CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

[anuk]

Ca tot se vorbea despre "cultura'' la crestinism,poate nu toata lumea stie :


Pentru omul contemporan, lectura va fi mereu vocea civilizaţiei. Lucrătorii de birou din ziua de azi îşi rezervă între 5 şi 8 ore pe zi pentru citit, adică folosesc mai mult timp pentru lectură decât pentru a mânca, a socializa, a se ocupa de îngrijirea personală sau a călători. În ciuda controverselor, computerul şi internetul au revoluţionat lectura. Percepem urmele negre de pe hârtie sau ecran, iar ele ne deschid noi perspective, ne inspiră şi ne organizează existenţa.

Devenită azi o activitate banală, familiară şi firească, cititul are o istorie care spune multe despre om şi evoluţia sa. Deşi este greu de imaginat, oamenii care au trăit acum câteva secole nu citeau la fel ca noi. Pentru ca noi astăzi să citim cărţi pe suport de hârtie sau electronic, această activitate a avut de străbătut un drum lung, care a început odată cu tăbliţele de argilă din lumea sumero-babiloniană.

Primele tăbliţe cu pictograme au fost descoperite în apropierea oraşului Uruk şi reprezentau un fel de contabilitate a templului din oraş, pe ele fiind întocmite liste de grâne sau de animale. Alte tăbliţe găsite de cercetători înregistrau ordinea socială din Sumer, un fel de recensământ al templului din Lagash, unde, conform însemnărilor, existau 18 brutari, 31 de berari, 7 sclavi şi 1 fierar.

Scrierea cuneiformă care a evoluat de la imagini la simboluri în formă de cuie sau ace a putut fi studiată atent mulţumită lui Assurbanipal, regele Asiriei care, în anul 650 î.Hr., a hotărât să înfiinţeze o bibliotecă la Ninive şi a trimis scribii să adune tăbliţe de la toate templele din Babilonia.

Următorul pas pe scara evolutivă l-au făcut egiptenii, care au creat papirusul şi l-au exportat încă din mileniul III î.Hr. Datorită fapului că scrisul era considerat un dar de la zeul Toth, un scrib egiptean se pregătea 12 ani pentru această meserie. Aşa că nu este de mirare că doar un procent foarte mic din populaţia mondială putea citi.
Primele cărţi se prezintă sub formă de suluri prinse pe beţe de lemn sau de fildeş. Ele puteau atinge o lungime de 12-15m, iar textele erau copiate pe coloane înalte de 25-45 cm.

Antichitatea s-a remarcat mai ales, prin lectura sulului de papirus, mai apoi de pergament. Numită de către latini "volumen", cartea sub formă de sul îi obliga pe cititori să participe la actul lecturii cu întregul corp, obiectul fiind ţinut cu ambele mâini.

La începutul erei noastre, apare codexul. Acesta era un ansamblu de caiete cusute împreună, pe care se putea scrie faţă-verso. Lectura începe, încet-încet, să semene cu cea din zilele nostre. Codexul putea fi paginat şi indexat, lucru care facilita lectura şi întoarcerea la anumite pasaje. Apare, astfel, lectura fragmentară, dată de flexibilitatea codexului, care putea fi citit pe sărite. Folosirea codexului se generalizează în secolele II-IV, iar triumful acestui nou tip de carte se datorează apariţiei pergamentului, confecţionat din piele de animal (oaie, capră, viţel).

Totodată se face trecerea de la cititul cu voce tare, care era lent şi anevoios, la lectura silenţioasă, oculară şi mult mai rapidă. Acest tip de citit "interiorizat" se conturează odată cu apariţia creştinismului. Cititul este o sursă de comunicare pe verticală, omul simţind nevoia unei legături cu divinitatea.

Din Evul Mediu, scenele de lectură devin subiecte preferate de artiştii plastici. Deşi majoritatea operelor expun lectura într-un mod subiectiv, datorită clişeelor şi normelor care constrâng lucrarea, antropologii au studiat mare parte din opere pentru a putea să redea acţiunea cititului aşa cum o făceau oamenii în jurul anului 1000.

Primele imagini artistice ale lecturii silenţioase, interiorizate, apar sub motivul "Bunei Vestiri". Reprezentări dictate de textele biblice o întruchipează pe Fecioara Maria primind vestea zămislirii de la Arhanghelul Gavril. Ea este aşezată pe un jilţ şi ţine o carte în mână. La apariţia solului, ea pare a fi fost întreruptă din citit: păstrează cartea în mâna stânga şi marchează pagina unde a rămas cu degetul mare. De aici înainte, toate reprezentările acestei scene o vor prezenta pe Fecioară citind singură.

Călugări învăţaţi şi cititori mireni

Trecerea de la lectura orală la cea silenţioasă a fost văzută ca o mutaţie fundamentală în societate şi a presupus şi o schimbare a atitudinii corporale în rândul cititorilor.

Astăzi, pare greu de imaginat că atât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu, textele nu erau înţelese decât dacă erau citite cu voce tare. Ceea ce trebuie să ştim însă, este faptul că cititul anevoios era determinat de lipsa spaţiilor dintre cuvinte, a semnelor de punctuaţie, precum şi a diferenţei făcute de majuscule. "Decupajul" cuvintelor se făcea numai prin intonaţie.

Cititul a apărut în mediile monahale, dar în scurt timp se va extinde în rândul laicilor, al elitelor care încep să citească în tăcere.

Apar tablouri care atestă schimbarea modului de lecturare, întruchipând, în general, femei citind în singurătate, stând în poziţii relaxate.

Cred ca ati recunoscut stilul lui Monet

La răscrucea dintre secolele XV-XVI se nasc adevărate controverse, ca urmare a apariţiei tiparului. Primele reacţii vin să acuze această invenţie, văzută ca o unealtă ce corupe textele şi spiritele, răspândind scrieri imorale şi eretice. În ciuda împotrivirii, tiparul revoluţionează lectura şi creşte numărul cititorilor într-un timp scurt.

În Valencia, între 1475 şi 1550, un inventar din trei atestă prezenţa cărţii.
Aşadar, cine citea în secolele XV-XVI? Statisticile spun că 9 clerici din 10, 3 din 4 reprezentanţi ai profesiunilor libere, 1 din 2 nobili, 1 din trei neguţători şi 1 lucrător manual din 10.
Cartea, devenită proprietate personală, reprezintă o adevărată frontieră religioasă. În fruntea oraşelor cu cele mai multe cărţi, dar şi cu cei mai mulţi cititori, se află cele din ţările protestante, precum Frankfurt. La jumătatea secolului al XVIII-lea, aproape 80% din inventarele acestor oraşe au o notă referitoare la cărţi, spre deosebire de Franţa catolică, unde în 1750, doar 20% din totalul inventarelor atestă cartea.

Tot în secolele XV-XVI apar majoritatea bibliotecilor. Cele ale medicilor cresc de la 26 de titluri, în medie, la 62; ale juriştilor de la 25 la 55, ale negustorilor de la 4 la 10, iar la lucrătorii din industria textilă, cartea unică nu mai constituie o regulă, ajungându-se, în medie, la 4 cărţi.

Odată cu creşterea numărului de volume din bibliotecă, lectura ia forma activităţii familiale şi de grup. În unele cazuri, soţii citesc împreună, dar mai ales citeşte tatăl, din Biblie. Lectura cu voce tare este păstrată în mijlocul comunităţii, în întruniri de duminică, la slujba religioasă, unde se citeau atât texte religioase, cât şi texte laice.

Cu timpul, natura devine o temă centrală, un cadru ideal pentru meditaţie, aşa încât cititorul preferă lectura în aer liber. O treime din picturile secolului XIX reliefează natura, nu ca simplu peisaj, ci ca parte principală din compoziţie, prezentând, în special, femei care citesc în spaţii deschise. Bărbaţii adoptă cititul în public - la cafenele şi baruri, spre deosebire de femei care rămân tributare naturii. Cărţile par din ce în ce mai mici, mai uşor de ţinut în mână, indiferent de poziţia cititorului.

Un hobby? Un viciu? O necesitate?

În secolul XX, lectura devine un "bun de larg consum". Spre sfârşitul secolului, cultura cărţii se transformă în cultura mass media. Raportul dintre cititori şi scriitor se modifică, dispare "încrederea oarbă" în informaţia oferită. Dispozitivele clasice ale dovezii (nota, referinţa şi citarea) sunt puse în discuţie, supuse unei priviri critice şi neîncrezătoare. Lectura devine discontinuă, subiectele sunt căutate în funcţie de cuvinte-cheie, se face o selecţie a datelor necesare. Omul contemporan citeşte exact ceea ce îl interesează. Capacitatea individului de a se concentra este mult mai mare, fiind capabil să citească rapid şi simultan mai multe ferestre de lectură.

Astăzi, lectura a devenit mai mult decât un hobby, putem vorbi de un "viciu de nepedepsit", un lucru necesar şi plăcut în acelaşi timp. Omul nu mai citeşte doar pentru a comunica cu divinitatea sau pentru a evada din cotidian. Indivizii citesc pentru a ţine pasul cu multitudinea de informaţii create zilnic.


http://www.descopera.ro

 

[Angela74]

Legat de subiectul de mai sus:

The tale of two lovers



Cel mai bine vandut roman al secolului al XV-lea a fost cartea erotica „The tale of two lovers”. Cartea este inca citita si astazi. Autorul acestei carti este Aeneas Sylvius Piccolomini cunoscut si ca Papa Pius al II-lea (1458-1464). Carte a a fost scrisa in anul 1444, iar prima editie printata a acesteia a fost publicata de Ulrich Zel in Koln intre anii 1467 si 1470.


Povestea de dragoste din carte are loc in Siena intre o femeie maritata Lucretia si un barbat pe nume Euryalus. Cei doi au fost identificati de multi ca fiind de fapt cancelarul regiuni Sigismund a Imperiului Roman si fiica lui Mariano Sozzini.

Pentru cei interesati, cartea se gaseste pe Amazon in jurul pretului de 12$.
http://gandirelogica.blogspot.com/2011/07/lucruri-interesante-despre-care_25.html

 

[anuk]

Nu stiu de ce, dar m-a dus gandul la Lucretia Borgia. Despre ea lucruri interesante si unele necunoscute , care ar merge si aici ,si la femei celebre si,si......

 

[Angela74]

Nu stii ce sa alegi, sunt materiale cu tona. Oricum e interesant, imi aduc aminte de romanele citite pe vremuri , luate de la biblioteca centrala, alea nu erau interzise.

Lucretia Borgia, ducesa frumoasa si cruda a Renasterii

Fiica de papa, a marcat istoria cu povestea unei vieti de cosmar: trei casnicii tumultuoase, un sot asasinat, puzderie de amanti, sapte fii dintre care unul nelegitim, incesturi si crime monstruoase - toate pana la 39 ani, varsta mortii sale. Vaduva Neagra a Renasterii si-a tesut plasa otravita, laolalta cu ceilalti membri ai diabolicei sale familii.

Totusi, intregul adevar despre clanul Borgia a ramas prins undeva intre legendele nascute in jurul unor fapte cumplite si datele istorice, de multe ori neconcludente. De necontestat pana in zilele noastre i-a ramas, totusi, imaginea diabolica ce a strabatut nealterata secolele, imagine construita pe lacunele istoriei, intretinuta de literatura si arta, si care a transformat-o pe Lucretia Borgia, pentru eternitate, in simbolul feminin al raului absolut.


Clanul Borgia

Familia Borgia isi are radacinile in Spania secolului al XIV-lea, raspindindu-se apoi, de-a lungul istoriei secolelor al XV-lea si al XVI-lea, in Italia, Spania si Franta. Unsprezece cardinali ai Sfintei Biserici Romano-Catolice, trei papi, o regina a Angliei si un sfint - ciudata alcatuire a celor ce au sapat numele de Borgia in istorie - a nascut in timp reputatia unei combinatii bizare intre rautate extrema, crima, incest si, in mod paradoxal, evlavie.

Dintre membrii de notorietate ai acestei familii, patru au ramas in mod special amintiti de istorie ca exemple remarcabile de lacomie si cruzime: doi papi, Calixtus al III-lea (Alonso Borgia), si Alexander al VI-lea (Rodrigo Borgia), Cesare Borgia (ridicat de tatal sau la rangul de Cardinal si apoi de Duce, dupa indeplinirea cu succes a unor sfinte, criminale si nemiloase ordine), al patrulea membru fiind cel care a devenit intruchiparea feminina a celor mai ingrozitoare pacate: Lucretia Borgia, sora lui Cesare. Erau aratosi, sarmanti si amorali. Ca si Mafia zilelor noastre, inspirau admiratie si loialitate. Dar mai presus de orice, inspirau frica.


Lucretia

Lucretia Borgia s-a nascut, cel mai probabil, la 18 aprilie 1480, ca fiica nelegitima a Cardinalului Rodrigo Borgia si a amantei sale, Vannozza Cattanei. Singura fata dintre cei patru frati (Juan, Cesare si Jofre) era preferata tatalui sau si se bucura pe deplin de atentia si rasfatul familiei. Fara sa fie o frumusete rapitoare, Lucretia detinea totusi, caracteristicile fizice foarte apreciate de inalta societate a acelor vremuri: par bogat, blond si forme voluptuoase.

Pina la virsta de 11 ani fusese logodita oficial de doua ori, dar de fiecare data tatal sau a anulat logodna. Dupa inscaunarea lui Rodrigo Borgia ca Papa Alexander al VI-lea, acesta a decis sa-si casatoreasca fiica cu Giovanni Sforza, pentru a-si intari alianta cu una dintre cele mai puternice familii din Milano. Casatoria a fost incheiata initial numai in acte. Lucretia fiind prea tinara, ea urma sa locuiasca un timp, pina la sosirea la Roma a sotului ei, intr-un palat de linga Vatican, impreuna cu noua amanta a Papei, Giulia Farnesse. Papa Alexander isi facilita astfel accesul in dormitorul Giuliei, sub pretextul ca-si viziteaza fiica.

Ceremonia de nunta, somptuoasa, a avut loc citeva luni mai tirziu, dupa sosirea lui Sforza. Alaiul miresei, format din 500 de curtezane, era condus de amanta papei.
Noi aliante politice au facut ca, in scurt timp, prezenta lui Giovanni Sforza sa nu mai fie dorita la curtea papala. Lucretia a fost informata de catre fratele sau, Cesare, ca Giovanni urmeaza sa fie asasinat. Ea si-a alertat sotul, care s-a grabit sa fuga din Roma. Aceasta a fost poate doar o tactica din planul pus la cale de Cesare si Lucretia pentru indepartarea lui Giovanni.

Lucretia era incintata sa scape de un sot plictisitor, iar Alexander si Cesare erau nerabdatori sa aranjeze un alt mariaj profitabil pentru Lucretia. Papa Alexander a apelat la unchiul lui Giovanni, Cardinalul Ascanio Sforza, pentru a-si convinge nepotul sa accepte divortul. Intre cele doua familii a izbucnit un razboi de interese tacit. S-a ajuns pina acolo incit lui Giovanni i s-a propus sa-si dovedeasca barbatia si sa se culce cu Lucretia sub privirile membrilor familiilor Borgia si Sforza. Giovanni a refuzat, asa cum toti se asteptau, nu inainte de a contraataca, aruncind asupra sotiei sale acuzatii ca ar fi intretinut relatii incestuoase cu fratii si cu tatal ei.

In urma acestui incident, Papa a considerat casatoria fiicei sale neconsumata si, pentru a o putea anula, i-a oferit fostului ginere dreptul de a ramine cu toata zestrea. Pe de alta parte, capul familiei Sforza il ameninta pe Giovanni cu renegarea, daca acesta refuza propunerea Papei. Prins intre interesele celor doua puternice clanuri, Giovanni a semnat, fara martori, o declaratie de impotenta si actele de anulare a casatoriei. Prin siretlicuri murdare, primul sot a fost indepartat din viata Lucretiei, insa, finalmente, poate fi considerat norocos, pentru ca a scapat cu viata.


Copilul nelegitim

In timp ce i se negocia divortul, Lucretia s-a retras intr-o minastire din apropierea Romei, iar singurul mod prin care tinea legatura cu tatal ei in tot acest exil erau mesajele trimise prin intermediul unui tinar calugar, Perotto. Sase luni mai tirziu, desi insarcinata, Lucretia participa la o ceremonie in care judecatori ai Vaticanului atestau ca ea este „intacta“, adica virgina. Giovanni Sforza si-a depus atunci, obligat fiind, marturia finala ce atesta acest fapt si, dupa toata aceasta inscenare grosolana, divortul s-a declarat finalizat.

Cesare, descoperind sarcina surorii sale, a fost cuprins de furie. Banuit ca ar fi tatal copilului, calugarul Perotto, injunghiat de Cesare, a reusit sa scape cu viata din atac, dar, aruncat apoi in inchisoare, a murit dupa citeva zile. Anuntul oficial a fost ca Perotto a cazut, din greseala, in Tibru. Dar, o data cu cadavrul acestuia, in riu a mai fost gasit si corpul menajerei Lucretiei, banuita ca ar fi facilitat intilnirile romantice dintre cei doi. Copilul, nascut in secret, a fost in final recunoscut si numit Giovanni, „infans Romanus“ (copilul Romei). Unii istorici sustin ca nici macar Lucretia nu stia cine este tatal copilului sau. A fost incest sau copilul era, intr-adevar, fiul lui Perotto, calugarul? Destinul lui Giovanni s-a pierdut in anonimat, el neprimind pina la urma nici un titlu de noblete si murind in 1548, dupa ce a servit un timp, ca simplu functionar, la curtea Vaticanului.


Al doilea mariaj

Al doilea sot al Lucretiei Borgia s-a dovedit a fi mai putin „norocos“ decit cel dintii. In mai putin de un an de la nasterea copilului, Lucretia s-a casatorit din nou, la Napoli, cu Alfonso, Print de Aragon. Papa Alexander al VI-lea punea astfel la cale o alta alianta benefica familiei. Insa nici aceasta alianta nu avea sa dureze prea mult: din motive politice. Alfonso si familia sa au pierdut, pe neasteptate, sustinerea militara pe care Papa Alexander le-o promisese pentru Napoli. Papa continua sa sustina ca Napoli are tot sprijinul lui si, pentru a-si intari promisiunea, le-a daruit Lucretiei si lui Alfonso un castel.

Pe de alta parte, Lucretia primise de la tatal ei postul de guvernatoare a provinciilor Spoleto si Foligno, post rezervat de obicei cardinalilor. Aceasta numire il facea pe Alfonso sa para un simplu consort fara putere, mai ales ca Lucretia nu era o simpla figuranta, chiar se pricepea, la numai 19 ani, sa administreze bine un oras. Dupa citeva luni, Papa a insistat ca fiica sa si sotul ei sa se intoarca la Roma, pentru ca primul copil al lor sa se nasca aici. Lucretia a nascut un baiat pe care l-a numit Rodrigo, ca pe tatal ei. Nu peste mult timp, Alfonso, in timp ce traversa Piata Sf. Petru, a fost atacat ... de un grup de barbati inarmati. Ranit foarte grav, a fost adus intr-unul dintre apartamentele de la Vatican si lasat in grija sotiei sale. Lucretia banuia ca fratele sau, Cesare, pusese la cale atacul.

Sub ingrijirile sotiei si ale surorii sale, starea lui Alfonso s-a imbunatatit. Intr-o zi, insa, Cesare a aparut pe neasteptate si a poruncit tuturor, inclusiv Lucretiei, sa paraseasca incaperea. Se spune ca Alexander insusi ar fi incercat, fara succes, sa opreasca crima. Alfonso a murit strangulat in patul sau, probabil de catre servitorul lui Cesare.


Ultimul sot

Un an mai tirziu, Papa Alexander al VI-lea, ocupat cu administrarea noilor provincii cistigate in lupta cu Federigo, Rege de Napoli si tatal lui Alfonso, a lasat toate indatoririle de la Vatican pe miinile fiicei sale. Lucretia Borgia, la numai 21 de ani, a devenit capul Adunarii Crestine, dar numirea sa nu mira pe nimeni, cardinalii erau obisnuiti cu excesele papale ale lui Alexander. Papa isi petrecea tot timpul stringind averi, finantind expeditiile militare ale lui Cesare si pregatind o noua alianta, printr-un nou mariaj al Lucretiei. Spera ca al treilea sot al acesteia sa fie de vita regala. Cesare era cel care facea selectia. Alesul a fost Ducele de Ferrara. Ferrara se invecina cu Romagna, o provincie detinuta de Cesare. Ducele avea 24 de ani, era vaduv, fara copii si era partida perfecta pentru Lucretia. Ducele de Ferrarra a acceptat mariajul in schimbul zestrei imense si a scutirii de la taxele papale.

Alfonso d’Este, Print de Ferrara, un barbat puternic si tacut, pasionat de arme si de muzica, era fascinat de noua sa sotie. Lucretia era, asa cum o descriu cronicile vremii, gratioasa, cu forme pline, fata prelunga, par de aur, ochi cenusii, gura frumoasa cu dinti albi, stralucitori. Intreaga ei faptura emana energie si veselie. La fel de incintata de noul ei sot, Lucretia promitea sa devina o sotie devotata si o mama model. Si a si fost, daca nu tinem cont de citeva exceptii. Dupa ce i-a daruit patru copii printului de Ferrara, a fost suspectata ca traieste o aventura cu un cunoscut poet de curte, Pietro Bembo.

Desi parea singurul responsabil de esecurile din viata ei, Lucretia era foarte atasata de fratele ei, Cesare, ii tinea partea in aventurile lui militare, iar moartea acestuia, pe cimpul de lupta, a lasat-o devastata. Indurerata, a gasit totusi puterea de a se lupta pentru a oferi protectie lui Rodrigo, fiul ei cu cel de-al doilea sot si lui Giovanni, „infans Romanus“, copilul din flori, pe care acum il numea „fratele ei“. Cei doi au fost adusi in Ferrara si integrati in familie, in ciuda protestelor sotului ei. Rodrigo a murit in 1512, la virsta de 13 ani, iar Lucretia, innebunita de durere, s-a retras la o minastire. Si-a jelit fiul o perioada, apoi s-a intors in familie.

Dupa nasterea celui de-al cincilea copil al Ducelui de Ferrara, copil care a murit la scurt timp dupa nastere, Lucretia Borgia a contractat febra puerperala si a murit si ea, pe 24 iunie 1519. Nu implinise 39 de ani.


Lucretia Borgia - victima sau calau?

Dar care este, totusi, adevarul despre familia Borgia? De unde li se trage aceasta reputatie de asasini nemilosi si de ce Lucretia Borgia a ramas cunoscuta pentru crime infaptuite cu ajutorul otravurilor, ajungind simbolul feminin al cruzimii?

Multe dintre informatiile oferite de istorie, destul de ambigue, au fost preluate si speculate de literatura si arta secolului al XV-lea si apoi de scrierile secolului al XIX-lea. In 1833, Victor Hugo a
ales-o pe Lucretia Borgia ca eroina pentru o piesa de-a sa. Cum a contribuit Hugo la reputatia ei, se poate vedea din prefata acestei piese: „Dar cine a fost, pina la urma, Lucretia Borgia? Adunati laolalta cele mai hidoase si mai ingrozitoare diformitati morale si asezati-le unde se potrivesc, adica in inima unei femei ale carei frumusete fizica si grandoare regeasca vor face crima sa para si mai inspaimintatoare; apoi adaugati la toate acestea cele mai pure sentimente pe care le poate avea o femeie, cele de mama... Inauntrul monstrului puneti o mama si monstrul ne va face sa plingem. Aceasta creatura ce ne-a umplut sufletele de teama, acum, ne va inspira mila; acest suflet deformat va aparea aproape frumos inaintea ochilor nostri inlacrimati...“

Alexandre Dumas povesteste in cartea sa, „Crime celebre“(1839), cum cei din familia Borgia utilizau frecvent otrava pentru a-si elimina adversarii. Exista putine dubii in privinta crimelor comise de Papa Alexander si de fiul sau, Cesare. La acestea adaugam avaritia, jaful, coruptia, si portretul celor din familia Borgia e departe de a fi ideal, cuprinzind patru generatii de lideri nemilosi. Dar Lucretia? Nu exista dovezi ca ea ar fi participat activ la crimele comise de cei din familia ei, dar, in mod cert, a fost o observatoare pasiva si a fost devotata tatalui si fratelui ei.

Era cunoscuta pentru aventurile ei sexuale, dar, pentru acuzatiile de incest, n-au existat niciodata dovezi clare. Toate acestea constituie o baza destul de firava pentru portretul pe care istoria si arta i l-au zugravit: arhetipul criminalei cu singe rece, Vaduva Neagra a Renasterii. Putine reprezentari au reusit sa capteze natura ei contradictorie, asa cum a facut-o tabloul lui Titian, expus la Galeria Borghese din Roma: alegoria o arata pe Lucretia Borgia pe marginea unui mic bazin, pe alta margine, Venus, goala, iar intre ele, un mic Cupidon. In mod curios, Lucretia intruchipeaza iubirea sacra, iar Venus, iubirea profana.

http://www.revistatango.ro/lucretia_borgia_ducesa_frumoasa_si_cruda_a_renasterii-922-p1.html

 

[bodo]

Imagini superbe cu cel mai fotografiat loc din lume http://www.ziare.com/vacanta/destinatii/cel-mai-fotografiat-loc-de-pe-planeta-galerie-foto-1115422

 

[anuk]

Camp Bastion – Oraşul zeului Marte


Inaugurat în urmă cu 5 ani. Ridicat de la zero în inima asprului Afganistan. Păzit de 12.000 de soldaţi de elită. Poate adăposti şi găzdui peste 30.000 de oameni. A costat peste 80 milioane USD. Are spital, închisoare, supermarket, precum şi cele mai avansate şi sofisticate arme din lume. Este cea mai mare baza militară din lume de la al doilea Război Mondial încoace. Pregătiţi-vă, deci, pentru o incursiune în Camp Bastion, locul în care strategii militari ai NATO cred că se va decide soarta secolului XXI!

Oraşul Războiului

Undeva în pustietatea duşmănoasă a Afganistanului, în nord-vestul oraşului Lashgar Gah, capitala turbulentei provincii Helmand, tronează mândră şi trufaşă citadela Camp Bastion, mărturie palpabilă a apetenţei speciei Homo sapiens sapiens pentru război, jaf, dominare şi distrugere.

Aici, avioane şi elicoptere militare de ultimă generaţie aterizează neîntrerupt, zi şi noapte, dezlănţuind nori de praf şi nisip răscolit de motoarele lor puternice.

Împrejurimile par smulse intr-un film SF cu acţiunea derulată pe o planetă aridă şi ostilă.

Este doar o simplă impresie. Suntem la noi pe Terra, în (probabil) cea mai periculoasă zonă activă de război. Furnicarul în jurul căruia roiesc oameni şi maşini se numeşte Camp Bastion, un oraş eminamente militarizat, dur, funcţional, marţial, construit din nimic, comandament suprem de unde trupele britanice orchestrează toate operaţiunile împotriva talibanilor şi facţiunilor rivale insurgente afgane. Este un loc unic pe planetă.

Un articol recent publicat în cotidianul britanic The Guardian a prezentat publicului o imagine a acestui nou-născut orăşel, a vieţii în interiorul unei aşezări umane destinate, de la bun-început, ostaşilor.

Camp Bastion are forma unui patrulater, înconjurat de un zid cu lungimea de 40 kilometri, iar aeroportul care îl deserveşte este, uneori, mai aglomerat decât un aeroport civil din Marea Britanie.

Nu se ştie care va fi soarta lui viitoare. Dacă conflictul din Afganistan va înceta în viitorul apropiat, păstorii afgani vor moşteni gratis, cu siguranţă, cel mai modern şi occidental oraş din ţara lor. Dacă nu, este posibil ca umbrele zidurilor sale sumbre şi securizate să se întindă peste Afganistan mult timp de acum încolo. Depinde doar de voinţa zeului Marte...

Construită la începutul anului 2006, uriaşa bază militară Camp Bastion beneficiază de facilităţi pentru mii de soldaţi. Baza este divizată în două mari secţiuni, Bastion 1 şi Bastion 2. Bastion 2 include două tabere mobile de corturi.

Tot în incinta acestui colos militar sunt incluse alte două baze militare ale coaliţiei NATO: Camp Leatherneck, care aparţine americanilor, şi Camp Viking, care deserveşte trupele daneze detaşate în Afganistan. Armata naţională afgană beneficiază şi ea de o bază în interiorul oraşului militarizat ridicat de britanici, anume Camp Shorabak.

Aeroportul său are capacitatea de a găzdui un număr de 600 de de avioane şi elicoptere de toate tipurile, fie ele civile sau militare. Acelaşi aeroport operează zboruri de luptă, recunoaştere, transport. În luna februarie a anului curent, s-a definitivat construcţia unei piste speciale care permite decolarea şi aterizarea oricărui tip de aeronavă din lume, indiferent de dimensiunile acesteia.

Spitalul său este echipat cu toată aparatura avansată disponibilă la acestă oră şi este principalul loc unde sunt transportaţi şi îngrijiţi soldaţii coaliţiei răniţi în confruntările cu gherilele afgane. Cazurile grave sunt, totuşi, evacuate de aici şi transportate direct la Spitalul Queen Elizabeth din Birmingham, Marea Britanie. Politica britanicilor a fost aceea de a nu închide uşa cetăţenilor afgani suferinzi, astfel că, în prezent, etnicii afgani sunt trataţi la spitalul din Camp Bastion indiferent de vârstă şi indiferent de tipul de probleme medicale de care suferă, de la accidente de maşină la naşteri dificile.

Astfel, a devenit cel mai aglomerat, apreciat şi căutat spital NATO din Afganistan.

Fosta bază sovietică

Niciun analist militar britanic nu şi-ar fi imaginat că se va lua decizia construirii unei tabere militare de aceste proporţii în imediata apropiere a teatrelor de operaţiuni militare.

O astfel de decizie contrazicea toate manualele de strategie valabile în prezent în cadrul Her Majesty's Armed Forces. Cu toate acestea, britanicii au decis să se folosească de experienţa altora în regiune, hotărând construirea Camp Bastion pe locul unde înainte fusese o mică bază militară, înconjurată de tranşee, ridicată acolo de sovietici.

"Era, la origine, o răscruce de drumuri, unde păstorii afgani se întâlneau anual pentru comerţ şi reînnodarea legăturilor. Este un punct strategic foate bun, de unde putem supraveghea uşor toată regiunea", declară Clive Walker, ofiţer în cadrul Royal Navy, comandantul în exerciţiu al întregii baze militare.

Britanicii au decis să-l numească Bastion, datorită sacilor uriaşi umpluţi cu pământ folosiţi iniţial la delimitarea perimetrului viitoarei baze militare. Sacii cu pricina erau produşi de o companie britanică, pe numele ei Hesco Bastion. Fondatorul companiei, Jumi Handelsen, a murit anul trecut, nu înainte de a face o avere frumuşică, "pe ultima sută de metri", cum se spune, din vânzarea sacilor către armata britanică.

O imagine caracteristică cea a enormelor containere de mărfuri - tip Iso - împrăştiate prin toată baza, containere în care sunt aduse provizii de tot felul, necesare celor ce trăiesc aici.

În loc să importe apa necesară, britanicii au ajuns la concluzia că este mai ieftin să foreze două puţuri în interiorul bazei şi să instaleze o staţie proprie de îmbuteliere a apei. Capacitatea acesteia este de 1 milion de sticle de plastic, umplute săptămânal cu apa pura din pânza freatică situată în subsolul bazei.

Majoritatea alimentelor sosesc însă pe calea aerului. Iar depozitul de alimente din bază este cel mai mare din Afganistan. Circa 27 tone de legume şi fructe sunt consumate săptămânal de militarii şi personalul auxiliar care deserveşte Camp Bastion. Baza a devenit, în timp, atât de mare, încât la ora actuală este echipată cu 8 crematorii, unde sunt arse resturile medicale şi alimentare.

În interiorul său există propriile legi şi reguli de conducere. Bunăoară, există o limită de viteză de 24 km/oră, iar şoferului care a încălcat-o, i se dă amendă, reţinută direct din soldă sau salariu.

Locuitorii nu au parte de o viaţă de noapte impresionantă, cu toate acestea există un restauurant fast food Pizza Hut, precum şi un bar pe nume Heroes, echipat cu un televizor cu ecran gigantic, unde soldaţii se înflăcărează la transmisiile meciurilor de fotbal din Premier League.

În viaţa soldaţilor, are un rol important sala de forţă, culturismul devenind cel mai apreciat mod de petrecere a timpului liber, precum şi o modalitate eficientă de a scăpa de stresul misiunilor de luptă. Sala de forţă are, evident, program non-stop.

Charm - şeful neoficial...

Soldaţii proaspăt sosiţi din ţările de origine, pentru un contract "clasic" de 6 luni de zile, petrec o lună de acomodare şi adaptare în Camp Bastion, înainte de a porni efectiv în misiunile de luptă, recunoaştere sau securitate. Aclimatizarea este şi ea o etapă absolut necesară. Aici, temperaturile ajung la + 55 grade Celsius pe timpul verii şi pot coborî sub -20 grade în lunile cumplite de iarnă afgană.

Camp Bastion este echipat şi cu o canisă, unde circa 20 de câini militari de top lucrează cot la cot cu oamenii în operaţiunile de identificare a încărcăturilor explozive plantate de talibani în jurul bazei şi de-a lungul drumurilor de acces.

Şeful câinilor este un ciobănesc german pe nume Charm, al cărui mârâit arţăgos îi înspăimântă chiar şi soldaţii care cred ca i-au câştigat prietenia cu nenumărate oase şterpelite de la cantină.

Totul se pare că se va schimba, inevitabil, deoarece forţele armate afgane vor intra curând în posesia bazei. La sfârşitul anului 2014, forţele NATO vor trebui să pună capăt operaţiunilor militare împotriva talibanilor. Cel puţin, atunci expiră mandatul NATO în Afganistan.

Până atunci, vieţile soldaţilor continuă, punctate zilnic de aceleaşi coordonate: misiuni în care pot muri oricând sau pot ajunge infirmi, şi nelipsitele escapade la sala de forţă şi pub-ul Heroes, cu ale sale râuri de bere şi meciuri de fotbal, condimentate cu imnurile echipelor britanice.

Numai viitorul ne va spune ce se va alege de cea mai mare bază militară.

În interiorul său vor paşte caprele, sau va deveni un atipic cartier general, fie pentru guverul afgan sprijinit de americani, fie pentru posibilul viitor regim taliban? Depinde doar de cine va lua puterea la Kabul după retragerea coaliţiei "antiteroriste".



http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Pădurea amazoniană - un paradis imens şi fragil


Rai al biodiversităţii, plămân verde al planetei, o minune a naturii... s-a tot spus câte ceva de soiul ăsta despre pădurea amazoniană, descrieri devenite clişee prin îndelungată şi deasă folosire. De altfel, cuvintele, oricât de pompoase, sunt oricum prea sărace pentru a descrie această imensă, luxuriantă, fără seamăn, măreaţă şi copleşitoare înfăptuire a naturii. Dar cuvintele sunt tot ce avem. Ba nu, mai avem şi imaginile. Poate cu ajutorul lor împreună, imagini şi cuvinte, să putem înfăţişa o părticică infinitezimală, o fărâmă, un măruntă frântură din ceea ce înseamnă colosala îngrămădire de viaţă care este pădurea amazoniană.

Pădurea: plante, animale, ciuperci, microorganisme, o densă şi complicată ţesătură de "viu" pe care oamenii de ştiinţă se trudesc de decenii să o descifreze, aflând mereu câte ceva nou şi surprinzător: ba o specie necunoscută - sau câte zece dintr-o dată - întâlnite numai aici, ba o dinamică aparte, o relaţie complexă şi neaşteptată între vieţuitoarele pădurii ori un fenomen ecologic fascinant şi abia acum înţeles... Pădurea amazoniană înseamnă cinci milioane de kilometri pătraţi de paradis pentru cercetătorii naturii şi de bogăţie pentru noi toţi, toţi oamenii planetei.


Când te gândeşti la vegetaţia luxuriantă a pădurii pluviale amazoniene, pare paradoxală afirmaţia că solul acesteia este sărac în nutrienţi. Dar aşa este. În ciuda aparenţelor, aici nu există un strat gros de sol fertil, bogat în substanţe hrănitoare. Ceea ce asigură creşterea masei vegetale şi susţine întreaga biodiversitate este ritmul rapid al descompunerii resturilor vegetale şi animale, în climatul cald şi umed care domneşte în această regiune. Tot ceea ce ajunge pe pământ - fie că sunt frunze şi ramuri căzute din copaci, fie că sunt organisme animale moarte -, este imediat reciclat prin mecanisme naturale, în stratul subţire de sol de la suprafaţă; materia organică este imediat reintrodusă în circuit şi, pe seama ei, se dezvoltă formele de viaţă care dau marea bogăţie de specii a pădurii.

În acest sol sărac, copacii nu se pot înrădăcina adânc. De aceea, arborii înalţi au adesea astfel de rădăcini, ca nişte contraforturi, menite să lărgească baza trunchiului, pentru a-i oferi stabilitate, şi să absoarbă substanţele hrănitoare de pe o suprafaţă cât mai mare în jurul tulpinii.

O caracteristică a pădurii amazoniene este fantastica ei biodiversitate. Sare în ochi uimitoare varietate de specii vegetale: dacă o pădure din zona temperată poate fi alcătuită, pe o întindere foarte mare, dintr-o singură specie predominantă de arbore (păduri de fag, de molid ori de stejar), plus câteva alte specii; în schimb, în pădurea tropicală, pe o suprafaţă mică, există mii de specii de copaci. Un studiu din anul 2001 a arătat că, pe o suprafaţă de un sfert de kilometru pătrat de pădure tropicală din Ecuador, existau peste 1.100 de specii de arbori.

Peste 40.000 de specii vegetale au fost catalogate şi mai sunt multe alte mii încă necunoscute. De la copacii înalţi de peste 50 metri - uriaşii solitari care alcătuiesc nivelul cel mai de sus al pădurii, în structura ei stratificată - până la covorul de plante mărunte care acoperă solul oriunde pătrunde un pic de lumină, selva (cum o numesc vorbitorii de limbă spaniolă) amazoniană este un tezaur vegetal. Mii de specii reprezintă plante de interes economic - surse de materii prime pentru industria lemnului, a alimentelor, a medicamentelor şi a cosmeticelor ori plante de interes decorativ, cum e ciudata formă de viaţă din imaginea de mai sus: Psychotria poeppigiana, căreia bracteele (frunze modificate dispuse în jurul florilor) ce evocă nişte buze rujate provocator i-au adus, în limba engleză, numele de Hot Lips.

Fluturi la "adăpat": o astfel de scenă poate fi văzută adesea în Amazonia - fluturii se adună în număr mare pe sol, în jurul unor mici porţiuni de pământ umed, de unde extrag apă cu ajutorul trompei. Numărul speciilor de insecte din pădurea amazoniană este estimat la 2,5 milioane.

Amfibienii - şi mai ales broaştele - sunt printre cele mai interesante prezenţe din pădurea pluvială sud-americană. Sunt cunoscute sute de specii şi sunt descrise mereu altele şi altele. Sunt un element important în reţeaua trofică a ecosistemului amazonian, fiind hrană atât pentru numeroase vertebrate, cât şi pentru nevertebrate precum păianjenii (ca în imaginea de mai sus). Unele dintre aceste broaşte sunt primejdioase - pielea lor secretă toxine puternice şi câteva specii sunt utilizate de indigeni pentru a otrăvi vârfurile săgeţilor. Dar sunt, totodată, foarte vulnerabile: distrugerea habitatului lor le ameninţă existenţa ca specii.

O cincime dintre speciile de păsări ale planetei trăiesc în Amazonia. Biologii încă se străduiesc să găsească o explicaţie pentru acestă uimitoare bogăţie de păsări. Printre ele, se găsesc unele dintre cele mai fascinante - sub raport estetic - forme de viaţă de pe Terra. Pentru omul iubitor de culoare - suntem o specie înzestrată cu o mare capacitate de a distinge nuanţele, iar tot ceea ce e viu colorat ne atrage privirea şi ne impresionează - păsările cu penaje în culori aprinse sunt printre cele mai seducătoare imagini ale naturii.

O imagine captivantă şi specifică pădurii amazoniene este cea a stolurilor de papagali, din diverse specii, care vin să mănânce lut pe malurile râpoase ale râurilor. Nu se cunoaşte cu precizie rostul acestui comportament - cea mai acceptată explicaţie este, în prezent, aceea că păsările consumă lut pentru conţinutul său de sodiu.

Dar papagalii nu sunt singurele păsări cu înfăţişare magnifică şi culori strălucitoare. Iată o altă prezenţă frapantă: masculul cocoşului de stâncă (Rupicola rupicola - în fotografia de mai jos) - o pată de culoarea focului pe fundalul cenuşiu-verde de piatră şi vegetaţie.

Mulţi au auzit despre pantera neagră din Africa - o formă melanică (înzestrată cu o mare cantitate de pigment melanic - negru - în blană) a leopardului sau panterei. Mai puţini ştiu că există şi jaguari negri. Jaguarul, cea mai mare felină sălbatică din America de Sud şi cel mai temut mamifer prădător al Amazoniei, se poate înfăţişa şi el, uneori, sub forma unor exemplare melanice.

Jaguarul îşi împarte habitatul cu alte aproximativ 700 de specii de mamifere, printre care: câteva feline sălbatice mai mici (precum puma, jaguarundi, ocelotul sau pisica margay), erbivore măricele ca tapirii, porci sălbatici, furnicari, o mulţime de rozătoare (unele mărunţele cât şoarecii, altele mari cât nişte oi, aşa cum e capibara,cel mai mare rozător din lume, care poate ajunge şi la 50 kg), leneşi (cum e cel din poza de mai sus, care parcă întâmpină vizitatorii cu un zâmbet prietenos, deşi niţel cam adormit) şi maimuţe - zeci de specii. Nimic nu arată mai bine cât de necunoscută e încă lumea pădurii amazoniene, decât faptul că mereu se descoperă noi specii, aparţinând unor grupuri care păreau destul de bine cunoscute. În 2002, au fost descrise două specii noi de maimuţe şi câte una în 2008, 2009, 2010... Jungla Amazonului ascunde încă foarte multe surprize pentru naturalişti.

Cu atât mai dureros e faptul că acest biom (ansamblu de ecosisteme) unic se micşorează întruna, ameninţând să dispară chiar înainte de a fi fost cercetat îndeajuns. Unele specii probabil că au dispărut, deja, înainte de a fi apucat să le descoperim. Şi multe altele ar putea avea aceeaşi soartă.

Marea bogăţie naturală a selvei se traduce, pentru unii, într-un uriaş potenţial economic, pe care încearcă să-l valorifice fără a se gândi la consecinţe. Defrişările masive sunt o dureroasă consecinţă a prezenţei umane în acestă parte a lumii, iar cele două fotografii de mai jos arată clar impactul devastator asupra naturii. Oriunde apare o aşezare, cât de mică - sau chiar numai o singură casă - pădurea din jurul ei dispare, nimicită de fierăstrău şi foc, pentru a face loc păşunilor ori plantaţiilor.

În Brazilia, mai ales - ţara pe al cărei teritoriu se află şi cea mai mare parte a pădurii amazoniene, cca. 60% - tăierea şi arderea copacilor, în scopul înfiinţării de crescătorii de vite, este cea mai importantă cauză a despăduririi. Peste 90% din terenul defrişat în Amazonia începând din 1970 este folosit în acest scop. Culturile - cea de soia, mai ales - ocupă şi ele suprafeţe mari, obţinute prin masacrarea pădurii. Cum solul, în această regiune, este puţin fertil, se obţin producţii bune doar pe o perioadă scurtă de timp, după care e nevoie de noi terenuri, dobândite prin distrugerea unor noi bucăţi de junglă.

După o scurtă perioadă de optimism, în care eforturile de conservare păreau că dăduseră roade şi ritmul defrişării se mai redusese, noile date arată că situaţia s-a înrăutăţit iarăşi. Calcule pesimiste indică faptul că, dacă ritmul actual al defrişărilor se menţine, în două decenii suprafaţa pădurii amazoniene se va micşora cu 40% - o perspectivă îngrozitoare, dat fiind rolul benefic uriaş al acestui biom în dinamica biosferei, în oxigenarea aerului, în tot cea ce înseamnă viaţă pe Pământ. Suntem încă departe de a înţelege complexitatea ameţitoare a modului în care funcţionează Terra, iar pierderea unei asemenea bucăţi enorme de natură, ticsită de forme de viaţă, ar avea consecinţe pe care nici nu le putem anticipa în mod precis. Nu ne putem imagina decât că ar fi cumplite.



http://www.descopera.ro

 

[bodo]

Cele mai tainuite locuri din lume. Ce ascund ele?


Exista in lume locuri tainice inaccesibile turistilor, de multe ori omise de pe harti si, adesea pazite cu strasnicie, sa nu stie omul de rand unde sunt ele si ce ascunde inauntru.

Omul de rand are o idee vaga, banuieste, si intelege ca enigma nu-i pentru el. Iar, daca nu intelege si insista, poate iesi usor sifonat din afacerea asta, potrivit Infoniac.

Sa vedem cateva exemple.

Enigmatica "zona 51"

A mers vestea ca cea mai cunoscuta baza militara secreta din lume se ascunde undeva in SUA, la Las Vegas, patria cazinourilor, a jocurilor de noroc si a vietii farniente.

Acolo, la Las Vegas, se insinueaza a fi asa zisa "zona 51", despre care nimeni nu stie nici ce este, nici ce face, nici pe unde intri si pe unde iesi de acolo, intrucat accesul este strict interzis, iar locul pazit de militari.

Nu se stie nimic, iar numele de cod "zona 51" i l-au dat tocmai cei care, nestiind ceva, au simtit nevoia sa-i dea macar un nume.

Odata cu numele de cod, s-a raspandit zvonul ca armata tine acolo, ca priznieri, cativa extraterestri sositi din greseala cu farfuriile lor zburatoare.

Lipsa totala de informatii este un motiv in plus pentru a mari afluenta in aceasta zona. Multi viseaza sa descopere ei misterul "zonei 51".

Taina arhivelor Vaticanului

S-a scris mult despre secretele din arhivele Vaticanului si misterele care stau acolo ascunse si inaccesiibie. Eroare. Inaccesibila este numai cladirea.

Adevarul este ca sunt declarate inaccesibile numai documentele mai noi decat de 75 de ani. Restul stau la dispozitia publicului interesat, care poate avea accesul la orice documant, pe baza cererii justificate.

Dar, atentie, nu oricine poate atinge cu mana lui un original: arhiva Vaticanului gazduieste mii de unicate, manuscrise olografe, inclusiv unul al lui Michelangelo - singurul de acest fel din lume.

Air Force Menwith Hill

Air Force Menwith Hill este o baza militara britanica, unde lucreaza circa 2.200 militari britanici si americani, dar al carei amplasament nu-l cunoaste nimeni.

Baza a fost creata pe timpul razboiului rece, pentru a furniza informatii utile in beneficiul SUA si UK, despre fosta URSS. In prezent, obiectul de activitate s-a focalizat pe terorism si pe traficul de droguri.

Locatia a fost secreta in epoca sovietica si ramane tot secreta in epoca terorista. Cateva constructii semisferice plasate in mod ciudat par sa apartina mistrioasei baze militare. Localnicii sunt convinsi ca asemenea pietroaie au fost plantate acolo anume ca sa sustraga atentia, ceea ce reuseste perfect.

Baza secreta ruseasca Metro-2

Este cert ca mai multe tunele subterane leaga Kremlinul cu diverse locuri ale capitalei sovietice, dar pe unde serpuiesc aceste tuneluri si unde se afla intrarile sau iesirile lor, nu stie nimeni.

Denumirea "Metro 2" se trage de la faptul ca lucrarile au fost incepute odata cu constructia retelei de metrouri, pe vremea lui Stalin, probabil ca sa nu sesizeze lumea ca se fac si alte tuneluri decat cele destinate adevaratului metrou.

Pentru a disimula si mai bine secretul, catacombele au fost botezate "metro 2", chiar daca nu exista si un "metro 1" sau "metro 3". Cea mai verosimila varianta presupune ca aici era iesirea de siguranta a lui Stalin, in caz de pericol.

La cererea unor agentii turistice sa permita vizitarea tunelurilor, autoritatile au raspuns ferm: nu exista nici un fel de tuneluri. Raspunsul este atat de prompt, incat agentiile au ramas cu convingerea ca exista sigur.

Club 33, Florida

Este cel mai select club din America, unde n-ai acces decat pe baza unei cotizatii cuprinsa intr 10.000 de dolari si 30.000 de dolari pe care o platesti ca sa fii inscris pe lista candidatilor. Lista este lunga, iar randul iti vine peste circa 14 ani.

Lunga perioada de asteptare ii face pe americani sa se intrebe ce se ascunde la baza ciudatului Club 33. Ceva civil? Ceva militar? Cei mai multi inclina tot spre ceva extraterestru.

Recent, s-a facut cunoscut ca respectivul club nu mai primeste inscrieri de nici un fel. Abia de aici incolo, totul devine captivant. Nu mai are nevoie de cotizatii? Are membri suficienti? Sau, poate detine secrete pe care nu trebuie sa le afle multa lume?

In America, orice mister se invarte in jurul a doua probleme cheie: extraterestrii pe care nu i-a vazut inca nimeni si SF, ceva ce nici nu va vedea cineva vreodata.

http://www.ziare.com/

 

[anuk]

Cred ca multi dintre noi nu stiu ca 1 septembrie este data când începea creaţia lumii şi activitatea Mântuitorului.



Revelionul şi Anul Nou bisericesc

Autor: Florian Bichir

1 septembrie este data când începea creaţia lumii şi activitatea Mântuitorului.


Pe 1 septembrie începe un nou „ciclu al mântuirii”, al socotelilor duhovnicești

Anul Nou bisericesc începe la 1 septembrie. El nu este legat nici de ciclul solar, nici de cel lunar, ci de ciclul liturgic al anului. Toate cântările liturgice sunt astfel organizate încât se repetă an de an.

Spre deosebire de calendarul civil, care începe la 1 ianuarie, Anul Bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în acestă zi - care era şi începutul anului civil la evrei - s-a început şi creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia.

Triodul, Penticostarul şi Octoihul

Anul Bisericesc ortodox are un ciclu fix de date care comemorează sfinţii pomeniţi în fiecare zi, începând de la 1 septembrie şi până la sfârşitul lunii august a anului următor, şi un ciclu mobil, concentrat în jurul datei fluctuante Paştilor.

Aceasta ultima parte este împărţită în: perioada Triodului (calendarul pascal propriu- zis, care cuprinde 10 săptămâni dinaintea Paştilor), perioada Penticostarului (calendarul pascal propriu-zis, care cuprinde 8 săptămâni, de la Înviere până la Pogorarea Sfântului Duh) şi perioada Octoihului, din restul anului, care variază între 40 şi 26 de săptămâni, în funcţie de fluctuaţia datei pascale. Toate aceste perioade nu încep şi nu se sfârşesc la date calendaristice fixe, ci variază de la an la an, în funcţie de data Paştelor.

Ciclul mântuirii

Sărbătoarea începutului Anului Bisericesc este un fel de revelion duhovnicesc. Anul liturgic marchează etape duhovniceşti ale creşterii în Dumnezeu, deci scopul lui este formarea şi creşterea lui Iisus Hristos în oameni. Decalajul de patru luni între începutul Anului Bisericesc şi Anul Nou are o explicaţie simbolică şi administrativă: toamna este anotimpul socotelilor lumeşti şi duhovniceşti.

La fiecare început de An Bisericesc, creştinii fac ca o recapitulare a raiului: începe un nou "ciclu al mântuirii". Explicaţia administrativă arată că, în biserică, după încheierea verii, are loc întrunirea sinodului local - în cadrul căruia se face un bilanţ şi, firesc, se stabilesc perspectivele pentru anul următor.

CEREMONIE

Intrarea în Ţara Făgăduinţei

Tot pe 1 septembrie, Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte Indictul (“Indiction", care la români înseamnă: poruncă şi arătare). Tradiţia ne mai spune că şi poporul evreu a intrat în Ţara Făgăduinţei tot în luna septembrie.

În această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în Sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: “Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru uşurare, a propovădui anul Domnului cel primit" (Luca 4, 16-22 dupa Isaia 61, 1-2).

Apoi dând cartea slugii şi şezând a zis: "Că astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre". Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele darului ce ieşeau din gura Lui.



http://www.evz.ro

 

[bodo]

O lume secreta a iudeilor a fost descoperita sub pamant, in Tara Sfanta

Oamenii de stiinta condusi de profesorul Amos Frumkin, de la Universitatea iudaica din Ierusalim, au descoperit un sistem subteran de tuneluri in Tara Sfanta, care au fost construite de catre iudei, pentru a face fata Imperiului Roman.

Cercetatorii au descoperit o retea subpamanteana, care a fost folosita de catre iudei pentru a rezista invaziei romanilor, informeaza Sott."

Aceasta retea este mai putin cunoscuta, dar reprezinta o adevarata minune arheologica in Tara Sfanta. Exista un sistem vechi de tuneluri sapat de rebelii iudei pentru a lupta impotriva Imperiului Roman.

Sute de ascunzatori sunt cunoscute de catre arheologii israelieni. Dar labirinturile subterane, care dateaza din secolul intai i.Hr. sunt necunoscute strainilor. Sistemul de tuneluri se bifurca in diferite directii si ne arata modul cum au trait si au luptat iudeii pe parcursul a doua revolte impotriva romanilor.

Prima s-a desfasurat in timpul distrugerii marele templu din Ierusalim, in anul 70 d.Hr., iar alta cateva decenii mai tarziu, sub conducerea legendarului Bar Kochba.

"Interiorul unui complex subteran este extraordinar. Ne asteptam mereu la ceva neprevazut", a declarat Amos Frumkin, profesor la Universitatea din Ierusalim. De zeci de ani el si echipa sa au explorat si cartografiat noile sisteme subterane descoperite.

Cercetatorii au gasit arme, trape capcana si alte obiecte in timpul cautarilor. Concluziile acestor cercetari au fost publicate in ziarul Niqrot Zurim.

Pesteri anterioare au fost gasite si in nord, in Galileea. Oamenii de stiinta au facut si harta mai multor pesteri-ascunzatori de pe Muntele Arbel.

"Aceste tuneluri reprezinta niste uimitoare secrete, pe care din pacate turistii nu stiu despre ele", a spus Asael Lavi, un ghid din Israel.

http://www.ziare.com/magazin/descop...descoperita-sub-pamant-in-tara-sfanta-1117882

 

[Angela74]

Coincidenta, despre evrei citeam si eu.

Pseudo-ştiinţifice: sunt evreii mai deştepţi… ori nu?

Sunt evreii mai deştepţi decât alţii? Se pare că da. Recent, doi geneticieni americani au studiat faptul că, din 3% populaţia Americii, evreii au produs 25% din premiile Nobel pentru ştiinţă luate de americani.



În mod constant, cel puţin 20% din top-executivii Americii sunt evrei, 22% din foştii studenţi la toate universităţile Ivy League sunt evrei etc. Sărind peste explicaţiile că şmecheria înnăscută, pilele, ţin unii cu alţii (nu ca noi, românii!), n-au nimic sfânt, faptul a fost constatat încă de prin anii '20, întâi în Germania.

Şi acolo, evreii îi depăşeau pe nemţi prin performanţă intelectuală (procentual la populaţie, desigur), dovadă premiile Nobel şi teancurile de patente de descoperiri şi invenţii, şi câţi evrei nemţi care au reuşit să fugă de Hitler, s-au afirmat în finanţe, bombe atomice şi Hollywood. (apropo, Hitler a pus stop la cercetările genetice, ca "evreieşti în spirit"). Cercetătorii americani Gregory Cochran (etnic scoţian) şi Henry Harpending (etnic scandinav) s-au concentrat tot pe askenazi, adică evrei din Europa şi, preponderent, din Europa de Est.

Cochran şi Harpending au pornit de la un factor genetic nu de avantaj, ci de dezavantaj: evreii askenazi au boli genetice - aici, în USA, li se fac teste înainte de căsătorie şi, dacă amândoi mirii au sindromul Tay-Sachs, ori Canavan, ori Gaucher, ori Niemann-Pick, li se atrage atenţia că ar fi mai bine să caute alţi parteneri, fără aceste sindroame, care pot fi fatale copiilor rezultaţi în pruncie ori pot crea incapacitări pe viaţă - boli neurologice, torsiune distonică, epuizare cronică, cretinism etc.

Cochran şi Harpending cred că defectele genetice sunt moştenite din satele est-europene unde populaţiile au stagnat ca nişte bălţi, uscându-se la soare timp de sute şi sute de ani. Posibil. Dar, dacă la fiecare trei cretini aceeaşi populaţie produce douăzeci de reuşiţi şi cinci genii, cum se explică? Studiul lui Cochran şi Harpending e controversat, dar un lucru pare real: anumite gene au fost avariate, prin resolicitarea timp de sute de ani fără o reîmprospătare din alte populaţii.

Dar... aceleaşi gene, prin dublare şi redublare, creează şi rezistenţe, şi autoimunizări, şi chiar progrese în excelenta genetică, cum ar fi mărirea nivelului de IQ. Un exemplu din alt grup etnic: mulţi africani au un sindrom genetic, anemia sickle cell, produsă de unirea a două copii defecte ale hemoglobinei B. Aceiaşi africani au cazuri frecvente de imunitate la malarie. Malaria produce anemie, genele compensează prin imunitate la anemie!

Cochran şi Harpending poate au găsit secretul isteţimii iudaice: genele defecte facilitează o mărire a inteligenţei. Genele defecte joacă un rol pozitiv, confirmat în laborator, în progresul dezvoltării şi funcţionării creierului. Ne-am întors la darwinism, concentrat pe performanţa bilei. Ce te ajută să supravieţuieşti mai mult decât glagolia din cap? Grupul studiat de Cochran-Harpending e de origine numai din Europa. Evreii originari din ţări arabe, Iran, Turcia, Etiopia, n-au Tay-Sachs, nici nu strălucesc pe lista Nobel!

Deci, sunt mai deştepţi evreii - dar nu numai ăia albi-albi! (rasism secundar). Teoria e plăcută emoţional. Bunul Dumnezeu s-a uitat la creaţia lui şi unde a văzut-o pipernicită, cu nasul strâmb, ori cu ochii încrucişaţi, a zis: nu te simţi nedreptăţită, suflare a dumnezeirii mele, îţi voi da mintea viitoare a lui Freud ori Einstein. Dacă un evreu american are un IQ de 115, iar IQ-ul europenilor ne-evrei e 100, propulsia către Nobel e mai mare la un creier de 115 decât la unul de 100, ca acceleraţia la un Maseratti faţă de o Honda. Dar...

IQ-ul nu e dat o dată, la naştere. El se schimbă, el variază în raport de condiţii, şi la indivizi, şi la generaţii, şi probabil chiar la naţii. Un elev de liceu în vacanţă înregistrează mai puţin la IQ decât când citea la examene. Într-un cerc de savanţi, un cercetător nou admis începe să zbârnâie şi să strălucească. Contrar, IQ-ul într-o familie de mexicani care culeg lăptuci rar trece de 90. Mintea omenească e ca un muşchi - flexează-l, o să crească. Stimularea intelectuală e cheie, stimularea pe multe generaţii e şi mai cheie (evreii habar n-aveau că exilul o să le priască la minte!).

Două practici pe multe generaţii, refugiul în studiu şi necesitatea poliglotiei au fost multă vreme aproape exclusiv evreieşti. Iată-le beneficiind unui grup american nou: asiaticii. Predau un curs despre cum să scrii scenarii de film la Universitatea Chapman. Nu mă pot mişca de studenţi coreeni, născuţi în SUA, fireşte. Se mai adaugă ceva: într-o familie cu un pic de bani şi respect pentru studii, copiii au mai multă încredere în ei şi mai mult spirit de întreprindere, ştiu mai mult despre drepturile lor în viaţă, sunt mai conştienţi de ce le datorează societatea, simt că merită să fie recunoscuţi şi recompensaţi.

Sunt mult mai rar timizi ori agresivi din timiditate. Şi iată cum mă conving că Tay-Sachs n-are legătură cu succesul evreilor - oricum nu mai mult decât pilele! Sârguinţa şi disciplina intelectuală mi se par mult mai valabile. Mă gândesc să-mi măsor IQ-ul. N-oi fi şi eu mai deştept (stimularea intelectuală!) de când scriu în două limbi, româneşte şi englezeşte?
http://www.jurnalul.ro/opinii/edito...e-sunt-evreii-mai-destepti-ori-nu-505875.html

 

[anuk]

Imi pare mie sau e un articol cu o usoara tenta antisemita?

 

[Angela74]

Mie mi s-a parut ok. Poate tonul e mai camaraderesc,asa.(uitasem complet de regulament)
Am o carte (pe care nu am terminat-o, acum 2,3 ani am lasat-o nu mai stiu din ce motiv) se cheama 'Jerome devine un geniu', in italiana. Bineinteles e literatura, nu ca iau totul de bun. E vb despre experimentul unui profesor care vrea sa-l transforme pe Jerome, dintr-o persoana 'frivola si edonista' care este(IQ normal) intr-un fenomen de inteligenta. Cum? Folosind tehnici antice si secrete de dezvoltare a inteligentei, pastrate cu gelozie si transmise din generatie in generatie. Tre sa termin cartea (adica s-o citesc din nou) ca sa vad daca a reusit sau nu.

 

[anuk]

Cele mai ciudate aşezări încă locuite


Există poate milioane de case ciudate, oriunde în lume. Dar înşiruirea locuinţelor de mai jos este mai mult decât o colecţie de case ciudate, este o demonstraţie a relaţiei pe care oamenii o au cu mediul înconjurător şi felul în care l-au modificat pentru a le servi nevoile. Este o demonstraţie a abilităţii umane de adaptare la orice ambient.


John o Groats - Marea Britanie10. John o' Groats - Marea Britanie

Farul Duncansby Head este cel mai nordic punct al insulelor Marii Britanii şi este la 2,5 km de sătucul John o' Groats. Satul este cel mai îndepărtat punct faţă de Land's End Cornwall, aşezare din extremitatea sudică a ţării. Între cele două localităţi este cea mai mare distanţă liniară de pe Insulele Britanice, iar drumețiile pe acest traseu sunt obișnuite - circa 1.350 km pe cel mai direct drum.

Pe perioada verii, John o' Groats reprezintă o destinaţie superbă, dar în timpul iernii este un loc dur şi necruţător. Zăpada şi ceaţa densă sunt aproape în fiecare zi, iar orăşelul devine aproape părăsit, cu excepţia celor 300 de localnici.


Principalitatea Sealand

Fost fort marin tip Maunsell din al Doilea Război Mondial, situat la 13 km depărtare de insula Marii Britanii, Sealand este în afara apelor teritoriale ale oricărei ţări. Maiorul britanic Paddy Roy Bates a ocupat platforma în septembrie 1967 şi, împreună cu asociaţii şi familia sa, au pretins că este un stat suveran independent, căpătând astfel numele de micro-naţiune.

De atunci, a avut o istorie agitată, incluzând o invazie (muncitori britanici au intrat în pretinsele ape teritoriale ale Sealand, fiind alungaţi cu focuri de armă), o criză cu ostatici (Alexander Achenbach împreună cu mercenari nemţi au atacat zona şi l-au reţinut pe fiul lui Bates), o criză diplomatică minoră între Germania şi Anglia, bătăi pentru putere (diferiţi indivizi au dorit să preia conducerea Sealand, există chiar şi un „guvern în exil" în Germania), scandaluri cu paşapoarte (în 1997 existau 150.000 de paşapoarte ilegale în circulaţie).

În prezent, Principalitatea Sealand este căminul a câtorva îngrijitori, în timp ce Măria Sa, Prinţul Michael (Bates) Regent al Sealand locuieşte în Essex. În trecut, Sealand a avut paşapoarte şi monedă proprie, ba chiar a fost reprezentat şi la diferite evenimente sportive internaţionale. Mai ciudat de atât nu se poate!


Hotel din Matmata - Tunisia

La 355 km de capitala Tunisiei, este așezarea Matmâta. Locuitorii au săpat galerii şi tuneluri în pământ, stabilindu-şi căminul în subteran. Deşi este o aşezare străveche, a rămas necunoscută publicului larg până la mijlocul anilor '60. Atenţia întregii lumi a venit odată cu filmul Star Wars, cand zona s-a transformat în casa lui Luke Sky Walker de pe planeta Tatooine, pentru perioada filmărilor.

Legendele spun că locuitorii şi-au săpat aceste galerii pentru a se ascunde de invadatorii egipteni sau că tunelurile au fost iniţial peşteri ale unor monştri din deşert, care au dispărut în timp. Cea mai faimoasă locuinţă este hotelul Sidi Driss (în imagine), unde cazarea costă aproximativ 20 dolari/noapte.


Ponte Vecchio - Italia

Podul Vechi, după cum i-ar fi traducerea, este în Florenţa şi datează în forma actuală din anul 1345. Uimitor este că acesta încă mai găzduieşte magazine pe suprafaţa sa, iar multe dintre spaţii conţin şi apartamente ascunse de privirile turiştilor. Iniţial erau numai măcelării pe acest pod, din cauza uşurinţei de arunca resturile în râu. Din 1593 s-a interzis prezenţa măcelarilor pe pod, iar clădirile au fost preluate de vânzătorii de aur şi bijuterii - tradiţie ce persistă până în ziua de astăzi.


Casa do Penedo - Portugalia

Casa de Piatră (trad.) este situată în munţii Fafe, în nordul Portugaliei. Datând din 1974, iniţial a fost locuinţa de vacanţă a unui inginer din orașul Guimarães. Constructorul a fost inspirat de spaţiul dintre patru blocuri de piatră, pe care le-a unit cu ziduri. Deși nu pare din afară, interiorul este foarte spațios, fiind decorat în stil rustic.

Deoarece este izolată, casa a fost ţinta repetată a furturilor şi vandalismului. Iar designul său neobişnuit a atras mulţi turişti curioşi care se uitau pe ferestre şi încercau să intre neinvitaţi. Anul trecut, locuinţa se afla în proprietatea unui anume Vitor Rodrigues, care şi-a montat uşi masive de securitate şi bare la ferestre, pentru a se proteja.


Setenil De Las Bodegas - Spania

Caută oamenii numai medii prietenoase şi terenuri pe care se construieşte uşor? Setenil De Las Bodegas demonstrează că nu. Aşezarea din provincia spaniolă Andaluzia poate avea mii de ani vechime şi s-a tot extins de-a lungul râului Trejo. Locuitorii au săpat în pereţii strâmtorii naturale, stabilindu-şi căminul în aceste cotloane. Nu sunt ruine ale indienilor nativi meso-americani şi nici peşteri abandonate ale civilizaţiilor biblice. Aceste locuinţe au fost construite şi refăcute de-a lungul secolelor, fiind ocupate şi în ziua de astăzi. În anumite locuri sunt case care au deasupra lor mii de tone de piatră, iar peste - sunt construite alte case. În Setenil De Las Bodegas, săpat îndeajuns de mult în subsolul unei locuinţe, se ajunge la acoperişul alteia.


Mănăstirea Roussanou - Grecia

Metéora, tradus prin „suspendat în aer", este descrierea rămasă nume al aşezămintelor monahale construite pe stâlpii de stâncă aproape netezi în vârf. Aceştia pot ajunge chiar la 400m înălţime, fiind rezultatul eroziunilor masivilor muntoşi Olimp şi Ossa. Cea mai faimoasă mănăstire dintre toate cele construite în vârful acestor stânci, este Mănăstirea Roussanou, veche din 1545.

Între 1730 şi 1937, mănăstirea a fost nelocuită, dar icoanele şi bijuteriile religioase au rămas intacte. Dar după ce Grecia a fost ocupată de nemţi în 1941, Roussanou a fost jefuită de către soldaţii nazişti, multe dintre comori nefiind recuperate niciodată. Din 1988, Mănăstirea Roussanou este căminul unui grup restrâns de măicuţe.

Cappadocia - Turcia


Această aşezare bizară, dar uimitor de frumoasă, este în regiunea Anatolia şi se păstrează intactă în Turcia modernă a zilelor noastre. Cappadocia este monument UNESCO, despre atestat de documente din secolul 6 î.Hr., încă de atunci fiind descrisă ca una dintre cele mai vechi regiuni ale Imperiului Persan.

În orăşelul Göreme din această regiune, depozitele de gresie s-au erodat de-a lungul timpului, căpătând forme spectaculoase. Acestea au fost sculptate de către localnici şi transformate în locuințe, biserici, chiar şi o secţie de poliţie. Peste 2.500 de oameni locuiesc în Göreme, care este una dintre cele mai faimoase destinaţii turistice istorice din Turcia.


Xuankong Si - China

Muntele Heng (Heng Shan), din provincia Shanxi, este unul dintre Cei Cinci Munţi sacri. Kuankong Si este lipită de baza acestui munte, numele traducându-se prin „mănăstirea din mijlocul aerului", adesea numită şi „mănăstirea suspendată". Construită în anul 491, încă stă agăţată de stâncă datorită tehnicilor inginereşti străvechi, care sunt de mare interes pentru arhitecţii moderni. Mânere orizontale au fost săpate în versantul muntelui, care servesc drept puncte de ancorare. Bucăţi de lemn masiv au fost introduse în scobiturile din stâncă, iar adâncimea săpăturilor şi tăria lemnului au furnizat o fundaţie temeinică. Sunt îndeajuns de multe astfel de suporturi, încât unul dintre ele să poată fi scos pentru reparaţii, fără a afecta întreaga structură.


Al Hajarah - Yemen

Oraşul, datat din secolul XII, a fost construit peste roci şi minerale ieşite la suprafaţa pământului (fenomen cunoscut sub numele de „afloriment”) în munţii Haraz, din regiunea San‘a' Governorate. Aşezarea izolată şi rezervată şi-a păstrat cultura şi tradiţiile, chiar şi în zilele noastre.

Casele cu mai multe niveluri din Al Hajarah au evoluat în timp, fiind mărite și refăcute de-a lungul secolelor, astfel că au ajuns să acopere complet partea de sus a aflorimentului. Din cauza îngrămădelii de construcţii, străzile sunt foarte înguste, iar unele clădiri par să se balanseze pe marginea stâncilor.



http://media.mopedia.ro

 

[bodo]

Oamenii de stiinta dezvaluie faptul ca pot controla vremea


Apar adesea stiri despre manipularea vremii in intreaga lume, insa iata ca oamenii de stiinta de la Universitatea din Geneva dezvaluie ca au pus la punct un procedeu, care aduce ploaia. Ei folosesc o metoda denumita condensarea apei asistata de laser, prin care sunt create picaturile de ploaie.

Este notoriu ca britanicii sunt obsedati de vreme, in special de norii de ploaie. Acum, potrivit oamenilor de stiinta, se pare ca ei vor vedea in curand posibilitatea crearii conditiilor de ploaie, informeaza Daily Mail.

Folosind un laser puternic, cercetatorii au creat picaturi de ploaie in atmosfera. Tehnica denumita condensarea apei asistata de laser, ar putea sa dezvaluie intr-o zi secretele unor cicluri de vreme, care permit oamenilor sa decida unde si cand ploua.

Noua metoda cu laser este diferita de cele vechi si foloseste nivelurile de umiditate naturala si conditiile atmosferice, pentru a crea picaturile de ploaie. "Laserul poate functiona continuu si nu se disperseaza in atmosfera cantitati uriase de iodura de argint", a spus fizicianul Jerome Kasparian, de la Universitatea din Geneva.

Cercetatorii au prezentat noua tehnica pe malurile Ronului, langa lacul Geneva, dupa construirea unui laser mobil gigant. Ca urmare a folosirii unui fascicul laser timp de 133 de ore s-au creat particule de acid nitric in aer, avand ca rezultat obtinerea unor molecule de apa, care au produs picaturi de ploaie.

Desi nu au fost precipitatii reale, oamenii de stiinta raman optimisti ca in curand vor putea manipula conditiile vremii. "Poate intr-o zi, aceasta ar putea fi o metoda de a atenua musonul sau de a reduce inundatiile in anumite zone", a adaugat Kasparian.

http://www.ziare.com/magazin/cercet...zvaluie-faptul-ca-pot-controla-vremea-1118201

 

[anuk]

Citisem si eu,dar nu-i cred nici pe astia .

 

[bodo]

Poi cine a zis ca-i crede? Cum dr sa controlezi natura? Asa, n-am mai avea secete pe nicaieri, am scapa de uragane, de inundatzii, etc, daca ajung astia sa controleze tot .

 

[anuk]

Blasfemie !!!!! =))

 

[anuk]

Cele mai vechi picturi rupestre din centrul şi estul Europei au fost descoperite în România.

Descoperirea arată că zona era locuită acum 32.000 de ani, când au fost făcute desenele. Mai mult, substanţa utilizată pentru realizarea picturilor datează de acum 36.000 de ani.

Picturile, descoperite în peştera Coliboaia, judeţul Bihor, sunt negre şi reprezintă animale, printre care un zimbru, un cal, posibil o felină, capete de urs şi chiar rinoceri. Ele au fost găsite într-o galerie înaltă, greu accesibilă din cauza unui râu subteran.

Echipei de cercetători români i s-au alăturat 5 specialişti veniţi din Franţa. Conform acestora, picturile pot fi determinate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian, fiind pentru prima dată când se atestă artă parietală atât de veche în Europa Centrală.
detalii si video
"Peştera Coliboaia are o importanţă deosebită deoarece este prima din Europa Centrală care are zeci de reprezentări animale," a declarat arheologul Jean Clottes.

Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Române de Speologie, a declarat că "în ultimii doi ani, aici au mai fost descoperite şi alte lucruri interesante, precum schelete şi desene foarte importante pentru patrimoniul României şi al Europei."

---

Cele mai vechi picturi rupestre din centrul şi estul Europei au fost descoperite în România.

Descoperirea arată că zona era locuită acum 32.000 de ani, când au fost făcute desenele. Mai mult, substanţa utilizată pentru realizarea picturilor datează de acum 36.000 de ani.

Picturile, descoperite în peştera Coliboaia, judeţul Bihor, sunt negre şi reprezintă animale, printre care un zimbru, un cal, posibil o felină, capete de urs şi chiar rinoceri. Ele au fost găsite într-o galerie înaltă, greu accesibilă din cauza unui râu subteran.

Echipei de cercetători români i s-au alăturat 5 specialişti veniţi din Franţa. Conform acestora, picturile pot fi determinate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian, fiind pentru prima dată când se atestă artă parietală atât de veche în Europa Centrală.

"Peştera Coliboaia are o importanţă deosebită deoarece este prima din Europa Centrală care are zeci de reprezentări animale," a declarat arheologul Jean Clottes.

Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Române de Speologie, a declarat că "în ultimii doi ani, aici au mai fost descoperite şi alte lucruri interesante, precum schelete şi desene foarte importante pentru patrimoniul României şi al Europei."

detalii si video

 

[Angela74]

Prapastii ale Terrei:

http://translate.google.com/transla...redibili+di+buchi+inquietanti&hl=ro&prmd=ivns

ps: ultima =))