• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Omar Khayyam - Singuratatea omului



Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi.
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nadejdile, - ascunse sa-ti stea de lumea toata,
în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,
Nebunilor nu spune durerea niciodata.

O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,
Tacut contempla jocul umanelor destine.

Pe cei curati la suflet si luminati la minte
Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.
Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei -
Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

Cei care are pâine de astazi pâna mâine
Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?

Când zarile din suflet ni-s singura avere,
Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.
Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai
Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.

Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.
Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.
Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.
Bea - si termina-odata cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.
Dar timpul, fara mila - si roza desfrunzeste..

Putina apa si putina pâine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.
Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.
Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,
Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.
 
“Sunt vesel de toate izbucnirile vietii, de toate luminile cerului, de toate slabiciunile primavarii. Sunt trist de toate amurgurile si de toate nostalgiile. Sunt puternic de toate dezlantuirile furtunii, de toate nepasarea sfarsitului. Sunt slab de toate amagirile si de toate induiosarile. sunt bun ca privirea unui copil ingenunchiat spre rugaciune. Sunt crud ca razvratirea unui nedreptatit” – O. Densuscianul-fiul
 
Voiam sa raman in Septembrie

Voiam sa raman in septembrie
pe plaja pustie si palida,
voiam sa ma-ncarc de cenusa
cocorilor mei nestatornici
si vantul greoi sa-mi adoarma
in plete cu apa navoade;
voiam sa-mi aprind intr-o noapte
tigara mai alba ca luna,
si-n jurul meu - nimeni, doar marea
cu forta-i ascunsa si grava;
voiam sa raman in septembrie,
prezenta la trecerea timpului,
cu-o mana in arbori, cu alta-n
nisipul carunt - si sa lunec
o data cu vara in toamna...
Dar mie imi sunt sorocite,
pesemne, plecari mai dramatice.
Mi-e dat sa ma smulg din privelisti
cu sufletul nepregatit,
cum dat mi-e sa plec din iubire
cand inca mai am de iubit...


Nina Casian
 
Iubeşte-mă-n octombrie...

Iubeşte-mă-n octombrie, străino,
-Că în noiembrie deja-i târziu –
Fii pentru mine primăvara iernii
Şi eu o umbră, poate, c-o să-ţi fiu.

Alintă-mă în toamna desfrânată,
Ce chiuie în aburi dulci de must –
Ca-n lumea asta, de putere beată,
Iubirea să nu pară-un sentiment vetust.

Iubeşte-mă cu teamă şi ardoare
Căci zguri de plumb răsar pe veac...
Fii elixir speranţei care moare –
Ca eu tristeţii tale să-i fiu leac.

Apari duios din ceaţa ruginie,
Cu părul tău, de toamne răvăşit,
Iubirea ta molcomă şi târzie
Să-nvioreze sufletu-mi sfârşit.

... Iubeşte-mă-n octombrie, străino,
Că suntem fericiţi să ne minţim...
Prin pâcla veacului păşind, hai, vino -
Amanţi deplini să învăţăm să fim.

Boris Ioachim
 
Balada jocului de şah

Reginele ucid perfid
Pionii taberei adverse,
Dar când nebunii le desfid
S-aruncă-n vid pe căi diverse.

Scăpaţi din turnurile reci
Cu toată ura strânsă-n coame
Pe zig-zagatele poteci
Se-nfruntă caii morţi de foame.

Doar regii ospătând pe brânci
Îşi oglindesc tristeţea-n linguri
Ştiind ce frig va fi atunci
Când vor rămâne singuri-singuri.

poezie de George Ţărnea


Noi nu!

O parte din noi ne-am invins
Greseala, minciuna si groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pana-n zarea ce-si leagana oaza.

Generatii secate se sting,
Tinerii rad catre stelele reci.
Cine-si va pierde credinta-n izbanda
Pe-aceste mereu miscatoare poteci?

Cine din noi va muri
Inainte ca trupul sa-i moara?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povara.

Generatii secate se sting,
Tinerii rad catre stelele reci.
Cine-si va pierde credinta-n izbanda
Pe-aceste mereu miscatoare poteci?

Ca un vant rau, ori ca o insulta,
Intrebarea prin raduri trecu,
Asculta, asculta, asculta, asculta,
Noi nu, niciodata, noi nu!

Generatii secate se sting,
Tinerii rad catre stelele reci.
Cine-si va pierde credinta-n izbanda
Pe-aceste mereu miscatoare poteci?

Noi nu, niciodata, noi nu, niciodata,
Noi nu!

poezie de Nicolae Labis


Te întreb

A fost al tău vreodată vântul
Sau Universul nesfârşit?
Ori soarele din cer luându-l
L-ai dus în mâini la asfinţit?
Ai ascultat în floare merii
Cum înalţau iubirii cânt?
Te-ai contopit cu ploaia verii
În braţe fulgerul purtând?
Ai născocit cu ochiul minţii
Cât pot fi toamnele de-adânci?
Ţi-ai dăltuit din iarna vieţii
Poteci de soare peste stânci?

poezie de Viorica Sălăjeanu
 
Ce-ar fi dacă?

Ce-ar fi dacă
Ţi-aş descânta o ploaie?
Ţi-ai răsturna şi tu noroiul
În lutul ud
Până s-ar confunda:
Acelaşi pământ,
Aceeaşi formă.
S-ar lustrui păcatele
De vină...

Ce-ar fi dacă
Ţi-aş doini o ploaie?
Ţi-ai vinde şi tu sufletul
În notele calde
Până s-ar cuprinde:
Aceeaşi nuanţă
Acelaşi sunet.
S-ar curăţa simţirile
De umbră...

Ce-ar fi dacă
Ţi-aş turna o ploaie?
Ţi-ai umple şi tu goluri
Din râurile-n vuiet:
Acelaşi ritm
Aceeaşi cale.
S-ar vindeca privirile
De sensuri...

Ce-ar fi dacă
Ţi-aş croi o ploaie?
Ţi-ai strâmta şi tu vorbele
În hainele ude:
Acelaşi vis,
Aceleaşi ecouri.
S-ar strâmtora cuvintele
De temeri...

Ce-ar fi dacă
Ţi-aş iubi o ploaie?...


Gabriela Chişcari
 
Spirit Liber

Pot doar visa sa fiu un spirit liber,
Si trupul meu eliberat sa fie,
Sa fiu busola gandurilor mele
Sa nu ma mai supun cu strasnicie.

Cui ma supun? Doar mie totdeauna,
Prin ridicari de ziduri, baricade,
Prea multe interdictii si cutume
In loc de libertate si arcade.

Voi face-n zid doar arce ogivale
Sa trec fara de teama spre senin,
Sa intalnesc sub cerul libertatii
Si om, si pom, si floare, si destin.

E-atat de scurt popasul pe pamant,
Sa nu mai zabovesc macar o clipa,
Sa-mi daruiesc ce nu mi-am daruit,
Sublimul zbor pe-a gandului aripa.

E-atata frumusete-n jurul meu,
O lume incarcata de splendoare,
Doar ochii mari si gandul sa deschid
Si pot pleca in zbor de incercare…

poezie de Iulia Comaniciu
 
Ramasite


de bjd [daia ]





Ca o alta falfaire
de aripe si de gene
tu esti alta ramasita
ce mi se strcoara -n vene .

Ca o lene nerostita
de aripi si de cuvinte
tu esti alta ramasita
ce ni se strecoara-n minte.

Ca o alta inserare
mai cuminte , mai sfioasa
tu esti alta remasita
care ma intoarce acasa.


Rămăşiţe din tine...grele




Azi...
mi-arunci cu pulbere în ochi
-rămăşite cenuşii şi grele
Şi lacrimi cad şiroaie,
grele
...nu mă mai lupt pentr-un moment.
Mă las pe podea
ca-ntr-un mormânt cunoscut
şi-ncerc să frământ pământul ce m-apasă
...poate voi da de cioburi mari şi groase
-să mă elibereze de sângele ăsta mort,
să mă ridice.

Şi nu încerc să te lovesc
...oh, mânia!
Iubirea ce-am avut încă te ştie
Şi, lovită, totuşi,
îmi bate de-mi iese din piept
-Te recunoaşte de atunci
...de astă vară.
Oh...te iartă, biata,
Cu toate că îi zic să nu o facă.

Mai dă-mi şi mâine
cu pulbere în ochi,
Să plâng şiroaie
mii,
Căci n-am făcut-o
când a trebuit
...Şi mă apeşi
c-acel mormânt,
c-acel pământ.
 
Cantec in doi

Si vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustam
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutam
brindusile ardorii
să infloreasca iar' în noi
si-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne impresoara-n lume norii.
Ce ginduri are soarele cu noi --
nu stim, dar suntem doi.

Lucian Blaga
 
Crizanteme

Pe umerii toamnei,
Calina romanţă valsează-n amintiri dorite.
Viorile inimilor oftează-n colţuri umbrite.
Frunzele ruginii se strecoară ca gândul
Printre copacii aleii cu ramuri putrezite
Şi cad obosite pe asfalturile dospite,
Împiedicând grijile visătoarelor grăbite.

Luna aţâţă mereu nostalgii,
Soarele cochet schimbă des pălării.
Iubirile cu braţe de crizanteme
Încearcă mereu să alunge dileme,
Iar vântul răsfăţând des aripi şi plete
Flutură-n zări vele de gânduri cochete.

Sărutând pătimaşă crizantemele toamnelor
Îngân romanţe de viaţă trăite,
Pentru voi domnilor şi doamnelor.

poezie de Valeria Mahok
 
Catrenele dragostei

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, piezis-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades si-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o soaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu si da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea si stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îsi stie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-năltimile si-abisul
si cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o tin,
căci frumsetea ei dispare
în frumsetile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
si-un păcat pe care-l arde
pe la miezul noptii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naste.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paste.

Dragostea ne-o tină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

Lucian Blaga
 
Octombrie



Octombrie-a lasat pe dealuri
Covoare galbene si rosii.
Trec nouri de argint în valuri
Si cânta-a dragoste cocosii.

Ma uit mereu la barometru
Si ma-nfior când scade-un pic,
Caci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe dupa zile,
Mai nestatornice si mai
Subtile...

Întârziata fara vreme
Se plimba Toamna prin gradini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Si cum abia pluteste-n mers
Ca o marchiza,
De parca-ntregul univers
Priveste-n urma-i cu surpriza, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnisoara
S-a-ngalbenit, s-a zapacit
Si de emotie-a-nflorit
A doua oara...


G Toparceanu
 
Albatrosul

Ades, pentru a râde, un grup de marinari
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoţesc pe drum, trândavi şi solitari,
Corabia brăzdând genunile amare.

Ce greu le vine lor pe punte să se mişte,
Stângaci şi ruşinoşi, doar în azur sunt regi,
Acum jalnic îşi lasă aripile de vise
Ca vâslele s-atârne pe malurile reci.

Acest drumeţ cu aripi e strâmb şi vlăguit!
Când nu se scaldă-n unde e comic şi pocit!
Unu-i agaţă pliscul cu gâtul de lulea
Şi altul şchiopătează pentru a-l imita!

Poetul e asemeni cu-al nourilor prinţ
Ce râde de săgeată, cu viforu-i deprins;
În surghiun pe pământ de huiduieli e prins,
Gigantele aripi de umblet l-au desprins.

poezie de Charles Baudelaire


A vorbi, a tacea

Doi intelepti de demult se plimbau
Pe-o plaja inserata cand marea tipa
Vorbind cu aplomb, mai-mai a se certa
Despre cum ar fi drept... A vorbi... a tacea

A vorbi – o coama de talaz inspumat,
A tacea – ca un erg din desertul uscat
A vorbi – idiom ilicit antamat
A tacea – gasind un continent scufundat.

A vorbi – cand tradezi un prieten leal
A tacea – tainuind pe-un intim criminal
A vorbi – cand destrami un secret ancestral
A tacea – asteptand cu un calm de crotal

A vorbi – ca sa umpli acest vechi rebel
A tacea – inchizand acel stramb porumbel
A vorbi – sa astupi cu-un sunet de cinel
A tacea – pentru tine este-un unic fel

A vorbi – animat de-un pahar de tergal
A tacea – stapanit de-un tremens sideral
A vorbi – perorand absolut magistral
A tacea – sub o masca la un carnaval


………………………………………..


Dimineata-n corabii venind ii gasi
Intinsi pe nisip – ostenitii copii
Ei nu vor afla cat timp ei vor mai fi
Cum e oare mai drept … a tacea… a vorbi.

poezie de Andrei Ghita


Mă citesc prin tine

mă ascult pe mine
când cad frunze să-mi acopere paşii trecuţi
când banca sufletului în verdele copacilor
ne păstrează şoaptele
soarele este pus la umbră
lacrima-mi umezeşte secundele
tramvaiul mă zgâlţâie iar geamul lui
îmi tremură fruntea a rece
mi-e frig în suflet, haine de iubire nu mai am

nu mai ştiu de-i toamnă sau primăvară
un geam de undeva se uită la mine
din dosul lui mă priveşte, poate viitorul
de unde să mă ia!
trecutul suspină cu mine
babuţa se uită la mine speriată
am şireturile desfăcute a viaţă, nu piedică-mi sunt ele
chiar dacă am dat pentru ele doar doi lei

mă cos la maşina hazardului, vreau linie dreaptă
chiar dacă drumul îmi este strâmb
număr găurile cu secunde acoperite
să nu rămân dezbrăcat
tu ai scris vesuri cu mine pe singurul tău eu
de multe ori mă citesc prin tine

poezie de Viorel Muha
 
Cantecul Sufletului - Kahlil Gibran


În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de suflet
Este cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?
 
Toamna


Toamna târziu

În noaptea cu lună,

Cum vâjâie codrul

Şi geme şi sună!

Din nordul cu neguri

Un vuiet răsare

Şi vine şi creşte

Mai iute, mai tare;

Iar codrul aude,

Puternicul rege

Aude prin noapte

Şi bine-nţelege

Al oştilor vuiet

Din nord pornite -

El vrea să răscoale

Puteri obosite

Şi-njură şi urlă,

Că-şi simte pierirea.

Şi galben se face,

Nu poate s-adoarmă,

Nu-şi află nici pace,

Şi tremură codrul

Cu inima ruptă

De spaimă, se zbate,

Cu vântul se luptă,

Pocneşte şi sună

Şi-şi urlă durerea,

Căci vântul îl prinde

Şi-l strânge de mijloc

Topindu-i puterea!

Şi codrul se-ndoaie;

Şi-l biruie vântul

Râzând îl sugrumă

Şi-i rupe veştmântul

Şi părul i-l smulge

Şi-n văi îl aruncă.

Un ţipăt răsare

Pe deal şi pe luncă;

Grăbitele păsări

Cu vuiet aleargă

Şi norii vin stoluri

Pe-ntinderea largă

De spaimă s-ascunde

Pârâul sub gheaţă -

Şi regele codru,

Din ultima viaţă

Suspină văzându-şi

Pustiul, şi geme

Şi cade pe spate

Şi moare cu fruntea

Pe pieptul naturii

Şi moare natura

De jalea pădurii

În toamna târzie!


George Coşbuc
 
Odă toamnei

De ce oare ulmii
Îşi sfâşie veşmintele
Şi dau din braţe
Cuprinşi de teamă nebună?
I-a părăsit
Pacea de aur a verii.
Risipite-s cheile,
Florile-chei ale fericirii,
În iarba cenuşie,
Şi de acum uitate,
Jurămintele dragostei
Răsună-n abis.

Măreţul rege
Straniul atotştiutor,
Stăpân al pădurii,
Renunţă la lupta
Cu norii
Şi lasă să-i cadă
Sceptrul ruginit,
Mărul înţelepciunii,
Şi-n putregai să se destrame
Giuvaerurile coroanei.
Printre foşnitoarele ramuri
Ale caprifoiului uscat
Pulsează teama dihorului
Şi deasupra iazului
Libelula se sparge
Ca o sticlă sonoră.

Numai centaurii
Cu bărbi roşii
Aleargă fericiţi
Cu scântei la copite,
Coboară colina,
Şi urmele lor de foc
În muşchi se sting.

Frunzele se desprind
De pe trunchiuri,
Mâini planând,
Şi ele se aştern dedesubt
Criptă de aramă
Păsărilor moarte.

Şi-n ruinele donjonului păsăresc
Mai locuieşte şi acum
Bufniţa noctură
Ai cărei ochi imenşi
Luminează destinul.

Yvan Goll
 
Eclipsă

Pe-aceleaşi căi de mii de ani umblate,
În goluri vaste legănându-şi sfera,
Neptun adoră visător pe Terra, -
O biată lume plină de păcate...

El niciodată n-a trecut bariera
Singurătăţii lui nevinovate, -
Şi-n clipa asta ea e moartă, poate:
O umbră deasă-i umple atmosfera.

Neptun, se vede că tu n-ai lunetă
Să-i studiezi eclipsa de departe, -
Când inocenta tânără planetă

Se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte:
"Ce face oare Venera cochetă
Pe întuneric, sïngură cu Marte?



George Topârceanu
 
Crizanteme

Pe umerii toamnei,
Calina romanţă valsează-n amintiri dorite.
Viorile inimilor oftează-n colţuri umbrite.
Frunzele ruginii se strecoară ca gândul
Printre copacii aleii cu ramuri putrezite
Şi cad obosite pe asfalturile dospite,
Împiedicând grijile visătoarelor grăbite.

Luna aţâţă mereu nostalgii,
Soarele cochet schimbă des pălării.
Iubirile cu braţe de crizanteme
Încearcă mereu să alunge dileme,
Iar vântul răsfăţând des aripi şi plete
Flutură-n zări vele de gânduri cochete.

Sărutând pătimaşă crizantemele toamnelor
Îngân romanţe de viaţă trăite,
Pentru voi domnilor şi doamnelor.


Valeria Mahok
 
Ne cunoastem


Ne cunoastem,
Ne-am intilnit intr-o zi
Pe pamint,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealalta.

Tu erai asa si pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite ca ti-am retinut
Chipul.

Eu m-am emotionat
Si ti-am spus ceva cu mina pe inima,
Dar n-ai avut cum sa m-auzi.

Pentru ca intre noi treceau intruna masini
Si ape si mai ales munti,
Si tot globul.

M-ai privit in ochi
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.

Ai intins mina: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunza.


Marin Sorescu
 
Nina Cassian - Halucinatie intentionata



Spuneti-mi cînd, spuneti-mi cînd
O sa ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe cînd manifestam cîntînd
Ca niste pietre ude, ca niste cartofi.

Ochii sînt ai mortilor foarte tineri
Si circula sub asfalt ca niste ganglioni.
Am mai gasit vreo doi într-o vineri
Si i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - daca nu-i descoperim la vreme -
Luneca iremediabil spre fundul pamîntului.
În drum, scot uneori o fîntîna cu blesteme
Pe la rascruci de drumuri, sub furculita vîntului.

Calcam în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla frageda, pe apa gelatinoasa.
Niciodata n-au alergat pe maidane atîtea bile!
Niciodata parada n-a fost mai frumoasa!

Si am strivit sub calcîi un ochi ca o icra mare
Care-a mirosit pîna la ultimul rînd.
S-a facut ziua... Pîn' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneti-mi cînd, spuneti-mi cînd?


Bucurie de Nina Cassian

Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna,
sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii
obrazul, in scoicile voastre scortoase ... Ma bucur sa-mplant
in toamna roscata strigatul meu adanc, singuratic,
sub boltile pline de aer uscat, de fosnet de vant,
sa fug, sa cad si sa rad pe pamantul impodobit
de galbenul tau sarut cu o mie de buze, toamna !
 
Back
Top