• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

Ete uai, vin timpurili cand n-o sa mai avem nevoie de prezicatori :P

Se poate ghici viitorul cu computerul? Se pare ca da


Arts and Social Science" din cadrul Universitatii Ilinois, SUA, a fost creat un supercomputer care, in baza unor informatii introduse in memorie, poate prezice evenimentele probabile din viitor.

Un enorm depozitar al informatiilor

Computerul a fost dotat cu softurile necesare acestui scop si a fost deja incarcat cu un bagaj bogat de stiri, atat din trecut, cat si actuale, informeaza Infoniac.

De acum incolo, introducerea stirilor curente se deruleaza in permanenta, orice intrerupere putand afecta grav functionarea corecta a softurilor.

Fireste ca atentia se indreapta la prezicerile pe care le va da computerul cu privire la evenimente viitoare, care se vor putea constata numai in timp.

Pana atunci, cu titlu de testare, seful echipei de lucru, Kalev Leetary, a efectuat comenzile necesare in instalatie, pentru a cerceta evenimente deja petrecute si a verifica astfel cat de corect functioneaza sistemul.

Testul consta in ghicirea... trecutului

Compunterul a analizat milioanele de informatii introduse retroactiv de cercetatori si, in baza lor, a "prezis" evenimente deja petrecute, cum au fost cele din Egipt sau din Libia.

Ruland timpul inapoi, cercetorii au ajuns si la momentul cand Ben Laden nu fusese inca omorat si au introdus comenzile necesare, pentru ca instalatia sa localizeze ascunzatoarea sa.

Fara sa poata preciza exact locatia, computerul a reusit sa delimiteze totusi corect respectiva zona din nordul Pakistanului, chiar acolo unde a fost prins si omorat.

Raspunsul este apreciat ca satisfacator, iar cercetatorii sunt convinsi ca instalatia va fi de mare utilitate, putandu-se conta pe capacitatea rationamentelor efectuate automat. Concluziile sale au si aparut, de altfel, in publicatia americana "First Monday".

Articolul informeaza ca, in vederea analizarii testelor de mai sus, a trebuit introdusa in calculator intreaga arhiva electronica a ziarului New York Times si alte informatii, continand 100 milioane articole.

8.200 miliarde de operatii pe secunda

Autorul cercetarii este convins ca, daca instalatia era realizata mai demult, prinderea teroristului s-ar fi putut face cu mult mai devreme.

Kalev Leetary considera ca rationamentul si capacitatea de stocare a datelor specifice creierului nostru sunt prea limitate pentru a valorifica un numar atat de mare de informatii si, mai ales, pentru a face toate corelatiile posibile intre ele.

Computerul insa, fara sa poata substitui gandirea umana, isi poate asuma sarcina de a executa operatiuni mai rapide si mai numeroase decat creierul nostru, pe anumte culoare ale gandirii, pentru care a fost programat.

Se precizeaza ca supercomputerul "Nautilus", pe care au fost instalate softurile lui Kalev Leetary, este capabil sa efectueze 8.200 miliarde de operatii pe secunda.

http://www.ziare.com/internet-si-te...-viitorul-cu-computerul-se-pare-ca-da-1119944
 
Asta da ,lucru inedit si titlu......bomba pt a atrage atentia ,nu ?" In Marea Britanie banii cresc in copaci, nu e o gluma! Nimeni nu a reusit sa dezlege misterul fenomenului." =))

5-2.jpg


Intr-o padure din Peak District, Marea Britanie, exista copaci ai caror trunchiuri sunt formate din sute de monede. Se poate sa fie un obicei local, insa nimeni nu a reusit sa dezlege acest mister. :D:

5.jpg


Se presupune ca cei care ar fi dorit sa intalneasca norocul in viata , ar fi infipt cate o moneda in copac, iar cu trecerea timpului, acestea sa fi fost inghitite de lemn. (logic ,nu ?

Se pot observa cum banii au fost pur si simplu inghititi de copacii vechi de sute de ani, ca si cum asa ar fi fost dintotdeauna.

Mondele sunt batute cu piatra de catre trecatorii dornici de intalnirea norocului sau a dragostei. Se crede ca spiritul care traieste in copac poate fi imbunat cu o plata modica.

5-3.jpg


Candva, prin anii 1700, o persoana foarte bolnava a infipt o moneda intr-un trunchi de copac, iar dorinta de a se vindeca i-a fost indeplinita.

Se spune ca ei sunt copacii care indeplinesc dorinte , iar daca incerci sa furi o moneda de acolo, nu-ti va merge deloc bine in viata.

http://www.apropo.ro
 
Nu mai sunt chiar niste enigme, pentru ca s-au gasit explicatii, dar raman interesante...


Enigme ale lumii ce au captivat omenirea
`
De-a lungul vremii au existat numeroase mistere, care au infierbantat mintile oamenilor din intreaga lume. Dintre acestea mentionam Giulgiul din Torino, craniile de cristal sau Olandezul Zburator.

Exista mistere ale lumii care au captivat imaginatia omului timp de zeci de ani, chiar de secole, dar care in final au fost rezolvate, potrivit Cracked.

Va prezentam mai jos cateva taine ale lumii, ce au suscitat interesul oamenilor de pe intreg mapamondul.

1. Giulgiul din Torino

Este ultimul artefact religios al tuturor timpurilor, luand in considerare faptul ca nu s-a gasit inca Sfantul Graal. Potrivit legendei, Iisus a fost infasurat intr-un giulgiu de inmormantare, dupa rastignirea sa, iar acesta a pastrat imaginea fetei sale.

Giulgiul, mentionat doar vag in Biblie, a reaparut in posesia unui cavaler din Lirey, Franta, in anul 1390. Apoi a fost in mai multe biserici din Europa, pentru ca in cele din urma sa ajunga intr-o capela din Torino, Italia, unde a fost deteriorat de un incendiu, in 1532.

De atunci, el se gaseste acolo si a devenit cunoscut ca Giulgiul din Torino.

In anul 1988, cercetatorii de la Universitatea Oxford, Institutul de Tehnologie din Zurich si Universitatea Tucson au efectuat datarea cu carbon a unei mostre din giulgiu si au constatat ca acesta provine din secolul al XIV-lea, in acelasi timp cu misterioasa sa aparitie.

2. Aura umana

In general, cand vorbim despre aura ne gandim la o manifestare a unei energii universale, ce ne inconjoara pe toti. Exista fotografii in care apare aura omului si care ne spune care este starea spirituala a sa.

Metodele fotografice din ziua de astazi scot in evidenta conturul oricarui lucru, observat intr-o frumoasa lumina de neon. In cazul fiintelor umane, imaginea surprinde un nor, care pluteste in jurul corpului.

Efectul este mult mai dramatic cand subiectul este infuriat si nervos, atunci observandu-se o imagine ce arata ca si cum s-ar fi surprins un curent electric ce trece prin corp.

3. Legenda "Olandezului Zburator"

Povestea dateaza din secolul al XVII-lea. Este vorba de o nava-fantoma, care navigheaza pe apele oceanelor, avand la bord suflete pierdute, si care nu poate sa ajunga niciodata "acasa". Conform legendei, Olandezul Zburator s-a scufundat intr-o furtuna teribila, iar din acea zi a plutit in deriva.

Marinarii care au vazut Olandezul Zburator au pastrat aceasta legenda vie timp de secole. Dar se pare ca totul este doar o iluzie optica, o fata morgana. Este un fel de miraj, un amestec de lumina si umiditate, care poate determina ca unele nave aflate in departare sa apara terifiant, mult mai aproape, plutind deasupra apei.

Olandezul Zburator este asociat cu zone in care exista conditii meteo propice aparitiei mirajului fetei morgana, precum Marea Nordului.

4. Fetele din Belmez

Inca din anul 1971, familia Pereira din localitatea Belmez, din Spania, a constatat un fenomen misterios: aparitia unei fete pe podeaua casei lor. Chipul pare o fantoma si a aparut de nicaieri.

Spalarea sau curatarea podelei nu au putut sa elimine acaesta aparitie. Familia s-a speriat de acest fenomen si a decis sa taie acea parte din podea si sa toarne ciment. Dar fata, numita "La Pava", a aparut din nou, singura diferenta a fost ca expresia chipului a fost diferita.

Un om de stiinta chiar s-a documentat cu privire la aparitia acestor fete de la Belmez, considerata a fi cel mai important fenomen paranormal al secolului al XX-lea.

5. Craniile de cristal

Craniile de cristal au ajuns sa fie unele dintre cele mai misterioase artefacte din lume. Un craniu de cristal a fost gasit in Belize, in anul 1924, de catre Anna, fiica exploratorului Mitchell Hedges. Anna si tatal sau au descoperit ca acest craniu de cristal era vechi de 3.600 de ani si ar fi fost folosit de preotii mayasi.

Teoriile moderne privind aceste cranii le leaga de profetia mayasa referitoare la anul 2012. Se spune ca reunirea celor 13 cranii de cristal din intreaga lume ar fi singura cale de supravietuire pentru omenire.

http://www.ziare.com/magazin/miracol/enigme-ale-lumii-ce-au-captivat-omenirea-
 
Adica? Giulgiul se stie clar ca e un fals, Olandezul zburator e un miraj, craniile de cristal sunt niste falsuri moderne (citeam pe undeva ca nu pot fi facute in zilele noastre, nici prin tehnici moderne, dar deja s-au facut , singurul mister ramanad cine si de ce a venit cu falsurile astea; se pare ca au fost realizate dupa al doliea Razboi Mondial; studiul e serios si e realizat de catre British Museum din Londra si Universitatea Cardiff. ). In ceea ce priveste aura, o sa dau doar un exemplu de inselatorie ezoterica, terapia aurei : " Terapia aurei

Să luăm de exemplu terapia aurei.

Prin aură se înţelege "câmpul electromagnetic din jurul oricărei fiinţe vii". Unii sunt de părere că aura este constituită din "interacţiunea celor cinci corpuri ale noastre (corpul spiritual, corpul cauzal, corpul mental, corpul astral şi corpul material) şi din propria noastră existenţă". Alţii preferă o definiţie mai "ştiinţifică" şi spun că aura ar fi emanaţia unei "bioplasme", care "nu numai că pătrunde organismul viu ca un alter-ego invizibil, ci îl şi ghidează".

Terapia aurei se prezintă sub diferite forme: pe de o parte "văzătorii de aură" (adică cei care susţin că pot vedea aura altor oameni), afirmă că sunt capabili să recunoască diferite boli pe baza aurei. Pe de altă parte, auro-terapeuţii susţin că pot transmite energie pozitivă aurei, ca act al "vindecării energetice", caz în care pot fi vindecate organele corespunzătoare aurei sau poate fi din nou armonizat întreg "fluxul de energie vitală" în om. În acest mod pacientul va regăsi "echilibrul său cosmic", ceea ce are ca efect sănătatea şi prosperitatea.

La un stand de expunere din cadrul zilelor Psi de la Basel, congresul dedicat tuturor fenomenelor ezoterice, putea fi citit: "Auro-terapie - vă cârpim aura în doar câteva minute pentru numai 50 de franci." Şi într-adevăr, auro-terapeuţii cunoşteau o afluenţă foarte mare, îi aşezau pe pacienţi în faţa lor şi le "vindecau" aura. Realizau acest lucru, executând nişte gesturi ample de atingere a corpului persoanei în cauză de la o distanţă de circa o jumătate de metru!

De aici reiese în mod evident că avem de-a face cu un mesaj anti-biblic. Ca în cazul tuturor metodelor terapeutice ezoterice, personalitatea lui Dumnezeu este înlocuită printr-o forţă vitală cosmică, care pătrunde totul şi reprezintă o garanţie a sănătăţii şi bunăstării, dacă se trăieşte în armonie cu ea. Păcatul şi vina nu mai există în sensul strict al termenilor, ci numai un comportament negativ (ca de exemplu a ofensa o altă persoană), prin care este distrusă armonia lăuntrică. Această formă de "vină" este eliminată restabilind armonia şi echilibrul între cel vinovat şi forţa cosmică. Dar cum se realizează acest lucru? Prin practici corespunzătoare care urmăresc acest fel de restabilire.

Dintre metodele acestea face parte auro-terapia, pe care tocmai am descris-o, acupunctura, terapia cu pietre preţioase sau chiar şi vindecările energetice la distanţă.

Dacă mesajul transmis de acestea ar fi adevărat, atunci Isus Cristos ar fi murit inutil; căci problema vinovăţiei omului nu poate fi rezolvată decât prin moartea reprezentativă a Fiului lui Dumnezeu şi acceptarea ofertei Sale de iertare. Alte soluţii complementare nu pot exista, ci doar excluzând complet lucrarea unică de la Golgota.

Imaginea biblică a lui Dumnezeu

Dumnezeu Creatorul i-a dat omului "suflare de viaţă". Totuşi Dumnezeu nu pătrunde în mod personal tot ceea ce este viu ca un fel de energie vitală! Biblia afirmă că Dumnezeu a creat lumea şi este superior creaţiei Sale - în alte dimensiuni. Dumnezeu nu este legat de timp şi de spaţiu, ci este omnipotent şi omniprezent şi desigur poate interveni în interiorul creaţiei şi poate anula temporar anumite legi ale naturii, însă Dumnezeu însuşi nu se identifică cu creaţia Sa, nu o pătrunde ca o forţă vitală, pe care o poţi atinge, manipula sau chiar subjuga. Astfel că El nu-l pătrunde pe om, ci vine şi locuieşte în spiritul celui care vine cu păcatul său la Isus şi acceptă în mod personal lucrarea Sa de mântuire., încrezându-se în Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta duhul omului (nu intelectul, sentimentele sau voinţa sa) este trezit la viaţă şi poate intra în legătură cu Dumnezeu (conform Efeseni 2:4 şi următoarele).

Biblia nu vorbeşte deloc de "corpuri fluidale", "trupuri astrale" sau cum mai poate fi denumită pretinsa "bioplasmă", care este considerată un omolog filozofico-religios al duhului absolut invizibil al omului, înlocuirea Persoanei lui Dumnezeu cu o "energie primară" sau o "forţă cosmică vitală" care pătrunde totul, reprezintă o mare înşelătorie. La fel şi faptul că spiritul omului este indentificat cu aura sau corpul astral.

Când o persoană trăieşte în dependenţă de Dumnezeu şi-L urmează în viaţă pe Isus Cristos, din punct de vedere biblic lucrul acesta înseamnă că spiritul persoanei respective, trezit la viaţă prin Cristos, este în comuniune cu Dumnezeu, ascultă de ceea ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său (Biblia), vorbeşte cu El prin rugăciune şi, prin ascultarea practică faţă de voia lui Dumnezeu, trăieşte în armonie cu Creatorul Său.

Sănătatea este un fel de circuit de reguli (psihice şi fizice), care poate fi influenţat de o comuniune reală cu Dumnezeu, dar care nu poate fi pus în relaţie directă cu ea. Dacă cineva care-L urmează pe Cristos păcătuieşte, lucrul acesta nu are numai efecte distrugătoare în viaţa spirituală (privind raportul dintre spiritul omului şi Dumnezeu), ci influenţează în mod negativ şi domeniul psihic, ceea ce poate produce şi îmbolnăvirea trupului.

În plus mai există şi defecte în circuitul de reguli fizice, care sunt independente de acest principiu cauză-efect. A trata corect aceste dereglări (cum ar fi o apendicită) şi a ţine cont totodată de entitatea omului ca spirit, suflet şi trup (sau ca personalitate având un om exterior şi unul lăuntric), reprezintă de fapt sarcina unei medicini bune.

Concepţia ezoterică în schimb, doreşte ca substitutul spiritului uman, anume aura lui, să comunice şi să armonizeze cu substitutul lui Dumnezeu, acea forţă cosmică vitală. În acest mod, sănătatea fizică şi psihică va putea fi restabilită permiţând forţei vitale să pătrundă în mod liber aura, şi astfel întregul om real.

Gândirea ezoterică şi concepţia biblică se exclud în mod categoric. Încercarea pe care o fac astăzi mulţi creştini de a prelua anumite părţi ale gândirii ezoterice şi a le îngloba gândirii biblice este destinată de la bun început eşecului. Trebuie adoptată o atitudine categorică împotriva unei asemenea tendinţă.

Fotografia aurei

În cadrul terapiei aurei un rol deosebit îl joacă fotografia aurei. Înainte de toate, este interesant să remarcăm că aura a reuşit o transformare bruscă a modului de prezentare în vremurile noastre, dominate de culoare. Cu ani în urmă aura era descrisă încă în felul următor: "...are o culoare alb-albastră foarte ştearsă, aproape incoloră, şi apare în dungi, ceea ce înseamnă că, de fapt, constă dintr-o mulţime infinită de raze fine, care ies din porii corpului uman şi se difuzează în toate direcţiile. (...) Când persoana în cauză este complet sănătoasă, aceste raze apar paralele, în timp ce razele din apropierea unui corp bolnav sunt neregulate, se intersectează şi se îndoaie precum tulpinile unor flori ofilite."

În prezent aura este descrisă cu totul altfel: "Aura este energia vitală în mişcare, adică o energie care vibrează în fiecare fiinţă vie cu o frecvenţă şi o intensitate proprie. Culorile şi formele aurei corespund astfel frecvenţei individuale unice caracteristice fiecărei persoane. Orice om se află într-o anumită stare de vibraţie proprie, în al cărei câmp se mişcă culorile aurei sale. (...) Cu cât este acumulată mai multă energie vitală în corp, cu atât mai puternică şi mai strălucitoare este aura sa."

Pentru a putea oferi un mijloc mai bun de diagnosticare, s-a încercat şi se continuă să se încerce fotografierea aurei. Nu este fotografia dovada de netăgăduit a existenţei acestei aure?

Categoric, corpul uman nu emite numai căldură şi lumină. Chiar şi numai faptul că suntem constituiţi din molecule care vibrează şi fiecare atom în parte se mişcă, evidenţiază clar că materia aceasta are întotdeauna ceva de-a face cu radiaţiile (să ne gândim la dezintegrarea radioactivă), cu câmpurile magnetice şi cu tensiunile.

Lucrul acesta este valabil pentru toate obiectele din viaţa cotidiană. Însă a deduce de aici existenţa unei forme spirituale cum este aura sau corpul astral, reprezintă un act de pură speculaţie, de credinţă ezoterică şi de filozofie anticreştină. Dar cum trebuie evaluată fotografia aurei?

Aparatul de fotografiat aura

Experţii în domeniul aurei explică: "În timp ce faimoasa fotografie Kirlian lucrează cu plăci izolate de înaltă tensiune, care sunt străbătute de o aşa-numita "coronă" (emisie de radiaţii luminoase), vizibilă ca un fel de descărcare în jurul degetelor de la mâini şi de la picioare, fotografia aurei foloseşte un concept nou, cu totul diferit. Prin intermediul unor senzori manuali sunt măsurate frecvenţe ale vibraţiilor electronice. Aceşti senzori sunt puşi în corespondenţă cu anumite zone chakra (acele centre vitale ale corpului lăuntric, conform filozofiei indiene) şi extreme ale meridianelor mâinii, cunoscute prin intermediul acupuncturii chineze. Vibraţiile personale de energie sunt măsurate, analizate şi în final traduse în vibraţii de culoare. Obţinem astfel o imagine instantanee a persoanei fotografiate, înconjurată de radiaţia ei personală: aura, câmpul de energie electromagnetică."

Nici o teamă din cauza tehnicii

Să nu ne lăsăm orbiţi când cei ce practică ezoterismul apelează la elemente de tehnică atunci când vor să sublinieze veridicitatea filozofiei lor. Când clarvăzătorii sunt capabili să vadă o anumită aură, căpătând astfel informaţii supranaturale, putem afirma cu siguranţă că aceşti oameni primesc efectiv puteri sau revelaţii din partea existenţelor supranaturale (a demonilor), datorită practicilor lor contrare voii lui Dumnezeu şi superstiţiei lor. Lucrul acesta nu va reuşi întotdeauna, fiindcă demonii nu se lasă folosiţi ca o maşinărie care funcţionează perfect, însă apar adeseori succese supranaturale, care reuşesc să facă persoana interesată tot mai încrezătoare în problema ocultismului.

De aceea ar trebui ca nimeni să nu "testeze" în mod personal pe chiromanţi, pe ghicitori, pe vindecătorii spirituali sau pe clarvăzători, căci - cum am constatat deja - ar putea experimenta personal "efectele" corespunzătoare şi să intre în contact cu forţele supranaturale oculte.

Întrucât credinţa biblică nu cunoaşte nici un animism (credinţa că materia ar avea "suflet"), nu trebuie să ne temem că, de exemplu, într-un aparat tehnic ar putea locui vreo fiinţă demonică. Astfel de obiecte pot fi legate de o superstiţie personală sau de anumite practici idolatre, ceea ce deschide într-adevăr uşa către contactele demonice.

Pentru a descoperi ce este cu aparatul de fotografiat aura şi cu fotografiile respective, am făcut o probă. La târgul ezoteric de la Basel un colaborator din redacţia ETHOS a lăsat să-i fie fotografiată "aura". Imediat după aceea a mers la un alt stand şi s-a lăsat iarăşi fotografiat, pentru ca în final, la câteva minute, să-i fie fotografiată "aura" la un al treilea stand.

Pe baza afirmaţiilor consultanţilor în domeniul fotografiei aurei, culorile de bază ale fotografiei aurei personale trebuie să rămână mereu aceleaşi, chiar dacă fotografiile sunt făcute la un anumit interval de timp. "Variaţiile de dispoziţie proprie" pot influenţa doar "anumite tonalităţi ale culorilor".

Observaţi cele trei fotografii de pe pagina următoare. Ce legătură există între ele? Rezultatul testului nostru ar provoca doar râsul, dacă n-am fi văzut nenumăratele persoane înşelate de această teorie. Ceea ce puteţi vedea personal, în cazul petelor de culoare vândute drept "aură" nu înseamnă "mici variaţii de tonalitate", ci imagini complet diferite, care au şi fost în mod corespunzător interpretate diferit!

Simţ psihologic

De ce mulţi beneficiari sunt convinşi că toţi diagnosticienii în privinţa aurei pot descoperi o mulţime de informaţii personale? O paralelă între explicaţiile celor trei diagnosticieni în privinţa aurei, care l-au interpelat pe colaboratorul nostru, arată că marea majoritate a afirmaţiilor se referă la lucruri comune, pe care cel consultat le ascultă cu plăcere.

O privire aruncată pe lista "interpretărilor fotografiei aurei" arată că: "ROŞU indică activitatea, forţa, voinţa. Se referă la o energie foarte activă, dinamică ... ORANJ combină activitatea cu gândirea. Demonstrează rezistenţă şi spirit explorator, putând exprima şi erotism şi energie senzuală. GALBEN indică cunoaştere la nivelul raţiunii, al intelectului; galben spre gri indică viclenie. VERDE este culoarea centrului, arătând bunăvoinţă, prietenie, simpatie. ALBASTRU vorbeşte despre linişte lăuntrică, religiozitate, VIOLET indică transformare spirituală, capacitate de asimilare, sensibilitate..." etc.

Să luăm anumite afirmaţii (indiferent ce culoare) şi să-i spunem unei persoane consultate: "De fapt sunteţi un om sensibil, lucru dovedit de violetul aurei dumneavoastră. În afară de aceasta, galbenul dă de înţeles că sunteţi inteligent şi că nu vă lăsaţi dus uşor..." Ce persoană diagnosticată astfel va putea spune: "Nu, tocmai contrariul mi se potriveşte!"?

Încă o observaţie în privinţa colaboratorului nostru: unul din cei trei diagnosticieni a văzut ecusonul de reprezentant al presei de pe pieptul lui şi, fiind deja seară, a dorit prompt să recunoască, pe baza fotografiei aurei, că redactorul ar avea "simptome de oboseală şi cu siguranţă ar fi bucuros dacă şi-ar termina repede treaba pentru astăzi..." (În realitate lucrurile stăteau cu totul altfel: Colaboratorul nostru tocmai sosise, era odihnit şi motivat să-şi îndeplinească misiunea.)

Unul din ceilalţi doi interpreţi ai fotografiei aurei "a descoperit", coborându-şi vocea confidenţial: "Tocmai vă frământă o problemă, rumegaţi ceva ce încă nu e perfect limpede..." Nu este aceasta o afirmaţie care s-ar fi potrivit orişicui?

Testul nostru a demonstrat clar un lucru: consultantul în problema fotografiei aurei posedă o jucărioară interesantă, care reuşeşte să imprime pe un film color anumite câmpuri electromagnetice. Cu un oarecare simţ psihologic în privinţa omului cărei stă în faţă, el îşi direcţionează precis gândirea ezoterică asupra publicului. Atât de simple sunt lucrurile.

În plus, fiecare consultant în privinţa fotografiei aurei punea întotdeauna anumite întrebări foarte personale. Răspunsurile erau apoi integrate cu deosebită ingeniozitate în explicaţiile oferite. Abia când, către sfârşitul consultării, colaboratorul nostru a afirmat că este un creştin adevărat, care are o relaţie personală cu Isus Cristos, consultaţii au devenit foarte nesiguri. Aveau dificultăţi vizibile să digere acest lucru şi să-l integreze în imaginea lor.

Chiar dacă fiecare consiliere în domeniul aurei costa între 40 şi 50 de franci (echivalentul a 60-70.000 lei, n.tr.), nu vreau să acuz aceste persoane de înşelătorie intenţionată şi de golire prin diverse trucuri a portofelelor oamenilor. Este foarte posibil ca ei să asigure consultanţa din convingere personală. Această teorie falsă riscă să înlocuiască aspectele absurde, ilogice şi incoerente, cu atât mai mult cu cât este legată de o credinţă ezoterică. E ca şi cum te-ai agăţa de-un pai (respectiv de "interpretarea" lui), chiar dacă, la o privire mai atentă, se dovedeşte a fi o probă contrarie propriei filozofii.

Fie ca prin răspândirea Evangheliei biblice să ajungă mulţi consilieri în privinţa aurei la convingerea care-l face pe apostolul Pavel să exclame: "Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El..." (Filipeni 3:7-9a). "
http://www.theophilos.3x.ro

Cu fetele alea din Balmez, nu am suficiente date, recunosc, da gasesc io :D.
 
N-am tastat dar la fetele din Balmez ma gandeam si eu,ca am cautat si n-am gasit nimic cand am postat dspre ele :D: Bafta la cautari :p
 
Perlele – un miracol al lumii apelor


Preţioase şi râvnite obiecte de podoabă, devenite azi obiectul unei industrii prospere şi profitabile, perlele sunt, totuşi, înainte de orice, creaţii ale naturii. Nimic n-ar fi putut exista – nici podoabele, nici metaforele ce implică perla, nici milioanele de dolari – dacă n-ar fi existat mai întâi procesul natural: câteva specii de moluşte au dobândit, în cursul evoluţiei, însuşirea de a izola un corp străin, pătruns în organism, înconjurându-l cu straturi de sidef şi făcându-l astfel, inofensiv. Prozaic? Nu. Fascinant. Rezultatul acestui proces fiziologic normal, de apărare, este magnifica alcătuire numită perlă.

Geneza unui mărgăritar începe cu un fapt banal - şi neplăcut. Într-o zi, un fragment de materie organică străină, ori un parazit ajunge în corpul moluştei; sau o rănire accidentală face ca un fragment de ţesut din manta să ajungă într-o altă parte din organism. Sâcâită de acest intrus, de care nu poate scăpa uşor (nu-l poate scoate cum scoatem noi, cu mâna, o pietricică intrată în pantof), molusca a învăţat, cu vremea (sute de milioane de ani) o metodă proprie de a atenua senzaţia deranjantă: acoperă corpul străin cu straturi-straturi dintr-o materie netedă, calcaroasă, izolându-l astfel şi făcându-l nevătămător, transformându-l într-o formaţiune inertă, rotunjită, mai puţin iritantă pentru ţesuturile moi şi care, dacă nu poate fi eliminată, cel puţin e mai uşor de suportat.
shutterstock-34674112.jpg



Marea majoritate a moluştelor posedă acest mecanism de apărare, astfel că mai toate pot produce formaţiuni calcaroase, de diferite forme, ce pot fi considerate perle într-un sens foarte larg al termenului. Cele mai multe nu au însă valoare comercială - sunt nişte mici concreţiuni calcaroase fără o înfăţişare prea atrăgătoare, fără luciu, şi prezintă interes doar pentru oamenii de ştiinţă ori pentru colecţionari, ca nişte curiozităţi ale naturii.
Ceea ce numesc bijutierii "perle" - formaţiunile cu luciu sidefat, mătăsos - sunt produse de un mic număr de moluşte bivalve ("scoici", cum sunt numite popular) care au particularitatea de a secreta un material cu o structură specială, care formează şi interiorul cochiliei: sideful. Acelaşi material e utilizat de scoică şi pentru a izola corpul străin iritant, astfel apărând perla.


Perle adevărate, perle false

O perlă naturală e formată din straturi concentrice de aragonit, o formă de carbonat de calciu cristalizată sub forma unor plăcuţe hexagonale, cu grosimea de 0,5 microni, consolidate prin straturi subţiri dintr-o proteină numită conchiolină.

Perlele formate în mod natural, în urma pătrunderii întâmplătoare a unui corp străin în mantaua scoicii, sunt foarte rar găsite, de unde şi preţurile exorbitante cu care se tranzacţionează.

În secolul XX, când au fost puse bazele producţiei de tip industrial, piaţa perlelor a fost inundată de perle de cultură, mult mai ieftine decât cele "sălbatice". Cultura perlelor se bazează pe o combinaţie între intervenţia umană şi procesul natural de depunere a straturilor de sidef în jurul unui corp străin, intervenţia umană constând în introducerea în ţesuturile moi ale scoicii (manta) a acelui corp străin.

Perlele de cultură, chiar dacă sunt produse în cantităţi mari, nu sunt, totuşi, uşor de obţinut. Scoica are nevoie de ani pentru a fabrica o perlă - cu atât mai mulţi ani, cu cât perla e mai mare. Doar vreo 5% dintre perlele de cultură sunt de înaltă calitate, având sfericitatea aproape perfectă şi luciul iridescent care le fac apte de a fi utilizate în industria bijuteriilor de lux.
Perlele naturale pot fi deosebite de cele de cultură prin examinarea cu raze X.

Pe piaţă circulă şi cantităţi mari de imitaţii de perle, realizate prin procese tehnologice, nu crescute în scoici. Unele sunt confecţionate din alte materiale naturale (precum bucăţele de sidef provenit din cochilii şi şlefuit sub formă de mărgele sferice); altele, cum sunt aşa-numitele perle de Mallorca, sunt sfere din sticlă acoperite cu mai multe straturi de esenţă de Orient - un amestec ce conţine, printre altele, solzi de peşte care dau aspectul sidefat, în încercarea de a imita aspectul perlelor adevărate.



"Crescătoriile" de mărgăritare

Un număr mic de specii de scoici produc perle cu valoare comercială şi sunt, de aceea, crescute în fermele de perle:

Specii marine din genul Pinctada - cca. 6 specii exploatate în mod obişnuit; trăiesc în Mediterana, Marea Roşie, în regiunile calde ale Oceanelor Indian, Pacific şi Atlantic.
Specii din genul Pteria, de asemenea marine. O scoică marină perliferă produce, în general, câte o singură perlă odată.
Specii de scoici de apă dulce, din genurile Hyriopsis (în Asia) şi Amblema (în America de Nord); la aceste specii, o singură scoică poate produce mai multe perle odată - chiar peste 20.

O altă specie cunoscută istoric pentru perlele frumoase pe care le produce (şi de la care şi-a primit şi numele ştiinţific) este Margaritifera margaritifera, tot o scoică de apă dulce, din Europa şi America de Nord, din păcate ameninţată cu dispariţia şi devenită azi obiectul unor programe de protecţie.

Diferitele specii produc perle de diferite nuanţe - de la cele albe la cele galben-aurii (în Flipine), de la cele roz la cele de culoare cenuşiu-închis, foarte scumpe, cunoscute sub denumirea comercială de "perle negre de Tahiti".
perle.jpg



La ora actuală, perlele de cultură se obţin, în linii mari, prin două procedee: unul care foloseşte doar fragmente de ţesut inserate în scoică, obţinându-se adesea perle de formă neregulată; altul în care, alături de fragmentul de ţesut, se inserează şi o mică mărgea rotundă, în jurul căreia scoica va depune sideful, rezultatul fiind o perlă mai aproape de forma sferică - cea mai preţuită în industria bijuteriilor.
Ocazional, se folosec şi mărgele de altă formă, pe care scoica le îmbracă în sidef, rezultând perle de cultură cu modele mai neobişnuite.

Ferme de perle există mai ales în ţările Asiei, atât pentru perle de apă dulce, cât şi pentru cele "de mare".

Scoicile însămânţate sunt crescute în apă, fixate în plase. După 2-5 ani de la însămânţare - în funcţie de specie şi de tipul de perle urmărit - sunt scoase şi duse în sala de recoltare. Aici sunt "operate" cu grijă, extrăgându-se perlele, iar apoi scoicile care supravieţuiesc pot fi din nou însămânţate şi puse la loc în apă, pentru un nou ciclu de producţie.

Metoda are un randament foarte bun, spre deosebire de metoda primitivă utilizată timp de secole pentru recoltarea perlelor naturale. Milioane de scoici adunate din mare erau deschise brutal, cu cuţitele (şi, astfel, omorâte), în încercarea de a găsi o perlă - ceea ce se întâmpla rar.



Perlele obţinute în fermele de scoici marine, crescute în lagune sau golfuri, sunt mai scumpe decât cele de apă dulce, dintr-un motiv obiectiv: o scoică perliferă marină poate fi însămânţată doar cu câte un singur fragment de ţesut (care declanşează procesul de formare a sacului perlier, locul unde se va forma perla) ataşat unei mici sfere lustruite, făcută din cochilie de scoică; va produce, aşadar, o singură perlă.
În schimb, scoicile perlifere de apă dulce sunt mult mai productive: o însămânţare multiplă va duce la formarea mai multor perle în aceeaşi scoică.
cultura-perle-jpg.jpg



99% dintre perlele comercializate azi sunt perle de cultură, piaţa fiind dominată de perlele de apă dulce obţinute în China.


Nu numai scoicile fac perle

Deşi perlele cele mai cunoscute, apreciate şi comercializate sunt cele produse de scoicile menţionate mai sus, mai există câteva specii de moluşte - de data aceasta melci - care dau naştere unor perle mai puţin obişnuite, rareori utilizate, dar care au valoare estetică şi chiar comercială, pentru cei ce ştiu să le preţuiască.
Perlele acestor melci nu sunt, în general, sidefii, ci au o înfăţişare cu totul aparte - par făcute din porţelan, cu un luciu fin şi în culori delicate - nuanţe pastelate de galben, roz sau portocaliu.
Marii melci marini Melo melo (din Oceanul Indian - foto) şi Strombus gigas (din Atlantic) produc astfel de perle-rarităţi.



Iar cum trăim într-o lume pasionată de recorduri, poate vreţi să ştiţi care e cea mai mare perlă găsită până în prezent. E cea din poza de mai jos: o enormă perlă albă (dar fără luciu sidefiu, ci porţelanoasă) "născută" de o scoică uriaşă (din specia Tridacna gigas) şi care cântăreşte 6,4 kilograme.

perla-lao-tzu.jpg


Se află în SUA, fiind proprietatea particulară a mai multor persoane, urmaşii celor care au cumpărat-o de la moştenitorii primului ei proprietar american - un anume Wilburn Cobb, care a adus-o din Filipine în 1939 şi a decedat în 1979.

Perla - cunoscută sub numele de "perla lui Lao Tzu" - are "ataşată" şi o legendă captivantă, conform căreia ar fi fost crescută în China şi ar fi ajuns la această mărime datorită faptului că, de-a lungul a 2.500 de ani, a fost transferată succesiv în mai multe scoici, din ce în ce mai mari.

N-are niciun fel de valoare pentru un bijutier - cine ar putea purta aşa ceva? - dar este, totuşi, extrem de preţioasă şi e o mărturie impresionantă a ceea ce poate face natura, în materie de scoici şi perle.

http://www.descopera.ro/
 
10 dovezi ale denaturarii istoriei


Se spune despre istorie ca este una dintre cele mai inexacte, mai usor de interpretat si de rastalmacit dintre stiinte. Iar dovezile care vin in sprijinul unei atare afirmatii sunt mai mult decat numeroase. In fapt, victoria unei parti este, inevitabil, infrangerea alteia, modul in care este redat firul intamplarilor fiind, de cele mai multe ori, unul subiectiv. Pe de alta parte, nu este niciodata usor sa judeci un om, chiar si in situatia in care ai in fata toate datele necesare unei portrezitari obiective, iar atunci, istoria si timpul sunt cele care stabilesc modul in care respectivul va fi vazut peste veacuri. Dar istoria greseste de foarte multe ori, iar perceptia noastra asupra variilor personalitati istorice este una radical opusa fata de ceea ce s-a intamplat in realitate... Mai jos, va prezentam o scurta lista cu unele dintre personajele istorice deformate substantial de catre ceea ce azi numim istorie...

Sfantul Patrick
Legendele impamantenite printre irlandezi, in mod special, sustin ca Patrick este sfantul irlandez care a alungat toti serpii din Irlanda si care i-a crestinat pe barbarii din acest colt de lume. Realitatea este ca Sf. Patrick a fost 100% englez, nascut in Cambria si luat in sclavie de catre razboinici irlandezi.



Dupa mai multi ani de servitute, Patrick a fost eliberat, el intorcandu-se in Anglia, acolo unde a devenit preot. Sfantul a revenit in Irlanda ca misionar, convertind la crestinism mii de irlandezi si de scotieni, printre acestia numarandu-se chiar si fii unora dintre liderii locali. In toata lumea, el este vazut astazi ca sfantul protector al Irlandei si cel care i-a adus pe irlandezi la crestinism.

Realitatea este ca Sf. Patrick nu este nici singurul patron al Irlandei si nici singurul care a dus misiuni de crestinare in Irlanda. Alaturi de el, irlandezii acorda un deosebit respect sfintelor Columba si Brigid din Kildare, sfinte care nu au fost cu nimic mai prejos decat Sf. Patrick. Cat despre alungarea serpilor de pe aceasta insula, nici nu poate fi vorba. In realitate, in Irlanda nu au existat niciodata, de-a lungul istoriei, astfel de reptile.


Pilat din Pont
Pilat Pontius, prefect roman in Iudeea in perioada anulor 26 - 36 d.Hr., este, cu siguranta, unul dintre cele mai blamate personaje biblice, multi crestini acuzandu-l, de-a lungul istoriei, de uriasa vina de a fi poruncit condamnarea la crucificare a lui Iisus. Este o conceptie tributara, poate, fanatismul religios dezvoltat de-a lungul secolelor in mediul crestin.



Biblia sustine, fara putinta de tagada, ca Pilat din Pont l-a aparat pe Iisus, incercand sa ii demonstreze nevinovatia in fata multimii care cerea moartea Lui. Pilat si-a argumentat depozitia sustinand ca el nu vede nimic provocator in actiunile Mantuitorului si nici vreo urma de tradare fata de evrei sau autoritatea romana. Prefectul chiar a propus ca un criminal de rand, Barabas, sa fie crucificat pentru a potoli setea de sange a acuzatorilor lui Iisus, dar nici aceasta propunere nu a fost acceptata de catre acestia.

In fata unei asemenea stari de fapt, Pilat a fost, fara doar si poate, lipsit de orice putere si a consimtit, pentru a evita un conflict cu populatia locala, sa dea infamul ordin de executie...


Ulysses S Grant
Este cel mai cunoscut si mai apreciat general yankeu din timpul razboiului de secesiune, invingator in fata armatelor sudiste si viitor presedinte al Statelor Unite ale Americii. Se spune despre Ulysses S. Grant ca a fost adorat de catre masele de alegatori asa cum niciun alt presedinte american nu a mai fost vreodata. Si totusi, intreaga sa reputatie a fost distrusa de uriasele scandaluri politice si de cele de coruptie la nivel inalt care au marcat efemera sa cariera pe scena politica.



Istoria il recunoaste astazi drept cel mai slab presedinte din istoria SUA, un alcoolic notoriu si un antisemit declarat. Cat adevar este, insa, in aceste informatii au relevat istoricii americani de abia in ultimii ani ai secolului XX.

Nimeni nu neaga faptul ca mandatul de presedinte al lui Ulysses S. Grant s-a dovedit un dezastru din toate punctele de vedere. Dovezile istorice indica, insa, faptul ca Grant nu a fost niciodata un alcoolic ci, mai degraba, un barbat nesigur, inteligent, retras, chiar timid. Nu exista nici marturii care sa confirme acuzatiile de antisemitism ale acestuia. De fapt, Ulysses S. Grant a fost unul dintre cei mai mari sustinatori ai drepturilor civile ale cetatenilor americani, indiferent de originea acestora.


La Malinche
Dona Marina, sau La Malinche, este una dintre cele mai misterioase figuri ale istoriei mexicane. Despre femeia cu acest nume se stiu astazi foarte putine lucruri, dovada si modul in care i-a fost rastalmacit rolul in istorie. Este cert ca La Malinche a fost fiica unul lider mayas, a ajuns sclava a conquistadorilor spanioli si, apoi, translator si amanta a celebrului Hernan Cortez.



Faptul ca stia mai multe dialecte si limbi locale, asta pe langa frumusetea ei proverbiala, au ajutat-o sa devina si consilierul de incredere al sangerosului comandant spaniol. Poate de aceea, multi istorici s-au grabit sa o catalogheze ca pe o tradatoare si o artizana a milioanelor de crime care au umbrit istoria Americii de Sud in perioada cuceririlor spaniole.

Exista, in schimb, opinia ca Dona Marina nu si-a uitat nicicand originile si ca, prin influenta pe care o avea asupra lui Cortez, a diminuat, pe cat posibil, valul de distrugeri efectuat de spanioli. In Mexic, exista numerosi specialisti si chiar oameni de rand care o vad ca pe o salvatoare, o veritabila eroina locala careia ii datoreaza existenta. Adevarul, insa, s-a pierdut. Probabil ca figura misterioasa a Donei Marina va ramane vesnic una controversata, iar complexitatea actiunilor ei nu va fi nicicand inteleasa.


Regele Knut cel Mare
Despre Knut cel Mare se poate spune ca este unul dintre personajele emblematice ale intregului Ev Mediu. Rege al Danemarcei, al Norvegiei, al unei parti din Suedia si, din anul 1016, al Angliei, Knut si-a pus decisiv amprenta asupra vremii sale. Din pacate, asa cum se intampla deseori, istoria si constiinta colectiva l-au pastrat in memorie drept un nebun, atat de increzator in puterile sale, incat credea ca poate opri valurile marii.



Realitatea este ca regele Knut a fost, intr-adevar, un lider extrem de puternic si de influent - el a calatorit pana la Roma, pentru a asista la incoronarea regelui Conrad al II-lea si pentru a se sfatui personal cu Suveranul Pontif. Nimeni nu stie, astazi, de unde a pornit mitul in care Knut incearca sa le demonstreze supusilor sai atotputernicia de care dadea dovada, incercand sa opreasca valurile marii.

In fapt, Knut a sustinut, deseori, ca niciun om, fie el si rege, nu poate fi mai puternic decat Dumnezeu. Mai mult, dupa ce s-a crestinat, Knut si-a asezat coroana pe un crucifix si nu a mai purtat-o niciodata.


Robin Hood
Povestile despre legendarul proscris care bantuia padurile din Yorkshire, jefuind bogatii si impartind averile acestora celor saraci, s-au bucurat de popularitate inca din era victoriana. Si totusi, oricat s-au straduit istoricii sa afle adevarul, nu exista nicio mentiune despre un barbat care sa fi purtat macar acest nume... sau aceasta porecla.



Unii istorici considera ca numele real era "robbing hood", termen care schimba fundamental datele problemei si care se refera la bandele de talhari care se ascundeau in paduri. De fapt, mentiuni ale existentei acestor bande sunt numeroase, iar probabilitatea ca ele sa fure de la bogati pentru a-si ajuta familiile ramase acasa este cat se poate de mare... actiune mai credibila decat aceea de a imparti prada unor necunoscuti, fie ei si saraci.

Cel mai probabil, Robin din Loxley, nume inexistent in arhivele vremii, atat in Anglia, cat si printre cruciatii lui Richard Inima de Leu, este un mit, un ideal eroic al omului simplu aflat in lupta cu forte mult superioare lui, dar care, prin abnegatie si sustinerea celor oprimati, reuseste sa iasa invingator. O poveste frumoasa dar, totusi,...o simpla poveste.


Oliver Cromwell
Intr-un sondaj realizat in anul 2002 de catre jurnalistii de la BBC, Oliver Cromwell a fost votat de catre cetatenii britanici drept una dintre primele 10 personalitati istorice din toate timpurile. Este evident ca Oliver Cromwell este si astazi o figura extrem de apreciata in aceasta tara. Si totusi, parerea generala este departe de imaginea reala a omului care a fost Cromwell...



Se poate spune, fara rezerve, ca Oliver Cromwell a fost un tiran, din toate punctele de vedere. Dupa ce l-a acuzat pe rege ca a dizolvat Parlamentul, Cromwell a facut, la randul lui, exact acelasi lucru. El ii acuza atunci pe parlamentari, ca si regele, ca sunt corupti... in consecinta si-a creat propriul consiliu - The Council of Saints. Mai mult, in Irlanda, Cromwell este vazut ca un veritabil macelar, dupa ce a intreprins campanii extrem de sangeroase impotriva populatiei locale, in special impotriva catolicilor, actiuni care astazi sunt considerate drept acte de genocid.

O legenda sustine ca in noaptea mortii sale, in anul 1658, Anglia a fost ravasita de o furtuna puternica, semn pentru oamenii din popor ca diavolul a venit sa ia sufletul tiranului Cromwell. Un epitaf greu de digerat pentru cel care astazi este un erou national....


Colonel George Armstrong Custer
Cazul colonelului Custer, marele invins in Batalia de la Little Bighorn (1876), este putin deosebit, atata vreme cat, de cateva decenii, imaginea sa este prezentata asa cum a fost, de fapt, in realitate. Pentru multa vreme, Custer a fost considerat un erou national (multi inca il mai considera astfel), silit sa lupte pentru o cauza care nu era a lui, aceea de a extermina elita razboinica a amerindienilor sioux si chayenne.



Se spunea, in vechile manuale de istorie americane, ca tocmai Custer ar fi redactat o emotionanta scrisoare catre Congresul American, in care pleda pentru ajutorarea nativilor americani. Lovindu-se de refuzul autoritatilor, acelasi colonel Custer se arunca intr-o lupta fara sorti de izbanda si alege sa se sacrifice pe sine.

Adevarul este, insa, cu totul altul. George Armstrong Custer a manifestat o ura aproape maladiva fata de amerindieni, fapt ce reiese chiar din propriile sale scrisori. Intr-una dintre acestea, el ii mentiona sotiei sale ca singura distractie pe care o are in intinsele tinuturi amerindiene este aceea de a impusca nativi americani.

Custer nu a intentionat nicicand sa faca vreun sacrificiu personal , cu atat mai putin pentru a pleda in favoarea amerindienilor. Sursele istorice indica faptul ca acesta a intrat in lupta arogant, in ciuda sfaturilor calauzelor si spionilor sai, decis sa anihileze odata pentru totdeauna elita razboinicilor indieni. Numai datorita acestei infatuari, Custer si absolut toti soldatii pe care i-a avut in subordine, au fost masacrati de luptatorii sioux, arapaho si cheyenne.

Citeste si: Pieile Rosii - drama unei civilizatii


Vlad Tepes
Este o realitate pe care multi dintre noi, probabil, o stiu, aceea ca Vlad Tepes este vazut ca erou national numai de catre romani. Conceptia general acceptata printre straini este aceea impamantenita de personajul fictiv al irlandezului Bram Stocker, nemuritorul conte vampir, Dracula. In realitatea, Vlad a fost print, nicidecum conte. Iar asta ar fi doar o marunta greseala pe care o fac, in general, occidentalii.

Desi este asociat cu Transilvania, adevarul este ca Tepes doar s-a nascut acolo, mai precis la Sighisoara. Orice manual de istorie arata ca Vlad a condus destinele Valahiei, dar ce mai conteaza detaliile cand Dracula este un personaj cu o priza atat de mare la public, si asta de peste un secol?



Revenind la conceptiile false despre domnitorul munten, trebuie spus ca majoritatea occidentalilor vede in el un simbol al raului, un adevarat slujitor al diavolului, gata sa ucida pe oricine pentru a-si potoli setea de sange. O alta greseala flagranta, atata vreme cat Vlad Tepes a fost un erou al crestinatatii si un aparator al credintei ortodoxe in fata islamului.

Iar in ceea ce priveste povestile in care apare ca un tiran care se delecta privind miile de victime trase in tepe, aceasta este, iarasi, o exagerare a contemporanilor sai, o exagerare care, din pacate, a strabatut veacurile ca o poveste reala. Adevarul este ca, in perioada in care a trait Vlad, trasul in teapa era o pedeapsa extrem de raspandita, din nordul Africii si pana in nordul Europei. Daca ar fi sa privim numai atrocitatile comise de Ivan cel Groaznic in Rusia sau de principii occidentali in tarile lor de bastina, Vlad Tepes ar parea un veritabil sfant.

Citeste si: Vlad Tepes - prima victima a unei campanii de presa!


Richard Inima de Leu
Putine capete incoronate din istoria medievala a Europei au reusit sa se impuna in memoria contemporanilor, si a celor ce au urmat, intr-un mod mai categoric decat a facut-o Richard I Plantagenet, cel cunoscut cu supranumele de Richard Inima de Leu. Richard este privit, astazi, drept unul dintre cei mai importanti regi ai Angliei si, totodata, unul dintre eroii nationali ai acestei tari. Realitatea?



Richard a fost, mai degraba, cred istoricii contemporani, o veritabila catastrofa pentru Anglia . In fapt, din cei 10 ani de domnie (1189-1199), Richard Plantagenet nu a petrecut in Anglia decat 6 luni, lasand administratia in grija apropiatilor sai si alegand, in schimb, sa isi asculte vocatia, aceea de razboinic. Richard refuzase chiar sa invete limba engleza, in care de abia putea lega cateva cuvinte, alegand, in schimb, sa vorbeasca limba franceza, limba stramosilor sai normanzi si, mai mult, sa isi petreaca cea mai mare parte a timpului in Franta.

Vesnicele razboaie pe care le-a intreprins au secatuit atat de mult visteria tarii, incat taxele impuse tuturor supusilor sai devenisera coplesitoare. In plus, Richard a ales sa elibereze toti prizonierii care isi puteau plati rascumparea si chiar sa vanda functiile importante ale regatului catre oricine isi permitea sa plateasca o suma apreciabila. Ramane memorabila fraza rostita de regele Angliei, intr-una dintre scurtele sale vizite in tara: "As vinde si Londra, daca ar exista macar un singur cumparator!".

Poate ca expresia care ar caracteriza cel mai bine viata si faptele lui Richard Inima de Leu ar fi cea a istoricului englez Sir Steven Runciman: "Richard a fost un fiu rau, un sot rau si un rege si mai rau. A fost, in schimb, un soldat splendid!".

http://www.descopera.ro
 
Devine fascinanta chestia.Se pare ca iau contur notiuni pe care lumea (obisnuita) nu le intelegea.
 
Viata pe o statie spatiala ne est total necunoscuta asa ca......


La aproximativ 300 km deasupra Pământului, căruia, într-o zi şi o noapte, îi dă ocol de vreo 16 ori, cel mai celebru satelit artificial pus vreodată pe orbită de oameni – Staţia Spaţială Internaţională - adăposteşte un mic grup de oameni ce trăiesc şi muncesc „acolo sus”, structura artificială slujindu-le temporar drept casă. Deşi componenţa grupului se tot schimbă, fiecare membru al său petrecând doar câteva săptămâni odată la bordul staţiei, întreaga organizare, în ansamblu, a acestei „tabere zburătoare” parcă prefigurează coloniile pământene care ar putea, într-o zi, exista pe Lună sau Marte – visul celor mai îndrăzneţi dintre vizionarii de azi.

Până să ajungem să avem colonii pe alte planete ori pe ce corpuri cereşti om mai găsi disponibile şi potrivite, avem, colo sus, un avanpost al civilizaţiei terestre. Asemeni acelor limitanei - soldaţii romani ce străjuiau cele mai îndepărtate frontiere ale Imperiului - astronauţii de pe ISS trăiesc, cumva, la marginea civilizaţiei terestre; desigur, nu în sensul social al expresiei, ci în cel "spaţial".

Mulţi visează să ajungă acolo, să trăiască visul împlinirii într-una dintre cele mai râvnite profesii - cea de astronaut - atraşi de fascinaţia pe care spaţiul cosmic o exercită asupra noastră, a tuturor, şi de fascinaţia pe care ştiinţa şi tehnologia foarte avansate le exercită asupra multora dintre noi.

Dar, odată ajunşi acolo, cu siguranţă viaţa de zi cu zi la bordul ISS ar mai tempera din ardoarea multora; chiar şi drumul până acolo (ca să nu mai vorbim de existenţa cotidiană) cu mare probabilitate, ar stinge exaltarea, beatitudinea, extazul.

După aceea, în cel mai bun caz, ar rămâne conştiinciozitatea, interesul faţă de misiunea de îndeplinit, spiritul de echipă - adică tot lucrurile care ne ajută să ne facem treaba şi aici, pe Pământ. Şi poate, ca sprijin sufletesc, ar mai rămâne undeva, într-un colţ al minţii, ideea că, totuşi, eşti norocos că te afli acolo, că participi la ceva important şi contribui la evoluţia umanităţii. În rest… multă muncă şi rutină, totul în condiţii dificile.

Acolo, totul pluteşte

Mediul de pe ISS are câteva caracteristici speciale, care impun comportamente speciale. Cea mai importantă dintre aceste caracteristici este microgravitaţia, datorită căreia toate cele - oameni şi obiecte - plutesc prin aer, nimic nu stă la locul său decât dacă a fost fixat cu grijă, iar lucruri foarte simple, precum deplasarea de la un punct la altul, curăţenia personală, dormitul, mâncatul şi băutul, trebuie făcute aici într-un anume fel, altfel decât pe pământ.

O altă trăsătură a locului este spaţiul limitat, ceea ce impune fiecăruia atât preocuparea de a nu fi deranjat, cât şi grija de a nu-I deranja pe alţii. Astronauţii au, în general, câte o cuşetă, unde încap ei înşişi, sacii de dormit, câteva obiecte personale şi… cam atât. Cuşetele pot fi închise pe durata odihnei de noapte, pentru un pic de linişte şi singurătate, însă confortul rămâne tare limitat.

Viaţa pe ISS este, afirmă astronauţii care au încercat, supusă unor reguli riguroase de disciplină; nu se poate altfel, într-un spaţiu aşa de îngust, aglomerat şi în care sunt multe de făcut.

Membrii echipajului se trezesc, în general, la ora 6 dimineaţa; urmează toaleta, apoi micul dejun, apoi un moment organizatoric important: şedinţa pentru planificarea activităţilor zilei - o întâlnire pe calea undelor între membrii echipajului şi personalul de la centrul de control al misiunii.

Pe la opt şi ceva, toată lumea e gata de muncă şi fiecare se apucă de treburile pe care le are de făcut în ziua respectivă. Pe ISS se desfăşoară diferite proiecte de cercetare de biologie, fizică, astronomie, meteorologie etc., pentru care trebuie montate experimente, înregistrate date… Se lucrează mult la montarea diferitelor echipamente, la instalarea unor noi componente ale staţiei, care a tot crescut an de an, prin adăugarea unor noi subansambluri, de cele mai multe ori laboratoare de cercetare, cu seturi complexe de aparatură. Uneori, e nevoie şi de ieşiri în exteriorul staţiei, pentru lucrări de montaj sau reparaţii, ce pot dura ore în şir şi sunt foarte dificile.

O parte importantă a activităţii pe ISS o constituie exerciţiile fizice, obligatorii pentru tot echipajul, timp de cel puţin două ore zilnic. O impune mediul special de pe ISS, mai precis tot lipsa gravitaţiei, care are efecte foarte dăunătoare asupra corpului, începând cu aparatul locomotor. Muşchii se atrofiază, scheletul se fragilizează, din cauza pierderii de masă osoasă. Exerciţiul fizic susţinut, care pune la treabă aparatul locomotor, are menirea să prevină aceste consecinţe grave. (Chiar şi aşa, meseria de astronaut este, după cum se constată pe baza a tot mai multe cercetări, una dintre cele mai nefaste pentru sănătate.)


Mâncat, spălat, dormit şi alte treburi zilnice

La ora 13.00 - pauza pentru masa de prânz (o oră), apoi din nou exerciţii fizice şi muncă ştiinţifică şi tehnică. Pe la 19.30, se încheie ziua de muncă, iar astronauţii iau şi ei cina, ca tot omul, şi apoi mai rămân împreună pentru a discuta despre problemele comune sau individuale, până când vine ora de culcare. La 21.30 se dă stingerea.

Drastic, o să spuneţi, cu orele astea timpurii de culcare şi sculare. Asta e, astronauţii sunt acolo la muncă, nu în vacanţă. Nu ştim ce program or fi avut cei câţiva turişti spaţiali care au petrecut sejururi la bordul ISS, dar e greu de presupus că ar fi putut dormi până mai târziu, odată ce membrii echipajului se treziseră şi forfoteau prin spaţiul acela strâmt.

În total, astronauţii lucrează şi exersează aproximativ 10 ore în zilele de lucru, 5 ore sâmbăta şi mai puţin duminica (dacă e de făcut ceva ce nu suportă amânare). Păstrarea, pe cât posibil, a unui program săptămânal asemănător cu cel de pe Pământ îi ajută să-şi menţină ritmul şi echilibrul interior.

Tot pentru a evita dereglarea ritmului nictemeral (alternanţa perioadelor de somn şi veghe), în timpul orelor de somn ferestrele sunt acoperite; altminteri, strania experienţă de a vedea de 16 ori răsăritul şi de tot atâtea ori apusul Soarelui, în 24 de ore (datorită celor 15-16 rotaţii ale ISS în jurul Terrei), ar strica somnul oricui.

Astronauţii dorm în saci de dormit suspendaţi; teoretic, s-ar putea dormi şi fără sac, plutind prin aer, dar acest lucru este evitat, pentru ca oamenii să nu se lovească de butoanele sau ecranele vreunui aparat sensibil. E important să existe o bună ventilaţie, deoarece, altfel, astronauţii s-ar intoxica cu dioxidul de carbon expirat, ce ar rămâne în jurul capului lor (tot din cauza lipsei gravitaţiei).

Mâncarea este păstrată sub formă congelată sau de conserve; fiecare îşi prepară singur ceea ce pofteşte (din ceea ce este). Staţia e dotată cu frigider, aparate de încălzit mâncarea şi un dozator de apă, care furnizează atât apă rece, cât şi caldă. Din cauza modificării circulaţiei fluidelor corporale la nivelul capului, senzaţiile gustative sunt diminuate, mâncărurile par cam fade. De aceea, astronauţii preferă, pe ISS, mâncăruri mai condimentate decât mănâncă în mod obişnuit pe Pământ.

Masa e un prilej de întâlnire, agreabil social, dar, în ceea priveşte plăcerea de a mânca, lucrurile stau cu totul altfel decât aici, jos. În condiţii de microgravitaţie, alimentele lichide, precum băuturile sau supele, trebuie consumate sorbindu-le printr-un pai dintr-un recipient închis; alimentele solide se mănâncă, de la caz la caz, cu mâna sau folosind furculiţa şi cuţitul; acestea din urmă sunt echipate cu magneţi, iar comesenii spaţiali nu trebuie să uite să le aşeze mereu pe tava sau farfuria metalică, pentru a sta fixate. Curăţenia după masă e mai importantă ca oriunde; orice bucăţică de mâncare, chiar firimiturile, trebuie adunată din aer, ca să nu nimerească accidental în măruntaiele cine ştie cărui aparat şi să-l blocheze.

Activităţile legate de igiena personală trebuie să atingă un echilibru între nevoia de a fi curat şi aceea de a folosi cât mai puţină apă. Pe ISS, apa e o resursă preţioasă. E nevoie de apă pentru băut, gătit, spălat, pentru anumite experimente, iar cum apa nu poate fi stocată sub formă comprimată, ea ocupă un volum mare. Pe de altă parte, spaţiul e limitat, ca şi greutatea pe care o pot căra navetele de aprovizionare şi staţia spaţială însăşi. Deci, apa trebuie folosită cu parcimonie. Astronauţii utilizează, pentru igienă, şerveţele umede speciale şi folosesc pentru clătire un volum mic de apă. Pasta de dinţi este şi ea de un tip special, comestibilă, pentru a putea fi înghiţită şi a economisi astfel apa.

Toaletele nu sunt din cele în care tragi apa, ci sunt dotate cu un sistem de aspirare a reziduurilor solide, care sunt apoi stocate într-un container de aluminiu şi expediate pe Terra, cu navetele spaţiale. (Scuzaţi intrarea în amănunte de acest tip, dar ele ne ajută să înţelegem mai bine constrângerile impuse de viaţa de astronaut.)

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale economisirii apei - pe cât de mult mediatizat, pe atât de puţin îmbietor, - este reciclarea urinei, într-un sistem performat de filtrare şi sterilizare, care recuperează apa din produsul de excreţie cu pricina şi o transformă în apă potabilă.

Una peste alta - o viaţă dificilă, fizic şi psihic, motiv pentru care puţini sunt într-adevăr capabili să o suporte. Din fericire, omenirea e destul de mare, aşa că încă se găsesc încă destui oameni în stare de astfel de misiuni.

Staţia Spaţială Internaţională a fost ocupată continuu, începând din noiembrie 2000. Expediţii după expediţii s-au succedat, fiecare cu specificul ei, cu obiectivele ei, cu dificultăţile ei. Cei aflaţi la această oră acolo sus sunt membrii celei de-a 29-a expediţii.

Informaţiile aflate cu prilejul acestor misiuni sunt extrem de valoroase pentru viitoarele misiuni spaţiale ale umanităţii. Un enorm volum de date noi privind efectele şederii îndelungate în cosmos asupra fiziologiei plantelor şi animalelor, asupra corpului şi a psihicului uman, s-a adunat în cei aproape 11 ani de cercetări pe ISS. Consecinţele misiunilor spaţiale asupra sănătăţii umane au fost reevaluate, iar pe baza acestor cunoştinţe, se caută deja soluţii pentru a contracara problemele ce ar putea apărea în cursul proiectatelor misiuni cu echipaj uman spre ţinte îndepărtate, precum planeta Marte.

Cele mai recente informaţii spun că ţările implicate în construirea şi întreţinerea ISS au decis că aceasta va mai rămâne în funcţiune cel puţin până în anul 2020, posibil chiar până în 2028. Ne mai rămân, deci, ani buni pentru a învăţa şi mai mult despre cum să cucerim spaţiul, împingând tot mai departe graniţele până la care putem ajunge "în persoană".



http://www.descopera.ro
 
interesant cum functioneaza activitatea optica in cateva molecule.

Un mister al evoluţiei vieţii: moleculele care au "ales" între stânga şi dreapta

Unul dintre misterele care învăluie originea vieţii şi procesele care au un rol activ în evoluţia acesteia este reprezentat de faptul că multe molecule importante în procesele biologice sunt molecule care prezintă o simetrie numită chirală şi care au făcut un fel de „alegere” între dreapta şi stânga.

În natura există o serie întreagă de molecule care se pot prezenta sub două forme care sunt una o imagine în oglindă a celeilalte, cum sunt, de exemplu, mâna noastra dreaptă şi cea stângă.

Această proprietate este descrisă de o simetrie, numită chiralitate (de la cuvântul grec chiral, care înseamnă mâna). Cele două forme ale moleculelor chirale (nu toate moleculele au însă acest gen de simetrie) se mai numesc şi izomeri optici, deoarece au proprietatea de a roti planul luminii polarizate spre dreapta sau spre stânga.




Ce are însă de-a face toată această explicaţie a moleculelelor chirale cu viaţa? Ei bine, viaţa se bazează pe molecule chirale care au făcut o „alegere” între dreapta şi stanga.

În ciuda faptului că poate ne-am aştepta ca în cadrul organismelor vii şi a proceselor fundamentale vieţii să fie implicate atât molecule de dreapta cât şi de stânga în egală măsură, deci molecule chirale de ambele specii, în realitate nu este aşa. În procesele biologice sunt implicate aşa-numitele forme homochirale (deci care au aceeaşi chiralitate – ori de stânga, ori de dreapta).

Elementele structurale care alcătuiesc muşchii nostri, proteinele, precum şi glicogenul din ficatul şi sângele nostru sau enzimele şi hormonii sunt toate optic active.

Aminoacizii din proteine, de exemplu, sunt levogiri (adică de stânga, în limbajul de mai sus) în timp ce zaharidele ce compun ADN-ul si ARN-ul celular şi din lanţul metabolic sunt dextrogire (de dreapta). Prezenţa unei singure molecule cu chiralitatea necorespunzătore în strucura ADN-ului ar distruge stabilitatea acestuia; ADN-ul nu ar mai putea stoca informaţie şi, astfel, nu ar mai putea susţine viaţa.

În natură există însă ambele forme de molecule – atât levogire, cât şi dextrogire. Care este procesul care a dus la alegerea uneia dintre variante în procesele fundamentale vieţii?

Există chiar şi un exemplu tragic, petrecut în anii ’50-’60, care ne arată cât este de importantă alegerea corectă a chiralităţii moleculelor când e vorba de procesele biologice. În acei ani fusese pus în vânzare un medicament numit thalidomide pentru femeile însărcinate, cu scopul de a le elimina starea de greaţă şi ameţelile din prima perioadă a sarcinii.

În timp ce în forma sa „de stânga” (levogiră) acest medicament este un tranchilizant, în forma de dreapta (dextrogiră) poate avea efecte fatale asupra evoluţiei sarcinii, ducând la naşterea copiilor cu malformaţii. Şi este exact ceea ce li s-a întâmplat unora dintre femeile care au luat acest medicament.

De exemplu, în Anglia, 2.000 dintre femeile care au luat acest medicament au născut copii cu malformaţii. Dintre aceşti copii, doar 466 au supravieţuit. Medicamentul era produs într-un amestec egal de forma levogiră şi dextrogiră, şi forma „greşită” nu a fost îndepărtată din medicamente înainte de a fi puse în vânzare.

Cum de s-a ajuns în natură la această selecţie a moleculelor importante în procesele biologice, prin ce fel de procese? Fizicienii, biologii şi chimiştii sunt în căutarea explicaţiei. Anumiţi fizicieni încearcă să lege această selecţie de fizica particulelor elementare.

Un grup de chimişti din Germania a pus acest proces pe baza câmpului magnetic terestru – ceea ce nu pare însă plauzibil tinând inclusiv cont de inversiunea polilor magnetici de-a lungul timpului. Alţii încearcă să găsească explicaţii mai „terestre”, cum ar fi una relativ recentă în care se presupune că argila ar fi putut avea la originea vieţii un rol de filtru care selecţiona molecule cu o anumită chiralitate.

Există, aşadar, multe mistere legate de originea şi evoluţia vieţii – printre care şi misterul prezentat în acest articol: moleculele importante în procesele biologice sunt ori „de dreapta” ori „de stânga”. Despre originea şi selecţia acestor molecule optic active la ora actuală există doar speculaţii, acest subiect fiind în continuare fascinant domeniu de studiu în multe domenii ale ştiinţei moderne.

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro



Citiţi mai mult: Un mister al evoluţiei vieţii: moleculele care au "ales" între stânga şi dreapta - Clubul de ştiinţă > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/un-...e-stanga-si-dreapta-947822.html#ixzz1Zhi4yprD
EVZ.ro
 
Sectiunea "Interview Questions & Reviews" a site-ului Glassdoor.com prezinta o gama larga de intrebari incuietoare, pe care angajatorii de top le adreseaza pretendentilor la un job serios.
Intrebari incuietoare la interviul de angajare
Urmatoarele intrebari pot fi intalnite cu precadere intr-un interviu de angajare pentru Google, Goldman Sachs si Apple.


2. Avem 1.000 de galeti. Una contine otrava, restul apa. Toate sunt identice. Daca un porc bea din galeata otravita, moare in 30 de minute. De cati porci ai nevoie ca sa identifici galeata cu otrava in decurs de o ora? (Job: Analist la Accuen)

3. Cati acordori de piane sunt in Massachusetts? (Job: Tehnician la Happy Cloud)

4. Desemneaza trei lucruri care, daca ar face parte din fisa jobului tau, te-ar determina sa nu accepti functia (Job: Allant Group)

5. O fata de 22 – 23 de ani, care a absolvit o facultate, o ia insotitoare pe bunica ei de 100 de ani, in timpul examenului pentru obtinerea permisului auto. Ce parere ai despre aceasta familie? (Job: Analist la AAA NCNU Insurance Exchange)

6. Daca din varii motive intarzii la munca (vreme urata, te trezesti prea tarziu etc), cum compensezi acest timp in cadrul companiei? (Job: Inginer la Schlumberger)

7. Te deranjeaza sa nu-ti vezi familia, sotia si copiii pentru o perioada indelungata de timp? (Job: Inginer la Schlumberger)

8. De ce te-am angaja? Nu pari genul nostru. (Job: Account Executive la EMC)

9. Avem 25 de armasari si 5 curse de hipodrom. De cate curse avem nevoie pentru a desemna primii 5 cai? (Analist BO (Business Operations) la Google)

10. Canta cateva strofe din cantecul tau preferat (Job: Inginer la HCL Comnet Systems and Services Limited)

11. Ai furat vreodata creioane de la birou? (Job: Trainee Management la Banca Americii)

12. Daca ai putea sa scapi de unul din cele 50 de state americane, pe care l-ai elimina? (Job: Asistent vanzari la Scripps Networks)

13. Avem o sursa infinita de apa si doua containere, unul de 3 litri si altul de 5 litri. Cum masori 4 litri? (Job: Inginer dezvoltare programe la Amazon.com)

14. Vad ca ai trecut Gatitul la Hobby-uri in CV-ul tau. Cand vine vorba de gatit, esti pragmatic sau academic? (Job: Intern la Goldman Sachs)

15. Esti intr-un joc televizat. Exista 3 usi. In spatele uneia este premiul. In spatele celorlalte este carbune. Gazda emisiunii stie in spatele carei usi se ascunde premiul. Alegi usa 1. Inainte de a se deschide, gazda deschide usa 3 si de acolo cade o gramada de carbune. Ramai la usa 1 sau alegi 2? Ce faci? (Job: Manager de programe la Microsoft)

16. Cati oameni incap in Texas? (Job: Consultant asociat la Liberty Mutual)

17. Cate masuratori trebuie sa realizezi, pentru a afla care este cea mai grea bila dintr-un grup de opt? Dar dintr-un grup de 28 de bile? (Inginer programe la Cisco Systems)

18. Spune-mi o gluma (Job: Bancher la JPMorgan Chase)

19. Estimeaza veniturile M&M in Statele Unite ale Americii (Job: Ernst & Young)

20. Daca ti-as spune ca NU esti ambitios, cum m-ai contrazice? (Job: Consultant la Liberty Mutual)

21. De ce sunt gaurile de canal rotunde? (Job: Responsabil inventar la Schlumberger)
 
Fenomen unic: Valurile care lumineaza noaptea (Video)

In San Diego, SUA, valurile Oceanului Pacific au capatat o culoare neobisnuita, creand impresia ca lumineaza in intunericul noptii.

Acest lucru este uimitor, dar poate fi explicat de stiinta, scrie Grind TV. Culoarea acestor valuri este un albastru neobisnuit de luminos pe timp de noapte.

Planctonul oceanului este cel care a produs fenomenul spectaculos. Specialistii afirma ca lumina valurilor se datoreaza impactului intre miliardele de celule din acest plancton.

Valurile luminiscente au mai aparut si in unele lacuri de pe planeta noastra. Inca nu se stie cat va dura aceasta lumina, dar amatorii de inot pe timp de noapte pot incerca un scaldat luminiscent.


http://www.ziare.com/magazin/fenomen/fenomen-unic-valurile-care-lumineaza-noaptea-video-1124811
 
Ce nu stiati, poate, despre ploaie

Daca ploaia si vremea rece v-au stricat planurile, determinandu-va sa stati acasa impreuna cu familia, povestiti-le cateva lucruri interesante despre ploaie celor de langa voi.

In Portugalia ploaia este un motiv intemeiat, chiar si pentru sefi, sa nu plece la timp catre locul de munca, scrie Lady Zone.

Locuitorii din Uganda nu se tem de fulgere deoarece aici, anual, au loc in jur de 250 de furtuni puternice insotite de tunete si fulgere.

Din cauza ploii, au aparut buletinele meteo la radio. Cand un proprietar american al unui post de radio a fost prins nepregatit de o ploaie neanuntata, acestuia i-a venit ideea de a face o noua rubrica in care sa vorbeasca despre probabilitatea meteorologica.

In arida Botswana, oamenii se saluta cu apelativul "pula" :D care inseamna ploaie. Moneda nationala se cheama, de asemenea "pula" (ploaie).

In Cuba, ploua doar dupa amiaza, iar in Thailanda numai noaptea.

Un om poate ramane complet uscat, in timp ce ploua, doar daca se gaseste in desert. Nu pentru ca acolo nu ar ploua, ci pentru ca apa se evapora inainte de atinge pamantul din cauza temperaturilor ridicate.

Cel mai ploios loc de pe Pamant este orasul Cerapundji din India.

In fiecare an, pe 29 iulie, in orasul Weisenberg, statul Ohio, ploua. Si asta se intampla de 100 de ani.

Anual pe Pamant cad 519.000 tone apa de ploaie.

Un om dintr-o suta de milioane sufera de alergie la ploaie. Daca un suferind de o asemenea afectiune sta in ploaie mult timp poate muri.

http://www.ziare.com/magazin/fenome...-ploaie-pe-care-sigur-nu-le-cunosteai-1126211
 
untitled_30_014773ce75.jpg



O femeie a îmbătrânit 50 de ani într-o singură zi


O tânără din Vietnam suferă o transformare greu de explicat chiar şi pentru medicii specialişti. Pozele făcute în două zile consecutive sunt dovada îmbătrânirii ei, pe parcursul a doar 24 de ore, atât de mult încât acum arată ca o femeie de 70 de ani.

Femeia, în vârstă de doar 26 de ani, se numeşte Nguyeb Thi Phuong şi povesteşte că totul a început după ce a consumat fructe de mare. Faţa ei a început să se zbârcească şi să capete riduri puternice, iar din cauza sărăciei nu a mers la doctor ci a cumpărat doar câteva medicamente pe care şi le-a putut permite. La începutul acestei luni, câţiva doctori s-au oferit să o consulte gratuit pentru a descoperi cauza reală a misterioasei afecţiuni.


Soţul ei, Thanh Tuyen, lucrează ca dulgher, iar dragostea lui pentru Nguyen a rămas la fel în ciuda aspectului îmbătrânit al soţiei.

A fost nevoită să poarte o mască pe faţă pentru a evita privirile curioşilor

Întreaga transformare s-a petrecut în 2008, iar de atunci femeia a fost nevoită să poarte o mască atunci când ieşea în public, pentru a se feri de privirile insistente şi curioase. Acum, medicii vor încerca să afle cauzele exacte pentru a vedea dacă se poate inversa procesul de îmbătrânire.

“Cred că starea în care mă aflu acum este datorată unei alergii la fructele de mare. După ce am mâncat, am avut o senzaţie puternică de mâncărime, pe tot corpul, mă scărpinam inclusiv în timpul somnului", a declarat femeia, pentru dailymail.co.uk

Din cauza sărăciei nu a putut merge la un spital

Ea mai susţine că a luat nişte medicamente, cumpărate de la o farmacie locală, pentru că nu îşi putea permite să meargă la un spital din cauza sărăciei. “Am luat timp de o lună medicamentele pe care mi le procurase, iar senzaţia de mâncărime dispăruse. Cu toate acestea, pielea mea a început brusc să se zbârcească şi să capete un aspect urât", a mai declarat Nguyeb.

După primele investigaţii, medicii sunt de părere că ar putea fi vorba fie de lipodistrofie, fie de sindromul Cushing



Lipodistrofia este un sindrom rar, care determină un strat de ţesut gras de la suprafaţa pielii să se dezintegreze, în acelaşi timp pielea continuă să crească. Nu există tratament pentru această boală, doar 2.000 de oameni în întreaga lume suferă o asemenea afecţiune, iar pielea lor continuă să fie tot mai ridată.

Sindromul Cushing se poate declanşa atunci când o persoană are un nivel foarte ridicat al hormonului numit cortizol. Prezenţa cortizolului în sânge, în cantităţi mari, duce la creşterea în greutate, rotunjirea feţei din cauza grăsimii şi subţierea pielii.

Femeile au de cinci ori mai mare probabilitatea să dezvolte acest sindrom decât bărbaţii. Cele mai frecvente cazuri au fost întâlnite la persoane cu vârste cuprinse între 25 şi 40 de ani.


http://www.evz.ro
 
Mai putin cunoscut si hazliu intr-o oaresce masura :P


Cele mai ciudate premii ale ştiinţei: Ig Nobel. VEZI laureaţii din 2011

Pe lângă prestigioasele premii Nobel, în fiecare an, 10 premii Ig Nobel sunt acordate cercetătorilor sau personalităţilor care au obţinut rezultate trăznite în diverse domenii – de la fizică la chimie, biologie, medicină sau chiar pace.
Premiile Ig Nobel

De multe ori, aceste descoperiri par (şi chiar sunt) inutile, incredibile sau bizare şi strărnesc râsul. Vă prezentăm, pe scurt, câteva descoperiri premiate în 2011.

Ceremonia de acordare a premiilor Ig Nobel se desfăşoară în luna octombrie la universitatea americană Harvard. Cei premiaţi îşi plătesc singuri biletul, însă mulţi consideră că merită şi vin să-l retragă într-un amfiteatru care poate ospita 1.200 de persoane care lansează avioane de hârtie în momentul festivităţii de premiere. Pe cât pare de incredibil, premiile Ig Nobel sunt înmânate învingătorilor de către laureaţi ai premiilor ... Nobel. A fost chiar şi un caz în care aceeaşi persoană a primit premiul Ig Nobel (în anul 2000) şi, ulterior, premiul Nobel (în 2010) pentru fizică, evident, pentru descoperiri diverse.


În continuare, pe scurt, câţiva dintre „fericiţii” laureaţi ai IgNobelului pentru 2011, împreună cu descoperirile care i-au adus în prim plan.

Matematică:
Este poate premiul cel mai bizar – acordat unui număr impresionant de cercetători, pentru că au demonstrat lumii întregi că trebuie acordată multă atenţie atunci când calculele matematice sunt utilizate pentru demonstrarea unor ipoteze.

Laureaţii acestui premiu (spre deosebire de premiul Nobel, premiul IgNobel poate fi acordat unui număr mai mare de trei persoane) sunt: Dorothy Martin, care a prezis sfârşitul lumii în 1954; Pat Robertson, pentru care lumea s-ar fi sfârşit în 1982; Elizabeth Clare Prophet (ce nume profetic!), care a demonstrat că sfârşitul lumii va fi în 1990; Credonia Mwerinde, pentru care lumea se termina în 1999 şi, în final, Harold Camping, care, iniţial, a prevăzut sfârşitul lumii în 1994, ulterior însă s-a răzgândit şi l-a prezis pe 21 octombrie 2011 (atenţie deci!).

Fizică:
Cei cinci premianţi, Philippe Perrin, Cyril Perrot, Dominique Deviterne, Bruno Ragaru şi Herman Kingma au demonstrat ştiinţific că aruncători de disc suferă de ameţeli după lansarea discului în timp ce aruncători de ciocan....nu.

Psihologie:

Un premiu oarecum romantic, acordat lui Karl Halvor Teigen care a încercat să înţeleagă de ce, în viaţa de zi cu zi, persoanele suspină.

Chimie:
Premiul a fost acordat unor cercetători japonezi, Makoto Imai, Naoki Urushihata, Hideki Tanemura, Yukinobu Tajima, Hideaki Goto, Koichiro Mizoguchi şi Junichi Murakami, pentru că au determinat concentraţia ideală de wasabi care trebuie vaporizata pentru a trezi o persoană în caz de incendiu sau alta urgenţă şi pentru invenţia sistemelor de alarmă pe bază de wasabi.

Psihologie:
Anna Wilkinson, Natalie Sebanz, Isabella mandi şi Ludwig Huber au primit „prestigiosul” premiu, pentru studiul acestora intitulat 2Nici o dovadă că căscatul este molipsitor pentru broaştele ţestoase cu picioare roşii.

Medicină:
Un alt premiu oarecum amuzant, primit de Mirjam Tuk, Debra Trampe, Luk Warlor, Matthew Lewis, Peter Styder, Robert Feldman, Robert Pietrzak, David Darby şi Paul Maruff pentru că au demonstrat că atunci când avem nevoie urgentă să urinăm, luăm decizii mai bune pentru anumite situaţii însă mai proaste pentru altele.

Pace:
Premiul a fost acordat primarului oraşului Vilnius, Arturas Zuokas, pentru că a rezolvat problema parcării în locuri interzise a maşinilor de lux, trecând pe deasupra acestora cu un tanc.

Greu de spus care dintre aceste descoperiri este cea mai trăznită. În trecut, au fost acordate premii pentru descoperiri cel puţin la fel de...interesante. Vă vom prezenta câteva dintre aceste bizare descoperiri în articolele următoare.

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro.



http://www.evz.ro
 
cred ca cea mai grea a fost de demonstrat molipsirea cascatului la testoase cu picioare rosii =))
 
Lume, lume, iata ce ne astepata in urmatoarea suta de ani. Daca procesul de imbatranire o sa fie incetinit, avem sanse mari sa prindem cam tot ce se descipera. :D

Ce ne asteapta in urmatorii 100 de ani - prognozele uluitoare ale unui renumit fizician



Realitatea depaseste de multe ori tot ceea ce s-a scris in domeniul SF. In urma cu 150 de ani autorii genului scriau despre calatorii subacvatice si corabii care plutesc in aer.

Acestea au devenit obisnuinta, de foarte mult timp. Uitandu-ne la dezvoltarea tehnologica de astazi, nu ne putem indoi ca ne asteapta un viitor cibernetic.

Anul acesta a fost publicat unul dintre cele mai ample materiale publicistice, volumul "Physics of the Future", care contine informatii despre ceea ce ne-ar putea astepta in urmatorii 100 de ani. Aceste prognoze nu sunt facute de un scriitor de fictiune, ci de profesorul universitar in fizica teoretica de la Universitatea din New York, Michio Kaku, informeaza Teen Problem.

Omul de stiinta se asteapta ca cele mai mari descoperiri sa fie facute, incepand cu anul 2030. Potrivit lui, nu este departe momentul aparitiei lentilelor de contact pentru conexiunea instant la Internet. Prototipul unui astfel de instrument revolutionar se afla in lucru, in acest moment, sub atentia unui profesor de la Universitatea din Washington.

Pentru aceeasi perioada, profesorul Kaku prognozeaza aparitia "organelor artiificiale de rezerva" pentru organismul uman. Progresele stiintifice de acum fac posibila productia de cartilaj uman, oase, piele, vase de sange, valve cardiace, trahee si altele. Asa ca nu ar trebui sa ne mire un astfel de scenariu.

Putin mai tarziu, umanitatea va fi capabila sa comunice telepatic. Cercetatorii sunt optimisti pentru ca si astazi oamenilor cu paralizii grave li se implanteaza in creier microscheme, cu ajutorul carora ei invata, prin puterea gandirii, sa scrie e-mailuri sa se joace pe calculator sau sa navigheze pe Internet. Inginerii Honda Corporation au creat un robot pe aceleasi principii.

Profesorul Kaku prognozeaza ca in 2070 vom putea readuce la viata animalele moarte. Specialistii au reusit deja sa cloneze un animal, dupa amprenta ADN recoltata din resturi ale cadavrului acestuia, la 25 ani de la moartea lui. A fost decriptat, de asemnea, si genomul omului de neanderthal, iar in mediile academice se vorbeste depre posibilitatea ca acesta sa fie readus la viata. In acelasi timp, se asteapta aparitia unor noi tehnologii care sa permita incetinirea imbatranirii omului.

In 2100 se vor indeplini visele cercetatorilor de a descoperi materia controlabila, ceea ce va permite obiectelor sa-si schimbe forma asemanator robotului din filmul "Terminator". Deja au fost create microcipuri asemanatoare, avand marimea capului unui ac de par. La schimbarea sarcinii electrice, acestea se pot regrupa luand alternativ forma unei hartii, apoi a unei furculite sau cutit.

Oamenii de stiinta spera ca la inceputul secolului 22 civilizatia umana sa castige lupta cu cancerul. Profesorul Kaku leaga aceste asteptari de marile descoperiri in materie de diagnosticare: cipurile ADN vor fi incorporate pana si in toalete, pentru a descoperi boala intr-un stadiu incipient.

In 2100 se preconizeaza ca oamenii vor convietui cu robotii. Potrivit cercetatorilor, peste 50 de ani vom fi martorii unor schimbarti radicale ale organismului uman cu ajutorul ingineriei genetice. Inteligenta umana va putea, de asemenea, trai intr-un organism complet artificial. In 2100 viata noastra cotidiana va fi populata de roboti destul de inteligenti. Atunci va inflori si turismul spatial.

http://www.ziare.com/magazin/descop...e-uluitoare-ale-unui-renumit-fizician-1127409
 
Alfred Nobel - Omul. Dinamita. Premiile Alfred Nobel - Omul. Dinamita.



A fost una dintre cele mai ilustre personalităţi ale secolului al XIX-lea. Invenţiile, viziunea şi generozitatea sa aveau să marcheze profund cursul şi dezvoltarea civilizaţiei umane. A fost un vizionar dar şi - poate într-o măsura mai mare - un Mecena în toată puterea cuvântului. A rămas un punct de referinţă, un simbol viu şi o sursă de inspiraţie pentru mulţi. Astăzi, numele său a rămas ataşat de cel mai râvnit şi prestigios premiu de pe mapamond, a cărui decernare continuă să fie cel mai important eveniment de gen din mediile politice, culturale şi ştiinţifice internaţionale.


O familie de inventatori

Destinul a hotărât ca marele inventator şi vizionar de mai târziu să vadă lumina zilei pe data de 21 octombrie 1833, în sânul unei familii unde ştiinţa şi cunoaşterea se aflau la mare preţ. A fost cel de-al treilea fiu al lui Immanuel Nobel şi al Andriettei Ahlsell Nobel. Tatăl său, un reputat om de ştiinţă şi inventator al vremii, era descendent al celebrului savant suedez Olof Rudbeck.

Născut în Stockholm, micul Alfred s-a mutat cu tot cu familie la Sankt Petersburg, unde tatăl său (care, printre altele, a inventat placajul din lemn), avea câteva contracte de onorat.

Alfred a moştenit din familie apetitul pentru ştiinţă şi cercetare.

A fost atras, în perioada adolescenţei, de tainele chimiei, pe care le-a studiat cu unul din cei mai prestigioşi profesori din acea perioadă, Nikolai Nicolaevici Zinin. Tânărul era deja un om polivalent, fiind înzestrat cu o mare capacitate de a învăţa fel de fel de lucruri (la vârsta de doar 17 ani vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza şi germana), dar marea sa dragoste a rămas chimia. După împlinirea vârstei de 18 ani, Alfred a călătorit în Statele Unite unde, pentru o perioadă de 4 ani, şi-a aprofundat studiile de chimie sub îndrumarea profesorului John Ericsson, cel care, printre altele, a conceput şi proiectat nava blindată USS Ironclad, devenită faimoasă cu ocazia Războiului Civil American.

Acasă, pe Bătrânul Continent, afacerile familiei întâmpinau probleme, fabrica condusă de fratele său mai mare, Ludvig, intrând în cele din urmă în faliment. Întors în Suedia natală, alături de tatăl său, Alfred decide să îşi continue cercetările în Franţa.

Fire deosebit de inteligentă şi pragmatică, tânărul suedez intuieşte valoarea şi importanţa explozibililor în diversele domenii de activitate ale proaspăt instalatei Epoci Industriale.

Se apucă deci de cercetări asupra explozibililor, în paralel cu comercializarea nitroglicerinei, cel mai puternic explozibil al vremii, descoperit în anul 1847 de către Ascanio Sobrero.

Experimentează şi combină noi formule ale puternicului exploziv lichid, încercând să creeze un tip de nitroglicerină cât mai stabil posibil, care să nu explodeze la cele mai mici mişcări. Cumplita explozie din anul 1864, de la propria fabrică de explozibili Heleneborg, din Stockholm, duce la moartea tragică a 5 oameni, printre aceştie aflându-se şi mezinul familiei Nobel, fratele lui Alfred, Emil.

Profund şocat şi considerându-se vinovatul moral din spatele tragediei, Alfred Nobel mai primeşte o lovitură din partea autorităţilor suedeze, care iau decizia de a-i închide uzina, considerănd activităţile din domeniul explozibililor ca fiind prea periculoase pentru a mai putea fi permise.

Cu toate acestea, tatăl şi fratele său îşi continuă afacerile în Rusia, livrând Imperiului Ţarist explozibili pentru armată şi lansându-se plini de succes în exploatarea petrolieră din nordul Caucazului. Cel puţin pe plan financiar, norocul începuse să surâdă din nou încercatei familii Nobel, contractele cu armata ţaristă şi sondele de petrol din Azerbaijan şi Cecenia transformându-i într-unii dintre cei mai bogaţi oameni ai acelei periode.

Inventatorul dinamitei

Pe de altă parte, nici Alfred nu s-a lăsat doborât de primele insuccese din cariera sa, care se anunţa a fi una de excepţie. După ce autorităţile suedeze i-au interzis să mai facă experimente pe raza capitalei Stockholm, Alfred îşi amenajează un laborator în apropierea Lacului Malaren, o zonă izolată, fără aşezări umane. Afectat profund nu doar de moartea fratelui său, dar şi de miile de decese ale minerilor din întreaga Europă, care foloseau drept principal explozibil periculoasa nitroglicerină, Alfred Nobel îşi dedică toate eforturile descoperirii unui explozibil sigur şi eficient.

Porneşte având ca material de bază tot nitroglicerina, căreia îi adaugă diferite tipuri de substanţe amelioratoare. Varianta norocoasă s-a dovedit a fi kieselgur-ul, numit şi diatomită (o rocă sedimentară silicioasă), pe care l-a amestecat cu nitroglicerina, transformând astfel periculosul lichid explozibil într-o pastă care ulterior s-a solidificat.

Nobel jubila. Noua substanţă avea aceeaşi forţă de explozie devastatoare a nitroglicerinei, doar că era mult mai stabilă şi rezistentă la şocurile mecanice.

Alfred Nobel a botezat-o, în premieră, dinamită şi a patentat-o în anul 1867.

Pentru a fi detonată cu succes şi în condiţii sigure, genialul om de ştiinţă a mai inventat şi sistemul de detonare clasic - capsa explozivă care se ataşa la capătul batoanelor de dinamită şi care era activată prin intermediul fitilului aprins.

În aceeaşi perioadă istorică, au fost inventate şi ciocanul perforator pneumatic, alături de burghiul cu cap de diament artficial. Astfel, industria mineritului a căpătat noi proporţii. Cu ajutorul ciocanului penumatic şi al burghiului special, se puteau face orificii în cele mai dure roci, iar în orificiile create erau introduse batoanele explozive de dinamită create de inventatorul suedez.

Primele demonstraţii practice au avut loc în mina Redhill din Surrey, Anglia.

Pentru a-şi disocia numele de companiile anterioare legate de explozibilii periculoşi, Nobel insistă ca pe recipientele cu noul explozibil să fie inscripţionat iniţial cu sigla "Nobel's Safety Powder", fiind ulterior schimbat cu dinamită, termen ce-şi are originea într-un cuvânt din greaca veche care semnifică puterea, forţa (tot de aici avem şi termenul de dinamism sau, dacă vreţi, Dinamo...)

Nobel combinase mai înainte nitroglicerina cu diferiţi compuşi nitrocelulozici dar, nemulţumit de rezultate, a adăugat apoi în amestec nitraţi, obţinând în cele din urmă o substanţă explozivă mai puternică chiar decât dinamita. Este vorba de gelignită, o gelatină explozibilă patentată în anul 1877. Foarte stabilă şi uşor de modelat în diverse forme, gelignita a fost cea care l-a îmbogăţit pe Nobel.

Cu toate acestea, căutările şi cercetările sale în domeniu nu au fost stăvilite de succesul financiar, Alfred Nobel descoperind şi balistita, un compus chimic precursor al pulberilor explozibile din prezent, încă folosit la lansarea rachetelor.

Savantul şi florăreasa

Succesul său depăşise orice estimări şi aşteptări. Nobel călătorea prin lume, fondând peste 90 de laboratoare şi centre de producţie în 20 de ţări. Cu toate că alesese Parisul drept reşedinţă oficială, era mai tot timpul pe drumuri. Victor Hugo, unul dintre prietenii apropiaţi, obişnuia să-l tachineze denumindu-l "cel mai bogat vagabond din Europa".

Spirit căutător, Nobel a contribuit şi la inventarea cauciucului arficial, a pielii artificiale şi a mătăsii artificiale. Până în momentul morţii sale din anul 1896, Nobel brevetase 355 de invenţii.

Cu toate că a rămas necăsătorit până la sfârşitul vieţii, conform datelor culese de biografii săi, genialul om de ştiinţă nu a rămas indifenent la farmecul sexului frumos, având cel puţin 3 iubiri memorabile. Prima sa relaţie a avut loc în Rusia, cu o tânără pe nume Alexandra, care i-a respins însă cererea de căsătorie.

Munca intensivă şi cercetările nu i-au lăsat prea mult timp pentru viaţa sentimentală. La 43 de ani, după cum mărturisea unor apropiaţi, se simţea deja bătrân şi obosit.

Oricum, un anunţ postat de ilustrul savant într-o gazetă a vremii ne spune mult despre Alfred Nobel, omul din spatele inventatorului:
"Gentleman bogat şi foarte educat, caut o doamnă de vârstă medie, cunoscătoarea a mai multor limbi de circulaţie, în rol de secretară şi cameristă... "

Singura care a corespuns criteriilor savantului s-a dovedit a fi Bertha Kinsky, o contesă austriacă, de care Nobel s-a îndrăgostit. După o relaţie de scurtă durată, contesa l-a părăsit pentru a se mărita cu fostul ei iubit, baronul Arthur Gundaccar von Suttner.

În ciuda despărţirii, contesa a ţinut o corespondenţă neîntreruptă cu Nobel până în anul morţii savantului. Pe baza scrisorilor, se crede că Bertha Kinsky a avut o influenţă majoră în ceea ce priveşte ideea premiului pentru pace.

Ultima şi cea mai lungă relaţie sentimentală a lui Nobel a fost cu o simplă florăreasă din Viena, pe nume Sofie Hess. Relaţia a durat peste 18 ani, iar Alfred o numea deseori "Doamna Sophie Nobel" .

Premiul Nobel - ultimul omagiu al unui geniu generos


Evenimentul care a stat la baza creării Premiilor Nobel de astăzi a fost unul tragic şi personal, în egală măsură, pentru inventator. După ce fratele său Ludvig a decedat în anul 1888, în timpul unei vizite în Franţa, un jurnal franţuzesc de scandal a publicat, din greşeală, un necrolog din care reieşea că cel care murise era Alfred Nobel, pe care publicaţia îl condamnă pentru invenţiile făcute.

Puternic marcat de titlul care afirma: "Negustorul Morţii a murit - Dr. Alfred Nobel, care s-a îmbogăţit descoperind mijloace fără precedent de a ucide alţi oameni, a murit ieri", Alfred Nobel a început tot mai des să se gândească la modul în care şi-l vor reaminti generaţiile viitoare.

Pe data de 27 noiembrie 1895, în cadrul Clubului Suedezo-Norvegian din Paris, marele inventator avea să anunţe în public crearea premiului care-i va purta numele pe veci.

Tot atunci şi-a citit testamentul, care stipula ca toată averea sa să fie transformată într-un fond de lichidităţi din care, anual, să fie răsplătite mari realizări în ştiinţă, precum şi eforturile făcute de o persoană pentru instalarea păcii pe planetă - indiferent de religia, naţionalitatea, rasa ori sexul celor ce înfăptuiseră aceste realizări.

După ce şi-a plătit toate taxele, Nobel şi-a cedat integral averea administratorilor fondului din care aveau să fie răsplătiţi laureaţii de mai târziu. Era vorba de suma de 31.225.000 coroane suedeze, adică aproximativ 250 milioane USD la nivelul anului 2008.

Ulterior, premiul avea să fie divizat pe domenii precum literatură, fizică, chimie şi medicină.

Premiul pentru pace este în continuare acordat persoanei sau societăţii care, în decursul unui an, întreprinde cele mai multe eforturi pentru dezvoltarea fraternităţii între oameni, luptă pentru reducerea cursei înarmărilor sau acţionează ca mediatori eficienţi în cadrul conflictelor armate.

Astăzi, premiul Nobel este mult mai cunoscut decât omul care l-a înfiinţat şi i-a dat numele - un mare inventator şi savant al Epocii Industriale, ale cărui izbânzi ştiinţifice au permis crearea premiilor ce stimulează mai departe cunoaşterea şi aventura spiritului uman.



http://www.descopera.ro/
 
Pariu ca nu stiati mare lucru despre basini ? =))


Flatulenta – O istorie mirositoare


Acum, pe buna dreptate, cine nu cunoaste Fenomenul? Cine nu a cazut victima, in cele mai nepotrivite locuri si momente, banalului proces de tranzitie a gazelor prin labirintul intestinal al trupului omenesc? Dincolo de oroarea si de jena care insotesc acest firesc fenomen fiziologic de care ne este rusine sa aducem vorba, sta insa o poveste surprinzatoare cu implicatii neasteptate in psihologia, traditiile si chiar istoria omenirii. Daca stiti deja despre cine este vorba, rupeti-va putin timp. Dusmanca vinovata de nenumarate momente jenante si regretabile trebuie cunoscuta pentru a fi contracarata cu succes! Curaj si fara aere...

Ce cauti tu in viata mea?

A fost tot timpul in spatele tau. Inca de cand te-ai nascut si ai avut parte de prima masa. Te-a insotit, mai apoi, prin viata ca un clovn amator de glume proaste fara voia ta. A fost fidela si surprinzatoare in acelasi timp. Te-a facut de ras la gradinita, in scoala generala, la liceu, ba chiar si in facultate. Mai tarziu, la locul de munca te deranjeaza constant, parca dinadins.

Precum o cunostinta de neam prost, nu s-a sfiit sa dea buzna, sonor, chiar in momentele solemne ale vietii tale. Ce conta pentru ea ca vorbeai la o conferinta, ca stateai la masa intr-un anturaj select, ca te aflai la o intalnire de afaceri sau ca erai intr-un mijloc de transport in comun? Nici in clipa casatoriei nu se sfieste sa-si faca simtita prezenta...

Ai chinuit-o, te-ai incordat, ai ascuns grimase si injuraturi sub un zambet fortat, ai inventat cele mai incredibile scuze si explicatii. Nimic, tot nu pleca de acolo. Sau daca disparea senzatia pe moment, penibila explozie putea interveni cand iti era lumea mai draga. Nu avea importanta ca erai in fata profesorului, a sefului sau a unei audiente largi. Nu a respectat nici momentul atat de drag oricarui pescar, cand pestele perfect musca momeala... si atunci a bubuit puternic speriind vietatile apei si starnind hohote in randul colegilor de pescuit...

De multe ori, ti-a demonstrat ca nu stie ce este aceea rabdare si respect. Tu credeai ca te poti controla in orice moment, ea nu si nu, vroia sa iti arate cu orice pret ca este cu cateva secunde inaintea ta. Si cand te gandesti ca totul nu este decat un fenomen normal, comun tuturor vietuitoarelor.

Asa numita flatulenta- in termeni stiintifici - este pur si simplu expulzarea in afara organismului a unui amestec de gaze care nu sunt altceva decat produse secundare ale procesului digestiv petrecut la mamifere. Amestecul de gaze, denumit "flatus" ("vant" in latina) de catre medicii romani din Antichitate, este adus in rect de aceeasi miscare peristaltica care transporta reziduurile fecale din intestinul gros in rect. Terminatiile nervoase din anticamera evacuarii din trupul uman sunt cele vinovate de declansarea exploziei mirositoare. Ele si numai ele...

Variatiile "sunetului" depind in exclusivitate de tonusul muschilor sfincterului anal si de viteza amestecului de gaze propagat. Pentru specia umana, flatulenta se intampla deopotriva accidental si incidental. Asta inseamna ca nedoritele explozii apar indeosebi cand tusesti, stranuti, te ridici brusc de pe scaun sau, in general, cand depui activitati fizice solicitante. Activitatile cele mai propice pentru eliberarea de gaze sunt, in ordine: halterele de performanta, unde - invariabil - sportivii care ridica greutati imense scapa invariabil cateva bubuieli, culturismul, din motive similare si, nu radeti... cantatul la Opera. Da, nu va mirati prea tare! Datorita efortului specific prin care sopranele, basii, baritonii si alti cantareti de opera sunt nevoiti sa-si umple cu aer cutia toracica si sa cante cu putere, apare in mod natural fenomenul de flatulenta.

Bubuind prin istorie

Rusinosul fenomen a fost alaturi omenirii din cele mai vechi timpuri. Avem dovada termenilor antici cu care a fost denumit. In dialectele indo-europene stravechi avem sufixul per, regasit mai apoi in sanscritul pardate, grecescul perdomai, persanul paeradaiti, anglo-saxonul ferten sau slavicul perdet. Ei, si am ajuns, fara sa vrem, si la momentul cand flatulenta a aparut in limbajul neaos romanesc. Laolalta cu alte cuvinte porcoase aduse de legionarii si colonii romani (care nu au fost tocmai niste obraze fine), a poposit in limba daco-romanilor si hidosul termen. Basina. Conform lingvistilor, "basina" romaneasca vine direct din latinescul vissina, un termen vulgar pentru pedere, denumirea oficiala a fenomenului in limba literara a Cezarilor...

De-a lungul timpului, oamenii au avut atitudini diverse fata de actul flatulentei. In majoritatea culturilor, partairea in public era considerata un act reprobabil si rusinos dar, in functie de context, putea fi aducator de rasete si veselie. La vechii chinezi, partul era privit ca o declansare zgomotoasa a norocului. Unele triburi din Africa sub-sahariana cred si astazi ca flatulenta este intotdeauna de bun augur, sunetul sau fiind cumva o invitatie indelung asteptata pentru tunetul norilor aducatori de ploaie binefacatoare.

Pazuzu, regele demonilor vanturilor in mitologia babiloniana. Desi este un spirit malefic, Pazuzu are capacitatea de a indeparta celelalte spirite rele, motiv pentru care a fost folosit in numeroase amulete.

Unul dintre cele mai vechi texte de lege omenesti, "Codul lui Manu", aparut in India in urma cu peste 5.000 de ani, pedepseste crunt partairea in public. Iar cum ne aflam in tinutul castelor, orice sudra inferior care nu-si pazea fundul si slobozea vreun vant mirositor in preajma unui ksatria sau mai grav, brahman, era supus unei pedepse groaznice. Nici mai mult, nici mai putin, nefericitului i se taia anusul cu cutitul, pentru neobrazarea si lipsa de respect la adresa privilegiatilor din castele superioare.

In alte parti ale lumii, precum insulele din Pacific, partaiala a fost readusa pe piedestal de numeroase triburi care isi cautau viitorul la samanii si ghicitorii locali experti la ghicitul in... basini. In mitologia inuitilor din nordul Canadei il intalnim pe Matschiskhapeu (in traducere directa, evident, Omul-Part). Ciudata divinitate este cel mai puternic spirit din panteonul eschimosilor, fiind la origine un saman legendar care patroneaza peste actul flatulentei, capabil sa-i pedepseasca pe cei rai cu teribile dureri gastro-intestinale si sa-i fericeasca pe cei buni cu darul eliberarii vanturilor! Intr-o poveste de-a eschimosilor, Zeul Vanturilor Intestinale (desen, jos) viziteaza noaptea toti zgarcitii din lume si le coase fundurile, astfel incat acestia sa nu-si mai poata elibera gazele, finnd condamnati la cumplite balonari si dureri de burta.

eskimo.jpg



In Antichitatea europeana, flatulenta isi face simtita prezenta foarte devreme. Doua texte scrise acum 2.500 ani de insusi Aristofan, parintele comediei, abunda in relatari umoristice la adesa gazelor scapate de cetatenii atenieni. Mai tarziu, romanii aduc un tribut banalului part prin satirele lui Seneca la adresa imparatului Nero.

Lumea islamica nu este nici ea straina portretizarii flatulentei. O gasim deghizata chiar in faimoasa culegere de basme arabe "1001 de nopti", unde apare o povestioara intitulata sugestiv "Partul istoric". Este vorba despre povestea unui satean simplu care este nevoit sa-si paraseasca satul, de rusine - rusine aparuta aparuta in urma unei explozii slobozita involuntar la propria-i nunta. Cand se reintoarce spasit, peste zece ani, barbatul descopera cu stupoare ca bubuitura sa devenise atat de faimoasa, incat oamenii o foloseau drept punct de referinta pentru toate evenimentele scurse de la acel moment stanjenitor.

Flatulenta isi face o intrare zgomoasa in epoca Renasterii prin antologicele povesti ale lui "Gargantua si Pantagruel" scrise de Francois Rabelais. In capitolul 27 din cea de-a doua carte, uriasul Pantagruel elibereaza un vant atat de puternic incat "a facut ca Pamantul sa se zguduie 29 de mile imprejur, iar din pantecele sale au iesit mii de oameni, pitici si creaturi ciudate".

Astazi, cei mai multi oameni se stapanesc (sau cel putin incearca) atunci cand se afla in compania altora. Cand situatia nu mai poate fi tinuta sub control, minimul bun simt ne indeamna, totusi, sa parasim incaperea, inventand un motiv nevinovat. Totusi, in unele culturi, trasul vanturilor nu este vazut nici astazi drept un lucru rusinos. Eruditul Mircea Eliade aminteste astfel desele momente in care mentorul sau din India elibera vanturi sonore, iar insotitori sai considerau acest lucru la fel de normal si natural precum tusitul sau stranutul. O evolutie, totusi, comparativ cu pedepsa lui Manu.

N-ai un foc?

Unul dintre cele mai sonore aspecte ale umorului vulgar tine de asa-numitul "vant aprins". Este o practica comuna la petrecerile din mediile cazone, interlope sau chiar in campusurile studentesti. Psihologii o considera nimic altceva decat o cascadorie trista, care aduce in prim-plan nefericirea umana alaturi de dorinta de a se remarca cu orice pret. Medicii, pe de alta parte, avertizeaza in privinta riscurilor - deloc de ignorat - care apar in urma acestui experiment, ce spune multe despre nivelul intelectual al unor semeni de ai nostri...

In prezent, in plin mileniu III, ciudatenia asta a devenit atat de populara incat sute de autoproductii de acest tip sunt postate zilnic pe You Tube. Denumita in argou "Sageata albastra" sau "Sufletul albastru", piroflatulenta, cum este botezata de specialistii comportamentului deviant uman, este prezenta si in numeroase piese de teatru modern, filme, emisiuni de televiziune si chiar desene animate.


Pe langa alte 4 substante chimice, gazele intestinale contin si metan, iar metanul, in contact cu focul, arde cu o flacara albastruie. Flacara poate fi si portocalie sau galbena, in functie de compozitia gazului. Nebunia a ajuns la un asemena nivel, incat pe Internet exista site-uri dedicate actului. Accidentele nu sunt rare, de obicei rezumandu-se la arderea superficiala a epidermei. Exista, totusi, un caz medical in care amatorul unei asemenea distractii scatologice s-a ales cu o leziune de peste 15 cm a intestinului gros, avand nevoie de interventia urgenta a unui chirurg, care i-a salvat viata.




Aprinderea vanturilor era o distractie obisnuita in Evul Mediu european. Uneori a servit drept metoda de protest si umilire, dupa cum arata o miniatura medievala care impodobeste editia din 1545 a lucrarii "Descrieri ale Papalitatii" de Marin Luther. Desenul reprezinta nici mai mult, nici mai putin decat doi tarani protestanti germani care isi dau pantalonii jos si slobozesc vanturi care incendiaza la propriu bula papala emisa de Papa Paul al III-lea.

papa.jpg


Basinisti cu carte de munca

Istoric, capacitatea de a trage vanturi la comanda este mentionata pentru prima data in lucrare teologica si filosofica, extrem de serioasa, a sfantului Augustin din Hippo, "De Civitate Dei" (Despre cetatea lui Dumnezeu). Tomul mentioneaza ca, in vechime, oamenii "aveau un asemenea control al maruntaielor, incat trageau vanturi numai la comanda, ba chiar puteau canta [prin intermediul lor]...". Aceasta abilitate a fost pierduta din pricina pacatelor, care au atras lipsa controlului propriului trup.

In Evul Mediua, in afara de vanatoare, orgii bahice si sexuale si turniruri cavaleresti, una din distractiile cele mai gustate de catre capetele incoronate ale Europei apusene era vizionarea spectacolelor in care saltimbancii si bufonii de curte se partaiau cat mai sonor, in hohotele de ras ale nobililor si domnitelor de la curte.

Primii partari sau basinisti profesionisti (ma scuzati, dar acesta pare sa fie termenul) au aparut pe la curtile regilor Irlandei. Denumiti braigetori, sunt mentionati alaturi de circari si muzicieni in Tech Midchuarda, un document despre banchetele din sala lui Tara. Din punct de vedere profesional, braigetorii se situau pe ultima treapta a clasamentului entertainerilor medievali irlandezi, primele locuri fiind ocupate de barzi si cantareti la harpa.

Bizara moda de a avea un partar personal care sa te binedispuna cand esti trist a ajuns si la curtile regilor Angliei, asa ca, in plin secol XIII, cronica Liber Feodorum povesteste despre ispravile lui Roland Partarul. Acesta era, la origine, un saltimbanc care s-a specializat atat de temeinic in tehnica tragerii de vanturi, incat detinea conacul Hemingstone din Suffolk, basca 120.000 metri patrati de teren primiti drept rasplata din partea regelui Henric al II-lea pentru serviciile sale... zgomotoase. In apropierea Craciunului, Roland era obligat ,prin contract, sa vina la curtea regala, unde se dadea peste cap, fluiera si tragea cat mai multe vanturi.

Credeati ca doar regii si nobilimea beneficiau de privilegiul de a avea un partaitor la comanda? Ei, as! Masele populare se binedispuneau cu numerosi saltimbanci care le satisfaceau simtul umorului ofilit de foamete, saracie si nenumarate molime. O alta cronica, franceza de data acesta, ne spune ca, in secolul al XIV-lea, abilitatea de a trage vanturi era cea mai pretuita cerinta a unui artist care colinda balciurile, orasele si targurile vremii. Individul cu pricina putea sa fie un povestitor mediocru, un saltimbanc stangaci si un cantaret penibil, dar toate acestea ii erau iertate de catre multime, daca dovedea ca este un maestru al eliberarii zgomotoase a gazelor!

Mirositoarea si bubuitoarea meserie se perpetueaza prin istorie pana in secolul XIX, cand se naste ultimul partar de moda veche. Joseph Pujol (1857-1945), caci despre el este vorba, a ramas o adevarata legenda a genului. Pujol a devenit cunoscut sub numele de scena de Le Petomane (Partarul / Partaitorul, in limba franceza). S-a nascut la Marsilia, dintr-un tata sculptor si o mama casnica. La scurt timp dupa terminarea scolii primare, Joseph a devenit constient de ciudatul sau dar natural, concretizat intr-un remarcabil control al muschilor abdominalo-rectali, in urma unei intamplari, sa-i zicem hazlii.

Pe cand inota in mare alaturi de alti tineri de varsta lui, a simtit cum i-a intrat accidental o cantitate considerabila de apa in rect. Speriat, s-a dus la doctor, care, dupa un control de rutina, l-a asigurat ca nu trebuie sa se ingrijoreze. Cand a plecat in armata, nu a avut de lucru, si le-a povestit camarazilor despre abilitatea sa neobisnuita. Pentru a satisface curiozitatea si umorul superiorilor, Pujol a fost nevoit sa-si toarne periodic apa in fund, pe care o expulza apoi cu putere pe o distanta de cativa metri, spre amuzamentul si gloria Armatei Franceze.

Intors acasa, a descoperit ca putea trage vanturi in voie pe perioade prelungi de timp. Se angajeaza la o brutarie si incepe sa-si distreze clientii prin explozii sonore. Lovit de saracie, se decide sa performeze pe scena si debuteaza in anul 1887 in orasul sau natal. Nu trece mult timp si baiatul cu fund zgomotos se transforma intr-un adevarat superstar. Purcede spre Paris, unde celebrul Moulin Rouge il asteapta cu bratele deschise. Unele dintre numerele sale de mare succes la public consta in imitarea cu fundul a sunetelor unei furtuni sau reproducerea fidela a zgomotului produs de o baterie de artilerie.

Joseph nu se multumeste cu atata si persevereaza. In scurt timp, ridica publicul in picioare, atunci cand isi introduce o ocarina in rect si "canta" O Sole Mio sau La Marsellaise. Credeti ca s-a oprit aici? Nici pomeneala! Intr-o demonstratie de forta, trage un vant atat de puternic incat stinge o lumanare asezata la peste 10 metri in spatele sau. Multimea este in delir. La fel si celebritatile vremii. Fanii cei mai devotati ai "spectacolelor" lui Pujol erau Eduard, print de Wales, Regele Leopold al II-lea al Belgiei si Sigmund Freud. In urma unui conflict de interese, Joseph Le Petomane se desparte de Moulin Rouge, performand in continuare in propriul show intitulat Teatrul Pompadour.

Moare la varsta de 88 de ani, la Marsilia, prestigioasa Universitate Sorbona oferind atunci o importanta suma de bani urmasilor lui Pujol, in scopul disectiei si studierii cadavrulului acestuia. Familia a refuzat oferta.

In prezent, Le Petomane are un demn urmas in persoana lui Paul Oldfield, singurul "professional farter" din zilele noastre. Cunoscut sub numele de scena "Mr. Methane", Paul s-a apucat de aceasta stranie indeletnicire in anul 1991. Domnul Metan si-a descoperit abilitatea la varsta de 15 ani, in urma practicarii yoga. In ziua urmatoare, a reusit sa traga douazeci de vanturi intr-un minut, spre entuziasmul prietenilor sai.

Uimitoarea performanta a Domnului Metan in cadrul cunoscutului show TV Britain's got talent



Tu esti de vina pentru incalzirea globala?

Oricat de greu v-ar veni sa credeti, flatulenta se numara printre principalii vinovati de efectul de sera. De fapt, exista teoria ca banala flatulenta devanseaza poluarea cu gaze de esapament, atunci cand vine vorba despre principalii factori vinovati de declansarea incalzirii globale. Despre ce este vorba?

Unul dintre principalele gaze care alimenteaza efectul de sera este metanul. Pana de curand, se credea ca cele mai mari emisii de gaz metan de pe planeta sunt cele produse de vanturile trase de miliardele de bovine de pe planeta. Daca, initial, se estima ca imensele cirezi de cornute produc circa 20% din emisiile anuale de metan, studiile comandate de marile concerne producatoare de carne de vita afirma ca bovinele produc 1-2% din metanul care ne distruge atmosfera. Care este adevarul? Probabil ca nu vom afla prea curand.

Un exemplu interesant este cel din Noua Zeelanda, tara producatoare de mari cantitati de carne de vita si semnatara, in acelasi timp, a protocolului de la Kyoto, protocol conform caruia este obligata sa reduca emisiile de gaze cu efect de sera. Guvernul neo-zeenlandez, prins intre ciocan si nicovala, a fost fortat sa adopte noi taxe, denumite « taxele pe vanturile vacilor ». Proiectul de lege intampina in prezent proteste serioase.

FACTS: Cum sa-i vii de hac?

Gazele intestinale se formeaza din surse exogene (aer ingerat prin nas si gura cand mancam cu lacomie) si surse endogene (gaze produse in tractul digestiv).
Mirosul neplacut al vanturilor se datoreaza mai multor substante prezente rezultate din activitatea digestiva.

Printre vinovati se numara: acidul butiric (miros de unt ranced) si hidrogenul sulfurat (miros de oua rancede).

La mamifere, incidenta mirosului urat creste proportional de la erbivore la carnivore, cum sunt felinele sau hienele, care produc cele mai cumplit mirositoare vanturi.

Pentru oameni, alimentele vinovate de amplificarea fenomenului sunt cele bogate in polizaharide si oligozaharide (precum inulina), adica: lintea, fasolea, ceapa, ridichiile, cartofii, cartofii dulci, cerealele (orezul este singura cereala care nu produce gaze), anghinarea. Campioane raman legumele din genul Brassica: varza, conopida, broccoli.

Din cele mai vechi timpuri, omenirea a cautat remedii impotriva rusinoaselor vanturi. Medicinile populare si traditionale pretuiesc ierburile si condimentele care reduc flatulenta. In Antichitate s-a dat o mare importanta leacurilor care inhiba aparitia gazelor. Deosebit de eficiente s-au dovedit a fi usturoiul si scortisoara. Aliati de nadejde sunt si piperul negru, turmericul, ghimbirul.

Studiile recente au descoperit ca produsele probiotice, precum iaurul de casa si kefirul, reduc flatulenta si restabilesc echilibrul florei intestinale.

Medicina moderna se bazeaza si pe consumul tabletelor de carbune natural, prescrise de obicei in cazurile de flatulenta cronica.

In final, merita retinut ca flatulenta este o functie normala a corpului uman. Cu toate acestea, simptomele unei flatulente in exces sunt un prim semnal de alarma in privinta unor posibile boli intestinale. In astfel de situatii, o vizita la medicul specialist este mai mult decat indicata.

Sa auzim si, mai ales, sa mirosim de bine!



http://www.descopera.ro
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top