POVESTIRI CU TÂLC

[Old DG]

Povestea coruptiei pe intelesul tuturor

Intr-o dimineata, stapanitorul unei cetati fu trezit de niste strigate care se auzeau din piata: „Hai la mere! Mere dulci cum n-ati mai gustat!”. Ridicandu-se indispus din pat si privind pe fereastra vazu un targovet ce vindea, intr-adevar, mere, inconjurat de o multime de musterii. „Trebuie sa fie tare bune merele alea”, isi spuse imparatul cetatii si, facandu-i-se pofta, il chema pe primul sau sfetnic si ii porunci: „Ia cinci galbeni si mergi in piata sa cumperi mere de la targovetul acela”. Primul sfetnic il chema pe paharnic si ii spuse: „Uite patru galbeni, du-te si cumpara mere de la targovetul din fata cetatii”. Paharnicul se adresa, la randul sau, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care sa cumperi mere de la targovetul acela”. Stolnicul il chema pe primul strajer ii dadu doi galbeni si il trimise in piata. Acesta dadu un galben unui strajer din subordine, iar acela se duse la targovet si ii lua la rost: „Hei, ce tot strigi asa? Ai tulburat somnul imparatului, iar drept pedeapsa mi-a poruncit sa-ti confisc caruta asta cu mere”. Zis si facut.
Intors la seful sau, strajerul se lauda: „Am facut un targ nemaipomenit. Cu un galben am cumparat o jumatate din caruta cu mere a targovetului”. Primul strajer merse la stolnic: „M-am targuit si, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat, am reusit sa cumpar un sac cu mere!”. Stolnicul, repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolba intreaga cu mere”. Paharnicul dosi jumatate din cantitate si apoi merse la primul sfetnic: „Iata, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumatate de tolba cu mere”. Iar primul sfetnic se infatisa dinaintea imparatului si glasui: „Maria ta, iata, am indeplinit porunca. Numai ca de acei cinci galbeni n-am reusit sa targuiesc decat cinci mere”.

Imparatul musca dintr-un mar si cugeta: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Si, cu toate astea, targovetul acela are o multime de cumparatori. Inseamna ca lumea o duce bine, are bani. ia sa maresc eu birurile!”

 

[anuk]

Un doctor a intrat grăbit în spital, după ce fusese chemat la telefon pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât a putut de repede, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie.

L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor şi aşteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat: “De ce v-a luat aşa mult timp să veniţi? Nu ştiţi că viaţa fiului meu este în pericol? Nu aveţi simţul responsabilităţii?”

Medicul a zâmbit şi a spus: “Îmi pare rău, nu eram în spital, şi am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum, mi-aş dori să vă calmaţi, pentru a-mi putea face treaba.”

“Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-aţi calma? Dacă propriul fiu v-ar muri acum, ce aţi face??” a spus tatăl furios.

Doctorul a zâmbit iar şi a răspuns: “Voi spune ceea ce Iov a zis în Cartea Sfântă - ¤ Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului, binecuvântat fie Numele Domnului. ¤- Doctorii nu pot prelungi viaţa. Duceţi-vă şi mijlociţi pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu."

“A da sfaturi când nu suntem îngrijoraţi e foarte uşor”, a murmurat tatăl.

Operaţia a durat câteva ore, după care medicul a ieşit fericit. “Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!” Şi fără să aştepte răspunsul tatălui, şi-a văzut de drum, fugind. “Dacă aveţi vreo întrebare, întrebaţi-o pe asistentă!”

De ce este aşa arogant? Nici nu a aşteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu”, a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă la câteva minute după ce medicul plecase.

Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe faţă: “Fiul său a murit ieri într-un accident de maşină, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operaţia fiului tău. Iar acum, că a salvat viaţa fiului tău, a plecat fugind pentru a termina înmormântarea fiului său.”

NICIODATĂ NU JUDECA PE NIMENI, deoarece niciodată nu ştii cum e viaţa unora, sau ce se întâmplă, sau prin ce trec...


http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2013/03/pilda-niciodata-nu-judeca-pe-nimeni.html

 

[Old DG]

Un delfin inimos

Pelorus Jack a fost un delfin - delfinul lui Risso pentru a fi mai exacti. El a fost probabil cel mai vestit delfin dupa Flipper, o vedeta de televiziune. Totusi, Flipper a fost un delfin dresat, al carui caracter poate fi regasit in alti delfini dresati, pe cand Pelorus Jack a fost un delfin salbatic care a trait in Noua Zeelanda.
In 1888 Pelorus Jack si-a inceput lucrul sau de o viata ca pilot. Nimeni nu l-a dresat pe Pelorus Jack si totusi el stia ca putea sa ghideze vapoare prin apele cu vartejuri prin canalul inselator de 3 km intre 2 insule ale Noii Zeelande. Timp de 24 de ani Pelorus Jack a condus vapoarele prin acel canal. Asa de mare a ajuns faima lui Jack incat Marck Twain si Rudyard Kipling, doi scriitori de renume , au calatorit in noua Zeelanda numai ca sa treaca prin canalul respectiv. Ei au vrut sa-l vada pe delfin si sa se alature celor care strigau "Vine Pelorus Jack!"

Pentru a-si indeplini misiunea, Pelorus Jack statea la intrarea in canal pana cand se apropia vreo nava. Apoi el inota cu multa atentie in fata vasului conducand-o pe o cale sigura. Cand vasul iesea in siguranta din canal, Jack se reintorcea la gura canalului pentru a astepta urmatoarea nava.
In 1904 guvernul Noii Zeelande a proclamat o lege prin care-l proteja pe Pelorus Jack.Amenda pentru vatamarea delfinului era de 100 de lire sterline. Dar in 1912 Pelorus Jack a disparut. Nimeni nu stie ce s-a intamplat.
Pelorus Jack nu a cerut niciodata recompensa, nu a facut greva sau nu a intarziat la serviciu. El a stat la datorie timp de 24 de ani. Ce ajutor incredibil a putut fi! Singurul pilot de incredere, in afara de Pelorus Jack, este acela pe care Isus ni l-a dat pentru a ne conduce prin apele cu vartejuri ale vietii: Duhul Sfant. El si-a indeplinit datoria pentru mai mult de 24 de ani si va continua sa ne conduca pentru totdeauna. Poti sa te bazezi pe El.

 

[Old DG]

Poveste cu un înţelept şi inelul lui

Trăia pe vremuri un înţelept, cum astăzi nu se mai fabrică.Nu era foarte bătrân, dar îl ducea mintea şi ştia să vorbească pe limba tuturor şi multora le dăduse soluţii pentr problemele lor.. Într-o zi, la el veni şi un tânăr. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ca mai toţi cei de vârsta lui, cu vise mari şi reuşite încă puţine. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că problema lui era lipsa de încredere în sine.

- Înţeleptule, spuse el, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi încep să cred că nu voi putea fi niciodată în stare de ceva folositor. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Înţeleptul se uită la el cu înţelegere, dar nu-l trimise să-şi cumpere o carte din aceea şmecheră, de autoeducare: cum să-ţi faci un milion de prieteni şi cum să fii cel mai tare din parcare, în doar 10 paşi. În schimb, îşi scoase inelul de pe deget şi i-l întinse: Te ajut dacă mă ajuţi şi tu. Am mare nevoie de bani şi te-aş ruga să mergi în târg să vinzi bijuteria aceasta. Dar să nu accepţi pe ea mai puţin de un ban de aur.

Zis şi făcut. Tânărul plecă în târg. Ajuns acolo, arătă inelul tuturor celor întâlniţi în cale. Deşi mulţi se arătară interesaţi, niciunul nu-i oferi pe el mai mult de un ban de aur. Dimpotrivă, cum le pomenea preţul minim, cei mai mulţi râdeau sau se strâmbau, şi dispăreau rapid în mulţime. Unul chiar îl acuză că vrea să-l escrocheze, încercând să-i vândă la un preţ atât de mare o bijuterie ce pare atât de banală. După multe ore, tânărul se-ntoarse la înţelept, trist că-l va dezamăgi pe acesta şi supărat că nu va primi soluţia la propria-i problemă.

- Îmi pare rău, spuse el cu capul plecat. Nimeni nu a vrut să-mi ofere mai mult de unul, doi bănuţi de argint. Nici vorbă de vreun ban de aur. N-am reuşit să-i conving de valoarea inelului. Dar de unde ştii care e valoarea lui? întrebă înţeleptul. Din câte ştiu, nu te pricepi la bijuterii şi, dacă nu ţi-aş fi spus eu cam cât face, l-ai fi dat primului cumpărător. Ca să ne dăm seama cine greşeşte, dă o fugă la bijutier şi roagă-l să-l evalueze. Dar să nu i-l dai, indiferent cât îţi oferă pe el.

Tânărul plecă la bijutier. Acesta luă inelul, îl studie cu atenţie şi cu lentila tradiţională. Îl puse jos şi-i spuse tânărului că erau vremuri grele şi, chiar dacă inelul făcea mai mult, nu-i putea oferi mai mult de 58 de bani de aur. Nici n-o să-ţi vină să crezi ce faţă şocată făcu tânărul. Eşti sigur?, întrebă el năucit. Sunt foarte sigur. Mă ocup de aşa ceva de mulţi ani şi recunosc imediat o podoabă de valoare, răspunse bijutierul.

Eroul nostru se-ntoarse iar la stăpânul inelului. Îi povesti tot. E inutil să vă reproduc vorbele înţeleptului. Sunt convins că deja le-aţi gândit şi voi. Şi la oameni e ca la bijuterii. E nevoie de un cineva cu adevărat interesat de ei pentru a le vedea adevărata valoare. Oamenii din târguri caută doar chilipiruri şi nu-şi imaginează că ceilalţi ar avea ceva important de vândut. Dar nu oferta lor stabileşte valoarea. De aceea, caută-i pe cei care sunt în stare să vadă în tine ce ai bun şi deosebit în tine şi nu te lăsa convins că nu valorezi nimic, doar pentru că nişte trecători nu sunt dispuşi să dea mulţi bani pe tine.

 

[Old DG]

Operatorul de pod

Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât, vapoarele să poată trece. Iar când se apropia vreun tren, el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.

Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul de 7 ani, ca să stea împreună cu el. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.

Pe la prânz, urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile pentru coborârea podului, astfel încât, trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod, a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul jos, fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune deja, de câteva secunde.

Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.

În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitru de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat. Era zdrobit de durere.

 

[Old DG]

Stropul de roua

In timp ce soarele se inalta deasupra orizontului , stropul de a inceput sa isi dea seama de lumea care il inconjura.Era asezat pe o frunza, bucurandu-se de lumina soarelui pe care , la randul lui , o reflecta cu toata puterea din micuta lui oglinda.Mandru de frumusetea lui pura , se simtea in al noulea cer.In preajma lui erau alti stropi , unii invecinati pe aceeasi frunza, alti ceva mai indepartati prin ramurile copacului.Stropul de roua se gandea ca el era , desigur, cel mai frumos dintre toti.
"Ah , ce bine este sa fii un strop de roua ! "
Dupa o vreme vantul s-a intetit , iar frunza in care se adapostise a inceput sa se cutremure din ce in ce mai tare.O teama de nedescris a pus stapanire pe stropul de roua in vreme ce se rostogolea , inevitabil , catre marginea frunzei , spre un univers cu totul necunoscut.De ce trebuia sa se intample asa ceva ? Pana acum totul fusese aproape perfect ! Se simtise in siguranta si se parea ca asa va fi o vesnicie.De ce lucrurile trebuiau sa se schimbe ? De ce ? De ce ?
In cele din urma stropul a ajunse la capatul lumii , pe marginea frunzei.Panica il strabatea peste poate.Isi imagina cum va fi strivit in cadere si se va risipi in mii de bucatele.Ziua abia incepuse si totul parea sa se termine atat de repede ! Nu era drept ! Viata parea sa nu mai aiba nici un sens.Incerca , din toate puterile , sa se agate de frunza, dar lupta lui era sortita pierzaniei.
Dupa cateva clipe , vrand-nevrand , s-a lasat in voia gravitatiei .Desprins de frunza , a inceput sa cada in hauri , in jos, mereu mai in jos.Dintr-o data , si-a dat seama ca dedesuptul lui se intindea o enorma oglinda.Putea chiar sa intrezareasca in ea reflectia propriei sale fiinte.Se prabusea aproape , mereu mai aproape ...
Fara sa inteleaga cum si cand , frica i s-a transformat intr-o infinita bucurie in vreme ce se contopea in nemarginirea de ape a lacului.Stropul de roua nu mai exista , dar nici nu murise.

Devenise o parte a intregului.

 

[degetica]

…Ucenici si …. fapte..




Un călugăr bătrân, după ce şi-a învăţat timp de mai mulţi ani ucenicii tainele spiritului, i-a trimis în lume să împărtăşească ceea ce au învăţat.

După zece ani de misiune printre oameni, trei dintre ucenici s-au întors să-şi viziteze maestrul. Acesta îşi trăia ultimii ani ţintuit într-un pat din cauza unei boli de picioare.

Fiecare începu să povestească ce făcuse în ultimii zece ani:

-Eu, zise primul cu mulţumire de sine, am scris zece cărţi şi le-am vândut într-o mulţime de exemplare.

- Ai umplut aşadar, lumea de hârtie, zise bătrânul.

- Eu, luă cuvântul al doilea la fel de satisfăcut de el însuşi, am ţinut multe predici în faţa a mii de oameni.

- Tu ai umplut lumea de vorbe, răspunse duhovnicul.

Al treilea ucenic, începu să desfacă un pachet şi scoase din el o pernă:

-Eu părinte, ţi-am adus această pernă ca să ai de ce să-ţi sprijini picioarele când te dor.

- Tu, zise bătrânul călugăr, l-ai găsit pe Dumnezeu.

…… - Adevărul e că cel mai corect bilanţ pe care omul şi-l poate face din când în când nu este să-şi contabilizeze realizările, ci să se cerceteze cât de capabil a fost să împartă iubire în jurul lui. -

https://petricamoisuc.wordpress.com/2013/09/01/ucenici-si-fapte/

---

Oameni ciudati – de OCTAVIAN PALER -

Veneam dinspre munte, cu masina, imi povesteste avocatul F. La vreo zece kilometri inainte de Sibiu, am ramas in pana. Si cum nu era drum circulat, nu trecea nimeni ca sa-mi remorcheze masina. Intr-un tarziu, am zarit apropiindu-se un car cu fan. Cand a ajuns in dreptul meu, m-am adresat taranului care mana caii.

- Unde duci fanul?

- La targ.

- La Sibiu?

Omul a oprit.

- Dar de ce ma intrebi? E dincolo de Sibiu.

- Si daca nu te-ai mai duce pana acolo?

- Cum sa nu ma duc?

- Iti cumpar eu fanul.

-Dumneata? Pai ce faci cu el?

- Iti cumpar fanul si, in loc sa bati atata drum, ma remorchezi pe mine pana la Sibiu si gata.

Omul m-a privit neincrezator.

-Vorbesti serios?

- Sigur ca vorbesc serios. Cat face fanul?

Mi-a spus pretul.

- Perfect. Uite banii.

Dar nu s-a grabit sa-i ia.

-Si cu fanul ce se intampla?

-Il descarci in marginea drumului. Din moment ce primesti banii pe el, inseamna ca e al meu.

- Dar dumneata ai vite?

- N-am.

- Ce faci atunci cu fanul?

- Il las aici.

- Sa putrezeasca?

-Sa putrezeasca.

- Dar nu-i pacat?

- De ce sa fie pacat?

- E fan muncit. L-am cosit, l-am uscat.

-Omule, la targ nu te duci ca sa-l vinzi?

- Ba da.

- Eu te scutesc de o parte din drum. Mi-l vinzi mie.

- E drept, dar la targ cine-l cumpara are nevoie de el. Il foloseste, nu-l arunca.

- Si ce-ti pasa? Important e ca-ti primesti banii.

- Imi pasa.

Si n-a vrut, domnule, sa descarce fanul, a incheiat avocatul F. A dat bice cailor si dus a fost. Unde mai pui ca la targ risca sa nu gaseasca un cumparator. Ca sa vezi, exista oameni ciudati, incapabili sa iasa din logica lor.

 

[degetica]

Fugi (de) mândrie….





Se spune că un călugăr înţelept mergea cu ucenicii săi prin deşert. La un moment dat le-a ieşit în cale un animal fioros. Toţi au luat-o la fugă, inclusiv maestrul.

După o vreme, ucenicii îl întrebară:

-Părinte, chiar şi ţie ţi-a fost frică atunci în deşert?

– Nu, răspunse bătrânul.

– Atunci de ce-ai fugit la fel ca noi?

Înţeleptul le răspunse:

-Am preferat să fug atunci de animal, decât să fug mai târziu de spiritul mândriei.

Mândria este probabil cel mai puternic sentiment. Mai tare chiar decât iubirea.

În spiritualitatea creştină, mândria este păcatul care ne duce la PIEIRE, pentru că din mândrie se nasc toate celelate atitudini negative ale omului. Invidia, dispreţul, orgoliul, mânia sunt rude bune cu mândria.

Cel mai adesea cad în capcana mândriei atunci când mă compar cu alţii şi când constat că sunt mai inteligent, mai frumos, mai talentat, mai grozav decât colegul, prietenul sau oricine altcineva. Ce satisfactie…!
De fapt, comparaţia este inevitabilă, face parte din noi.

Atunci când descopăr defectele celorlalţi, recunosc cu sinceritate că le am şi eu.

Abia atunci reuşesc să mă feresc de …mândrie.

 

[Old DG]

Kahlil Gibran:
Când mi s-a născut Durerea
Un poem cu tâlc

De ce nu am accepta că durerea, suferinţa, necazul, supărarea ne sunt adeseori tovarăşi în viaţă? De nu i-am putea vedea ca pe nişte prieteni de aproape ori iubiţi, în stare să ne însoţească şi chiar să ne călăuzească? În poemul/povestea cu tâlc "Când mi s-a născut Durerea," Kahlil Gibran ne lămureşte tocmai despre o astfel poveste de dragoste ori de prietenie, de care ne putem desprinde uneori cu greu, cu atât mai mult cu cât se identifica cu viaţa noastră...

Atunci când mi s-a născut Durerea, am hrănit-o cu grijă, şi am vegheat asupra să cu tandreţe.

Iar Durerea mea a crescut, asemeni a tot ce trăieşte, puternică, frumoasă şi plină de minunate delicii.

Ne iubeam unul pe celălalt, Durerea mea şi cu mine, şi iubeam lumea din preajma noastră; căci Durerea avea o inima bună, şi inima mea era bună împreună cu Durerea mea.

Şi atunci când cântam amândoi, Durerea mea şi cu mine, vecinii noştri stăteau la ferestre şi ne ascultau; căci cântecele noastre erau profunde precum marea şi melodiile noastre erau pline de ciudate amintiri.

Iar atunci când ne plimbam împreună, Durerea mea şi cu mine, oamenii ne priveau cu ochi buni şi şopteau despre noi cuvinte de o mare dulceaţă. Şi existau unii care se uitau la noi cu invidie, căci Durerea mea era ceva nobil, iar eu eram mândru cu ea.

Durerea mea a murit însă, asemeni a tot ce trăieşte, şi am rămas singur în cugetare şi chibzuire.

Iar acum, când vorbesc, cuvintele mele se prăbuşesc greoi peste urechile mele.

Şi atunci când cânt, vecinii nu mai vin să-mi asculte melodiile.

Iar când umblu pe străzi, nimeni nu se mai uită la mine.

Doar în somn aud voci, spunând cu milă, "Vezi, aici stă omul a cărui Durere a murit."

 

[Old DG]

Un cerşetor în rai?
O poveste de Osho

S-a întâmplat odată ca un om bogat să moară în aceeaşi zi cu un cerşetor din oraşul său. Numele cersetorului era Lazăr. Bogătaşul s-a dus direct în iad, iar Lazăr s-a pomenit într-o clipă în rai. Omul înstărit şi-a înălţat privirea şi l-a zărit pe Lazăr în apropierea lui Dumnezeu, aşa că a strigat cât a putut de tare către ceruri, "Alo! Se pare că s-a petrecut o încurcătură. Eu ar fi trebuit să fiu acolo, iar cerşetorul Lazăr ar fi trebuit să fie aici!"

Dumnezeu a râs şi a zis, "Cei din urmă trebuie să ajungă cei dintâi, iar cei dintâi să devină cei din urmă. Te-ai bucurat îndeajuns de mult fiind cel dintâi, iar acum a sosit timpul ca şi Lazăr să fie niţel satisfăcut de acest lucru."

Omul bogat se simţea copleşit de căldură - desigur, în iad nu ai încă la dispoziţie aer condiţionat - o căldură de foc. Îi era foarte sete şi nicăieri nu exista apă. A strigat, aşadar, încă o dată, "Dumnezeule, te rog, cel puţin trimite-l pe Lazăr la mine cu puţină apă. Îmi este tare sete!"

Iar Dumnezeu a glăsuit, "Lui Lazăr i-a fost de multe ori sete la uşa ta, ajungând chiar pe pragul morţii din această cauză, şi tu nu i-ai niciodată nimic. A fost pe moarte, înfometat la uşa ta, iar în casa ta avea loc câte o petrecere în fiecare zi, la care erau mulţi invitaţi de seamă, dar el a fost alungat mereu din faţa uşii de servitorii tăi pentru că oaspeţii erau pe cale să sosească, musafiri importanţi, politicieni, diplomaţi, oameni cu stare, iar un cerşetor stând acolo nu ar fi dat bine. Slugile tale l-au izgonit, şi lui îi era foame, iar oamenii invitaţi la tine nu erau înfometaţi. Nu te-ai uitat nicicând spre Lazăr. Acum, ceea ce-mi ceri este imposibil."

Şi se spune că Lazăr a râs.

Această poveste adâncă a devenit subiect de meditaţie pentru mulţi mistici creştini. Ea s-a statornicit la fel ca şi un Zen Koan (o poveste, un dialog, o întrebare ori o afirmaţie utilizată în practica Zen pentru a provoca "o mare îndoială" şi a testa progresul învăţăceilor pe calea Zen), iar în mănăstirile creştine, misticii nu încetau să se întrebe de ce Lazăr a râs.

El a râs de absurditatea lucrurilor. Nu a ştiut niciodată că un nimeni precum Lazăr - un lepros, un cerşetor - ar putea intra în rai. N-ar fi crezut nicicând că s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. Şi nu ar fi dat crezare nici în ruptul capului celuilalt lucru, faptului că un om bogat, cel mai avut din oraş, ar fi putut să ajungă în iad. A râs.

Şi Lazăr continuă să râdă. Iar el va râde şi atunci când tu vei muri: dacă eşti cineva, va râde pentru că vei fi izgonit. Dacă eşti un nimeni, cineva cât se poate de neînsemnat, va râde întrucât vei fi binevenit.

În această lume, deoarece există egoul, egoul este preţuit în toate. În cealaltă lume, în cealaltă dimensiune, preţuirea se dă lipsei egoului. De aceea, Buddha pune accentul pe ne-sine - ANATTA. El a spus, "Nu îţi spune nici măcar "eu sunt un suflet," pentru că şi acest lucru devine un ego subtil. Nu zice AHAM RAHMASMI - eu sunt Brahma, eu sunt supremul sine. Nu spune nici măcar atât, căci Eul este foarte înşelător. Te poate păcăli. Te-a păcălit vreme de mai multe vieţi. Poate să te ducă cu preşul pe mai departe. Spune, pur şi simplu, "Nu sunt" şi rămâi în această negare, în această nimicnicie - devino gol de sine."

Omul trebuie să scape de sine. Odată ce sinele este aruncat deoparte, nimic nu mai lipseşte. Începi să te reverşi şi înflorirea pogoară peste tine.


Sursă: Osho - "And the Flowers Showered" / "Şi florile au plouat"

 

[Old DG]

Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne
O poveste cu tâlc

Psalmistul a scris: "Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale!" (Psalmul 92:5)
Care este, de fapt, diferenţa dintre "măreţia" faptelor lui Dumnezeu şi "adâncimea"gândurilor Sale?
Imaginează-ţi un imens copac Sequoia, avântându-se zeci de metri către ceruri. Oamenii care trec pe lângă el se împart în trei categorii:
Unii îl întâlnesc în drum, dar nu iau deloc seama la înălţimea sa extraordinară.
Alţii îşi ridică ochii şi nu pot să nu se simtă copleşiţi de mărimea sa ieşită din comun.
Cei cu adevărat înţelepţi înţeleg că pentru a ajunge la o asemenea înălţime, un astfel de copac trebuie să fie echilibrat, stabilizat de nişte rădăcini uriaşe.
Psalmistul a fost uimit de ambele aspecte ale lui Dumnezeu. El a fost conştient de ceea ce i se arată în faţă ochilor - "Cât de mari sunt lucrările Tale." Dar a avut totodată şi înţelepciunea de a realiza că la fel de mult îi era ascuns vederii - "cât de adânci sunt gândurile Tale!"
Câţi inşi obtuzi îşi irosesc viaţa fără a observă nici măcar o clipă minunile universului... Exact acest lucru ni se spune în continuare în Psalmul 92: "Omul prost nu cunoaşte lucrul acesta." Omul "prost" îşi duce traiul fără a băga în seamă magnificul arbore Sequoia din preajma sa.
Desigur, sunt şi ceilalţi oameni - poate cei mai mulţi din lume - care nu au putinţa să discearnă decât ceea ce le apare în faţa ochilor - "cel nebun nu ia seama la el." "Nebunul" nu reuşeşte să înţeleagă că o parte imensă din acest copac este ascunsă vederii şi este îngropată adânc sub pământ. Căci toţi cei care suntem uimiţi de minunile lumii nu trebuie să uităm că la fel de multe sunt ascunde vederii şi înţelegerii noastre.

Text inspirat de o poveste a lui Mishlei Yaakov HaMenukad - Rabinul Yaakov din Dobnow

 

[Old DG]

Lumina şi întunericul din tine
Poveste cu tâlc

"Dacă ai lumină înlăuntrul tău, o vei vedea şi în afară."
Anais Nin

A fost odată, pe vremuri, o Peşteră ce sălăşuia sub pământ, aşa cum obişnuiesc peşterile să facă. Îşi petrecuse întreaga viaţă în întuneric, şi nu îi trecea prin minte că ar putea exista pe lume altceva decât întunecime.
Într-o zi, a auzit un glas, îndemnând-o, "Vino spre lumină! Vino afară şi bucură-te de lumina Soarelui!"
Desigur, Peştera a şovăit, a dat să se opună acestui îndemn, şi a zis, "Habar nu am ce vrei să spui! Nu există nimic altceva decât întuneric." În cele din urmă, Peştera a fost însă convinsă să iasă afară. A fost atât de uimită la vederea luminii aşternute pretutindeni, nepătate de nici o umbră, cât de mică! S-a simţit cumva ciudat şi atât de fericită!
După ce s-a obişnuit cu bucuria luminii, Peştera şi-a dat seama că aceasta venea dinspre Soare, aşa că i-a zis acestuia, ""Vino cu mine, şi îţi voi arată întunericul!"
Soarele nu a putut să nu o întrebe, "Ce este întunericul?"
Peştera nu a putut să îi explice, şi i-a spus, "Vino, şi ai să vezi."
Într-o zi, Soarele a acceptat această invitaţie. În vreme ce intra în Peşteră, i-a zis acesteia, "Arată-mi întunericul!"

Razele Soarelui pătrundeau însă peste tot. Nu era nici o pată de întuneric!

 

[Old DG]

Poveste de Osho:
Diogene şi regele

Diogene trăia dezbrăcat, gol puşcă, şi era un bărbat foarte viguros. Patru tâlhari care răpeau oameni pentru a-i vinde în piaţa de sclavi s-au gândit, "Acest om ar putea fi o pradă tare preţioasă, am putea să luăm pe el o mulţime de bănet. Am vândut mulţi sclavi până acum, dar nici unul nu era atât de puternic, frumos şi tânăr. Putem obţine pentru el orice preţ am cere şi ar putea avea loc o licitaţie crâncenă în piaţă atunci când l-am sui pe piedestal pentru vânzare. Cu toate astea, "şi-au zis ei, "noi patru nu suntem îndeajuns pentru a-l prinde. Poate să ne omoare pe toţi de unul singur!"
Diogene a auzit ce puneau la cale. Stătea pe marginea răului, bucurându-se de briza răcoroasă a serii sub un copac, iar spatele acestuia cei patru îşi discutau cu înfierbântare planul. El le-a spus, "Nu vă fie frică. Veniţi încoace! Nu trebuie să va fie teamă că v-aş putea ucide! Nu am omorât niciodată nici măcar o muscă. Şi nici nu trebuie să va îngrijoraţi că mă voi lupta cu voi, că mă voi împotrivi vouă. Nu mă lupt cu nimeni şi nu mă împotrivesc faţă de nimic. Vreţi să mă vindeţi ca sclav?"
Stânjeniţi, temători, tâlhării au îngăimat, "Aşa ne gândeam. Suntem atât de săraci... Dacă ai dori, dacă ai binevoi..."
El le-a zis, "Desigur că doresc. Dacă aş putea să vă scap cumva de sărăcie, aş fi tare bucuros!"
Aşadar, cei patru au scos la iveală nişte lanţuri, însă Diogene le-a poruncit, "Aruncaţi-le în râu! Nu este nevoie să mă înlănţuiţi. Voi merge înaintea voastră. Nu am credinţa că pot scapă de ceea ce îmi este sortit. De fapt, sunt foarte încântat de ideea de a fi vândut, a sta pe un piedestal înalt, în timp ce sute de oameni se străduiesc să mă cumpere. Sunt dornic să fiu obiectul unei licitaţii. Vin cu voi de bună voie."
Spaima tălharilor a crescut şi mai mult. Acest om nu era numai puternic şi frumos, dar părea să fie şi nebun şi, deci, foarte periculos! Nu mai aveau însă cale de întoarcere! Diogene i-a avertizat, "Dacă încercaţi să o luaţi la goană şi să mă lăsaţi baltă, va riscaţi vieţile! Urmaţi-mă cu toţii. Puneţi-mă la licitaţie!"
Vrând-nevrând, l-au urmat. Vruseseră să îl răpească, dar el mergea bucuros, de bună voie, înaintea lor! Diogene i-a liniştit iarăşi, "Nu va fie frică! Nu vă voi părăsi. Mi-aţi dat o idee nemaipomenită, aşa că va sunt recunoscător. Îmi asum responsabilitatea de a merge la piaţa de sclavi. Puneţi-mă la licitaţie!"
"Ce fel de om este ăsta?" s-au minunat ei. Nu mai puteau însă să dea cu nici un chip înapoi, aşa că l-au urmat. Atunci când a fost dus pe piedestalul înalt din piaţa de sclavi, astfel încât să poată fi văzut bine de toată lumea, s-a instalat o linişte mormântală. Putea fi auzit chiar şi un ac căzând pe pământ!
Oamenii nu zăriseră niciodată un trup atât de bine proporţionat, atât de frunos, atât de puternic încât părea să fie făcut din oţel.
Înainte ca cel care conducea licitaţia să apuce să spună vreun cuvânt, Diogene a declarat, "Ascultaţi-mă! Aici se află un stăpân ce poate fi vândut oricărui sclav, întrucât aceşti oameni, însoţitorii mei au nevoie de bani. Aşadar, înainte să înceapă licitaţia, ţineţi minte că sunteţi pe cale să vă cumpăraţi un stăpân!"
A fost cumpărat de un rege. Desigur, îşi putea permite şi a oferit mereu tot mai mulţi bani în timpul licitaţiei. Mulţi oameni erau interesaţi de Diogene, dar, în cele din urmă, cei patru tâlhari au primit de la rege o sumă imensă, cu mult mai mare decât fusese dată vreodată la piaţa de sclavi. Diogene le-a spus, "Suntei mulţumiţi acum? Puteţi pleca, eu voi merge cu acest sclav."
Pe drumul spre palat, în vreme ce călătoreau într-un car, regele l-a întrebat pe Diogene, "Eşti cumva nebun, scos din minţi? Gândeşti că eşti un stăpân? Eu sunt rege şi tu mă vezi ca şi sclav?"
Diogene i-a răspuns, "Da, însă nu sunt nebun, tu eşti. Ţi-o voi dovedi de îndată." Pe un loc din spatele carului se afla regina. Diogene a zis, "Regina ta este interesată de mine, a terminat-o cu ţine. Este periculos să-ţi cumperi un stăpân!"
Regele a rămas înmărmurit. Desigur, nu se putea compara ca fizic cu Diogene. Şi-a scos sabia din teacă şi şi-a întrebat regina, "Este adevărat ce spune? Dacă îmi mărturiseşti adevărul, vei rămâne în viaţă, iţi jur! Însă, dacă mă minţi, şi voi afla asta mai târziu, îţi voi tăia capul!"
Tremurând de frică, regina a recunoscut, "Este adevărat. Faţă de el tu nu eşti decât o piticanie, nu însemni nimic. Sunt fermecată, atrasă de el. Acest om are un fel de magie. Tu eşti un biet bărbăţel faţă de el. Acesta este adevărul."
Regele a oprit de îndată carul şi i-a spus lui Diogene, "Coboară, te eliberez. Nu-mi doresc un astfel de risc în palatul meu."

Diogene i-a zis, "Îţi mulţumesc. Sunt un om care nu poate fi făcut sclav din simplul motiv că nu dau înapoi de la nici un fel de responsabilitate pe care mi-o asum. Nu i-am lăsat pe cei patru tâlhari să se simtă vinovaţi; nu ei m-au dus la piaţa de sclavi, ci am venit de bunăvoie. Ei trebuie să se simtă îndatoraţi faţă de mine. Iar acesta este carul tău. Dacă vrei să mă dau jos din el, este perfect pentru mine. Nu sunt deloc obişnuit cu carele, picioarele îmi sunt îndeajuns de puternice. Sunt om dezbrăcat, gol-goluţ, iar un car din aur nu mi se potriveşte."

 

[anuk]

Inelul Inteleptului

– Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun… Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
– Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea… Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
– Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca mi-as rezolva problema mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
– Aaa… incantat sa va ajut, baigui tanarul, cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
– Bine, incuviinta batranul invatat. Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului, adaugand:
– Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul, acesta, pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat vei putea de multi bani, dar ai grija ca, nici in ruptul capului, sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii, cat mai repede.
Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ, incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur si unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.
Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poata scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el.
Intra cu capul plecat.
– Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata lui valoare.
– Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten!, spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca, mai intai, sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul!
Flacaul incaleca si pleca in goana… Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
– Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur, pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit, tanarul.
– Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
– Ia loc, te rog, ii spuse acesta, dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta. Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou, pe degetul mic.
– Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep, sa ne evalueze…

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi…


Sursa:
http://filedelumina.ro/2014/01/10/inelul-inteleptului/