naturale. Asa cum au relevat cumplitele ravagii care au avut loc nu de mult in Oceanul Indian, nu suntem in masura sa controlam aceste forte nici in zilele noastre. Cum ar fi putut sa o faca atlantii in urma cu 12.000 de ani?

Prabusirea Imperiilor

Sa fie responsabile dezastrele naturale de distrugerea unora dintre cele mai avansate civilizatii umane?

De-a lungul timpului, istoricii s-au confruntat cu numeroase mistere asemanatoare celui al Atlantidei. De exemplu, disparitia culturii akkadiene, infloritoare in centrul actualului Irak in urma cu 4.000 de ani, a ramas o enigma pana in 2001, cand imagini luate din satelit au relevat existenta in zona a unei forme de relief cu diametrul de 3 kilometri care duce cu gandul la un crater. Imaginile sugereaza ca Orientul Mijlociu a fost lovit de un meteorit care a devastat regiunea cu o forta echivalenta celei obtinute prin detonarea a o suta de bombe cu hidrogen.

Acum circa 3.600 de ani, asezarile de pe Thera, o insula vulcanica din Marea Mediterana, au fost distruse de o eruptie gigantica urmata de un tsunami. Se pare ca acest cataclism a cauzat si colapsul & disparitia civilizatiei minoice de pe insula Creta.

Multi cercetatori sunt astazi de parere ca Atlantida si-a gasit sfarsitul cu aproximativ 12.000 de ani in urma. Daca este asa, aceasta data ar putea face legatura intre scufundarea Atlantidei si potopul biblic. Istorisiri referitoare la un potop de apa care a acoperit Pamantul se regasesc in mitologiile multor culturi antice. Stiintific, potopul s-ar explica prin cresterea nivelului marii cu 100 de metri, in urma unei incalziri bruste a climei. In urma cu 12.000 de ani, acest fenomen a dus la topirea galopanta a ghetarilor. Cercetarile geologice acrediteaza ideea ca potopul a afectat in proportii diferite intreaga Europa si o parte din Asia, epicentrul dezastrului aflandu-se in bazinul Mediteranei si in cel al Marii Negre. Dar, pentru oamenii care l-au trait si i-au supravietuit, evident ca o astfel de calamitate a avut valente universale.

FACTS. Atlantida, prin ochii unui clarvazator

In 1927, Edgar Cayce, un celebru clarvazator american, a declarat ca are cunostinta despre locatia celebrei cetati disparute. In timpul transelor sale hipnotice, Cayce a descris cu lux de amanunte o civilizatie avansata care a inflorit langa insula Bimini din Marea Caraibelor si care a cazut victima unui terifiant dezastru natural. In 1940, clarvazatorul a facut o predictie care s-a dovedit relativ adevarata: "Vestigiile Atlantidei vor fi descoperite spre finalul anilor '60." Cayce a decedat in 1945, iar spusele sale au devenit oarecum realitate cand, in 1968, au fost descoperite blocuri de piatra cu inscriptii necunoscute si vestigii ale unor coloane de marmura scufundate langa insula Bimini. Totusi, analiza expertilor a demonstrat ulterior ca respectivele coloane fusesera construite in jurul anului 1800 si ca erau, probabil, materiale de constructie destinate conacelor de pe plantatiile de bumbac din sudul Statelor Unite. Cum au ajuns ele pe fundul marii ramane insa un mister.

10 posibile localizari ale Atlantidei

Bimini. Insula din Bahamas. Atlantida a fost "vazuta" aici de catre medium-ul american Edgar Cayce.

Marea Sargaselor. In secolul al XIX-lea, pe baza unor dovezi mai apoi contestate, congresman-ul american Ignatius Donnelly sugera ca insula scufundata se afla in acest perimetru.

Insula Spartel. In anul 2001, francezul Jacques Collina-Girard a demonstrat ca, in urma cu 12.000 de ani, la vest de Stramtoarea Gibraltar se inalta din apa insula Spartel. In 2005, Dr. Marc-Andre Gutscher a sustinut, pe baza unor probe geologice, ca respectiva insula a fost chiar Atlantida.

Insula Thera (Santorini) In 1939, arheologul grec Spyridon Marinatos a indicat aceasta insula drept posibila gazda a cetatii atlantilor.

In apropierea coastei cipriote. La sfarsitul secolului XX, profesorul Robert Sarmast a pozitionat Atlantida la 80 de kilometri departare de Cipru.

Insula Spitzbergen. Astronomul francez Joan Bailly a indicat o posibila situare a Atlantis-ului in largul coastei norvegiene.

Insulele Canare. In secolul al XVII-lea, calugarul iezuit Athanase Kircher a formulat pentru prima oara ipoteza ca Insulele Canare ar fi ramasite ale Atlantidei. Teoria germanului a fost reluata in secolul XX.

In inima Saharei. In 1919, romancierul Pierre Benoit a imaginat un tinut ascuns in nisipurile desertului saharian. El a declarat ca si-a fundamentat viziunea pe tezele unui botanist francez din secolul al XVIII-lea, D.A. Godron, care "avea dovezi" ca ruinele Atlantidei se afla sub nisipurile din nordul Africii.

Insula Heligoland. Teoreticianul national-socialist Arthur Rosenberg a dezvoltat teza ca arienii erau un popor ales, descendenti ai atlantilor. Rosenberg se baza si pe ipotezele profesorului Jurgen Spanuth, conform carora vechea capitala a Atlantidei ar fi fost chiar aceasta insula germana situata in Marea Nordului.

Antarctica. Aceasta este situarea sugerata in anul 1993 de doi scriitori canadieni, Rand si Rose Flem-Ath, in romanul "When the Sky Falls "

http://www.descopera.ro/stiinta/5375845-mistere-unde-se-ascunde-cetatea-atlantilor[h

bodo · Apr 27, 2010

Civilizatia de sub Marea Neagra

Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale carui metode, desi controversate, au dat roade pana acum. Pentru ca ipotezele sale, de cele mai multe ori diferite de ale majoritatii cercetatorilor, erau demonstrate in final de descoperirile facute, descoperiri care-i faceau pe multi sa-si bage capul in nisip, facandu-se ca uita ca tot ei erau printre cei mai vasnici contestatari ai ipotezelor emise. In urma cu cativa ani, Ballard a mai emis o ipoteza, anume aceea ca Potopul descris de Biblie ar fi fost localizat pe actualul teritoriu al Marii Negre. Asa ca o echipa condusa de Ballard a poposit pe tarmul Turciei, reusind sa filmeze, la mai putin de 20 km de tarm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive.

Mai exact, era vorba despre o stânca cioplita si de doua unelte de piatra dotate cu câte o gaura, probabil pentru suportul lor lemnos. In plus, submarinul a reusit sa filmeze si niste bârne foarte bine conservate de apa marii, pe care se vad semne de pNicucrare artificiala. Aceste descoperiri arata ca, in urma cu multi ani, Marea Neagra a fost un lac al carui tarm era locuit. In perioada de sfârsit a erei glaciare, datorita incalzirii atmosferei si topirii ghetarilor nivelul Mediteranei a crescut fara precedent. Apoi, in urma cu 7000 de ani, datorita presiunii apei – si probabil in urma vreunui cutremur - fâsia de pamânt care separa Mediterana de lac a fost efectiv pulverizata si apele sarate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformându- l in ceea ce este astazi. Torentul a fost fantastic.

Forta apei a depasit de 2 – 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculându-se ca pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de aproximativ 40 de zile. In sprijinul acestei teorii, cercetatorii arata ca in anumite zone ale fundului Marii Negre, exista ape dulci, ramasite ale vechiului lac. Din cauza lipsei curentilor si a oxigenului, acele ape au ramas neamestecate cu apa marii.

Mai mult, mediul de acolo este lipsit de oxigen, ceea ce inseamna ca exista conditii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Marii Negre, cateva specii de scoici, unele disparute, altele pe cale de disparitie, dar toate cu o vechime cuprinsa intre 7.500 – 15.000 de ani, ceea ce i-a facut pe cercetatori sa afirme ca Marea Neagra a fost, pe vremuri, un lac cu apa dulce. Mai mult, cativa membri ai echipei lui Ballard sustin ca acesta este convins ca actuala Mare nu a existat in urma cu 10 – 15.000 de ani, aici traind o civilizatie prospera, careia ii apartin constructiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. Si ca totul sa fie si mai incurcat, s-a pronuntat cuvintul Atlantida.

Harta intocmita cu ajutorul sonarelor a lasat sa se intrevada ca pe vremuri, fundul marii era, in fapt, “ un tarm plat, cu o plaja de nisip care cobora lin”, dupa spune insusi coordonatorul lucrarilor.

Potopul a inceput in Romania

Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. dar nu de inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea românilor.

Si totusi, atunci cand aceste “povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.

Sfirsitul Atlantidei si inceputul Potopului

Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.

A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si unde aparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catadele ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.

“In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor riurilor românesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.

“Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in România, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

Padurea ingropata

La mijlocul anilor `80, autoritatile centrale de la Bucuresti au decis, cu o simpla semnatura, sa stearga sate intregi de pe harta României, sa stramute populatia, sa distruga vestigii arheologice cu o vechime de cateva mii de ani. Si totul in numele unui asa zis proiect de canalizare a Argesului, de faurire a maretului canal Dunare – Bucuresti.. Atunci, in mai putin de o saptamana, cateva localitati au disparut definitiv din peisajul administrativ românesc. Nu au fost iertati nici macar mortii.

“Cu buldozerele si excavatoarele i-au dezgropat, domnule. I-au incarcat in camioane, ca erau morti de zeci de ani sau de o saptamana, pe toti i-au urcat in camioane si nu i-am mai vazut de atunci. L-au luat pe tatica si pe aia batrini, nu si-ar gasi niciodata odihna”, spune cu obida Nicusor Tudor, un batrin de 74 de ani din Mihailesti, care inca se mai tine bine, ca toti cei de prin partea locului. Numai ca, dupa ce au sapat vreo 5 – 6 metri in adancime, cupele excavatoarelor au inceput sa se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat in afara inginerilor care coordonau lucrarile. Acestia au inteles ca acolo, la adancime, este ceva. Si au chemat arheologii.. Nu mica a fost surpriza tuturor cand, continuin cu atentie sapaturile, au constatat ca la o adancime 15 – 25 de metri, se gasea nici mai mult, nici mai putin, decat o... padure preistorica. Mai mult, nisipul care le acoperise conservase atat de bine lemnul copacilor, incat acestia, eliberati de sub pamant, pareau inca in viata si se puteau deosebi soiurile.

Marea inundatie glaciara

Specialistii adusi de la Bucuresti au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun si tei. Datarea cu carbon a aratat ca nisipul care acoperise padurea de foioase avea o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Ceea ce insemna ca padurea in sine era mult mai veche.. Putini au fost cei care si-au pus atunci intrebari referitoare la cum ajunsese padurea sa fie acoperita de ape. Se stia ca teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunostea si motivul inundatiei. Nimeni nu banuia ca peste cateva zeci de ani, Ballard urma sa vina si sa emita o ipoteza fantastica, anume ca aici, avusese loc marele Potop descris de Biblie. Parte din cauza topirii ghetarilor si cresterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pamant care o unea cu Marea Neagra. Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune.

Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii. Ceea ce insemna ca padurea in sine era mult mai veche. Putini au fost cei care si-au pus atunci intrebari referitoare la cum ajunsese padurea sa fie acoperita de ape. Se stia ca teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunostea si motivul inundatiei. Nimeni nu banuia ca peste cateva zeci de ani, Ballard urma sa vina si sa emita o ipoteza fantastica, anume ca aici, avusese loc marele Potop descris de Biblie. Parte din cauza topirii ghetarilor si cresterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pamant care o unea cu Marea Neagra.

Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune. Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii... Probabil ca dintre cei care catesc aceste randuri sunt multi care au vazut pe viu o inundatie. Si atunci au remarcat si cantitatea de nisip si mil care ramane dupa ce se retrag apele. Sa fie de vreo 20 – 30 de centimetri cel mult. Asta in conditiile in care apa ajunge sau chiar depaseste doi metri. Si atunci nu pot sa nu-mi pun o intrebare: oare ce cantitate de apa s-a revarsat asupra zonei argesene, pentru ca nisipul ramas in urma ei sa aiba o adancime de 15 – 20 de metri.. Calculati singuri si veti ajunge la o adancime a apei cuprinsa intre 100 – 150 de metri. Ce ape puteau alimenta o astfel de inundatie?

Tsunami pe Arges?

Descoperirea padurii preistorice sub pamanturile Argesului, i-au determinat pe specialisti sa efectueze cercetari si in alte zone apropiate. Rezultatele au fost fantastice: padurea se intindea pe o suprafata mare, intre localitatile Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu. In plus, prospectiunile arata ca se intinde mult in sud, aria terminindu-se, probabil, undeva pe teritoriul Bulgariei. In toate locatiile, rezultatul cercetarilor a aratat un singur lucru: apele au acoperit zonele intr-o perioada extrem de scurta de timp, pe care arheologii au estimat-o la doar cateva saptamani.

“Ori asa ceva, nu se putea intampla din cauza topirii gheturilor, afara doar de cazul in care Terra nu a fost lovita de vreu meteorit. Ori din ce stim noi, in perioada de acum 10.000 – 12.000 de ani, nici un meteorit nu a lovit Pamantul”, afirma Codrin Niculescu, paleontolog si biolog. Domnia sa insa, are o terorie foarte interesanta, desprinsa parca din filmele SF. Ipoteza sa pleaca de la basoreliefurile si scrierile foarte vechi in care nici un popor din antichitate nu mentioneaza Luna, celebrul astru al noptii. Ori, daca Luna ar fi fost atunci in apropierea Pamantului, este imposibil ca acest lucru sa nu fi fost remarcat de cei vechi, buni astrologi, care urmareau mersul astrelor pe cer si influenta lor asupra vietii oamenilor. Si atunci, inseamna ca Luna nu a fost dintotdeauna satelitul natural al Pamantului.

“Mai mult ca sigur ca, in momentul in care Terra a primit Luna, Pamantul intreg a cunoscut activitatea dezastruoasa a marilor valuri. De exemplu, urmele lasate in Hawai atesta ca pe acolo au fost valuri ucigase – cum le spunem noi – sau tsunami, cum le numesc japonezii, inalte de cateva sute de metri. E posibil ca pe Arges sa avem de-a face tot cu un val imens, nu cu o inundatie catastrofala” .

In sprijinul teoriei sale, domnul Niculescu aduce lipsa aproape completa a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se intinde padurea preistorica. “Lipsa aceasta ne arata clar ca zona nu a fost una marina, permanenta, ci a fost inundata pur si simplu intamplator. Iar compozitia nisipului sarat a conservat foarte bine copacii”.

Bizara fortificatie de lemn

Dar nu padurea subterana a fost cea mai interesanta descoperire a arheologilor veniti la fata locului. Intr-una din zile, sapatorii au scos la iveala o constructie bizara din lemn, alcatuita sub forma unei mici fortificatii.

Cu toate astea, nu s-au gasit deloc schelete umane sau de animale, in conditiile in care s-a presupus ca respectiva constructie nu s-a ridicat singura.

“Unde au disparut cei care au construit ciudata fortificatie de lemn, este iarasi o intrebare fara raspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul urias sa-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apa, sa fi fost mancate de animalele marine. Dar la fel de posibil este ca locuitorii sa fi aflat din timp despre iminenta valului ucigas si sa se fi retras pe inaltimile muntilor. Si atunci, daca acceptam cea de a doua ipoteza ca fiind mai plauzibila, de unde puteau sti niste primitivi ca oceanul va matura zona Agesului?”

Referitor la cetatea descoperita, locuitorii sunt convinsi ca nu a fost vorba de o fortificatie in sine, ci despre casa lui... Noe. Numai asa poate fi explicata lipsa pietrelor din fortificatie, prin aceea ca era vorba doar de o casa de locuit, fortificata impotriva actiunilor unor animale. Unii oameni de stiinta sustin ca in perioadele de mari transformari continentale, animalele – si mai tarziu oamenii – paraseau unele zone periculoase pentru altele mai ferite de primejdii. Asa s-a intamplat, probabil, si cu fortificatia de lemn, locuitorii acesteia migrand, pur si simplu catre o zona mai sigura. Pornind de la padurea antica descoperita pe linia Argesului, ulterior s-au facut sapaturi in partea opusa, pe Valea Prutului.

Si... surpriza. au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeasi compozitie ca si cel din sudul tarii si datind din aceeasi perioada de timp, respectiv sfirsitul paleoliticului si inceputul neoliticului. Doar paduri nu au fost gasite de data asta, dar probabil ca zona nu era una impadurita, ci una de cimpie.

“In acel moment am fost pusi in fata unei intrebari fara precedent. Ce fel de val putea sa mature intreg cuprinsul tarii si sa aiba o inaltime de peste 100 de metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul României sau toata Europa? A fost un val oceanic, cu apa sarata sau un val cu apa dulce?”

Copacii milenari

Dincolo de ipotezele cercetatorilor, locuitorii din Mihailesti continua sa scoata din carierele de piatra trunchiurile vechi de mii de ani si sa le arda in sobe. Pe ei nu-i impresioneaza faptul ca distrug acele vestigii arheologice aproape unice in lume. Lor le e frig si nu au cu ce se incalzi. Le e foame si trebuie sa gateasca inca pe plite, pastrate si acestea din batrini, dar niste batrini mai apropiati de zilele noastre. Si distrug copaci care au cativa metri grosime, asa cum probabil nu vor mai creste niciodata pe aceste meleaguri. Florea Dumitru, imi spune:

“Domnule, noi suntem unicat in lumea asta. Noi nu mergem la padure ca sa taiem vreun copac. Noi mergem sa dezgropam copacii de care avem nevoie pentru foc. Si numai Bunul Dumnezeu stie cum au ajuns pomii astia sub nisip. Cei mai batrini spun ca asa au ramas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe.” Deocamdata nici o ipoteza nu a fost pe deplin demonstrata. Iar numarul copacilor milenari descreste de la o zi la alta... Trebuie oare sa condamnam localnicii pentru ca incearca sa supravietuiasca distrugand urmele trecutului? La urma urmelor, nu asa au facut dintotdeauna oamenii? Fiecare civilizatie noua a distrus-o pe cea veche. Si se pare ca nu din rautate, ci din simpla dorinta de a supravietui.

http://www.nationalgeographic.com

anuk · Apr 27, 2010

Nava-gradina va purifica apele .

Pare ceva desprins din filmele stiintifico-fantastice, insa aceasta creatie spectaculoasa ar putea fi raspunsul concret la problematica poluarii apelor.

Poreclita "gradina plutitoare", extraordinara nava este proiectata sa transporte nautic pasageri, purificand, in acelasi timp, apa pe care o strabate. Impresionanta masinarie "verde" genereaza suficienta energie pentru a se autoalimenta si a sustine diversitatea vasta de plante aflate la bord.

Botezata "Physalia", ambarcatiunea a fost denumita astfel dupa specia de meduze Physalia pysalis, sau Galera Portugheza. Creatorul navei, Vincent Callebaut, a folosit creatura marina cu aspect bizar ca inspiratie, desenandu-si vasul astfel incat sa imite corpul ca un balon alungit al meduzei.

Acoperisul costisitor al Physaliei este realizat din celule fotovoltaice, care absorb lumina Soarelui si folosesc energia astfel obtinuta pentru a propulsa vasul. Hidro-turbinele de sub punte inmagazineaza si ele energia miscarii apei, pentru a alimenta nava pe jumatate amfibie

Iar structura din aluminiu a masinariei este construita pentru a reactiona la razele ultraviolet, astfel incat sa purifice apa si sa reduca poluarea. Physalia are zero emisii de carbon, este confectionata prin mijloace regenerabile si produce mai multa energie decat consuma.

La bord, pasagerii se pot plimba prin patru "gradini" diferite: "Gradina de Apa" coincide cu intrarea si contine o podea enorma de sticla, suspendata chiar deasupra apei. Intr-o alta parte se afla laboratorul denumit "Gradina de Pamant", proiectat pentru cercetare. Peretii acestei incaperi sunt acoperiti cu plante.

Gradina de Foc" se afla dedesubtul Physaliei. Supranumita si "apartamentul subacvatic", aceasta camera este destinata relaxarii. In final "Gradina Aerului" sau "amfiteatrul ecologic" este un spatiu deschis, care ofera o priveliste deosebita a imprejurimilor

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

Moderator

Attachments

Prieten

Moderator

Attachments

Administrator

Prieten

Moderator

Moderator

Attachments

Administrator

Moderator

Administrator

Prieten

Attachments

Prieten

Attachments

Moderator

Moderator

Moderator

Attachments

Moderator

Prieten

Moderator

Attachments

Prieten

Moderator

Attachments