NOSTALGII

[Sarrah]

Reflex 88

Prea fericiţi nu suntem, dar plutim...
Aceasta-i tot ce suntem şi ce ştim
Despre ciudata stare care a fost
Lăsată nouă spre a-i da de rost...
Şi iată-ne supuşi unei căderi
Prin zilele neprevăzutei veri,
Şi, iata-ne constrânşi la îndurat
Iubirea, ca pe un fapt adevărat,
Cu toate ale sale, care pot
Să ne usuce frunzele de tot...
Nemaiavând ce urme să lăsăm,
Prea fericiţi nu suntem, dar... visăm.

poezie de George Ţărnea

Suvenir

De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.

Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,

Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.

poezie de Miron Radu Paraschivescu

---

Iubirile sunt cai ferate:O

Iubirile sunt căi ferate
accelerând spre orizont,
în gările de veri uitate
tăcerea-nchide timpul bont

În visul pietrelor de rouă
coboară fluturul ce-a fost
omida devorând în ouă
cuvântul scos din adăpost

Pe malul trupului, fecundă,
femeia-stup visează ploi,
acarii apelor, la pândă
surâd uscat din norii goi

Sfinţi răstigniţi în calendare
aşteaptă trupuri de copil
dar Dumnezeu, în postul mare
se pregăteşte de exil.

poezie de Radu Ştefănescu

---

Destinul

Destinul mi-e să n-am nici un destin.
Destinul mi-e să port alte destine.
Un geam să fiu, strălimpede, străin,
să vă vedeţi pe voi, privind prin mine.
Să nu vă aburească suflul meu
în nici un fel fereastra către lume.
Să nu exist - şi-aceasta-i cel mai greu;
şi ce e mai uşor - să n-am un nume.
Familia o am şi nu o am.
Grădina verii în zadar mă-mbată,
iubirea mea e floarea de pe ram
ce fără fructe piere scuturată.
Iubirea mea ţi-i poate anotimp.
Eu totu-i dau şi nu-mi păstrez nimica.
Doar amintirea murmura prin timp:
Frumoasă-i bucuria, Veronica...
Şi aş fi vrut, atâta aş fi vrut
într-un urmaş să-mi recunosc iubitul.
Dar nu mi-e dat firescul început
pe care-l naşte de-obicei sfârşitul.
Şi nu pot încă soartei să mă-nchin.
Străină-s nu de voi, ci doar de mine.
Destinul mi-e să n-am nici un destin,
destinul mi-e să port alte destine.

poezie de Veronica Porumbacu

 

[anuk]

Scara la cer


Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer - zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!


Marin Sorescu

 

[anuk]

În miezul verii



O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată -
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung prïveşte
Spre fântână!

George Cosbuc

 

[Sarrah]

Cu două fete în poemă...

Poem interior: gândire
Tenace, surdă, fără chip,
Ţâşnind din inimă, lucrând
Carnea şi spiritu-n iubire.

Poem exterior: obraz
Şi muzică, aripi de flăcări,
Ce-l poartă-n spaţiul adâncit
Către lumina fără nori.

Sunt eu, eşti tu, o dublă temă
Limpede-avânt, durere sumbră -
Cu două fete în poemă,
Unite cu-n sărut în umbră.

poezie de Pierre Nothomb

---

Printre himere

Cerul s-a prã buşit în umbrã
iar valea, s-a ascuns şi ea.
Tenebre dau nã valã sumbrã
apoi ating şi stânca mea.
Precum un demon tern eu urlu
la luna ce se naşte-n nori,
fiorii mã cuprind când umblu
prin lumi lipsite de culori.
Cu vânt sã ltat de prin nisipuri
alerg prin vã i întunecate.
Cu gând pierdut printre nimicuri
las soarele, pierdut, în spate

poezie de Andrei Pavel

---

Destin

E un zid intre noi,
sunt copaci pan’ la nori.
sunt carari ce nu duc
nicaieri.

Ne privim si nu stim
de suntem amandoi
sub cerul imbibat
de ploi.

Cautam in zadar
sa ne strangem de maini.
Rupem ramuri din gard
si strigam:
mai ramai!

Sunt copaci pan’ la nori,
ne despart si din nou,
ne privim si nu stim
de traim ori murim.

poezie de Mara Bartis

 

[Sarrah]

Din lume nu-i nimica, doar vânt, în mâna ta,
O pierdere e-n toate şi-o lunecare tristă;
Admite că în lume ce e n-ar exista
Şi tot ceea ce nu e admite că există.

catren de Omar Khayyam

---

Autoportret

Şoapta, glasul si surâsul,
viaţa, plânsul, necuprinsul
taina, vântul şi cuvântul
toate-n mine locuiau.

Cântecul, iubirea, scrisul,
viaţa, râsul, necuprinsul,
teama, setea şi abisul
de la mine nu plecau.

poezie de Mara Bartis

---

Fragment de sonată fără nume

Îţi voi săruta mâinile
Cum sărută vântul trandafirul serii.

Îţi voi săruta gura
Cum sărută vâlvătaia focului lemnul.

Îţi voi săruta ochii
Cum sărută soarele geamul, în zori.

Îţi voi săruta fruntea
Cum îndoiala sărută gândul...

poezie de Jose Maria Peman

---

Ovalul întunecat al oglinzii
Tremură ca frunzele toamnei în vânt
Spânzurat lejer de marginea grinzii.
Incertitudini!... Şi Doamne, câte sânt.

catren de Corneliu Sofronie

---

Ceea ce ramane

Sentimentul
este ideea modelată sferic
ca şi piatra
mângâiată de vânt
şi îngropată în mâl-


Este ceea ce rămâne
după ce ai pierdut tot…

poezie de Aida Manuela Baltatescu

---

Când toamna o să vină cu frunze ruginite...

Când toamna o să vină cu frunze ruginite,
Ce-n stoluri au să cadă pe-al morii eleşteu,
Când vântul o să bată prin porţile-nvechite
Şi-acolo unde roata se-nvârtea mereu,

Am să m-aşez aproape de zidul cel batrân
Cu iederă, sub care se spulberă nisipul,
Şi-acolo cu privirea pierdută-o să rămân,
Când soarelui şi mie ni se va stinge chipul.

poezie de Jean Moreas

 

[anuk]

Privesti cum zboara norii


Privesti cum zboara ca niste continente
Desprinse dintr-o veche planeta istovita.
E-o vreme pentru visuri potrivita.
Cu seri adanci si vanturi indolente.
Lumea de azi, gheboasa de trecut,
Clipa de-acum, bolnava de-amintire,
Te-ndeamna sa te smulgi din cunoscut.
Dar unde oare sa mai pleci acum,
Cu sufletul desert si mintea arsa,
Cand insusi cerul este-o harta stearsa
Pe care nu mai poti citi vreun drum?
Un singur gand ca o mireasma tare:
Sa te desprinzi din tine si sa zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de vazduhuri viitoare;
Si-ntr-un taram de nestiut azur,
In care nici o amintire nu vibreaza,
S-ajungi in calea ta vazduhul pur:
Miraculoasa, vesnica amiaza...
O, gand anarhic si amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci cand ca un meteor bizar
In noaptea inimii adanci s-aprinde!

Alexandru Philippide
(„Visuri in vuietul vremii”, 1939)

 

[anuk]

Apropo de luna superba de afara ;P


Lună în câmp


Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
... si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.



Nichita Stănescu

 

[Sarrah]

De sezon:

"Peisaj" mioritic

Când dor îţi e de-un sân frumos,
Neînhămat în sutien
Şi-ncerci să nu devii obscen,
Mergi la nudişti, neîndoios
Privind, nu eşti un păcătos,
Nu-ţi cere bani acest "antren"
Admiri al busturilor "plen",
Şi salivezi, insidios
Dar de regrete-avui accese,
Văzând pe plajă numai fese
Pe burtă stând, sugând ţigara,
Femei stăteau şi am dedus
Că şi aici, ca-n toată ţara,
Mai toate sunt cu fundu-n sus!

sonet epigramatic de Dan Căpruciu

 

[anuk]

Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

Mihai Eminescu

 

[anuk]

Câinele şi căţelul

"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."
- "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"
- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.


Grigore Alexandrescu

 

[degetica]

Cea mai frumoasă floare

"Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?"
O întrebă în şoapte într-o zi.
"Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi."

Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare:
"Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?"
"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean"...

poezie de Radu Stanca

---

Fluturii şi fântâna

Nu voi fi niciodată acasă
pentru mine şi vânzătoarea de flori;
simt câmpul, intrând în carne
şi crescându-mă sălbatic,
văd zilele verii sfătuindu-se
şi dăruindu-mi un zbor tainic
spre universuri paralele;
cerul se scaldă-n cercuri concentrice
până-n albastrul ochilor tăi,

o populaţie de fluturi
se odihneşte pe banca fântânii,
din lapislazuli sunt ghizdurile ei.

poezie de Marinela Preoteasa

 

[anuk]

Dis-de-dimineaţă

Eu nu sunt servitorul nici unui înger
şi nici aerul de sub aripa lui nu sunt
eu sunt un cântec
eu sunt un cântec
pe care singur îl cânt.

Veni-va toamna cu dumnezeoaica ei
de bălegar de aur printre tei,
veni-va iarna cu bălegarul de argint
al fulgilor care mă ning
când eu voi fi mereu un singur cântec
al vostru, care-l cânt.


Nichita Stanescu

 

[anuk]

Vara

Îmi place uneori,
Vara,
Când simt respiraţia pământului,
Să povestesc
Despre iubirea macilor de câmp.
Atunci
Desprind din păr
Petalele roşii,
Una
Câte una,
Ca vara cuvintelor mele.
Le pun pe gură,
Pe ochi,
Pe palme,
Pentru că fiecare
Ştie să spună o poveste

Virginia Carianopol

 

[anuk]

Stiu ca am mai postat-o dar....iubesc ploile, iubesc cu patima ploile, innebunitele ploi si ploile calme........

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile, Înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfârsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Îmi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, înalta,
Îmi place sa le rup firele si sa umblu cu ele în dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urât sa spui “Sunt cea mai frumoasa femeie”,
E urât si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci când ploua,
Numai atunci când ploua,
Sa rostesc magica formula “Sunt cea mai frumoasa femeie”.
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii în par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vânt
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Si tu stii ca te-astept,
Sunt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sunt îndragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei…

Ana Bandiana

 

[Pushavision]

Avem timp

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
Sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
Sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine.

Avem timp sa citim si sa scriem,
Sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
Avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam.
Avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele.
Avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp.
Sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile.
Avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam.

Avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem.
Avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea.
Avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

de Octavian Paler

 

[anuk]

Iubire

Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci, în durere prin veac
o tii înrămată, ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.



Lucian Blaga

 

[anuk]

Toata ziua m-au bantuit versurie .....


Emotie de toamna

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.


Nichita Stanescu

......chiar a venit toamna ?

 

[anuk]

Limba românească


Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.

Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiți!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?

Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!

Gheorghe Sion


Indem mai valabil ca oricand.

 

[Pushavision]

MI-E DOR DE TINE!


Când ploaia-și lasă pașii reci
Peste islazuri și poteci,
Când cerul gri în umbră ține
Și răul, și un strop de bine…
Mi-e dor de tine!
Când trenul șuieră în gară
Și doi-trei călători coboară,
Când pe fereastră văd doar șine:
Una se duce , alta vine…
Mi-e dor de tine!
Când drumul nu se mai termină
Și am sau nu am nici-o vina,
Când totul pare trist pe lume,
Iar starea asta n-are nume…
Mi-e dor de tine!
Când nu mai am în lacrimi sare
Și altă zi abia tresare,
Când nu aud decât suspine
În clipe de iubire pline…
Mi-e dor de tine!
Când mă trezesc, într-un târziu,
Peronul gării e pustiu.
Îmi pun eșarfa cu buline
Și scriu pe un caiet cu rime:
Mi-e dor de tine!

DANA ENE

 

[anuk]

În limba ta


În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

Grigore Vieru