POVESTIRI CU TÂLC

[Old DG]

POVESTEA FULGULUI DE ZAPADA

Era odata, demult-tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om bun si harnic. Parintii o iubeau ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gandeau numai la fericirea copilei lor.
Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in raul ce curgea in fundul gradinitei.
Roua era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scantei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blande alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamantul in mers. Mainile ei erau asa de indemanatice, ca ce lucru luau il si terminau, dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cuvant, toti erau atat de fericiti, incat pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau loc de asa mare bucurie ce daduse peste ei.
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori, tot asa si in sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cate ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor crestea.
Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o scotea pe fata la plimbare numai seara.
In gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.
Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in calea fetei.
Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul raului, piuitul pasarelelor care se pregateau de somn, fosnetul frunzelor, soaptele vantului cald de vara care ii mangiie obrajii, infierbantati de atata zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atat de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna.”, mangaindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vizita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunandu-i; "Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"
- Copila mea, copila mea! striga mama inspaimantata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primejdie.
Dupa putin timp, mama ii spuse: "in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa a vrut zana cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curand se imbolnavi. Roua o ingriji cu dragoste, asigurand-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.
In curand mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie.
Cand rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atat de frumoasa in seara aceea, ca licuricii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul ca Roua este mai frumoasa ca oricand si sa pofteasca toti s-o vada.
Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire, baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea.
Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua ramanea cu gospodaria, acasa. Cand pleca, nu uita totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zambea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.
Intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incantata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar … Isi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se intoarse si incepu sa danseze prin camera. Invartindu-se, atinse perdeaua care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pamantul. Pasarelele ciripeau, zburdand de ici-colo, cantand cantece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare treceau pe la fiecare floare, ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa mereu.
Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.
A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minunata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atat de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De cateva ori se indrepta spre usa si se intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cante. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gandul de a iesi la soare.
"Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea … apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invarti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau: "Vino, vino!"
Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incantare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cante, sa mangaie florile, incerca sa prinda un fluture.
Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe.
Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea. Radea, se invartea, nu mai avea astampar. De-indata, vrand sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, simti ca nu mai poate, atinge pamantul. Bucuria ii fu mai mare. Se lasa in voia vantului si simti cum se urca tot mai sus, tot mai sus.
- "Ajung la soare, ajung la soare! cat am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"
Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamantul! Se gandi: "Cum de n-a iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i povesteasca mamei tot ce a vazut!"
In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand asa, Roua simti ca-i este frig. Se ghemui, dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuneaza de parca ti-ar fi atarnat cineva pietre de picioare. Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se dumireasca, ca se si deschise o usa si prin ea navalira o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cate un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.
Se inghesuiau asa de tare, incat s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.
Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se tranti si aparu Nor Cenusiu, tunind si fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stranga cat mai multe picaturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.
Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratand-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramane la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intalnit cu Bate Vant, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ridice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zambet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care incotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care ii zise: „Prinde-te cu mainile de bara mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare.” Si au zburat ei asa pana ce l-au intalnit in cale pe Vajaie-Vant care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraznic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia.
Si asa Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci raza de soare se strecurase strengareste prin fereastra si ii topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o insfasca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vant nici n-avu timp sa-si dea seama ce se intamplase. Roua incepu sa planga. Isi dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata unde locuia Ger Napraznic.
Vijaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati care faceau de straja.
Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea. Vijaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o potecuta, pe unde trecura cei doi calatori, sufland din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.
Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua, tremurand de frig, se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era.
Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: "Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!"
Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de rauletul in care isi oglindea altadata mandrul chip o indemna la plans. Si plangea fara oprire. Ger Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe gat si te ingheta.
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, dusa de vanturi, alerga in jos cat mai aproape de pamant.
Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se simtea tare-tare usoara. Se gandi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ar sari si ea pe fereastra si asa facu.
Ger Napraznic simti ca nu mai e pieptanat si lovi cu pumnul intr-un clopot de gheata care zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijaie Vant.
"Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla de poti si prefa-o in fulg de zapada!"
Vajaie Vant iesi val-vartej pe usa cu barba in vant, cu toiagul de gheata in mana si cu mantaua fluturand. Alerga ce alerga, dar baga de seama ca Roua se departa tot mai tare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele, capul si incet-incet simti ca o cuprinde un somn odihnitor. Cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamant, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult - casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pasarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele, strugurii nu mai erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu. Trecuse multa vreme de cand plecase. Roua, totusi a recunoscut locurile dragi.
- "N-am sa te las mosule sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi ea. Isi prinse rochita inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa usor in jos, aparand pamantul de furia gerului napraznic.
Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un firisor sclipitor de zapada care tocmai acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarna, asteptand primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca pamantul cu rod imbelsugat.

De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care zambesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.
(Trenca Banciu)

 

[Old DG]

Povestea renului Rudolf
(renul zburător al lui Moş Crăciun)
Se spune că, în Ţara de Gheaţă a lui Moş Crăciun, s-a născut odată un pui de ren cu totul şi cu totul deosebit. Ce îl făcea atât de diferit de fraţii şi prietenii acestora? Nasul, care era roşu şi strălucitor, atât de strălucitor, încât în plină noapte era ca un adevărat far ce lumina totul în jur.
Bietul Rudolf! Prietenii îl ironizau, ba unii chiar refuzau să se joace cu el. Până şi cei din familia sa, deşi nu îi arătau pe faţă, se ruşinau să iasă cu Rudolf în lume.
Dar pe lângă nasul roşu, Rudolf mai avea ceva: un suflet bun. De aceea îi ierta pe toţi pentru comportarea lor. Şi nu numai atât, era şi foarte harnic, nu se dădea înapoi de la nicio treabă care era de făcut.
Odată, Moş Crăciun întârzie mai mult ca de obicei pe la casele copiilor. Se făcuse întuneric şi Moşul tare nu ar fi vrut să-i dezamăgească pe micuţi. Dar cum să facă? Dacă din cauza beznei se va rătăci sau va încurca darurile?
Atunci zări în întuneric o luminiţă. Din ce se apropia, din ce lumina creştea. Când se apropiase destul de mult, Moşul înţelese că acea lumină venea de la nasul roşu al unui ren, nas care strălucea foarte tare.
Moş Crăciun îl rugă pe Rudolf, căci acesta era numele renului, să-i lumineze calea pentru a ajunge mai repede cu darurile la copii. Rudolf acceptă imediat, se aşeză în faţa saniei Moşului şi lumină calea celorlalţi reni.
Moş Crăciun a ajuns cu bine pe la casele copiilor, a împărţit cadourile şi voie bună tututor.
De atunci, Rudolf îl ajută în fiecare an pe Moş Crăciun, fiind în fruntea alaiului şi luminând calea, astfel încât Moşul nu întârzie niciodată.
Iar Rudolf este iubit şi preţuit de copii, fiind cel mai cunoscut ren de la sania lui Moş Crăciun.

 

[Old DG]

Bilantul sufletului

Acum, cand suntem la sfarsitul anului si fiecare isi contabilizeaza realizarile pe anul care se incheie, stau si ma intreb daca sufletul poate suporta notiunea de bilant. Pentru ca bilant al realizarilor concrete stim sa facem si nemultumiri fata de ce nu am facut pana acum stim cu totii sa avem.
Ma intreb insa cum ar arata un bilant al sufletului? Cred ca unitatea de masura ar fi clipa. Contrar obiceiului omenesc de a ne masura viata in ani, cred ca sufletul isi masoara existenta in clipe. Pentru ca ceea ce numim clipa contine in ea toata esenta vietii.
Asadar, cate clipe am avut in acest an in care:
-am fost sincer cu mine insumi?
am lasat iubirea sa ma cuprinda?
am plans, am ras si mi-am permis sa simt cu adevarat ce se petrece in sufletul meu?
mi-am adus aminte de adevarul sufletului meu?
mi-am ascultat inima?
am vazut frumusetea de dincolo de ceea ce pare urat?
am vazut cu ochii inimii?
m-am lasat dus in curgerea miraculoasa a vietii, fara intentia de a controla viata?
am trait recunostinta sincera?
am simtit ca sunt viu in intregime?
am simtit ca ma aflu in locul potrivit?
Nu stiu cati dintre noi stau pe plus la acest bilant, si nici nu e important. Cred ca cel mai mare curaj de care putem da dovada este simplul fapt de a ne autoadresa aceste intrebari. Si sa nu ne asteptam ca asta sa ne faca fericiti, insa cu siguranta ne va face mai constienti. Si unde putem gasi mai multa liniste decat in constienta de sine si acceptarea deplina a ceea ce simtim si a momentului in care ne aflam…
Invitatia mea este sa simtim ce se intampla in sufletul nostru in fiecare clipa, si asa vom sti mai bine si care sunt dorintele lui…pentru urmatorul an sau pur si simplu pentru urmatoarea clipa…

La multi ani si ne intalnim in 2012!

 

[Old DG]

“Draga Dumnezeu,
Iti multumesc ca ai venit. Ai ales la fix momentul, ca nu ma simteam bine deloc. Cand m-am trezit din somn, mi-am adus aminte ca am nouazeci de ani si-am intors capul spre fereastra sa ma uit la zapada.
Si deodata am inteles c-ai sa vii. Era dimineata. Eram singur pe Pamant. Era atat de devreme, incat pana si pasarile dormeau, daramite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care tragea la aghioase, pe cand tu te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai. Cerul palise. Tu umpleai vazduhul de alb, de gri, de azuriu, inviorand lumea. Nu te opreai o secunda. Si-n clipa aceea am inteles care era diferenta dintre noi si tine: tu esti un tip infatigabil! Pus pe munca fara intrerupere. Caruia nu-i este niciodata lehamite. Ziua vreti, uite ziua! Noapte? Uite noapte! Si primavara! Si iarna! Si uite-o pe Peggy Blue! Si uite-l si pe Oscar! Si pe Tanti Roz! Asta zic si eu sanatate de fier!
Mi-am dat imediat seama ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.
Urmandu-ti asadar sfatul, m-am straduit sa-l pun in aplicare. Contempland lumina, culorile, copacii, pasarile, animalele. Simteam cum aerul imi patrunde in nari facandu-ma sa respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Frematam de o bucurie necuprinsa si pura. Aceea de a exista. O bucurie care ma fermeca.
Iti multumesc, draga Dumnezeu, ca ai facut asta pentru mine. Era ca si cum m-ai fi luat de mana si m-ai fi dus in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea. Iti multumesc.
Pe maine. Te pup,
Oscar"

din cartea: “Oscar si Tanti Roz”, Eric-Emmanuel Schmitt, editura Humanitas Fiction

 

[anuk]

Intr-o zi intr-un cocon a aparut o mica gaura; un om, care trecea din intamplare prin preajma, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forta sa iasa prin aceasta gaura mica.
Dupa multe incercari se parea ca fluturele a abandonat, si gaura ramasese la fel de mica. Parea ca fluturele a facut tot ce putea si nu mai era in stare de nimic altceva. Atunci omul a decis sa ajute fluturele: a luat un cutit si a deschis coconul. Fluturele a iesit imediat. Insa corpul fluturelui era slab si anemic; aripile sale erau putin dezvoltate si aproape ca nu se miscau.

Omul a continuat sa observe crezand ca dintr-un moment in altul aripile fluturelui se vor deschide si vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta sa sa poata zbura.
Acest lucru nu s-a intamplat! Fluturele si-a trait restul vietii tarandu-se pe pamant cu corpul sau slab si cu aripile chircite.
Nu a putut zbura NICIODATA!
Ceea ce omul, prin gestul sau de bunatate si prin intentia sa de a ajuta, nu a inteles, este ca trecerea prin gaura stramta a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele sa trimita lichidul din corpul sau catre aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viata il punea sa treaca pentru a putea creste si pentru a se dezvolta. Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie in viata.

 

[Old DG]

Povestea celui care uitase ca viata lui exista

Felia de viata pe care am primit-o in pastrare, in momentul conceptiei noastre, vegheaza asupra existentei noastre. Si merita din plin sa avem grija de ea.
Un barbat aflat intre primavara si vara vietii sale a devenit tata si a avut in timp sase copii, dintre care cinci erau fete.
Amintindu-si de copilaria lui si de dorinta lui nemarginita de a fi recunoscut ca fiind unic, a daruit tot ceea ce credea el ca este important din iubirea lui primului dintre copii. Un baiat in care a crezut ca intrevede posibilitatea de a indeplini propriile lui vise, propriile lui aspiratii. Astfel si-a indeplinit viata lui de barbat, atribuindu-i altcuiva propriile sale idei, interese, iubiri si idealuri.
Intr-o seara, cand se afla in toamna existentei sale, a intalnit si a descoperit o doamna in alb, obosita, asezata la capatul patului sau. Aceea era propria lui viata.
La inceput nu a recunoscut-o, deoarece toata lumea din jurul lui spunea ca tulburarea lui, afectiunea lui este de fapt o maladie. Si, de altfel, a fost tratat ca un bolnav. Pentru ca uneori isi pierdea luciditatea, a fost spitalizat, ingrijit si apoi adus din nou acasa, in perioada de convalescenta.
Iar doamna in alb, inalta si subtire, care il cunostea dintotdeauna, care nu voia sa fie data la o parte sau uitata, se hotarase de ceva timp sa se instaleze permanent la capatul patului lui. Veghea asupra lui cu atentie si bunavointa. Era foarte obosita si dezamagita de comportamentul celui caruia ii fusese alaturi atat de mult timp.
Acel barbat care traise foarte aproape de ea, ignorand-o complet mai bine de trei sferturi de secol, caruia i se devotase, insotindu-l mereu de cand se nascuse, impartind totul cu el, greutatile si bucuriile, incertitudinile si entuziasmul, acel barbat o ignorase complet, traise fara sa tina cont de existenta ei.
Era de fapt deposedat de privirea lui asupra propriei lui fiinte, de tandrete si de entuziasm, pentru ca traia intr-un invelis de om de afaceri, om public, cu functia de sot si de tata.
Astfel, intr-o seara din acea iarna, ea ii sopti:
- Ce ai facut cu mine? M-ai dat altuia, m-ai tradat, m-ai dat unui loc de munca, fiului tau, ai trait cu imprumut, ai trait o jumatate de viata, ai avut doar jumatati de vise. Ce ai facut cu mine, viata ta? Ai stiut vreodata ca te iubeam, ca existam si eu?
Auzind toate acestea, barbatul, acum in varsta, a plans pentru prima oara vazand-o pe cea care se prezenta in fata lui ca fiind viata lui! Acea experienta i-a permis sa deschida ochii.
Si-a privit existenta, sotia lui, absenta si ea din propria lui viata, copiii, reusitele, prietenii, relatiile lui, casa, bunurile lui. Acum privea altfel toate aparentele din viata lui, toate reprezentarile pe care le construise, pe care le intretinuse in zadar timp de ani de zile, trecand foarte usor pe langa ceea ce era mai bun in viata lui.
Apoi a vazut, foarte aproape de el, inconjurata de lumina, ca pe imagine foarte indepartata pe care crezuse ca a uitat-o, o fetita de noua ani care zambea. Si atunci o amintire luminoasa a tasnit din trecutul lui.
Era o zi de vara, erau amandoi asezati pe treptele scarii de la intrarea in casa lor. Fiica lui, cea mai mare, pentru ca despre ea era vorba, il privea grav, cu acea atentie plina de uimire pe care doar copiii o pot avea.
In seara aceea, prinzand curaj, fetita a inceput sa ii spuna ceva:
-Tati, stii ca eu te iu…!
Insa se intamplase ceva, ceva ce i-a distras atentia si restul cuvantului s-a pierdut. Oare a inteles vreodata ce voia sa ii spuna fiica lui?
Iar acum, dupa vreo treizeci si cinci de ani, acele cuvinte ii reveneau ca un refren familiar in ureche:
-Tati, stii ca eu te iu…!
Insa nu reusea sa auda cuvantul care urma, incerca din rasputeri, dar nu reusea sa incheie acea propozitie. Simtea ca era un cuvant foarte important, pe care tatal trebuia sa-l auda.
Astfel au trecut zilele, o luna, un an, apoi inca un deceniu. In mintea lui, in inima lui se auzea uneori sunetul limpede al unui ras, lumina unei priviri albastre, o mana micuta il apuca de brat si in inima lui rasuna o muzica foarte familiara:
- Tati, stii ca te iu…
Melodia nu se incheia, dar ii persista in memorie. Intr-o zi, emotionat, a auzit in sfarsit toata fraza:
- Tati, stii, eu te iubesc mai mult decat orice.
Si astfel se alatura celor multi care au fost iubiti, fara sa stie acest lucru.
Apoi au trecut zilele, lunile si doar in ultima etapa din viata lui doamna alba si blanda pe care acum o cunostea foarte bine, i-a soptit, inchizand ochii, tinandu-i mana intr-a ei:
- Da, despre asta era vorba, pur si simplu. Stiai in adancul sufletului tau acest lucru si iti era foarte teama. Doar iubirea unui copil ne poate face sa zburam pana la cer. Stiai acest lucru, dar nu voiai sa-l intelegi. Eu ti-am ramas credincioasa si am fost alaturi de tine pana la capat. Nu puteam sa traiesc in locul tau iubirile care iti erau destinate. Acum ai inteles ceea ce era important, in sfarsit, pot sa te las singur. Acesta este destinul tuturor oamenilor, la sfarsit sa cunoasca singuratatea eterna.
Putin mai tarziu, doamna cea subtire si alba, adauga:
-Eu am fost viata ta, tu ai trecut mai mult pe langa mine. Ai trecut pe langa iubirea fiicei tale. Ai fost foarte important pentru ea, iar ea nu te va uita niciodata. Datorita ei, urmele existentei tale vor mai ramane inca mult timp pe pamant.
Apoi, doamna cea subtire si alba, i-a inchis ochii si inima, i-a soptit ceva frumos, foarte misterios, cuvinte de neuitat care il ajutau sa treaca de cealalta parte. Pentru prima oara in viata lui era linistit si surasul lui era deplin. In sfarsit, putea sa se iubeasca pe sine si sa primeasca iubirea imensa a universului.

”Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi”, Jacques Salome, editura Ascendent.

 

[Old DG]

Atat de aproape de mine..

Intr-o dupa-amiaza, in parc era un copil care voia sa-l cunoasca pe Dumnezeu. El stia ca era o calatorie lunga pana acolo unde traieste Dumnezeu. Atunci si-a pus in valiza micuta niste painici si un pachet cu 6 sucuri si a pornit intr-acolo. Dupa ce a trecut de trei alei, a vazut o batranica. Era asezata pe o banca in parc si privea niste porumbei.
Copilul s-a asezat langa ea si si-a deschis valijoara. Era pe punctul de a-si bea sucul, cand a observat ca batranei ii era foame, atunci i-a dat o painica. Ea, fericita, a acceptat si i-a zambit. Zambetul ei era atat de frumos, incat copilul voia s-o vada din nou zambind si atunci i-a oferit si un suc. Din nou, ea a zambit. Copilul era incantat. Au stat amandoi asa toata dupa-amiaza mancand si zambind, dar nu au schimbat nici un cuvant. Curand a inceput sa se intunece, copilul era obosit si s-a ridicat sa plece. S-a intors, a fugit inapoi pentru a-si lua ramas bun de la batranica. A imbratisat-o cu caldura. Ea i-a daruit din nou un zambet si mai frumos decat cele de pana atunci.
Cand copilul a deschis usa casei, mama a ramas surprinsa de fericirea care stralucea pe fata lui. Ea l-a intrebat: "Ce-ai facut toata ziua de esti asa de fericit?" El i-a zis: "Am mancat cu Dumnezeu. Si stii ceva? Are cel mai frumos zambet pe care l-am vazut vreodata!"
In timpul acesta, batranica, la fel de fericita, s-a intors incantata acasa. Baiatul ei era nedumerit de pacea pe care i-o citea pe fata si a intrebat-o: "Mama, ce-ai facut azi de esti asa de fericita"? Ea i-a raspuns: "Am mancat painici in parc cu Dumnezeu. Si stii ceva? Este mai tanar decat ma asteptam!"

Vitamine...pentru suflet...(Humberto A.Agudelo C)

 

[Old DG]

The Egg
By: Andy Weir
Translation: Anton Robert

Erai pe drum spre casă când ai murit.
Ai avut un accident de maşină. N-a fost cine ştie ce, dar a fost fatal. Aveai o soţie şi doi copii. Ai murit fără dureri.. Doctorii au încercat din răsputeri să te salveze, dar fără succes. Corpul ţi-a fost pur şi simplu fărâmiţat; mai bine că ai murit, crede-mă.
Şi după ce ai murit, m-ai întâlnit pe mine.

"Ce...s-a întâmplat?" ai întrebat. "Unde sânt?"
"Ai murit," ţi-am răspuns fără ocolişuri. N-avea rost să te iau cu binişorul.
"Era....un camion...şi am început să derapez....."
"Mm...da," am zis.
"Am.....am murit?"
"Da. Dar nu fii supărat. Toată lumea moare." am răspuns.

Te-ai uitat prin-prejur. Nu era absolut nimic. Numai tu şi cu mine.
"Ce este asta?" ai întrebat. "Asta-i viaţa de după moarte?"
"Da şi nu, " am răspuns.
"Cine eşti tu, Dumnezeu?" ai întrebat.
"Da, eu sunt Dumnezeu." am răspuns.
"Copiii mei....şi soţia mea......" ai început să zici.
"Ce-i cu ei?"
"Or să fie în regulă?"
"Hai c-am văzut-o şi pe asta," am zis. "Tu tocmai ai murit şi te interesează de familia ta. Nemaipomenit."

Te-ai uitat la mine cu fascinaţie. Nu mă vedeai ca pe Dumnezeu. Mă vedeai ca pe un om sau femeie oarecare. Poate cu un pic de autoritate. Mă vedeai mai mult ca pe o profesoară de gramatică, decât ca pe Cel Atotputernic.

"Nu te-ngrijora," ţi-am zis. "Se vor descurca. Copiii îşi vor aduce aminte numai de momentele bune petrecute cu tine. Soţia ta va plânge cu lacrimi, dar sufleteşte va fi eliberată. Ca să fiu cinstit, căsătoria voastră nu mergea chiar aşa de bine. Ca o consolare, să ştii că soţia ta se va simţi vinovată de faptul că se va crede eliberată."
"Aha," ai zis. "Şi...ce se-ntâmplă acuma? Mă duc în Ceruri, sau în Iad, sau ce....?"
"Niciuna," ţi-am răspuns. "Vei fi re-încarnat."
"Aha, aveau dreptate Indienii." ai zis.
"Toate religiile au dreptate, în felul lor," am zis. "Hai cu mine."
"Unde mergem?" ai întrebat în timp ce mergeam împreună prin void.
"Nicăieri," ţi-am răspuns. "Dar este plăcut să vorbeşti în timp ce mergi."

"Şi atunci care este sensul?" ai întrebat. "Când mă re-nasc, am să uit totul, nu-i aşa? Ca un bebeluş. Toate experienţele şi tot ce am făcut în viaţa aceasta nu vor conta."
"Nu-i chiar aşa." am zis. "Ai înlăuntrul tău toate cunoştinţele şi toate experienţele din vieţile tale anterioare. Doar că nu-ţi aduci aminte de ele chiar acuma."
M-am oprit din mers, şi mi-am pus mâinile pe umerii tăi. "Nici nu-ţi imaginezi cât de frumos şi magnific si gigantic este sufletul tău. Mintea umană poate să conţină doar o bucaţică mică din ceea ce eşti tu cu adevărat. E ca şi cum ţi-ai băga un deget intr-un pahar cu apă, ca să vezi dacă apa este caldă sau rece. Pui o bucăţică din tine în container, şi când o iei înapoi ai acumulat toate experienţele pe care le-a avut acel container."
"Ai fost în omul acesta pentru 48 de ani, aşa că n-ai avut timp să descoperi toată conştiinţa ta imensă. Dacă mai stăm mult pe aici, ai să-ţi aduci aminte despre tot. Dar n-are rost să facem asta între două vieţi."
"Şi atunci, câte vieţi am trăit?"
"Ah... multe, nenumărat de multe. Şi multe diferite vieţi." am răspuns. "Acuma te trimit să fii o ţărăncuţă Chineză in anul 540."
"Stai aşa...ce zici....?" ai început să te bâlbâi. "Mă trimiţi înapoi în timp?"
"Ai ghicit. Timpul există numai la tine în univers. La mine lucrurile sunt diferite."
"Da ...de unde eşti tu?" ai întrebat.
"A, bineînţeles că sânt şi eu de undeva." am răspuns. "De undeva din altă parte. Şi mai sunt o grămadă ca mine. Sânt sigur că ai vrea să afli totul, dar sincer îţi spun că n-ai să înţelegi."
"Ah...," ai zis un pic amărât. "Ia stai aşa. Dacă mă re-încarnez în alt timp, aşi putea să interacţionez cu mine însumi de atunci."
"Bineânţeles. Aşa se întâmplă mereu. Şi amândouă vieţile tale sunt conştiente doar de ele însele; nici nu-şi dau seama una de alta, sau ce se întâmplă."
"Şi atunci care-i rostul lor?"
"Serios?" te-am întrebat. "Chiar serios, mă întrebi care-i rostul vieţii? Nu este cam banală întrebarea?"
"Nu, nu, este o întrebare foarte serioasă pentru mine," ai persistat.
M-am uitat în ochii tăi şi ţi-am zis: "Rostul vieţii, şi motivul pentru care am făcut acest univers, este ca tu să te maturizezi."
"Cum adică, omenirea? Vrei ca omenirea să se maturizeze?"
"Nu, ci doar tu. Am făcut acest univers întreg doar pentru tine. Cu fiecare viaţă pe care o trăieşti, creşti şi te maturizezi şi devii o inteligenţă mai mare."
"Doar eu singur? Şi ce se întâmplă cu restul omenirii?"
"Nu există restul omenirii." ţi-am răspuns. "În acest univers nu suntem decât noi doi, tu şi cu mine."
Te-ai uitat la mine cu privirea pierdută. "Dar restul oamenilor de pe pamânt...."
"Toţi sunt tu. Diferite re-încarnări ale tale."
"Stai un pic. Eu sunt toţi oamenii !?"
"Acum ai înţeles!" am zis, şi te-am bătut uşor pe umăr.
"Eu sunt fiecare fiinţă umană care a trăit?"
"Sau care va trăi, Da."
"Eu sunt Abraham Lincoln?”
"Eşti în acelaşi timp şi Ceauşescu," am adăugat.
"Eu sunt Hitler?" ai întrebat îngrozit.
"Şi eşti şi milioanele de persoane pe care el le-a omorât."
"Eu sunt Isus?"
"Da, si eşti şi toţi cei care l-au urmat."
Ai amuţit.

"De câteori ai asuprit pe cineva, te-ai asuprit pe tine însuţi." ti-am spus. "De câteori ai avut milă de cineva, ai avut milă de tine însuţi. Orice fericire sau supărare, pe care orice om a avut-o, ori o va avea, vor fi experienţele tale."
Ai stat şi te-ai gândit lung.
"Da de ce?" ai întrebat. "De ce faci toate acestea?"
"Pentrucă într-o zi, vei fi ca şi mine. Căci asta eşti. Eşti ca şi mine. Eşti copilul meu."
"Ce..!?" ai zis fără credinţă. "Vrei să spui că eu sunt un dumnezeu?"
"Nu, nu încă. Eşti încă mic, şi eşti încă în creştere. Dar după ce ai trăit toate vieţile omeneşti din toate timpurile posibile, înseamnă că ai crescut de ajuns ca să te naşti în lumea mea."
"Deci tot acest univers, este....." ai zis.
"Doar un ou." am răspuns.
"Hai că-i timpul să te trimit în viaţa următoare."

Şi te-am trimis.

 

[Old DG]

PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL

- A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.
- Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.
- Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul ca floarea de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atât, dar pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe fruntea lui.
- Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi distrusă.
- Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle, nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de la neguţători şi nici s-o măsori în aur.
- Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi îngropă faţa în mâini şi plânse.
- Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe lângă el cu coada în sus.
- Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.
- De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.
- Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.
- Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă, care de felul ei era o cinică, râse pe faţă. Dar Privighetoarea înţelegea secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului, gândindu-se la misterul Iubirii. Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste grădină. In mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.
- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile:
- Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură până acolo.
- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
- Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra Studentului.
- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
- Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii decât marele evantai de corali care se unduie în peştera din ocean. Dar iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.
- Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?
- Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu îndrăznesc să ţi-o spun.
- Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.
- Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.
- Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde, să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale şi iarba neagră de pe deal, bătută de vânturi. Si totuşi, iubirea este mai importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în comparaţie cu inima omului?
Işi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice. Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.
- Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Inţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.
Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi. Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.
- Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.
Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.
După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.
“Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic!”. După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.
Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adând, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.
Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui baiat şi a unei fete. Si pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.
Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.
Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.
Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.
Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.
Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.
Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.
- Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.

Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.

 

[Old DG]

Pot sa imprumut 25$?

Un om a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băiatul de 5 ani aşteptând la uşă .
- Tati, pot să te întreb ceva?
- Da sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul.
- Tati, câţi bani câştigi pe oră?
- Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.
- Doar vreau să ştiu…Te rog spune-mi, cât câştigi pe oră?
- Dacă trebuie să ştii, câştig 50$ pe oră.
- Ah, a răspuns micuţul, cu capul plecat.
- Tati, imi imprumuti te rog 25$?
Tatăl s-a înfuriat,
- Dacă singurul motiv pentru care m-ai intrebat asta este ca să îmi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare. Gândeşte-te de ce eşti aşa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării.
Micuţul a mers în linişte în camera şi a închis uşa .
Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani.
După o oră, omul s-a calmat şi a început să gândească:
“Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi chiar nu mi-a cerut bani des.” Omul a mers la uşa băiatului şi a deschis-o:
- Dormi? a întrebat…
- Nu tati, sunt treaz, a răspuns baiatul.
- M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite aici ai 25$.
Micuţul a sărit, zâmbind. Mulţumesc tati, a zbierat. După aceea a scos un pumn de bani.
Omul a văzut că băiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou.
Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.
- De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.
- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, am 50$. Pot să cumpăr o oră cu tine???? Te rog sa vii mai repede acasă mâine . Vreau sa mănânc cu tine.
Tatăl a fost distrus. Şi-a luat băiatul în braţe şi l-a implorat să îl ierte.
Este doar o reamintire pentru toţi ce lucrează din greu în viaţă. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiaţi de inimile noastre. Să ne amintim să împărţim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care îl iubim.

Dacă mâine murim, compania pentru care lucram ne va înlocui foarte uşor, în câteva ore. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţilor lor.

 

[Old DG]

De ce nu suntem fericiţi?

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat-o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi-ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

 

[Old DG]

Povestea unei mame,
de Hans Christian Andersen


Mama statea langa micutul ei copil; era foarte trista pentru ca se temea ca acesta ar putea muri. Copilasul era foarte palid, ochisorii lui erau inchisi si, uneori, scotea cate o rasuflare grea, adanca, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsa de o tristete si mai mare.

Cineva a batut la usa, si un sarman batran a pasit inauntru. Era imbracat intr-un strai ce aducea cu o cerga pentru cai si avea cu adevarat nevoie de un astfel de vestmant ca sa ii tina de cald pentru ca era o iarna foarte rece; intreg tinutul era acoperit de zapada si gheata, iar vantul era atat de ascutit ca ar fi putut taia fetele oamenilor iesiti pe afara. Micutul s-a trezit pentru un moment, iar mama, vazand ca batranul tremura de frig, s-a ridicat si a pus o mica cana de bere pe soba pentru a se incalzi. Batranul s-a asezat pe fotoliul balansoar, iar mama si-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarasi la copilul ei bolnav, ce continua sa respire greu, si l-a prins de mana lui micuta. "Crezi ca va ramane la mine, nu-i asa?" a zis ea. "Desigur ca Preainduratorul Dumnezeu nu il va lua de langa mine."

Batranul, care nu era altcineva decat Moartea, a dat din cap intr-un fel ciudat, ce putea insemna atat da, cat si nu, iar mama si-a indreptat spre podea ochii, in vreme ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Apoi, capul i-a devenit foarte greu, caci nu isi inchisese ochii de trei zile si trei nopti, si a adormit, dar numai pentru cateva clipe. Tremurand de frig, a sarit apoi in picioare si a privit in jur. Batranul plecase, iar copilul ei si el era dus! Batranul il luase cu el. Intr-un colt al camerei, vechiul ceas cu pendula a inceput sa bata, lanturile i-au huruit, greutatile i-au cazut la pamant, iar ceasul s-a oprit.

Biata mama s-a repezit afara din casa chemandu-si copilul. In zapada, statea o femeie in haine lungi si negre, iar ea i-a zis mamei, "Moartea a fost in camera ta. Am vazut-o fugind impreuna cu copilasul tau; ea alearga mai repede ca vantul si nu aduce niciodata inapoi ceea ce ia."
"Spune-mi macar pe ce drum a luat-o," a rugat-o mama, "spune-mi si o voi gasi."
"Stiu drumul," i-a raspuns femeia imbracata in straie negre, "dar inainte de a-ti spune care este acela, trebuie sa imi canti toate cantecele pe care le-ai dat glas pentru copilul tau; imi plac aceste cantece, si le-am auzit si altadata. Eu sunt Noaptea, si am vazut cum curgeau lacrimile tale in vreme ce cantai."
"Ti le voi canta pe toate," i-a spus mama, "dar nu ma intarzia acum. Trebuie sa ajung din urma Moartea, sa imi gasesc copilul."
Noaptea a ramas insa tacuta si nemiscata. Apoi, mama a plans si a cantat, si si-a framantat mainile. Au fost multe cantece, si lacrimi si mai multe, pana cand Noaptea a zis, "Du-te spre dreapta, in padurea intunecata de brazi, pentru ca intr-acolo am vazut ca s-a dus Moartea cu copilasul tau."

In timp ce mergea prin padure, mama a ajuns la o rascruce de drumuri, si nu a stiut incotro sa se indrepte. Chiar langa ea, se gasea un tufis plini de spini; nu avea nici flori, si nici frunze, pentru ca era iarna, iar de crengi ii atarnau turturi. "Nu ai zarit pe unde s-a dus Moartea impreuna cu micul meu copil?" l-a intrebat ea.
"Ba da," i-a raspusns tufisul , "insa nu iti spun pana cand nu ma incalzesti la pieptul tau. Este un frig de moarte aici, si simt ca inghet cu totul."
Mama a tras tufisul cat mai aproape de pieptul ei, astfel incat sa il dezghete, ghimpii lui i-au patruns in carne, si din trupul ei au tasnit picaturi mari de sange; tufisul a scos la iveala boboci proaspeti, verzi, care s-au transformat apoi in flori in mijlocul acelei nopti inghetate de iarna. Da, intr-atat de calda este inima unei mame indurerate! Dupa aceea, tufisul a indrumat-o pe ce cale trebuia sa mearga.

Mama a mai mers o vreme si a ajuns la un mare lac, pe malurile caruia nu zarea nici o barca sau vreun vapor. Lacul nu era destul de inghetat pentru a putea pasi peste el, si nici atat de putin adanc incat sa poata trece prin el. Cu toate acestea, ea trebuia sa il traverseze daca voia sa isi gaseasca copilul. Mama s-a intins pe jos, la marginea lacului, vrand sa ii soarba toata apa, un lucru imposibil pentru orice fiinta de pe pamant; ingrijorata mama s-a gandit insa ca poate se va intampla vreo minune care sa ii fie de ajutor.
"Nu vei reusi niciodata sa faci asta," i-a spus lacul, "mai bine, haide sa facem un targ. Imi place sa adun perle, iar ochii tai sunt cei mai puri din cati am vazut vreodata. Daca iti versi acei ochi in lacrimi catre apele mele, te voi duce catre marea casa in care locuieste Moartea si creste flori si copaci, fiecare fiind cate o viata de om."
"Ah, ce nu as da pentru a-mi gasi copilul!" a exclamat mama inlacrimata; si, in timp ce plangea, ochii i-au cazut in adancurile lacului, devenind doua pretioase perle.

Apoi, lacul a ridicat-o, si a purtat-o, ca intr-un leagan, pe deasupra apelor pana la celalalt mal, unde se afla o un fel de constructie minunata, lunga de cateva mile. Nimeni nu putea spune daca era un munte acoperit de paduri si plin de pesteri sau ceva ce fusese cladit. Biata mama nu putea insa zari acest lucru pentru ca isi plansese ochii in lac. "Unde pot gasi Moartea, care mi-a luat de curand copilul?" a intrebat ea.
"Nu a sosit inca," i-a raspuns o batrana cu parul incaruntit, care se afla prin preajma, carand apa in casa Mortii. "Cum ai gasit drumul pana aici? Si cine ti-a dat ajutor?"
"Dumnezeu m-a ajutat," i-a raspuns ea. "El este plin de mila; nu esti si tu miloasa? Unde imi pot afla copilul?"
"Nu stiu nimic de nici un copil," i-a zis batrana, "iar tu esti oarba. Multe flori si multi copaci s-au vestejit azi noapte, iar Moartea va veni curand sa puna altii in loc. Stii deja ca fiecare om are o viata-copac sau o viata-floare, asa cum i s-a hotarat. Arata ca niste plante, dar in fiecare este o inima care bate. Si inimile copiilor bat, asa ca poate, in acest fel, iti vei putea recunoaste copilasul. Dar ce imi dai ca sa iti spun mai multe despre ceea ce ai de facut?"
"Nu am nimic de daruit," i-a raspuns indurerata mama, "insa as putea merge pana la capatul pamantului pentru tine."
"Nu ai ce sa-mi dai acolo," a glasuit batrana, "dar imi poti darui parul tau negru si lung. Stii bine cat de frumos este, si mi-ar place sa-l am. Poti lua in schimb parul meu carunt."
"Nu vrei nimic mai mult?", a zis mama. "Ti-l dau cu placere." I-a dat asadar frumoasele ei cosite, primind inapoi parul albit al batranei. Au mers apoi impreuna in casa Mortii, unde florile si copacii se inaltau intr-un minunat belsug. Zambile in floare, acoperite cu clopote de sticla, si frumosi bujori cresteau la fel de viguros precum copacii. Erau acolo si plante de apa, unele foarte proaspete, altele aratand palite, printre care se strecurau serpi si de tulpinele carora se agatau crabi negri. Se ridicau spre cer nobili palmieri, stejari, si bananieri, sub care infloreau cimbrul si patrunjelul. Fiecare floare si copac avea un nume, si fiecare reprezenta o viata, apartinand unor oameni ce inca traiau, unii in China, altii in Groenlanda, iar altii prin alte parti ale lumii. Unii mari arbori fusesra plantati in ghivece mici, asa ca se chinuiau sa isi faca mai mult loc, parand cat pe ce sa faca tandari ghivecele; in acelasi timp, multe flori micute cresteau in pamant bogat, cu muchi in preajma lor, ingrijite si cultivate cu grija. Indurerata mama s-a aplecat asupra micilor plante, si a auzit inima de om ce batea in fiecare, pana cand a recunoscut inima copilasului ei printre milioane de inimi ale altora.
"El este," a strigat ea, intinzandu-si mainile catre o floare de sofran ce isi pleca spre pamant capsorul bolnav.
"Nu atinge floarea," a tipat batrana, "ci stai langa ea, iar cand vine Moartea - trebuie sa apara din clipa in clipa - nu o lasa sa o smulga, si amenint-o ca daca va face asa, vei smulge si tu din radacina alte flori din jur. Acest lucru ar trebui sa o infricoseze, pentru ca trebuie sa dea socoteala lui Dumnezeu pentru fiecare din ele. Nici una nu poate fi scoasa cu tot cu radacina din pamant daca nu primeste permisiunea sa faca asta."

Curand, s-a simtit in casa un fior rece, de gheata, iar mama oarba si-a dat seama ca Moartea isi facuse aparitia.
"Cum ai aflat calea pana aici? a intrebat ea. "Cum ai putut ajunge pana aici mai repede decat mine?"
"Sunt o mama," i-a raspuns femeia.
Moartea si-a intins mainile catre mica si delicata floare de sofran, dar mama o inconjura cu palmele sale, avand totodata mare grija sa nu o atinga. Moartea a suflat mai rece decat vantul cel inghetat, iar bratele mamei au cazut lipsite de putere.
"Nu ma poti infrange," i-a spus Moartea.
"Ba, cu ajutorul lui Dumnezeu, o pot face," i-a replicat ea.
"Eu fac numai voia Lui," a exclamat Moartea. "Eu sunt gradinarul Lui. Eu iau toate florile si toti copacii Lui, si le sadesc in gradinile raiului, pe un taram necunoscut de nimeni. Cum infloresc acolo si cum arata acea gradina nu am voie sa iti spun."
"Da-mi inapoi copilul, " a strigat mama, plangand si implorand. Apoi, si-a apropiat mainile de doua flori si a tipat catre Moarte, "Am sa-ti rup toate florile, pentru ca am ajuns la capatul disperarii."
"Nu le atinge," a atentionat-o Moartea. "Spui ca esti nefericita; vrei sa faci o alta mama la fel de nefericita ca si tine?"
"O alta mama!" a strigat biata femeie, si si-a indepartat mainile de cele doua flori.
"Iata-ti ochii," a zis Moartea. "I-am scos din lac pentru tine. Straluceau atat de tare incat am stiut de indata ca sunt ai tai. Ia-i inapoi - acum sunt mai limpezi decat inainte - si uita-te in fantana adanca de langa tine. Am sa-ti destainuiesc numele celor doua flori pe care voiai sa le smulgi, si ai sa vezi viitorul fiintelor umane pe care le reprezinta, si ce erai pe cale sa nenorocesti si sa distrugi."
Mama s-a uitat in adancul fantanii si a vazut cum unul din oamenii carora le apartineau acele flori devenea o binecuvantare pentru lume, raspandind o mare bucurie si fericire in jurul sau. A zarit insa ca viata celuilalt era plina de nevoi si saracie, de griji si necazuri.
"Amandoi sunt asa prin vointa lui Dumnezeu," a zis Moartea.
"Care din ele este floarea nefericita, si care cea binecuvantata?" a intrebat femeia.
"Acest lucru nu ti-l pot marturisi," a zis Moartea, "insa pot sa iti spun ca una din flori reprezinta propriul tau copil. Ceea ce ai vazut este destinul copilului tau, viitorul propriului tau copil."
Mama a strigat inspaimantata, "Care din flori este cea a copilului meu? Spune-mi. Elibereaza-l pe copilul nefericit. Elibereaza-l de atatea chinuri. Mai curand ia-l cu tine. Condu-l in imparatia lui Dumnezeu. Uita de lacrimile si rugamintile mele; uita de tot ce am spus si am facut."
"Nu te inteleg," a ingaimat Moartea. "Iti vrei copilul inapoi? Sau sa il duc intr-un loc pe care nu-l vei sti vreodata?"
Mama si-a framantat mainile, a cazut in genunchi si s-a rugat lui Dumnezeu. "Nu imi asculta, Doamne, rugaciunile atunci cand se impotrivesc vointei Tale, care de-a pururi este cea potrivita. Ah, nu le asculta;" iar capul i-a cazut catre piept. Moartea a dus apoi copilul ei pe un taram de nimeni stiut.

 

[Old DG]

Piele de Magar
Poveste dupa Charles Perrault

A fost odata ca niciodata un rege care era cel mai puternic conducator de pe tot pamantul. Bun si drept in vreme de pace, necrutator in timp de razboi, dusmanii ii stiau de frica, iar supusii ii erau fericiti si multumiti. Sotia si tovarasa lui viata era atat virtuoasa, cat si foarte frumoasa, din casatoria celor doi venind pe lume o fata.

Marele si magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mandreau cu armasari mici si mari, din toate rasele. Ceea ce uimea insa pe oricine intra in aceste grajduri era locul de onoare acordat unui magar cu doua urechi lungi. Isi merita aceasta pretuire pentru ca, in fiecare dimineata, nu slobozea peste paie balegar, ci o gramajoara de monede de aur.

Cerurile, ce par a impleti binele cu raul, au permis ca o boala groaznica sa o atace pe regina. S-a cautat ajutor in toate partile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost in stare sa zagazuiasca febra ce crestea zi de zi. In cele din urma, pe patul de moarte, regina i-a zis sotului ei: "Promite-mi ca, dupa ce voi muri, vei gasi o femeie mai inteleapta si mai frumoasa decat mine, cu care te vei insura si care iti va naste un mostenitor pentru tronul tau."

Increzatoare ca ii va fi imposibil sa descopere o astfel de femeie, regina credea astfel ca sotul ei nu se va mai casatori niciodata. Regele a promis ceea ce ii cerea sotia muribunda, si, putin timp dupa aceea, ea si-a dat ultima suflare in bratele lui.

Catava vreme, regele nu a putut fi mangaiat in nici un fel de durerea ce il chinuia noapte si zi. Cateva luni mai tarziu, la indemnul curtenilor sai, a fost nevoit, totusi, sa accepte a se recasatori, insa acest lucru era destul de dificil, pentru ca trebuia sa isi tina promisiunea fata de sotia lui moarta, si oricat de mult a cautat, nu a putut gasi nici o femeie inzestrata cu destula intelepciune si frumusete. Numai fiica sa avea o virtute si o frumusete cu mult mai mari decat cele ale fostei regine.

Numai insurandu-se cu propria lui fiica isi putea respecta juramantul facut nevestei sale inainte de moarte, asa ca nu a mai stat mult pe ganduri si a cerut-o in casatorie. Acest lucru a inspaimantat-o si a intristat-o pe printesa, care a incercat, in zadar, sa ii arate tatalui ei ce mare greseala facea. Tulburata de propunerea regelui, s-a dus la nasa ei, o zana ce locuia intr-o pestera alcatuita din corali si perle.

"Stiu de ce ai venit aici," i-a spus nasa ei."Porti in inima ta o mare tristete. Dar eu sunt aici pentru a te ajuta, si nu ti se va intampla nimic rau daca imi urmezi sfatul. Nu este bine sa te revolti impotriva tatalui tau, insa spune-i ca ai nevoie de o rochie de culoarea cerului. In mod sigur, nu va fi in stare sa iti implineasca aceasta dorinta."

Printesa s-a dus, asadar, la tatal ei, si i-a zis ce isi dorea. Imediat, regele i-a chemat pe cei mai buni croitori din regat, poruncindu-le sa croiasca, fara intarziere, o rochie de culoarea cerului, si amenintandu-i ca de nu vor face asta vor sfarsi cu totii spanzurati.

A doua zi, rochia a fost aratata printesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor. Coplesita atat de bucurie, cat si de teama, nu stia ce sa se mai faca, insa nasa ei a sfatuit-o, "Cere-i sa-ti dea o rochie de culoarea lunii. Fara nici o indoiala, nu va putea sa iti faca acest hatar."

N-a trecut mult timp dupa ce printesa i-a zis tatalui sau ce voia, ca regele si-a si chemat mesterii in broderie, si le-a poruncit sa faca o rochie de culoarea lunii in rastimp de patru zile. In ziua hotarata, rochia a fost gata, iar printesa a fost incantata de frumusetea ei.

Cu toate acestea, nasa ei a imboldit-o iarasi sa ii ceara ceva regelui, si anume o rochie la fel de stralucitoare precum soarele. Tatal ei a trimis dupa un bogat giuvaergiu si i-a poruncit sa faca o rochie din aur si diamante, avertizandu-l ca daca nu va reusi, va fi sortit pieirii. Dupa o saptamana, bijuteriul a terminat rochia, ce era atat de frumoasa si luminoasa incat lua vederea oricui o privea.

Printesa nu stia cum sa ii multumeasca regelui, dar, inca o data, nasa ei i-a soptit in ureche, "Cere-i pielea magarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum sa faca acest lucru. Daca nu cumva ma insel amarnic, nu ti-o va da vreodata." Nasa nu isi dadea seama insa cat de mult isi dorea regele sa isi multumeasca fiica. Aproape de indata, pielea magarului a fost adusa printesei.

Infricosata peste poate, printesa s-a mai dus o data la nasa ei, pentru a-i cere ajutorul. "Prefa-te", i-a spus ea, "ca accepti cererea in casatorie. Promite-i regelui tot ce vrea, insa, in acelasi timp, pregateste-te sa fugi din tara."

"Aici", a continuat zana, "este un cufar in care vom pune hainele tale, oglinda ta, borcanele cu sulimanuri, diamantele si celelalte bijuterii. Am sa-ti dau o bagheta magica. Ori de cate ori o vei avea in mana, cufarul te va urma pretutindeni, intotdeuna ascuns sub pamant. De fiecare data cand vei voi sa il deschizi, nu va trebui decat sa atingi cu bagheta pamantul, iar cufarul se va infatisa inaintea ta."

"Pentru a-ti ascunde adevarata infatisare, pielea de magar este nemaipomenit de buna, intrucat, atunci cand vei fi inlauntrul ei, nimeni nu va crede ca o fata atat de frumoasa poate fi acoperita de un lucru atat de infiorator. "

A doua zi, in zori, printesa a disparut din palat, asa cum fusese sfatuita. Oamenii regelui au cautat-o peste tot, in case, de-a lungul drumurilor, oriunde s-ar fi putut piti, dar totul a fost in zadar. Nimeni nu isi putea inchipui ce s-a intamplat cu ea.

In aceasta vreme, printesa continua sa fuga cat mai departe de tatal ei. Cand se intalnea cu cineva, isi intindea mainile, cersind sa i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arata insa atat de lipsita de frumusete si respingatoare in pielea ei de magar, incat nimeni nu voia sa aiba de a face cu o astfel de creatura.

Departe, tot mai departe, a calatorit printesa pana cand a ajuns la o gospodarie de la tara unde era nevoie de o sarmana servitoare pentru a spala carpele de vase si a face curat in cotetele procilor. A fost trimisa sa munceasca intr-un colt al bucatariei, fiind mereu tinta bataii de joc si a glumelor nesarate ale celorlalti servitori.

Numai duminica putea sa se odihneasca putin. Dupa ce isi termina treburile de dimineata, mergea in camaruta ei, inchidea cu grija usa si se imbaia. Apoi, deschidea cufarul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, si se facea iarasi frumoasa. Apoi, incerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce stralucea ca soarele si, in cele din urma, pe cea de albastrul cerului. Singura ei parere de rau era ca nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericita, oricum, pentru ca se vedea iarasi tanara si frumoasa, iar acest lucru o ajuta sa treca mai usor peste inca o saptamana de calvaruri, pana in urmatoarea duminica.

In marea gospodarie unde lucra, era o crescatorie de pasari apartinand unui puternic rege. Erau tinute aici tot felul de pasari ciudate, cu obiceiuri si mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori la aceasta gospodarie atunci cand se intorcea de la vanatoare si dorea sa se bucure de o bautura rece impreuna cu curtenii sai.

Piele de Magar se uita cu afectiune la el si isi amintea ca dedesuptul murdariei si a zdrentelor ei se afla inca o inima de printesa. Ce maniere alese are, se gandea ea. Cat de gratios este! Cat de fericita trebuie sa fie femeia careia i-a daruit inima! Daca mi-ar da o rochie cat de simpla, m-as simti in ea mult mai bine decat in oricare din rochiile mele minunate.

Intr-o zi, tanarul print a pornit sa cerceteze curios prin gospodarie, si a ajuns intr-un hol intunecat, la capatul caruia se afla micuta camera a lui Piele de Magar. Din intamplare, s-a uitat prin gaura cheii. Era duminica, iar Piele de Magar isi imbracase rochia din aur si diamante care lucea la fel ca soarele. Printul a ramas fara suflare la vazul frumusetii, tineretii si modestiei fetei. De trei ori a fost cat pe ce sa intre in camera ei, dar de fiecare data s-a stapanit si a dat inapoi.

Odata intors la palatul tatalui sau, printul a devenit mereu ganditor, oftand zi si noapte, si refuzand sa mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Si-a pierdut pofta de mancare si, pana la urma, s-a cufundat intr-o pustiitoare si adanca tristete. A intrebat cine era acea fata frumoasa care statea in camaruta saracacioasa, si i s-a spus ca nu putea fi vorba decat despre Piele de Magar, cea mai urata creatura de pe pamant, cu exceptia lupului, si, in mod sigur, un remediu de nadejde impotriva iubirii. Nu ii venea sa creada acest lucru, si, in schimb, refuza sa dea uitarii ce vazuse cu proprii lui ochi.

Mama lui, regina, l-a rugat sa ii marturiseasca ce anume il supara. Printul a gemut, a plans si a oftat, dar nu a spus nimic altceva decat ca isi doreste ca Piele de magar sa ii faca o prajitura cu propriile ei maini.

"Vai, Doamne," i s-a zis reginei, "aceasta Piele de Magar nu este decat o servitoare amarata si murdara."

"Nu conteaza," a raspuns regina. Trebuie sa facem asa cum vrea fiul meu. Este singurul fel prin care-l putem salva."

Asa s-a facut ca Piele de Magar a luat niste faina, pe care o macinase cat putuse de fin, niste zahar, unt si cateva oua proaspete, si s-a inchis in camera ei pentru a face prajitura. Mai intai, insa, si-a spalat fata si mainile, si si-a imbracat rochia precum luna in onoarea sarcinii pe care o avea de indeplinit.

Se spune ca, poate din prea mare graba, de pe degetul lui Piele de Magar a alunecat in aluat un inel de mare pret. Unii, care cunosc urmarea acestei povesti, se pot gandi ca ea a facut dinadins acest lucru, si probabil ca au dreptate, pentru ca, atunci cand printul s-a oprit la usa ei si s-a uitat prin gaura cheii, ea trebuie sa isi fi dat seama ca era privita de el. Si era, probabil, sigura ca inelul va fi primit cu mare bucurie de catre print.

Printului i s-a parut a fi atat de buna prajitura incat a infulecat-o cat a putut de repede, fiind cat pe-aci sa inghita inelul. Cand a vazut frumosul smarald si cerculetul de aur ce marturisea forma degetului lui Piele de Magar, inima lui s-a umplut cu o inimaginabila fericire. Si-a pus inelul sub perna, insa a continuat sa se simta din ce in ce mai rau pana cand, doctorii, observand gravitatea bolii sale, au ajuns cu seriozitate la concluzia ca printul era bolnav din dragoste.

Casatoria, orice s-ar putea spune impotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala dragostei, asa ca s-a hotarat ca printul trebuie sa se insoare.

"Nu vreau nici in ruptul capului sa ma casatoresc cu altcineva decat cu o fata care i se va potrivi pe deget acest inel," a cerut printul. Aceasta cerere neobisnuita i-a suprins mult pe rege si regina, dar fiul lor era atat de bolnav incat n-au indraznit sa i se impotriveasca.

S-a hotarat asadar sa caute o fata careia sa i se potriveasca pe deget inelul printului, indiferent daca era saraca sau bogata. S-a zvonit in toata tara ca aleasa fiului regelui trebuia sa aiba un deget foarte, foarte subtire. Fiecare sarlatan din regat se lauda ca are o metoda secreta de a subtia degetele. Unul sugera ca pot fi scrijelite la fel ca un nap. Altul zicea ca e de ajuns sa tai numai o bucatica din ele. Un altul pretindea ca are un anume elixir ce le micsora jupuindu-le pielea.

Cautarile au inceput cu printesele, marchizele si ducesele, dar degetele lor, desi delicate, erau totusi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele si toate nobilele, dar in van. Dupa aceea, a fost randul fetelor lucratoare, care adeseori aveau degete zvelte si frumoase, dar inelul nu s-a potrivit nici unei dintre ele.

Apoi, au fost puse la incercare servitoarele, ajutoarele de bucatarese, fetele in casa si ingrijitoarele de pasari, cu manile lor rosii si murdare. A pune inelusul pe degetele lor grosolane era ca si cum s-ar fi incercat sa strecoare o funie groasa prin gaura unui ac.

In final, nu mai ramasese nimeni care sa incerce inelul in afara de Piele de Magar, in ungherul ei dintr-o indepartata bucatarie a unei gospodarii. Cine s-ar fi putut gandi ca ea ar putea ajunge vreodata regina?

"De ce nu?" a spus printul. "Spuneti-i sa vina incoace." La aceste cuvinte, unii au inceput sa rada, iar alti au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urata creatura nu are ce cauta la palat. Atunci insa cand ea si-a scos de sub pielea de magar mana la fel de alba ca fildesul, iar inelul i-a fost pus pe deget si i s-a potrivit perfect, toata lumea a ramas uluita.

S-au grabit cu totii sa o aduca cat mai repede in fata regelui, dar ea a cerut ca inainte de a apare in fata stapanului sau, sa i se permita sa isi schimbe hainele. Ca sa spunem lucrurilor pe nume, multi au suras rautacios la auzul acestor vorbe, insa in clipa cand ea s-a ivit la palat in minunata ei rochie, a carei bogatie nu avea cum sa fie egalata vreodata, cu parul ei blond stralucind cu diamante, cu dulcii si seducatorii ei ochi albastri, si cu mijlocul ei atat de mic incat putea fi cuprins in causurile a doua maini, chiar si cele mai gratioase doamne de la curte si-au pierdut, prin comparatie, toate farmecele. In toata aceasta agitatie si stupoare, regele nu a avut cum sa nu bage de seama frumusetea viitoarei sale nore, iar regina a fost intru totul incantata de ea. Insusi printul a gasit ca fericirea lui era atat de mare incat abia putea sa o mai suporte. Pregatirile pentru nunta au inceput de indata, fiind invitati toti regii din tarile vecine. Unii, din rasarit, au sosit calare pe elefanti. Altii erau atat de inspaimantatori la infatisare incat au bagat groza in sufletele micilor copii. Au sosit nobili si numerosi invitati din toate colturile lumii.

Nici printul insa, nici multii regi aflati acolo nu au fost mai maiestuosi decat tatal miresei, care si-a recunoscut fiica si a implorat-o sa il ierte.

"Cat de ingaduitoare sunt cerurile." a zis el, "sa ma lase sa te vad din nou, draga mea fiica." Plangand de bucurie, a imbratisat-o plin de iubire. Fericirea lui a fost impartasita de toti, iar viitorul sot a fost nemaipomenit de incantat sa afle ca socrul sau era un atat de puternic rege. La un moment dat, si-a facut aparitia zana nasa, care a povestit tot ce se intamplase, spusele ei aducand un si mai mare triumf pentru Piele de Magar.

Nu este greu de vazut ca morala acestei povesti este ca e mai bine sa treci prin cele mai mari greutati decat sa nu iti faci datoria, ca virtutea poate pare uneori de prost augur, dar iese invingatoare intotdeuna in cele din urma.

Povestea lui Piele de Magar poate fi greu de crezut, dar, atata timp cat vor exista fete, mame si bunice in aceasta lume, ea va fi mereu reamintita de ele.

 

[Old DG]

CINE SUNT EU?

Lin-chi ţinea o prelegere într-o dimineaţă, şi cineva a întrebat dintr-o dată: "Cine sunt eu?". Lin-chi a coborât în sală şi s-a dus la omul respectiv. Toată sala a încremenit. Nimeni nu înţelegea ce făcea, de ce nu răspunse de pe estradă. Lin-chi s-a oprit în faţa celui care întrebase şi l-a privit în ochi un timp, după care a spus: "Nu mă întreba pe mine. Intră în tine şi descoperă cine întreabă. Închide ochii. Nu întreba Cine sunt eu?. Intră în tine şi descoperă cine e cel din interior care pune întrebarea asta. Uită de mine. Găseşte sursa întrebării. Intră adânc în tine!".
Se spune că omul a închis ochii, a rămas liniştit şi apoi, dintr-o dată, s-a luminat. A deschis ochii, a râs, i-a atins lui Lin-chi picioarele şi a spus: "Tu mi-ai răspuns. Am pus multora întrebarea asta, şi am primit multe răspunsuri, insă nici unul nu s-a dovedit cel adevărat. Tu ai fost singurul care mi-ai răspuns".
Poate să răspundă cineva la întrebarea ta "Cine sunt eu?". În situaţia de mai sus, cu mii de ochi aţintiţi asupra lui şi într-o linişte mormântală, omul acela a închis ochii şi, dintr-o dată, a devenit conştient de esenţa sa tainică.

Acest lucru trebuie descoperit, iar conştientizarea este metoda de a descoperi această esenţă tainică. Cu cât eşti mai inconştient, cu atât eşti mai departe de tine însuţi. Cu cât eşti mai conştient, cu atât te apropii mai mult de tine.

 

[Pushavision]

“O tânără femeie care s-a îndrăgostit de un bărbat s-a rugat la Dumnezeu:” Dumnezeule drag, te rog ajută-mă să mă mărit cu bărbatul acesta “Mama ei, pe de altă parte, nu-l plăcea deloc pe băiatul respectiv şi a implorat şi ea seara, la rugăciune: “Doamne, te rog n-o lăsa în nici un caz pe fiica mea să se mărite cu omul acesta!””
Ce a urmat a fost simplu: cei doi tineri s-au căsătorit şi astfel s-a împlinit dorinţa fiicei. După o jumătate de an au divorţat, şi aşa s-a îndeplinit şi dorinţa mamei.
Dacă fiica s-ar fi rugat: “Dumnezeule drag, fă-mă să găsesc cel mai bun partener pentru mine” şi mama:” Te rog, ajut-o pe fiica mea să îşi găsească bărbatul potrivit pentru toată viaţa.”, atunci aceste dorinţe s-ar fi îndeplinit.
Dar majoritatea oamenilor se limitează la orizontul lor îngust, prin care îşi văd viaţa.
Într-o dorinţă, întotdeauna trebuie ales ţelul cel mai înalt şi să lăsăm deschisă o posibilitate pentru că în felul acesta, Dumnezeu şi îngerii, să ne poată îndeplini dorinţa.
Căci cum spunea Merlin odată: ”Fii atent ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se îndeplinească!”

 

[Pushavision]

Un tanar a venit la un intelept, intr-o zi , si a intrebart “-Domnule, ce trebuie sa fac pentru a deveni intelept?” Inteleptul nu a schitat nici un raspuns. Tanarul, dupa ce a repetat intrebarea de cateva ori obtinand acelasi rezultat, a plecat pentru a se intoarce a doua zi cu aceeasi intrebare. Din nou, nu a primit nici un raspuns si s-a intors din nou a treia zi, repetand iarasi intrebarea sa: „-Domnule, ce trebuie sa fac pentru a deveni intelept?”

In cele din urma, inteleptul s-a ridicat si a mers la un rau din apropiere. A intrat in apa indicandu-i tanarului sa-l urmeze. Cand au ajus la o adancime suficient de mare, inteleptul l-a luat pe tanar de umeri si l-a tinut sub apa, in ciuda eforturilor acestuia de a se elibera. Intr-un final, totusi, i-a dat drumul si cand tanarul si-a recapatat suflul, inteleptul l-a intrebat:

„-Fiule, cand erai sub apa, ce ti-ai dorit cel mai mult?”.

Tanarul a raspuns fara ezitare: „-Aer, aer! Vroiam aer!”

“- Nu ti-ai dorit bogatii, placeri, putere sau iubire, fiul meu? Nu te-ai gandit la nici una dintre acestea?” a intrebat inteleptul.

“- Nu, Domnule! Vroiam aer si ma gandeam numai la aer” a venit raspunsul imediat.

“-Atunci, pentru a deveni intelept trebuie sa iti doresti intelepciunea cu o intensitate la fel de mare cu care ti-ai dorit aerul. Trebuie sa lupti pentru ea pana la excluderea tuturor celorlalte teluri din viata. Trebuie sa fie singura ta aspiratie, zi si noapte. Daca ai sa cauti intelepciunea cu ardoare, fiuele, cu siguranta vei deveni intelept” spuse maestru.

 

[Pushavision]

In Japonia era un obicei, ca ori de cate ori intalneai un calugar ZEN sa il opresti si sa il rogi sa iti caligrafieze cateva cuvinte pe care apoi le pastrai ca pe un talisman aducator de noroc si fericire, tie si familiei tale. Intr-o zi calduroasa de vara, trecea un mare nobil dus de 4 slujitori intr-o lectica.

Era tare grea lectica aceea, pentru ca nobilul nu traia de loc rau, desi daca l-ai fi intrebat pe el, ti-ar fi spus ca e tare stramtorat si necajit… Lectica trecu pe la amiaza pe langa un calugar ZEN, care mergea linistit, privind in zare fara sa para deranjat de praful de pe drum sau de fierbintelala aerului.

Slujitorii in graba lor de a ajunge la destinatie, mai ca il lovira pe calugar, si astfel il cam leganara pe pasagerul “sus-pus”. Acesta scoase capul din adapostul de matase si incepu sa ii certe pe bietii carausi, doar ca ii cam ramasera cuvintele in gat, cand isi dadu seama ca tocmai trecuse pe langa un calugar ZEN.

- Opriti, netrebnicilor tipa el cu o voce gatuita de furie.Opriti si intoarceti-va!Slujitorii intoarsera lectica dupa porunca ajungandu-l repede din urma pe calugar.

- Hei, tu, zise marele nobil, te rog sa imi scrii si mie cateva cuvinte aducatoare de noroc pentru mine si familia mea!

Calugarul se opri si fara vreun cuvant scoase de la brau ustensilele trebuitoare scrisului si se aseza in praful drumului, caligrafiind cu mare grija cateva cuvinte.Termina in cateva minute care i se parura o vesnicie nobilului. Presara cenusa pe hartia de orez proaspat asternuta scrisa, o intinse nobilului cu o plecaciune, se scutura de praf si pleca.

Nobilul lua “comoara” cu degete nerabdatoare si le porunci slujitorilor sa porneasca, lasandu-l in urma pe calugar. Dupa o vreme nerabdarea nu ii mai dadu ragaz nobilului asa ca desfacu cu grija hartia cea fina de orez spre a citi cuvintele magice care aveau sa ii aduca si lui si famileiei lui fericire vesnica.

INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL! citi cu mare mirare nobilul!

Furia il gatui si il facu sa strige pitigaiat: _ Intoarceti lectica acum, va poruncesc sa alergati sa il prindem pe netrebnicul care si-a batut joc de mine si de familia mea. Bietii slujitori alergara cat putura de repede, manati de ploaia de injurii care ieseau fara incetare din gura nobila a “greutatii” pe care o aveau de dus.

Ajunsera in cele din urma pe calugar din urma. Nobilul se dadu jos si se repezi la calugar, insafacandu-l de marginile chimonoului.

-Nenorocitule, cum ai indraznit sa scrii asa ceva. Cum adica INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL?Imi doresti moartea mie si a lor mei? Pentru asta vei plati cu viata ta netrebnica si zicand acestea dadu sa isi scoata sabia sa ii taie gatul calugarului.

Acesta cu voce blanda si luminoasa il intreba senin pe nobil: AI FI PREFERAT SA ITI MOARA MAI INTAI NEPOTUL SAU SA ITI MOARE FIUL? Daca se va intampla asa cum am scris eu, viata ta va fi una fericita…vei trai sa te bucuri de ai tai, daca se va intampla altfel…

Nobilul isi dadu seama de gresala sa, si se pleca de trei ori in fata calugarului, strangand la piept bucata de hartie pe care se afla scrisa cea mai de pret urare! Cele mai simple bucurii ale vietii si mai ales cursul firesc al curgerii sale sunt si cel mai usor de trecut cu vederea… De multe ori luam “de-a gata” viata si vedem mai ales ce ne lipseste nu ce avem!“

 

[Pushavision]

Cu mult timp în urmă, trăia un înţelept în India, ale cărui întâlniri cu discipolii săi erau perturbate de vizitele unei fiinţe sceptice, care nu urmărea decât să scoată la iveală greşelile înţeleptului.

Discipolii încercau de mult timp să-l convingă pe maestru să scape de el, dar acesta nici nu dorea să audă de aşa ceva.

Într-o seară, un discipol a intrat foarte fericit pe uşă şi a spus: "Maestre, duşmanul tău, fiinţa aceea răutăcioasă a murit".

"Oh," a început să suspine maestrul, lacrimi curgându-i pe obraz, "cel mai bun prieten al meu a părăsit această lume. El era singura fiinţă care dorea să mă ajute să-mi depăşesc greşelile. Oare voi mai găsi vreodată o asemenea fiinţă?"

---

Un fermier avea şase fii, toţi orbi. Într-o zi, el i-a rugat să spele un elefant. După ce fraţii au terminat treaba, fiecare a încercat să descrie animalul.

"Este foarte simplu" - a spus primul. "Acest animal este format din două oase foarte mari, acoperite de piele" - a spus primul frate; el îi spălase spatele.

"Cum poţi să spui astfel de prostii?" - a replicat cel de-al doilea. "Elefantul este asemănător unui tub lung"; el îi spălase trompa.

Cel de-al treilea, care a spălat urechile a spus că elefantul este format dintr-o perechi de evantaie.

Al patrulea a declarat că elefantul este format din patru coloane; el îi spălase picioarele.

Cel de-al cincilea, care spălase părţile laterale a declarat că elefantul este asemenea unui zid care respiră.

Cel de-al şaselea le-a spus: "Nici unul n-o să mă faceţi să cred prostiile pe care voi le-aţi spus. Eu ştiu: elefantul este asemenea unei frânghii care a coborât din cer"; el îi spălase coada.

Fiecare încerca să-i convingă pe ceilalţi că el are dreptate, astfel că s-au luat la ceartă. Tatăl, deranjat de zgomot, după ce a aflat care este motivul discuţiei, a zâmbit şi le-a spus:
"Copiii mei, nici unul dintre voi nu aveţi cu adevărat dreptate".

"Să n-am dreptate?" - a spus unul dintre ei. "Fraţii mei sunt nişte mincinoşi şi tu acuma încerci să spui că şi eu mint?"

"Copiii mei" - le-a spus tatăl, pe un ton conciliant - "fiecare dintre voi a spălat doar o parte din elefant, dar eu sunt singurul care-l pot vedea întreg. El este, de fapt, exact cum fiecare dintre voi l-aţi descris, dar este şi ceva mai mult, ceva ce voi nici nu vă puteţi imagina". Apoi, el le-a descris cum arată cu adevărat un
elefant. "După cum puteţi vedea, aveţi cu toţii dreptate, dar cu toate acestea, cu toţii vă înşelaţi."

 

[Pushavision]

O POVESTE CU TALC!
"Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi. În rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu:

- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că murise şi ajunsese la poarta
Raiului, când, la intrare, Sfântul Petru l-a întrebat:

- Bine, omule, ce-i cu tine aici ?

- Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.

- Da` crezi tu că poţi ?

- Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate...

- Păi de ce n-ai spus aşa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nici o problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine.

N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti. Doar toată viaţa nu făcuse altceva decât să strângă şi să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar, să vezi şi să nu crezi, nu mai găsea nici un ban. Văzându-l atât de încurcat, Sfântul Petru i-a spus:

- Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!
Şi, într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi.

- Aoleu, dar de ce n-am decât atât ?! Pe pământ aveam de mii de ori mai mulţi. Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi ?

- E, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer. Cu ele poţi, într-adevăr, să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns ?! În toată viaţa, n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă, în timpul vieţii, ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa...

Tocmai în acea clipă, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci ce aveau nevoie de ajutorul său...!"

“Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii” - Fericitul Augustin

 

[Old DG]

Legenda lui Il Separatio

Codex Lugubrum (manuscris tipărit în 1535) a rămas una din cărţile anonime medievale interzise de către Vatican chiar şi în zilele noastre, anonimatul oferindu-i pe atunci autorului protecţie contra mâinii lungi a inchiziţiei. În paginile acestei lucrări apare un personaj de un simbolism atât de puternic, încât, odată problematizat ca şi concept, ar putea dărâma întreg eşafodajul esenţei noastre spirituale. Este vorba de Il Separatio, Separatorul.
Conform legendei, la începuturile timpurilor, odată cu separarea luminii de întunericul absolut s-a creat o graniţă. Această graniţă este entitatea Il Separatio, cel al cărui nume nu poate fi rostit, uneori supranumit şi Anonnimus (există chiar şi o statuie a lui Annonimus la Praga).
Codex Lugubrum redă povestea unui cavaler de origine nobilă pe nume Amantes, de fapt un asasin de profesie (acţiunea se petrece în secolul XII), plătit de regi şi aristocraţi pentru a-şi lichida duşmanii. Era renumit ca fiind unul din cei mai mari profesionişti ai vremii sale. Nu dăduse niciodată greş şi ucidea pe oricine, oricând, oricât de înaltă i-ar fi fost funcţia. El însă nu-şi alegea victimele, ci doar suma de bani cu care era plătit. Printre victimele sale se numărau regi, principi, ducese, inclusiv feţe bisericeşti marcante. Era plătit de veneţieni, genovezi - oricine îşi putea permite asta.
Acest mercenar are o revelaţie în jurul vârstei de 50 de ani. Îşi dă seama că unul din regii pe care îi omorâse era un om cumsecade, care doar îşi apărase poporul, şi nu şi-ar fi meritat moartea. Din acel moment, cavalerul asasin îşi schimbă mentalitatea. Rând pe rând, începe să se răzbune pe toţi cei care îi comandaseră crimele. Ajungând de la unul la altul, înţelege că un personaj foarte important pentru comanditarii ucigaşi era un călugăr bătrân care zăcea undeva într-o temniţă subterană, ale cărui teorii nu conveneau anumitor oameni sus-puşi. Amantes are puţin timp să-şi pună în aplicare planul de a-l salva pe călugăr, acesta urmând a fi tras pe roată în dimineaţa următoare. Pătrunde aşadar noaptea în temniţă cu ajutorul armelor, îl scoate la suprafaţă pe bătrânul rănit şi bolnav. Trebuie însă să se şi apere de soldaţi pe lângă faptul că îl duce în spate pe călugăr. Este însă rănit grav. Rănile nu sunt mortale, dar pierderea de sânge pe parcursul drumului îi poate cauza moartea. Nefiind nici un sat în apropiere, opreşte într-o pădure. Bătrânul îi spune „Dumnezeu să te binecuvânteze”, însă Amantes îi răspunde că nu are nevoie, fiindcă nu crede nici în rai nici în iad, şi că a făcut totul fiindcă aşa a decis el să acţioneze. Îşi ia rămas bun de la călugăr şi-i spune să-l lase să moară singur. Îşi înfige aşadar sabia aproape şi aşteaptă ca tot sângele să i se scurgă şi să moară. Între timp, călugărul dispare.
Atunci se deschide o gaură în pământ şi îşi face apariţia un demon foarte puternic, venit ca să şi-l adjudece pe Amantes. Demonul îi spune că a fost trimis să-l ia în iad cu toate onorurile, drept răsplată pentru numărul considerabil de crime comise. Amantes, cu mâna pe sabie şi cu un curaj fără margini, îi răspunde: „Să nu crezi ca o să aveţi o soartă uşoară cu mine, jos acolo. O să fac din oasele demonilor regelui tău palat.”
În acel moment apare şi îngerul luminii şi grăieşte către îngerul întunericului: „Nu este al vostru! Acest suflet a făcut în ultimii ani atâta bine încât a depăşit răul făcut în restul vieţii lui, iar Dumnezeu l-a iertat de toate păcatele. Va veni la noi în rai.” Dar îngerul întunericului se împotriveşte; şi amândoi îngerii scot săbiile.
Spre înfricoşarea acestora, exact în acea clipă se înfăţişează un personaj despre care îngerii ştiau, dar nu-l văzuseră niciodată. Conform scrierilor din Codex Lugubrum, doar două entităţi îl mai văzuseră înainte - Dumnezeu şi Lucifer - numai o singură dată. Acesta este Il Separatio, îmbrăcat într-o mantie cu glugă, de sub care nu i se zăreşte nici faţa, nici mâinile ori picioarele; legat la brâu cu o sfoară. Il Separatio face un singur semn şi pe loc cei doi îngeri se cutremură de spaimă. El le spune: „Greşiţi amândoi. Acest om a făcut atâta bine cât şi rău. Aşa că acum balanţa e echilibrată - nu-l veţi avea niciunul.”
Puterea absolută a lui Il Separatio face ca îngerii să dispară instantaneu. Acestea fiind spuse, i se adresează cavalerului cu următorul mesaj: „Ridică-te, căci nu mai ai nicio rană. Tu vei trăi cât vrei. Dacă ai să faci rău, nu contează. Balanţa se va compensa, căci se vor naşte alţii care vor face bine. Dacă vei decide să faci bine, tot nu contează, pentru că se vor naşte alţii care vor face rău. Tu nu mai exişti pentru acest univers. Trăieşte pe pământ cât vrei, până când această specie va dispărea. Te poţi muta oriunde vrei cu puterea minţii, chiar şi in locuri care nu există pe acest pământ. Când te vei sătura de tot, chiar şi după milioane de ani, cheamă-mă şi am să-ţi explic care este rostul nostru.”
Il Separatio s-a făcut atunci nevăzut şi, conform legendei, cavalerul trăieşte şi acum printre noi, încercând să înţeleagă mai departe ce e bine, ce e rău şi de ce.

Aceasta e marea întrebare a cărţii: de ce.