• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI CU TÂLC

VIS DE IUBIRE PENTRU PAMNAT

“Eram 33 in acest grup. Am intrat cu entuziasm si emotii in Sala de Asteptare. Oare ce voia Dumnezeu sa ne spuna? Oare ce sarcini avea sa ne dea? Despre ce era vorba?
Ne-am adunat toti in Sala de Asteptare si am asteptat. Ne-am recunoscut cu totii, si ne-am impartit surasuri. Si apoi,am simtit prezenta Lui umpland acel spatiu. Dragostea si caldura ne scaldau pe toti.
“E timpul sa ne intoarcem”, spune Dumnezeu.
S-a facut rumoare in grup. Am simtit ca multi sunt reticenti si nu vor sa se intoarca. Eu eram la fel. Altii insa erau entuziasti si plini de speranta. Cineva a intrebat: “De ce acum?”
Dumnezeu a raspuns: “Pentru ca au uitat de Iubire.”
“Si cum ar trebui sa le aducem aminte de asta? Inimile lor sunt inchise.”
Dumnezeu a raspuns: “Ce este inchis, poate fi deschis. Voi stiti calea.”
“Oare nu ii putem ajuta de aici sa-ai aduca aminte?” raspunde cineva.
“Trebuie sa le aratam frecventa potrivita, astfel incat sa auda din nou”, raspunde Dumnezeu. Au uitat de iubire. Asculta de frica acum.”
Eu am spus: ” Cand ne intrupam, si noi uitam de dragoste. Este prea mult de dus. Si asta provoaca anxietate si disperare. De asta sunt oamenii atat de deconectati.”
Dumnezeu spune: “Asta este calea Lucratorului intru Lumina.Iti vei aminti in timp si apoi le vei aduce aminte si altora de lucrurile uitate. Nu v-as fi cerut asta daca n-ar fi fost extrem de important. Unii va vor urma, iar altii sunt deja acolo ca sa va reaminteasca voua ceea ce deja stiti. Veti fi indrumati si protejati.”
“Este posibil ca noi sa readucem dragostea in oameni si pe Planeta?”
Dumnezeu spune: “Da. Reamintiti-le ceea ce au uitat. Rezonati pe frecventa iubirii neconditionate. Nu aveti nimic mai mult de facut sau de spus. Va fi suficient. Acordati-i la aceasta frecventa. Aratati-le calea inapoi spre dragoste.”
Si apoi a spus: ” Am mare incredere in voi toti. Aveti dragostea mea. Luati-o cu voi si aratati-o celor care au uitat. Este prea multa frica in lume. Fiti lumina care strapunge intunericul si frica, si aratati-le calea spre Acasa. Aduceti-va aminte, sunt cu voi, intotdeauna.”
Dumnezeu a iesit apoi din Sala de Asteptare. Noi am format un cerc si ne-am luat de maini.
Am stat aproape unul de altul si cineva a spus: ” Vom merge mai departe cu compasiune si curaj.”
Altcineva a spus: “Nu ne vom uita calea.”
“Le vom aduce aminte oamenilor de dragostea uitata.”
“Vom depasi propria frica de deconectare.”
“Ne vom sprijini si vom lucra impreuna.”
“Vom purta doar frecventa iubirii in inima noastra.”
“Vom iubi neconditionat.”
“Ne vom aminti cand este momentul potrivit.”
“Vom infrunta frica cand va incepe sa ne domine.”
“Nu ii vom judeca pe cei care au uitat de Lumina.”
“Ii vom alina pe cei in suferinta.”
“Vom avea incredere.”
Si asa, toti din cerc au spus ceea ce simteau. M-am uitat in ochii lor si mi-am jurat sa-mi amintesc asta cat de repede voi putea, astfel incat sa pot ghida din nou Planeta catre dragoste.
Stiam ca vor fi provocari in calea mea. Stiam ca vor fi vremuri cand ma voi simti singura, si momente cand ma voi simti coplesita si in care nu imi va mai pasa de ce se intampla celorlalti, dar ca voi depasi aceste sentimente si imi voi aminti de ce sunt aici.
Voi cauta sprijinul altor Lucratori intru Lumina care vor empatiza cu mine. Indiferent de ce se intampla, sunt iubita si intr-o zi ma voi intoarce Acasa. Calatoria mea va fi sigura, chiar daca uneori inconfortabila. Iar timpul meu petrecut pe Pamant va face o mare diferenta.
Am iesit din Sala de Asteptare si am inceput sa ne pregatim. Aveam de recrutat ghizi, de ales parinti, de facut planuri. Purtam in inima mea toata dragostea Creatorului. Cu aceasta dragoste puteam sa-i ajut sa-si reaminteasca ce au uitat. Eram pregatita.”
 
O clisma pentru imparat

Un imparat din Orient, vestit pentru apriga lui purtare , se imbolnavise grav si toti doctorii se ascunsesera in cele mai secrete cotloane ale tarii , pentru a nu fi nevoiti sa aiba de a face cu napraznicele lui capricii.
In cele din urma, garda imparateasca a reusit sa descopere un medic faimos si, fara a sta mult la discutii, l-a insfacat si l-a adus la palat. Imparatul, intins pe imensul sau pat de suferinta , l-a tintuit cu o privire de gheata si i-a spus : " Esti cunoscut drept un vraci priceput.Fa tot ce crezi de cuviinta pentru a ma vindeca , dar nu uita cu cine ai de a face !"
Doctorul l-a examinat cu atentie , pe toate partile, si , dupa cateva clipe de gandire , a dat verdictul : " In cazul acesta , un singur lucru mai poate fi de folos.Pregatiti tot ce este nevoie pentru o clisma !"
Imparatul s-a intunecat la fata si tunat amenintator : " O clisma ? Cui sa i se faca o clisma ?"
Medicul a baguit intimidat : " Mie, desigur , inaltimea voastra.Clisma este pentru mine ."
Suveranul a incuviintat ingaduitor , iar doctorul a scrasnit din dinti in timp ce i se aplica propria-i prescriptie.
Imediat dupa aceea, starea de sanatate a imparatului s-a imbunatatit vazand cu ochii .

Incepand din acea zi, ori de cate ori se imbolnavea sau simtea chiar si cea mai mica migrena, suveranul trimitea dupa medicul cel vestit si poruncea sa i se faca acestuia o clisma.
 
Cum arata un elefant ?

In urma cu cateva secole, intr-o mare capitala europeana , a fost anuntat un eveniment senzational.Pentru intaia oara in acele locuri , urma sa fie expus publicului un elefant ! Enorma creatura , sosita de pe indepartatele meleaguri africane , a starnit vii controverse in randul populatiei , fiecare cetatean avand propria-i idee despre felul cum arata aceasta.
Elefantul , adus catre seara , a fost gazduit intr-un mare stabiliment de la marginea orasului , construit special pentru aceasta ocazie. La aflarea vestii , oamenii adunati din toate colturile tarii au dat navala catre periferie.
Intre timp, noaptea se instalase cu totul peste oras , iar in vasta incapere in care isi aflase salas legendarul animal se facuse intuneric bezna. Vizitatorii nu au putut face altceva decat sa incerce a ghici , pe bajbaite , forma vestitei creaturi.
Datorita imbulzelii si a marilor dimensiuni ale creaturii , fiecare dintre ei a putut atinge numai cate o parte a acesteia. Asa s-a facut ca unii au pus mana pe un picior si au descris elefantul drept un imens stalp din carne , iar altii , care i-au dibuit trompa , si l-au inchipuit drept un sarpe gigantic ; oamenii care au reusit sa se ridice pe umerii tovarasilor lor si si-au trecut mainile peste spinarea animalului au crezut ca acesta este asemeni unui urias divan , cei care au prins in palma unul din cei doi colti de fildes l-au asemuit pe elefant cu un obiect foarte ascutit , iar aceia care au apucat o ureche a acestuia au afirmat dupa aceea ca faimoasa creatura nu era altceva decat un enorm evantai viu ...

Cum arata un elefant ? Cum arati tu in ochii celor din jur ? In ce fel ii deslusesti pe oameni in labirintul de oglinzi al mintii tale ?
 
Imboldul
O poveste de David McNally

“Vulturul-mama si-a indreptat cu delicatete copiii catre marginea cuibului. Inima ei tremura de emotie, pentru ca simtea rezistenta pe care cei mici o opuneau incercarilor ei repetate de a-i inghionti sa-si ia zborul.
“De ce oare bucuria zborului trebuie sa inceapa cu teama de cadere?” s-a gandit ea. Aceasta intrebare fara varsta inca nu isi gasise raspunsul pentru ea.
Asa cum era traditia speciei, cuibul se afla pe un varf de stanca. Dedesubt nu se afla nimic altceva decat aer care sa sprijine aripile copiilor ei.
“E posibil ca de data asta sa nu mearga?” s-a intrebat ea. In ciuda fricii, vulturul stia ca sosise timpul. Misiunea de parinte era aproape incheiata. Mai ramanea o singura sarcina. Imboldul.
Si-a luat tot curajul pe care il avea la dispozitie din intelepciunea sa innascuta. Pana cand copiii sai nu-si vor descoperi aripile, le va lipsi scopul in viata. Pana cand nu vor invata sa pluteasca, nu vor intelege ce inseamna privilegiul de a te fi nascut vultur.
Imboldul este cel mai important dar pe care il are de oferit. Este actul de suprema iubire. Si, astfel, a inceput sa-i impinga, pe rand, spre zbor… si ei au zburat.

Uneori avem nevoie sa primim acest imbold, alteori sa il oferim. Poate fi cel mai mare dar pe care l-ai daruit vreodata. Va schimba pentru totdeauna o viata.”
 
Un altfel de Sisif

O straveche legenda persana povesteste despre un om aflat pe un drum fara sfarsit.Nestiutor de odihna ori zabava , calatorul era impovarat prin groaznice si felurite mijloace ... Pe spate purta sac greu incarcat cu nisip , iar de piept ii atarna un burduf mare , plin cu apa. In mana stanga tinea un urias bolovan , iar in cea dreapta o imensa bucata de stanca. La gat era incins cu o funie noduroasa si roasa , de care era agatata o piatra de moara. Fluierele picioarelor ii sangerau , serpuite de lanturi groase si ruginite avand prinse la capete niste greutati din fier. Pe cap purta, intr-un echilibru fragil , un ditamai bostan, pe jumatate putred.
Barbatul ofta si gemea ori de cate ori se misca , fiecare pas ii infingea in carne mii de pumnale ascutite si toti muschii i se infiorau si tresaltau in continuu , chinuiti de aprige dureri. Calatorul isi blestema soarta, zilele trecute si cele viitoare , iar oboseala parea sa il doboare in fiecare clipa , dar trebuia sa mearga mai departe .Nu avea timp de pierdut ...
Intr-o buna zi , a intalnit un alt drumet , care i-a spus : " Omule, vad ca osteneala te-a ajuns peste masura ! De ce te chinui sa porti in maini bolovanul si coltul acela de stanca ?" "Ei, ca bine zici !" , a exclamat omul. "Cum de nu mi-am dat seama pana acum ?" Apoi , a aruncat cu naduf cele doua poveri intr-un sant de la marginea drumului.
Dupa o vreme , calatorul a fost strigat de un taran care il privea de pe camp cu o adanca mirare : " De ce te straduiesti sa tii pe cap bostanul acela putred pe jumatate ? Si de ce oare iti aduci singur napasta tragand dupa tine cele doua mari greutati din fier ?" "Uf, ca natang mai sunt !", a raspuns omul ."Nu mi-a trecut pana acuma prin cap sa scap de ele!" A azvarlit cat colo bostanul , si-a dezlegat lanturile de la glezne si a mers mai departe , simtindu-se mult mai usor si mai liber in miscari. Cu timpul, chinurile au inceput insa sa ii strabata din nou trupul.
Un pastor cu care si-a incrucisat calea l-a contemplat cu uimire si i-a zis :"Omule , vad ca te cocarjezi sub sacul plin cu nisip din spate , dar in jurul tau este nisip cat vezi cu ochii , cu mult mai mult decat ai putea cara tu vreodata.Iar burduful ala mare cu apa , care ti-ar putea fi de ajutor daca ai traversa cel mai intins desert din locurile astea , ce rost isi are atata vreme cat de-a lungul drumului pe care mergi te insoteste pana hat departe un rau cristalin si preaplin in matca ?" Calatorul nu a mai stat mult pe ganduri , a golit apa din burduf si a slobozit nisipul intr-o groapa din apropiere.
Era vremea apusului , iar omul a ramas cu privirea atintita catre ultimele raze de soare de la orizont. Apoi, s-a cercetat pe el insusi si a zarit piatra de moara care-i atarna de gat. Dintr-o data , a priceput ca aceasta era ultima povara care il impiedica sa isi inalte capul spre ceruri. Si-a desprins de pe trup piatra si a aruncat-o cat a putut mai departe , in rau , dupa care , pasind usor ca un fulg pe drumul invaluit de umbrele serii, si-a reinceput calatoria.
 
Iti permiti sa fii bolnav?

“Un tanar s-a intors la facultate cu diploma de doctor. Batranul sau tata, care era tot doctor, abia il astepta, caci era obosit, muncise o viata.
Avea trei fii studenti la medicina, si daca se intorcea macar unul, acesta putea sa-i ia locul si sa-i intretina pe ceilalti doi in facultate.
Iar tanarul a spus imediat: – Fii linistit, odihneste-te, o sa am eu grija.
In a treia zi dupa intoarcerea acasa s-a dus la tatal sau si i-a spus: -Tata, am vindecat-o pe femeia pe care tu o tratai de treizeci de ani.
Tatal a spus: – Tampitule! Femeia asta ti-a platit tie studiile, si le platea si pe ale fratilor tai. Eu o tineam in starea asta. Era o femeie foarte bogata si isi putea permite sa fie bolnava.”

Osho, “Inteligenta. Reactioneaza creativ la prezent”, Pro editura si tipografie
Sa tragem concluziile de rigoare si sa ne gandim daca ne permitem sa mai fim bolnavi si cine are interesul sa ne tina bolnavi. Poate ca a sosit momentul sa ne gandim la sanatate si sa o cultivam!
 
Vin vremuri grele

Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte.
Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci “vin vremuri grele”, aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.
Patronul începu să se macine că poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.
Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că „Vin vremuri grele”. Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “ vin vremuri grele “ şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.
Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât „vin vremuri grele” şi că acesta nu este un moment potrivit ca să cheltuie banii lucruri artistice.
Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.
În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 5 ani.
Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.

Morala: Gândurile şi cuvintele noastre ne creează realitatea în care trăim.
 
Povestea puiului de vulpe
Este foarte greu sa umpli o sticla deja plina. Celui care pastreaza totul ii este greu sa primeasca.

Era odata un pui de vulpe care traia o mare angoasa, in adancul lui. Nu stiu daca stiati, dar puii de vulpe nu sunt doar inteligenti, ci si foarte sensibili. Daca se simt raniti de o vorba, un gest sau o privire a mamei sau a tatalui lor, atunci in ei se fixeaza frica, tristetea sau furia pe care au simtit-o si toate aceste sentimente se depun pe burtica lor.
Astfel, unii dintre puii de vulpe ajung sa pastreze totul in ei. Stiti ce putem gasi in stomacul unui pui de vulpe? Nu doar mancare, taitei, cartofi prajiti, ciocolata, canre, peste sau resturi de guma de mestecat, exista de asemenea acolo si taceri, umiliri, nedreptati, suparari si tristeti.
Va las sa va imaginati ce amestec ingrozitor formau toate aceste lucruri in stomacul puiului de vulpe: furie si ciocolata, taitei si umilire, cartofi prajiti si nedreptate, peste si frici…De asemenea, nu veti fi uimiti daca va spun ca acel pui de vulpe facea pe el, ca si cum s-ar fi eliberat astfel, in ciuda vointei lui, de tot ceea ce era rau in corpul lui.
Sa nu credeti ca facea acest lucru din placere, e nevoie de mult curaj sa faci pe tine ziua in amiaza mare, in pantaloni! Cu atat mai mult cu cat isi dadea seama ca il dezamagea pe tatal lui si suferea mult din cauza asta.
Vedea ca o nelinisteste pe mama lui, iar acest lucru ii dadea sentimentul ca nu este bun, ca risca astfel sa fie iubit mai putin. Daca va spun ca acel pui de vulpe ea foarte curajos, trebuie sa ma credeti.
Voi ce credeti ca ar fi putut face pentru a iesi din acea situatie?
Ei bine, o multime de lucruri! De exemplu, ar fi putut sa puna intr-o cutie niste pietricele sau obiecte mici care sa reprezinte tot ceea ce pastra in el si nu a reusit sa-i spuna mamei lui pana atunci. Ar fi putut sa deseneze, sa picteze. Ar fi putut face o marioneta! O marioneta care sa spuna in locul lui tot ceea ce el nu putea sa spuna.
Ar fi putut de asemena, dar e ceva mai complicat, sa decupeze doua urechi mari, dintr-o bucata de carton, sa le dea tatalui sau mamei lui si sa le spuna:
“As vrea sa fiu ascultat, doar ascultat, sa nu imi raspundeti imediat, cand vreau sa va vorbesc. Nu aveti tot timpul raspunsul corect pentru intrebarile mele si as vrea sa intelegeti interogatia din spatele acestor intrebari. As vrea sa nu mai stiti dinainte ceea ce trebuie sa fac sau sa nu fac, sa acceptati sa ma ascultati, doar sa ma ascultati.”
Acestea sunt cateva din demersurile pe care le putea face puiul de vulpe.
Va spuneam la inceput, e nevoie de mult curaj si de vointa pentru a incerca sa exprimi ceea ce nu se poate spune in cuvinte. Este foarte greu sa taci atunci cand sunt atat de multe de spus.”

Poveste din cartea “Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi”, Jacques Salome, Editura Ascendent
 
Fereste-te de diavol !
O poveste cu talc

In timpul exilului fratilor Pandava , cei insurati cu una si aceeasi femeie pe nume Draupadi , Krishna i-a vizitat pentru a se asigura ca au o viata buna si s-a hotarat sa ramana o noapte impreuna cu ei. Pentru a-si proteja femeia, cei cinci frati faceau de veghe noapte de noapte, cate unul in fiece ora.Krishna s-a oferit sa ramana si el de paza vreme de o ora.
Unul dintre frati , Dharmaja , s-a minunat peste masura :"Tu esti protectorul intregului univers , asa ca de ce ai sta sa pazesti asupra noastra ?' .Cu toate acestea , el l-a avertizat pe Krishna : " Fereste-te de diavol ! Eu si cu fratii mei l-am intalnit in fiecare noapte .De multe ori a incercat sa ne atace .De aceea , te rugam sa nu mai stai de paza.Ai venit sa vezi daca traim bine si nu ar trebui sa te punem in primejdie.Te rog sa mergi sa te odihnesti." Krishna i-a raspuns : " Dharmaja, asta ai inteles tu din divinitatea mea ? Pe de o parte , imi acorzi rolul de protector al universului si , pe de alta parte , crezi ca nu ma pot apara pe mine insumi ? Esti speriat ca demonul imi va face rau ? Fii sigur ca nici un demon nu ma poate atinge .De aceea , lasa-ma sa ma alatur veghei voastre ."
Dupa ce si-a terminat straja de o ora , Krishna s-a asezat pe o stanca si a inceput sa zambeasca in sinea lui. Cel ce urma sa faca de veghe era un alt frate Pandava , pe nume Arjuna. Acesta s-a repezit spre Krishna , temator ca diavolul i-ar fi putut face vreun rau.Atunci cand l-a zarit, insa, surazand , Arjuna s-a aruncat la picioarele lui Krishna si l-a intrebat daca nu cumva l-a infrant pe demon.Krisna i-a spus : " Arjuna , eu nu am creat niciodata diavoli si spirite rele. Atunci, cum sa face ca aceste creaturi isi fac aparitia in aceasta padure ? Demonul despre care vorbesti tu nu este deloc un demon .Este doar o reflectie a trasaturilor diavolesti precum ura , mania si invidia.Mania din tine se manifesta ca un diavol.Puterea lui se mareste in aceeasi masura ca si mania din tine."
Tendintele rele ale omului sunt adevaratii demoni care il tulbura.Omul are credinta gresita ca diavolii exista si ca ei sunt de vina pentru suferintele lui. Totul nu este , de fapt, decat imaginatie si frica a sufletului. Numai omul face sa sufere un alt om si nu exista nimic care sa se asemene cu demonii. In acesta creatie nu exista diavoli si spirite rele. Arjuna si-a dat seama de adevarul spuselor lui Krishna si, din acel moment , nu a mai intalnit nici un diavol.Arjuna ii datora aceasta revelatie lui Krishna. El a ingenuncheat in fata lui Krishna si si-a aratat recunostiinta. Binele si raul nu sunt decat propriile creatii ale omului.

Poveste inspirata de o veche legenda hinduista
 
Poveste de demult

Demult, tare demult, cu mult timp inainte ca primii oameni sa-si poarte pasii pe acest Pamant, exista o gradina minunata si binecuvantata, numita a Edenului. Cuvintele nu pot exprima frumusetea acestui colt de rai, o creatie cu adevarat dumnezeiasca. Un pom si marul lui se aflau in centrul acestei gradini, inca neatinsi, inca nepangariti. Traiau aici in pace fel si fel de vietuitoare, pasari frumos colorate, lei maiestuosi, elefanti batrani si impasibili, gandacei minusculi. Iar totul inspira aromonie, frumuse si puritate.
Prin centrul Gradinii serpuia un rau lenes, cu o apa limpede ca cristalul in care norii pufosi si jucausi se reflectau ca intr-o oglinda fermecata. Zilnic toate vietuitoarele veneau la acest rau sa se adape cu minunata apa. Dar intotdeauna putea fi vazuta acolo o pasare, care isi privea ore in sir propria reflexie, netacuta. Mahnirea ii cuprindea sufletul si inclestarea disperarii nu ii mai dadea drumul.. era atat de urata, atat de hidoasa, comparativ cu toate celelalte pasari. Cu mult inainte ca Deznadejdea, Ura, Frica, Uraciunea, Rusinea si toate celelalte Rele si Furii sa se dezlantuie pe Pamant scapand din inchisoarea in care erau inlantuite, acest suflet chinuit reusea cumva sa simta si Mahnirea si Durerea.
Este adevarat ca era foarte urata acea pasare. Dar in schimb avea un dar refuzat tuturor celorlate vietuitoare ale Edenului: un cantec divin care vrajea orice fiinta, prinzand-o in mreje, framantand-o, rascolind-o. Ea zilnic intampina rasaritul soarelui cantandu-si suferinta, suita sus, in varful Pomului Vietii. Zilnic intreaga suflare a Edenului se strangea vrajita in jurul ei, captivata de glasul dumnezeiesc ce rasuna si reverbera prin sufletele lor. In cele cateva minute de la rasaritul soarelui, acolo sus, acea pasare urata era regina tuturor sufletelor din Eden. Dar iata ca dupa ceva timp in multime a aparut o alta pasare, frumoasa ca toate celelalte, dar care stia ce este Invidia si Ura. Era chiar Diavolul preschimbat in pasare, care nu suporta iubirea si admiratia sincera pe care acea uraciune de pasare o primea de la fiecare suflet din Eden. Si de fiecare data o necajea si mai mult pe saraca pasare, cu cat este ea de urata, ce penaj gri-murdar are comparativ cu toate celelalte pasari viu colorate. De unde mahnirea si ritualul zilnic al plansului deasupra raului, prinvidu-si reflexia hidoasa.
Atunci cand durerea si suferinta au devenit insuportabile, pasarea cea urata incepuse sa se indoiasca pana si de bunatatea lui Dumnezeu. Ii reprosa, mai in gand, mai vorbit “De ce tot Edenul este atat de frumos, toate pasarile sunt atat de frumoase, numai pe mine m-ai facut atat de sluta. De ce , ce pacat am facut, cu ce Ti-am gresit?” Si lacrimile curgeau, suspinate si fierbinti, venite din sufletul ei chinuit..
Privea trist Dumnezeu la suferintele bietei pasari care isi dorea sa fie la fel de frumoasa ca toate celelalte. In bunatatea Lui s-a hotarat sa ii ofere ce-si dorea, sa o faca frumoasa ca toate celelalte. Dar pentru asta trebuia sa renunte la darul glasului divin, caci nu le putea avea pe amandoua. Pasarea a acceptat pe loc, fara sa se gandeasca nici macar o secunda. O lacrima a cazut din cer, chiar prin mijlocul unui curcubeu, adunandu-i astfel toate culorile. Sorbind lacrima picata pe o frunza, deodata pasarea se transforma intr-una foarte frumoasa, foarte viu colorata. In sfarsit, era exact ca toate celelalte pasari.
Asa cum nu se poate exprima in cuvinte divinul glasului cu care vrajea Edenul candva, nu se poate exprima in cuvinte nici bucuria ei pe moment cand si-a vazut reflexia in rau si cat e de frumoasa. A trecut ziua, a venit dimineata iar ea s-a dus ca de obicei la Pomul Vietii si a inceput sa cante, de data asta cu bucurie. Dar, vai! Canta la fel ca toate celelalte pasari, si arata la fel ca toate celelalte pasari. Nimeni nu s-a mai strans in jurul ei, pentru a-i admira trilul. Era banala, era ca toate celelalte. Nu mai avea absolut nimic special...

Amare lacrimi curgeau din nou in Eden deasupra unui rau. Se spune ca singurele care au curs vreodata.

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/poveste-de-demult/
 
Povestea primului intelept

Demult, tare demult, pe cand toate lucrurile care trebuiau sa se intample se intamplasera deja, iar cele ce urmau sa se intample isi asteptau cuminte randul, existau doi prieteni foarte buni. Se bucurau adesea impreuna de soarele care incalzea cu darnicie un Pamant pe care zeii inca isi purtau pasii, cu mult inainte ca ei sa fie izgoniti din salasurile lor miraculoase si acoperite de nori. Cu greu pot cuvintele sa descrie dragostea si grija pe care si-o purtau cei doi prieteni, mai mult decat frateasca. Precum spune povestea, ei au fost primii frati de cruce.
In acele timpuri viata curgea lenesa dar nu in liniste fiindca multe erau piedicile si pericolele. Nu doar ca zeii aveau adesea chef sa se joace cu destinele sarmanilor muritori, din plictiseala, dar si traiul in sine presupunea mult efort si cerea multa dibacie. Cei doi frati mergeau tot timpul la vanatoare impreuna pazindu-si unul altuia spatele in infruntarile si inclestarile cu feluritele salbaticiuni. Si-au jurat sa se ajute intre ei fiindca pe atunci multe lucruri pe care noi le luam de-a gata, cum ar fi faptul ca focul arde, pe atunci trebuia invatat. Pesemne zeii se amuzau privind muritorii cum sufereau si incercau fara succes sa transmita generatiilor viitoare valoroasele invataminte.
Cei doi au crescut, si-au intemeiat familii, dar legatura si dragostea dintre ei nu s-a subtiat. In acele timpuri nu se trecea atat de usor de la una la alta, de la prietenie profunda la uitare completa, de la iubire la dragoste, oamenii erau mult mai putin fatarnici si falsi. Povestea spune ca la o vanatoare unul dintre prieteni s-a hotarat sa prinda doi iepuri de-o data, ceea ce nu mai incercase nimeni niciodata. Cel putin nu se stia de o astfel de incercare. Si mult s-a chinuit, si mult a alergat cand dupa unul, cand dupa celalalt. Cu cat devenea mai lunga vanatoare, cu atat mai multa ambitie punea in reusita. Nu a vrut nici in ruptul capului sa renunte, sau sa se concentreze doar pe unul dintre iepuri, cum il implora iubitul lui frate.
Precum spun batranii in acea zi lunga si istovitoare in care a alergat dupa doi iepuri, omul nu doar ca nu a prins niciunul…dar intr-un moment in care atentia i-a fost furata de celalalt iepure, nu s-a mai uitat in fata si a calcat intr-o planta extrem de otravitoare, al carei venin nu avea leac. Si astfel in foarte scurt timp s-a stins din viata primul om care a vrut sa prinda doi iepuri dintr-o lovitura. Cat a jelit fratele lui de cruce. Cat a plans si cum i s-a uscat sufletul de durere. Toata aceasta durere l-a facut sa realize greseala facuta de iubitul lui frate, care a incercat sa prinda ambii iepuri si astfel n-a mai fost atent la drum. Precum spun batranii, in acea zi din lacrimi si durere a aparut pe lume primul om intelept. Multi oameni erau destepti si invatau sa nu isi repete greselile, spre deosebire de prostii care chiar repeta aceleasi greseli mereu si mereu. Dar inainte nu mai existase niciun intelept, care sa invete nu doar din greselile sale, ci si din ale altora.
In memoria iubitului lui frate, inteleptul a inceput sa cotrabaie lumea in lung si-n lat predand tuturor oamenilor lectii convingatoare de viata.Povestea experiente frumoase si urate, intamplari placute si neplacute, povesti cu final fericit si tragic, dar oricum, toate se meritau tinute minte . Si a facut asta timp de multi ani. Atunci zeii au observat ca din ce in ce mai putina lume mai baga mana in foc. Ce rost avea, din moment ce stiai deja ca arde chiar fara sa fi simtit asta tu insuti? Din ce in ce mai multa lume renunta sa minta. Ce rost avea sa minti din moment ce atatea si atatea experiente demonstreaza ca in final minciuna nu aduce nimic bun? Ce rost avea sa urasti, din moment ce toti cei care au facut asta au sfarsit rau?
Zeii s-au suparat foarte tare si au hotarat ca acel intelept trebuia sa moara. Pentru ca distractia sa continue ei vroiau ca omul sa incerce el insusi pentru a se convinge ca frige, ca doare, ca nu e bine. Ca ura, pizma, rautatea, marsavia, ipocrizia, fatarnicia, toate astea se intorc impotriva omului. Chiar daca sunt nenumarate exemple in jur ca totul e trecator si ca pana si cea mai puternica poveste de dragoste se cicatreaza, omul trebuie sa sufere pana invata pe pielea lui, nu din experienta altora. Nu din auzite, sau din blestemate carti care iar sunt izvor de intelepciune si experienta. Si astfel intr-o posomorata zi de toamna, pe cand se ducea la rau sa isi spele rufele un val urias l-a luat pe sus pe primul intelept, tragandu-l in adancuri si innecandu-l. Se spune ca a fost prima crima facuta de zei, dintr-o lunga serie care va urma. De zeii care nu vroiau sa renunte la distractia lor preferata: sa vada oamenii repetand generatie dupa generatie, aceleasi si aceleasi greseli, mereu si mereu.

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/povestea-primului-intelept/
 
Orbul si Schiopul

Intr-o straveche poveste ebraica , se spune ca Antoninus Pius , un roman carcotas fata de credinta intr-un unic si adevarat Dumnezeu , i-a spus unui rabin :
- " Atat sufletul cat si trupul pot scapa teferi la judecata de pe urma ! Iata in ce fel se poate intampla lucru acesta ...
Corpul poate spune :
-"Nu eu , ci sufletul a fost acela care a pacatuit ! Din ziua in care am fost separat de el , am ramas departe de orice desertaciuni in mormantul meu rece si pustiu !"
La fel, sufletul poate zice :
-" Nu eu , ci trupul a gresit ! Din momentul in care nu am mai fost impreuna , am zburat prin vazduh asemeni unei pasari !"
Rabinul a stat putin pe ganduri si i-a replicat lui Antoninus Pius :
-"Am sa-ti raspund printr-o parabola .A ce seamana ceea ce mi-ai descris ? Regele carnii si sangelui este in posesia unei frumoase livezi , in care cresc niste minunati smochini. El aduce drept paznici ai gradinii un om orb si un altul olog .Schiopul ii spune orbului :
-" Hei, sunt o multime de smochine delicioase in aceasta livada .Vino , ajuta-ma sa ma ridic si le vom putea manca !"
Schipul s-a inaltat pe umerii orbului si l-a indrumat cum sa ajunga in dreptul fiecarei ramuri pline de rod, iar cei doi s-au ospatat din plin.
Dupa mai multe zile, regele, stapanitorul livezii , a facut o vizita si , uimit de lipsa roadelor , a spus :
- "Unde sunt frumoasele mele smochine ?"
Ologul i-a raspuns :
"Am eu picioare sa ajung pana la ele ?"
Orbul i-a zis :
- " Am eu ochi sa le pot vedea ?"
Ce putea sa faca regele ? L-a cocotat pe schiop pe umerii orbului si i-a judecat pe amandoi ca pe una si aceeasi persoana.
In acelasi fel, Cel Preasfant , binecuvantat fie-i Numele, va aduce sufletul inapoi in trup si ii va judeca pe amandoi , precum s-a zis :
"El va striga spre ceruri sus si spre pamant, ca sa judece pe poporul Sau" (Psalmii 50:4).
"El va striga spre ceruri sus" , acesta fiind sufletul si "spre pamant , ca sa judece poporul Sau", acesta fiind trupul .

Dupa o poveste din Talmudul babilonian , Sanhedrin
 
SUFLET DE COPIL

Un copil de 4 anişori stătea în vecini cu un bătrân a cărui soţie murise de curând. Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat şi s-a aşezat la pieptul lui. Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul a răspuns:
- Nimic, l-am ajutat numai să plângă.
Profesoara Debbie Moon studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiţă din grup spuse:
- Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.
- Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
- Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a spus fetiţa.
Jaime încerca să reuşească să obţină un loc in echipa de fotbal a şcolii. Mama lui ştia că băiatul pusese suflet în asta şi se temea că nu va fi ales. În ziua în care locurille au fost repartizate, Jaime ieşi alergând cu ochii sclipind, mândru şi emoţionat.
- Ghiceşte mamă, strigă şi apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecţie pentru mama lui. Am fost ales să aplaud şi să animez.
Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O doamnă se apropie de copil şi îi spuse:
- Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
- Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
- Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:
- Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

Cu trecerea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu. Dacă privim viaţa cu ochi de copil, s-ar putea să înţelegem mai bine acest joc de a trăi şi a evolua.
 
Puterea gandului : lovirea unei tinte nevazute


Yoghinul Raman era un maestru recunoscut al artei de a slobozi sageti cu arcul.Intr-o dimineata , el si-a invitat discipolul favorit la o demonstratie a indemanarii sale.Cu toate ca invatacelul avusese ocazia sa ii aprecieze maiestria de sute de ori inainte de aceasta zi , el s-a supus fara cracnire invatatorului .Au mers amandoi in padurea de langa manastire si , atunci cand au ajuns langa un stejar secular, de dimensiuni impresionante , Raman a asezat un trandafir pe care il adusese cu el in una dintre ramurile copacului.
Apoi, yoghinul si-a deschis tolba si a scos din ea trei obiecte : un arc splendid lucrat dintr-un lemn nobil , o sageata si o batista brodata cu flori de liliac.
Raman s-a indepartat la o suta de pasi de locul unde amplasase floarea.Cu fata indreptata catre tinta lui, el i-a cerut discipolului sau sa il lege la ochi cu batista cea brodata.
Invatacelul a facut intocmai asa cum i-a cerut invatatorul .
Cu ochii acoperiti de batista , yoghinul Raman si-a asezat picioarele ferm pe pamant , a tras inapoi de coarda arcului cu intreaga sa forta - incercand sa se orienteze catre trandafirul asezat pe una din crengile stejarului - si apoi a slobozit sageata.
Sageata a zbarnait prin aer , dar nu atins nici macar copacul , ratand tinta la o distanta jenant de mare.
"Am nimerit floarea ?" a intrebat Raman, in vreme ce isi scotea batista de la ochi.
"Nu , ai ratat-o cu totul " i-a raspuns discipolul."Credeam ca o sa imi demonstrezi puterea gandului si abilitatea de face o magie ".

"Tocmai te-am invatat cea mai importanta lectie despre puterea gandului", i-a replicat Raman."Atunci cand vrei un lucru , concentreaza-te numai asupra lui : nimeni nu va nimeri vreodata o tinta fara sa o vada ."

O poveste dupa Paulo Coelho
 
Stropul de roua
O poveste cu talc

In timp ce soarele se inalta deasupra orizontului , stropul de a inceput sa isi dea seama de lumea care il inconjura.Era asezat pe o frunza, bucurandu-se de lumina soarelui pe care , la randul lui , o reflecta cu toata puterea din micuta lui oglinda.Mandru de frumusetea lui pura , se simtea in al noulea cer.In preajma lui erau alti stropi , unii invecinati pe aceeasi frunza, alti ceva mai indepartati prin ramurile copacului.Stropul de roua se gandea ca el era , desigur, cel mai frumos dintre toti.
"Ah , ce bine este sa fii un strop de roua ! "
Dupa o vreme vantul s-a intetit , iar frunza in care se adapostise a inceput sa se cutremure din ce in ce mai tare.O teama de nedescris a pus stapanire pe stropul de roua in vreme ce se rostogolea , inevitabil , catre marginea frunzei , spre un univers cu totul necunoscut.De ce trebuia sa se intample asa ceva ? Pana acum totul fusese aproape perfect ! Se simtise in siguranta si se parea ca asa va fi o vesnicie.De ce lucrurile trebuiau sa se schimbe ? De ce ? De ce ?
In cele din urma stropul a ajunse la capatul lumii , pe marginea frunzei.Panica il strabatea peste poate.Isi imagina cum va fi strivit in cadere si se va risipi in mii de bucatele.Ziua abia incepuse si totul parea sa se termine atat de repede ! Nu era drept ! Viata parea sa nu mai aiba nici un sens.Incerca , din toate puterile , sa se agate de frunza, dar lupta lui era sortita pierzaniei.
Dupa cateva clipe , vrand-nevrand , s-a lasat in voia gravitatiei .Desprins de frunza , a inceput sa cada in hauri , in jos, mereu mai in jos.Dintr-o data , si-a dat seama ca dedesuptul lui se intindea o enorma oglinda.Putea chiar sa intrezareasca in ea reflectia propriei sale fiinte.Se prabusea aproape , mereu mai aproape ...
Fara sa inteleaga cum si cand , frica i s-a transformat intr-o infinita bucurie in vreme ce se contopea in nemarginirea de ape a lacului.Stropul de roua nu mai exista , dar nici nu murise.Devenise o parte a intregului.

Sursa: http://godessdiana88sex1.blogspot.com/2011/07/stropul-de-roua-o-poveste-cu-talc.html
 
MOSTENIREA

Un om bogat, pasionat de arta, avea în colectia lui opere ale tuturor marilor maestri, renascentisti, clasici si moderni, din toate scolile si curentele. Deseori statea împreuna cu unicul sau fiu, admirând minunatele piese din colectia lor. Dar a izbucnit razboiul si fiul a fost înrolat si trimis la lupta. El a dat dovada de mult curaj si a murit la datorie, în timp ce salva viata unui camarad. Cînd a primit anuntul, tatal a fost profund îndurerat de pierderea unicului sau fiu.O luna mai târziu, a auzit batai la usa . În prag statea un tânar cu un pachet mare în brate...El a spus:
- Domnule, nu ma cunoasteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastra si-a dat viata. În acea zi el a salvat multe vieti ale celor raniti dar, în timp ce încerca sa ma duca pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a strapuns inima, el murind pe loc...Deseori ne vorbea de dumneavoastra si despre pasiunea pe care o aveti pentru arta.
Tânarul i-a înmânat pachetul.
-Stiu ca este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins ca fiul dumneavoastra ar fi vrut sa aveti acest tablou.
Tatal a început sa desfaca ambalajul. Era un portret al fiului sau, pictat de tânar. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânarul pictor a reusit sa surprinda chipul, dar si personalitatea fiului sau. Tatal a scos un suspin si cu ochii plini de lacrimi a multumit tânarului, oferindu-i si o suma de bani pentru tablou.
-O, nu se poate asa ceva, domnule... Toata viata nu voi putea sa platesc pentru ceea ce fiul dumneavoastra a facut pentru mine. Acesta este doar un cadou.
Tatal a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arata portretul fiului sau si numai dupa aceea le dadea voie sa vada marile capodopere colectionate.
Dupa moartea batrânului tata, s-a organizat licitatia marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau sa vada si, mai ales, sa achizitioneze tablouri pentru propriile lor colectii.
La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegata sa conduca licitatia,adjudecatorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocanelul:
-Începem licitatia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?
În sala s-a lasat linistea....Apoi, de undeva din fundul salii, o voce a strigat:
-Am venit sa vedem marile opere! Sari peste aceasta piesa!...
Dar, netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Face cineva o oferta pentru acest portret?... 100?... 200?...
Din sala, cineva a stigat iritat:
-Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso si ale celorlalti maestri!... Haideti sa trecem, cu adevarat, la licitatie!...
Netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!...
Într-un târziu, din cel mai îndepartat colt al salii s-a auzit o voce timida:
-Dau eu 10 pentru acest portret...
Era cel care fusese, ani multi, gradinarul tatalui si al fiului. Fiind un om sarac, nu putea sa ofere mai mult.
-Exista o oferta de 10!... Cine da mai mult?!... Da cineva 20?!...
Sala era în fierbere.
-Dati-i-l lui pentru 10!...Sa trecem la maestri!...La maestri!...
Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau sa profite de ocazie si sa cumpere opere mari pentru colectiile lor. Ferm, adjudecatorul a continuat:
-10, odata!...10, de doua ori!...
Si, lovind cu ciocanelul în masa:
-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din fata, cineva a zbucnit:
-În sfârsit, putem trece la marea colectie!...
Calm, adjudecatorul a pus jos ciocanelul, spunând:
-Îmi pare rau, dar licitatia s-a încheiat.
Rumoare în sala:
-Dar tablourile?!...Cum ramâne cu maestrii?!...Colectia?!...
-Regret, a spus adjudecatorul. Când am fost desemnat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o prevedere secreta din testament, pe care nu am avut voie sa o fac cunoscuta decât în acest moment: licitatia se refera numai la potretul fiului !Cine il ia mosteneste întreaga avere, care include si toata colectia de opere de arta! Omul care-l primeste pe fiul obtine TOT!...
Dumnezeu Tatal a trimis acum 2000 de ani pe Fiul sau ca sa moara pe cruce.
La fel ca mesajul adjudecatorului, si mesajul lui este:
-Fiul, Fiul, cine-l primeste pe Fiul?!
Pentru ca, vezi tu, acela care îl primeste pe Fiul obtine totul...

Ca într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).
 
Oameni buni
O poveste cu talc

Un batran statea asezat pe o piatra in afara zidurilor unei mari cetati.Atunci cand calatorii se apropiau de el , multi dintre ei il intrebau : "Ce fel de oameni traiesc in aceasta cetate ?" Batranul obisnuia sa le raspunda printr-o alta intrebare : "Ce fel de oameni traiesc acolo de unde veniti ?"
Daca oamenii ii raspundeau , " In locurile de unde venim traiesc numai oameni rai " , batranul le replica , "Mergeti mai departe ! In mod sigur, veti intalni numai oameni rai."
Daca , insa, calatorii ii spuneau , "Acolo unde traim noi sunt numai oameni buni," batranul le raspundea , "Intrati in cetate si , in mod sigur, veti gasi numai oameni buni".

Text inspirat de o poveste idis
 
Vreau sa il vad pe Dumnezeu !

Intr-o buna zi , un baietel de sapte ani s-a apropiat sovaielnic de sora lui mai mare si i-a pus o intrebare care il framanta de multa vreme : " Poate cineva sa il vada cu adevarat pe Dumnezeu ?"
Ocupata pana peste cap cu ajustarea sprancenelor , fata i-a raspuns iritata : " Desigur ca nu , prostutule ! Dumnezeu isi are salasul in inaltimile cerului si nimeni nu are cum sa il zareasca !"
A trecut catava vreme , dar importanta problema continua sa nu ii dea pace baiatului .Asa s-a facut ca , in cele din urma, s-a apropiat de mama lui , absorbita de pregatirea pranzului, si i-a spus :"Mama , l-a vazut cineva vreodata pe Dumnezeu ?" "Nu , nu chiar " , i-a raspuns mama ."Dumnezeu este o faptura fara trup care traieste in adancul inimilor noastre , asa ca nimeni nu a avut cum sa il vada asa cum ma zaresti tu pe mine ".
Cumva satisfacut de aceasta explicatie , baietelul si-a astamparat pentru o vreme curiozitatea nesatioasa.
Nu mult timp dupa aceea , el a plecat la pescuit impreuna cu bunicul sau . Desigur , s-au simti foarte bine impreuna , incercand sa vada care dintre ei vor momi cei mai multi pesti ascunsi in lumea de sub apa. Timpul a trecut pe nesimtite si apusul soarelui i-a surprins aflati inca pe marginea lacului.Culorile amurgului erau de o frumusete neobisnuita , iar bunicul privea cu incantare desfasurarea de frumusete din fata lui.Vazand expresia de seninatate si satisfactie de pe fata batranului , baiatul a ezitat un moment , dar nu s-a putut impiedica sa intrebe : ": Bunicule , nu mai aveam de gand sa mai spun acest lucru altcuiva , insa exista ceva care ma nedumereste de multa vreme.Poate vreun om sa il vada cu adevarat pe Dumnezeu ?"
Batranul nu a parut sa fie surprins de aceste cuvinte.A ramas neclintit , cu fata catre apus si , in cele din urma , a spus cu o usoara uimire : "Nepoate , nu stiu cum se face dar, oriunde mi-as indrepta privirea , nu il vad decat pe Dumnezeu ."
 
LEGENDA EDUCATOAREI
Celor care cred că e uşor…

Când Bunul Dumnezeu a creat educatoarea, lucra deja în a şasea zi peste program (erau ore suplimentare). Atunci apăru Îngerul şi spuse:
- Doamne, dar mult mai lucraţi la această figurină?
Bunul Dumnezeu spuse:
- Ai citit dorinţele speciale de pe comandă? Să fie uşor de îngrijit, dar să nu fie din plastic; să aibă 168 de părţi mobile, să aibă nervi de oţel şi o poală în care să şadă concomitent cel puţin 10 copii. Cuvântul ei să vindece totul, de la cucui până la durerea sufletească, şi să aibă 6 perechi de mâini.
Atunci Îngerul scutură din cap şi spuse:
- 6 perechi de mâini... nu cred că este posibil!
- Nu mâinile îmi produc dureri de cap, spuse Bunul Dumnezeu, ci cele trei perechi de ochi pe care educatoarea trebuie să-i aibă.
- Fac parte din modelul standard? întreabă Îngerul pe Bunul Dumnezeu.
Acesta dădu din cap şi spuse:
- O pereche care să vadă prin uşa închisă. O a doua pereche în cefă, cu care vede ce n-ar trebui să vadă, dar ce trebuie să ştie. Şi bineînţeles, cei 2 ochi aici, în faţă, cu care priveşte copilul şi care exprimă: te înţeleg şi te iubesc tare mult, fără să spună un singur cuvânt.
- O, Doamne, spuse Îngerul şi se trase uşor de mânecă, mergeţi la culcare şi continuaţi mâine.
- Nu pot, spuse Bunul Dumnezeu, pentru că sunt aproape de a crea ceva, ce într-o anumită măsură îmi seamănă. Am reuşit să creez o figurină care se poate vindeca singură, dacă este bolnavă, care poate mulţumi 30 de copii cu o mică prăjitură aniversară, care poate convinge un copil de 6 ani să se spele pe mâini înainte de culcare, care convinge pe micuţul de trei ani că plastilina nu este comestibilă şi care transmite inconfundabil că picioarele le-am conceput cu precădere pentru mers, şi nu pentru lovit.
Îngerul se plimbă încet de jur împrejurul modelului educatoarei.
- Prea moale, suspină el.
- Dar dârză, spuse Bunul Dumnezeu. Nici nu crezi câte poate realiza şi suporta această educatoare!
- Poate să şi gândească?
- Nu numai să gândească, ci poate încheia compromisuri şi judecăţi...şi poate uita!
În final Îngerul se aplecă uşor asupra figurinei şi trecu cu degetele sale peste obrajii modelului.
- Aici este o spărtură, spuse el. V-am spus eu: Dumneavoastră încercaţi să introduceţi prea multe în acest model.
- Acolo nu este o spărtură, spuse Bunul Dumnezeu. Acolo este o lacrimă.
-Pentru ce e bună?
- Ea curge la bucurie, necaz, dezamăgire, durere, părăsire.
-Sunteţi un adevărat geniu, spuse Îngerul.
Aici Bunul Dumnezeu privi dus pe gânduri şi spuse:

-Lacrima...păi da, ea este ventilul de supraplin.
 
Nu judeca dupa arente


O femeie, imbracata intr-o rochie de bumbac si sotul ei, imbracat intr-un costum modest, au coborat din tren in Boston, si s-au adresat, fara sa fi avut o programare prealabila, secretarei presedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat ca acestia veneau de la tara, ca erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

- Dorim sa-l vedem pe presedinte - a spus omul incet.
- Este ocupat - a raspuns secretara.
- Asteptam - a replicat femeia.

Ore intregi, secretara i-a ignorat, in speranta ca cei doi, in cele din urma se vor descuraja si vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a facut sa creasca frustrarea acesteia.
In cele din urma a decis sa-l deranjeze pe presedinte, desi era o corvoada pe care ea mereu o evita.

- "Poate daca veti vorbi cu ei cateva minute, vor pleca", a spus secretara presedintelui Universitatii. Acesta facu o strambatura de dezgust, si accepta. Cu fruntea incruntata, dar cu demnitate se indrepta cu pas majestuos spre perechea care astepta.
Femeia ii spuse:
- Am avut un fiu care invatat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici.
- Dar acum un an, a murit intr-un accident. Sotul meu si cu mine am vrea sa construim ceva, undeva in campus, care sa fie in memoria fiului nostru.

Presedintele nu a parut interesat.

- Doamna - a spus acesta - nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoana care a invatat la Harvard si apoi a murit. Daca am face-o, acest loc ar parea un cimitir.
- Oh, nu, replica repede femeia - nu dorim sa se ridice o statuie. Ne-am gandit ca am fi bucurosi sa donam o cladire universitatii Harvard.

Presedintele a intors catre ei privirea. Arunca o privire la rochia si la costumul simplu cu care cei doi erau imbracati si exclama apoi:
- O cladire!! Aveti cumva idee cat costa o cladire? Am investit peste sapte milioane si jumatate de dolari in cladirile de aici de la Harvard!

Pentru o clipa femeia a tacut.

Presedintele s-a gandit ca poate acum se va putea debarasa de ei.

Femeia se intoarse catre sotul sau si ii spuse incet:
- Atat de putin costa o universitate? De ce sa nu construim de la inceput, una a noastra?
Sotul sau accepta.
Fata presedintelui se intuneca de confuzie si uimire.

Acesta era "memorialul" sau. In ziua de astazi universitatea Stanford este pe locul intai in lume, mai sus decat Harvard.

Ce usor te poti insela atunci cand judeci dupa aparente!

http://www.topexperti.ro
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top