• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

Nu-i chiar o curiozitate dar are si parti pe care nu le cunoastem indeajuns :P


ORIGAMI. Celui care reuşeşte să împăturească cocori i se va îndeplini o dorinţă,asa ca...la impaturir hartie=))

Lumea artei tradiţionale japoneze a fascinat dintotdeauna. “Discipline" precum ikebana - arta aranjarii florilor, chanoyu - ceremonia ceaiului, origami - arta plierii hârtiei şi multe altele simbolizează elemente ale frumuseţii şi perfecţiunii japoneze.
Origami

Astăzi, 14 martie, este omagiat japonezul Akira Yoshizawa, supranumit părintele origami, la 101 ani de la naşterea sa. A fost şi este un ambasador cultural internaţional pentru Japonia, iar în anul 1983, împăratul japonez Hirohito i-a acordat Ordinul Soarelui Răsare, unul dintre cele mai înalte onoruri care poate fi acordat unui cetăţean japonez. Lui Yoshizawa i se datorează arta modernă a plierii hârtiei. El a creat sute de modele inspirate din viaţa de zi cu zi, iar împreună cu americanul Sam Randlett, a pus bazele sistemului de învăţare a artei origami, bazat pe simboluri convenţionale şi scheme din linii continue, întrerupte de săgeţi.


Un mare secret

Deşi etimologia cuvântului este japoneză ("Ori" - înseamnă împachetare, pliere iar "kami" - hârtie), se pare că arta origami a apărut în China, imediat după inventarea hârtiei. A fost adusă în Japonia de călugarii budişti, prin secolul al VI-lea. Pe atunci hârtia era foarte scumpă, aşa că doar cei bogaţi aveau privilegiul de a afla câte ceva din tainele origami.

Obiectele realizate aveau de obicei un rol decorativ, la japonezi cele mai apreciate cadouri fiind obiectele cu forme diferite, despre care se spune că ar aduce noroc. Chiar dacă astăzi există cărti şi documentare prin care se explică arta origami, în trecut exista un mare secret cu privire la tehnica plierii hârtiei. Primul manual apărut pe această temă a fost pe la 1797 şi s-a numit "How to fold 1000 Cranes" (“Cum să pliezi 1000 de cocori") şi a fost publicat de Sembazuru Orikata.

Disciplină şcolară

Cocorul este foarte îndrăgit de către poporul nipon, datorită credinţei populare potrivit căreia celui care reuşeste să împăturească o mie de cocori i se va îndeplini o dorinţă. Legat de această credinţă, în centrul Hiroşimei a fost ridicat un monument, "Statuia copilului păcii", iar de atunci s-a înrădăcinat obiceiul ca fiecare vizitator să depună aici, la monument, câte un mic cocor de hârtie.

Prin secolul al XVIII-lea, origami ajunge în Spania şi Franţa, sub forma unor mici păsări de hârtie, numite “Cocotte", apoi în Statele Unite. Vreme îndelungată origami a fost doar o… petrecere plăcută a timpului liber, pentru ca mai apoi să devină disciplină şcolară. Prin anii 50 origami a cunoscut o perioadă de înflorire, marii maeştri ai acestei tehnici susţinând că prin învăţarea formelor de bază, se ajunge la o mai rapidă înţelegere a relaţiei între un corp solid, concret, viu şi reprezentarea lui din hârtie.






Recunosc, nu am rabdare necesara :D:
 
Sotul meu facea, incerca din ce in ce mai mici, facuse o gramada de cocori. Apoi patrate, cuburi , acuma nu mai face. Este si hartie speciala pt origami, f frumoasa.
 
A inceput sa prinda si la noi, eu am cumparat podoabe pt pomul de craciun, f frumoase.Au fost pe piata felicitari si martisoare.Este necesara f multa rabdare.
 
Lucruri ştiute sau mai putin stiute despre ... hârtia igienică :P


Poate părea hilar, dar acest obiect de igienă personală are o lungă şi cât se poate de bogată istorie. Iată aşadar cateva lucruri de ştiut despre hârtia igienică, precum şi despre strămoşii acesteia.

Vechii greci foloseau pietre sau bucăţi de lut, iar romanii descoperiseră bureţii de mare, mai moi, deci mai uşor de folosit.

Alte lucruri folosite au fost cojile de nucă de cocos, zăpadă, muşchi de pe copaci, iarbă, frunze de porumb, chiar şi lână.

După ce s-a inventat tiparul, oamenii luau ziarele la toaletă nu ca să le citească, ci ca să le folosească pe post de hârtie igienică. Aceeaşi soartă o aveau şi cărţile.

Chinezii, de exemplu, ştiau să facă hârtie încă dinaintea erei noastre. Dacă la început nu s-au gândit să o „valorifice” la toaletă, prin secolul VI-lea le-a venit această idee salvatoare. Un învăţat al vremii spunea într-o lucrare a sa că alege hârtiile care vor merge la toaletă, în funcţie de ceea ce era scris pe ele, textele importante fiind scutite de această soartă.

În secolul al XIV-lea, chinezii produceau deja hârtie, apoi bucăţi de ţesătură moale, special pentru toaletă. În alte părţi ale lumii, materialele folosite de chinezi erau socotite neigienice, oamenii preferând apa şi săpunul.

Americanul Joseph Gayetty s-a gândit că oamenii ar trebui să cruţe ziarele şi cărţile, înlocuindu-le cu un produs destinat special toaletei. În 1857 a apărut primul astfel de produs modern, care nu era făcut chiar din hârtie, ci din ingrediente vegetale, îmbibate cu extract de aloe vera. Foiţele respective se vindeau ca medicament, căci Gayetty le considera capabile să prevină hemoroizii. Numele lui era inscripţionat pe acele foiţe. Deşi produsul s-a găsit până prin anii ’20, el n-a avut mare succes fiindcă oamenii nu înţelegeau de ce ar trebui să plătească pentru hartia igienică din moment ce ar putea folosi ziare sau cărţi pe care oricum le plăteau. În plus, oamenilor le era ruşine să ceară hârtie igienică la magazin sau farmacie.

Adevăraţii inventatori ai hârtiei igienice moderne, fraţii Scott, au refuzat să spună cuiva cu ce se ocupă. Totuşi, produsul lor a avut mai mult succes. Lor le-a venit pentru prima dată ideea de a înfăşura hârtia igienică pe un cilindru, care pe atunci nu era găurit. Dar mai târziu s-au gândit şi la asta.

În anii 1880 cineva şi-a dat seama că prin cilindrul gol al hârtiei igienice s-ar putea introduce un soi de suport, care să facă folosirea mai comodă.
În anii ’40 s-a inventat hârtia din două straturi .

În curând s-a inventat toaleta cu bazin, iar casele erau racordate la sistemul de canalizare, aşa că era nevoie de un produs care să nu înfunde ţevile. Nu se mai puteau folosi frunzele uscate de porumb. Producătorii de hârtie igienică se lăudau că hârtia este recomandată atât de medici cât şi de instalatori.

În anii ’70, când un prezentator TV a glumit că va fi criză de hârtie igienică, oamenii s-au panicat şi ai fugit la magazine să-şi facă provizii.

Astăzi, americanii sunt cei mai mari consumatori de hârtie igienică, folosind 22 de kilograme pe cap de locuitor, anual. Piaţa este în crestere în ţările în curs de dezvoltare unde se pare că oamenii de abia acum descoperă cu adevărat hârtia igienică.




 
Dar teoria asta e una noua, ca parca am mai auzit de ea. Adica stiam ca nevoia de supravietuire a facut omul biped. La fel cum nevoia de supravietuire a ajutat omul sa evolueze de-a lungul timpului. Deci nevoia de supravietuire inseaman evolutie.

De ce am devenit bipezi? Vezi cea mai recenta ipoteza

O echipa de oameni de stiinta de la Universitatea Cambridge si Kyoto a ajuns la concluzia ca stramosii nostri au renuntat la mersul in patru labe, devenind bipezi, pentru a reusi sa care cat mai multa mancare la un singur drum, marindu-si astfel sansele de supravietuire.

Un studiu publicat in jurnalul Current Biology saptamana aceasta este rezultatul investigatiilor realizate asupa cimpanzeilor moderni, din zilele noastre, un efort menit sa elucideze misterul ce dainuie de multa vreme, conform PhysOrg.

Antropologii care au monitorizat primatele au ajuns la concluzia ca acestea trec la mersul biped atunci cand au de carat mancare, mai ales ca de obicei aceasta nu se gaseste din abundenta si sunt obligati sa profite din plin atunci cand li se ofera ocazia.

La fel s-a intamplat si cu stramosii nostri. In timp, desele momente in care mergeau in doua labe si avantajele acestei posturi au dus la modificari anatomice. In final, selectia naturala si-a spus cuvantul, fiind avantajati cei mai bine hraniti, cei care trecusera deja la pozitia verticala a corpului.

Lipsa dovezilor sub forma de fosile face ca inca sa nu se stie cand am devenit bipezi. Una dintre teoriile ce se bucura de multa popularitate pana acum era aceea ca am devenit bipezi din cauza schimbarii climei, a imputinarii padurilor si nevoii de a parcurge distante mari cu piciorul, in teren deschis.

Observatiile in vederea realizarii studiului au fost realizate pe cimpanzei din padurea Bossou, in Guineea. Nu numai ca atunci cand hrana se gasea in cantitate mare, mai ales anumite bucate considerate "rare", primatele se ridicau in doua labe, insa s-a observat ca isi foloseau inclusiv gura pentru a o cara. Iar cu cat lupta pentru mancare era mai asidua, cu atat tendinta de a trece la mersul biped era mai clara printre "subiecti".

http://www.ziare.com/magazin/descop...t-bipezi-vezi-cea-mai-recenta-ipoteza-1157552
 
Boli rare ,pe care nu ai vrea sa le "cunosti" :D; nici pe pielea ta nici a celor dragi tie.



BOLI DE GROAZĂ : de la oamenii din Avatar la morții vii și cei care mănâncă hârtie



Se hrănesc cu hârtie sau tencuială şi sunt gata să se arunce de la etaj pentru că se cred nemuritori.

Bolile rare au fascinat mereu, fie că vorbim despre persoane cu pielea albastră, de copii de 80 de ani sau de persoane al căror meniu de bază e benzina sau hârtia.
Mai jos, câteva dintre cele mai ciudate afecţiuni despre care aţi auzit.

1. Oamenii cu piele albastră

Nu este vorba despre celebrele personaje din "Avatar", ci de fiinţe reale care au fost diagnosticate cu methemoglobinemia.

Primele cazuri întâlnite au fost în Statele Unite, în anii ‘60, când în Kentucky locuia familia Fugates, ai cărei membrii aveau pielea albastră. Această afecţiune, transmisă genetic, face ca pielea de pe întregul corp să fie albastră, indigo sau chiar mov.

2. Pica sau cum să mănânci lucruri necomestibile

Persoanele care suferă de aşa-numitul sindrom Pica simt nevoia să mânânce diverse lucruri care nu sunt comestibile, respectiv pământ, pietre, hârtie, tencuială.

"Sindromul e destul de rar, dar când se întâmplă, e obligatoriu să cercetezi nu doar funcţiile creierului, ci şi dacă are o tumoră de lob frontal. În cazul acestor tumori pot apărea astfel de manifestări", a explicat psihiatrul Gabriel Diaconu.

3. Sindromul "Alice în Ţara Minunilor"

Chiar dacă pare de domeniul fantasticului, micropsia sau sindromul "Alice în Ţara Minunilor" e o afecţiune reală care face ca omenii să nu aibă o percepţie corectă a dimensiunii obiectelor din jur.

Cei care suferă de acestă boală văd lucrurile mult mai mici decât sunt în realitate. De exemplu, un câine poate părea de dimensiunea unui şoarece.

4. Morţii vii

Sindromul Cotard sau morţii vii e o boală mai frecventă decât s-ar crede. Oamenii pot să pretindă despre un anumit organ că lea dispărut sau putrezit.

Uneori acestă iluzie pare atât de reală, încât cei afectaţi pretind că pot să simtă mirosul de putrefacţie al propriului trup. Paradoxal, ideea că ar fi un cadavru viu îi face să se considere nemuritori.

"Mulţi refuză să se mai alimenteze sau să bea apă. În interiorul unui astfel de tablou poate să se ajungă la stări extreme de malnutriţie. Există, de asemenea riscul de a executa gesturi de violenţă asupra organismului. Oamenii se pun în faţa maşinii, ori sar de la etaj pentru că ei cred că nu pot să păţească nimic", a mai explicat Gabriel Diaconu.

5. Elefantiazis sau "boala piciorului de elefant"

Acestă boală este provocată de paraziţi precum Wuchereria bancrofti, Brugia malayi şi Burgi timori, toate transmise de ţânţari.

Prin înţepătură ţânţarii injectează paraziţii în sânge, unde se reproduc şi trăiesc timp de câţiva ani. Astfel simptomele pot apărea la mult timp după infectarea propriu-zisă.

Cele mai vizibile semne sunt inflamarea excesivă a mâinilor, picioarelor, sânilor şi chiar a organelor genitale. În lume, circa 120 de milioane de oameni suferă de "boala piciorului de elefant".

6. Progeria

Sindromul Hutchinson-Gilford sau Progeria este o boala genetică ce provoacă îmbătrânirea la vârste fragede. Copiii care se nasc cu acestă boală nu trăiesc mai mult de 13 ani. Pe măsură ce cresc, ei se confruntă cu numeroase alte boli, specifice bătrânilor.

Apar ridurile, le cade părul, oaselor li se subţiază şi pot suferi chiar şi de arterită sau de afecţiuni ale inimii. Doar 48 de persoane au fost până acum diagnosticate cu Progeria.


"Am avut o pacientă care suferea de sindromul Pica: mânca hârtie şi îşi introducea ace sub piele.“
GABRIEL DIACONU, psihiatru la Sapiens Medical Center din Bucureşti



http://www.evz.ro
 

Acest video a fost de specialiştii NASA sicuprinde toţi curenţii de suprafaţă ai oceanelor Terrei, conform datelor înregistrate între 2005 şi 2007.

Ce este frapant? Asemanarea cu o pictura a lui Vincent Van Gogh, Noapte înstelată.
van-gogh-noapte-instelata.jpg


Asemanarea este izbitoare :P priviti
curenti-ocena-sua.jpg



Mai multe poze AICI
 
Ne facem farse unii altora dar nu stim care sunt originile acestei zile:D:

În majoritatea țărilor lumii, ziua de 1 aprilie este cunoscută drept Ziua Păcălelilor, potrivit Agerpres. Sărbătorită întâi pe continentul european, Ziua Păcălelilor a migrat ulterior peste Ocean și apoi pe întreg globul.

Deși originile acestei zile sunt încă subiect de dispută, istoricii consideră că obiceiul farselor de 1 aprilie reprezintă o împletire de obiceiuri populare specifice fiecărei țări cu legende străvechi și ceremonialuri de întâmpinare a Anului Nou și a primăverii.

Unii istorici consideră că originea acestei zile este în strânsă legătură cu schimbarea calendarului. Astfel, în calendarul iulian Anul Nou era sărbătorit pe 1 aprilie, și nu pe 1 ianuarie, ca în prezent. De aceea, după trecerea la calendarul gregorian, în 1582, oamenii au avut probleme cu sărbătorirea noului an pe 1 ianuarie, iar cei care se ghidau după vechiul calendar au fost numiți "nebuni de aprilie". Odată cu trecerea timpului, felicitările de Anul Nou trimise pe 1 aprilie au început să fie considerate farse și erau însoțite de cadouri hazlii.

Iar în Franţa, unde Ziua Păcălelilor a fost marcată pentru prima dată în sec. XVI, cel care cădea victimă unei păcăleli a fost numit "poisson d' Avril" (peşte de aprilie). Conform tradiției, trebuia să poarte, toată ziua, o hârtie pe spate, fie în formă de pește, fie cu un pește desenat.

În Anglia, ziua de 1 aprilie este sărbătorită de fapt timp de două zile, iar cel păcălit este denumit "noddy" și trebuie să poarte o coadă. În timp ce în Scoția, celui păcălit i se spune "April cuckoo" (cuc de aprilie).

Spaniolii le spun celor păcăliți de 1 aprilie "nătărăi", iar în Japonia ziua de 1 aprilie este sărbătorită drept "Ziua păpușilor" sau "Ziua bucuriei celor mici", cărora le oferă păpuși cadou.

În Peru, Mexic și Columbia, Ziua Păcălelilor este sărbătorită pe 28 decembrie, sub numele de "Ziua celor naivi", iar în Iran și unele zone din India, Ziua Păcălelilor este cea de-a 13-a zi a Anului Nou.

La noi în țară, păcălelile de 1 aprilie au început să fie practicate în secolul al XIX-lea.


 
Acum ce sa zic,omul se naste singur si moare singur. Acum nu neg ca lumea o ia razna, ca fenomenul in sine e ingrijoarator, dar lumea a evoluat, tehnologia la fel. Si nu mai avem nici timp, de multe ori.

Fenomenul care a luat amploare in ultimii ani. Omenirea isi schimba comportamentul intr-un mod
bizar

Este considerat cel mai amplu fenomen demografic de la generatia "baby-boom" incoace. Specialistii americani vorbesc despre asta ca despre un declin al omenirii aflate in apogeul civilizatiei.


In 1950, doar 22% dintre americanii adulti duceau o viata solitara. In prezent, peste 50% dintre ei sunt singuri. Vorbim despre 31 de milioane de oameni, cu peste 50% mai multi decat locuitorii Romaniei, de exemplu.

Imaginati-va ca o tara intreaga, de marimea Romaniei si Bulgariei la un loc, este plina de oameni singuri, care nu vor si nu accepta sa socializeze unii cu ceilalti.

Internetul ne prosteste. Efectele lui ii ingrijoreaza pana si pe medici

Cei care traiesc singuri reprezinta 28% din gospodariile din SUA. In The Guardian, autorul cartii Going Solo, sociologul Eric Klinenberg demonstreaza ca aceste cifre sunt mult mai mult decat un trend trecator. Vorbim, de fapt, despre educarea pentru viata singuratica si ne cream noi moduri de a ne insingura.

Klinenberg explica ceea ce el numeste "dramatica explozie a traiului singuratic" prin faptul ca acest comportament cuprinde lumea precum o unda seismica zguduie straturile de roci ale scoartei. Iar impactul este asemanator - o catastrofa la nivelul economiei si culturii, ba chiar si al sanatatii.

http://stirileprotv.ro/stiri/stiint...enirea-isi-schimba-comportamentul-social.html

.




 
O zi din viata lui Da Vinci :P


În listă, concepută în jurul anului 1510, Leonardo notează că trebuie să facă rost de un craniu uman, obligatoriu trebuie să-şi lege cărţile de anatomie, să examineze găurile din substanţa creierului şi să descrie maxilarul unui crocodil. De asemenea, artistul notează că trebuie să cumpere cretă, cărbune şi hârtie.

Lista de sarcini face parte dintr-o expoziţie cu mai mult de 80 de pagini conţinând notiţe ale celebrului Leonardo da Vinci, care va fi deschisă la Palatul Buckingham, din 4 mai, informează Daily Mail.

leonardo.jpg


Curatorul expoziţiei, Clayton Martin, a declarat: "Ca orice persoană care pleacă într-o călătorie, Leonardo îşi făcea liste cu lucruri pe care trebuia să le ia cu el. Alături de obiectele personale, de îmbrăcăminte şi igienă, el enumeră instrumentele sale anatomice, cum ar fi forcepsul, bisturiul şi fierăstrăul pentru os".

leonardo3.jpg


"Această pagină este fascinantă pentru că oferă o imagine cu adevărat personală din viaţa lui Leonardo da Vinci", a adăugat curatorul.
leonardo4.jpg


Notiţele au fost, probabil, cumpărate de regele Charles al II-lea şi sunt în colecţia regală din 1690.

leonardo5.jpg



http://www.mediafax.ro
 
Asta da record ! Acum sa fie si injumatatita cifra, tot e un record absolut.

Cum a reusit un om sa fie tatal a 600 de copii?

In urma unor cercetari, a iesit la iveala un fapt uimitor: un om de stiinta britanic ar fi tatal biologic a 600 de copii, de la inceputul anilor '40 si pana la mijlocul anilor '60, ceea ce ar insemna un adevarat record mondial.

Un om de stiinta britanic a fost tatal a 600 de copii, prin donarea de sperma la propria sa clinica de fertilitate din Londra, pe care a infiintat-o impreuna cu sotia sa in anul 1940, potrivit Daily Mail.

Bertold Wiesner a fost unul dintre donatorii principali pentru clinica Barton, care a ajutat femeile sa dea nastere la aproximativ 1.500 de copii, de la inceputul anilor '40 si pana la mijlocul anilor '60.

Doi barbati considera ca tatal lor biologic a fost dr. Wiesner, de la clinica londoneza. Primul, Barry Stevens locuieste in Canada, iar cel de-al doilea, David Gollancz traieste la Londra.

Au fost depistate alte 18 persoane care au fost concepute datorita inseminarii artificiale de sperma, de la clinica doctorului Wiesner.

Din rezultatele cercetarilor efectuate de catre cei doi barbati, rezulta ca Wiesner, care a murit in anul 1972, a fost tatal a 600 de copii.

"O estimare facuta, arata ca dr. Wiesner a facut 20 de donatii pe an. Folosind datele standard, care arata numarul de nascuti vii, putem estima ca el este responsabil de nasterea a 300 pana la 600 de copii", a delcarat Gollancz in Sunday Times.

Daca dr. Wiesner ar fi tatal a 600 de copii, el ar putea bate toate recordurile anterioare. Figura cea mai cunoscuta pentru donatiile de sperma este un american anonim, care ar fi fost tatal a 150 de copii.

"Este plauzibil ca un barbat sa poata sa faca pana la 50 de donatii de sperma pe an", a spus Allan Pacey, expert in fertilitate masculina, de la Universitatea Sheffield.

http://www.ziare.com/magazin/inedit/cum-a-reusit-un-om-sa-fie-tatal-a-600-de-copii-1160689
 
Un rau urias a fost gasit pe fundul Marii Negre

Cercetatorii au descoperit un rau de 350 de ori mai mare decat Tamisa sub Marea Neagra, sapand canale asemanatoare raurilor de pe uscat.

Raul subteran, ce atinge adancimi de 35 de metri pe alocuri, are chiar cascade si vartejuri, asemenea unui rau pe de uscat, relateaza The Telegraph.

Daca ar fi fost gasit pe uscat, oamenii de stiinta estimeaza ca ar fi al saselea rau din lume, din punctul de vedere al cantitatii de apa.

Descoperirea ar putea sa-i ajute pe cercetatori sa intelega cum pot exista forme de viata in adancurile oceanelor, departe de apele bogate in nutrienti care se gasesc langa maluri. Explicatia ar putea fi ca aceste rauri poarta sedimentele si nutrienti.

Oamenii de stiinta de la Universitatea din Leeds au folosit un submarin robotizat pentru a studia, pentru prima data, canalul format pe fundul marii. Prin canal, au descoperit un rau cu apa foarte sarata, creand maluri si "mlastini" asemenea unui rau aflat pe uscat.

Raul nu a fost inca denumit si isi are originea in apa sarata care curge prin Stramtoarea Bosfor dinspre Marea Mediterana spre Marea Neagra, unde apa are o concentratie mai mica de sare.

Pana in prezent, este singurul rau gasit pe fundul unei mari sau ocean. Au fost, in schimb, gasite canale asemanatoare, raurile care le-au format disparand. Unul din cele mai mari astfel de canale se afla pe langa coasta Braziliei, unde Amazonul se varsa in Oceanul Atlantic.

http://www.ziare.com/magazin/descoperire/un-rau-urias-a-fost-gasit-pe-fundul-marii-negre-1032934
 
HRISTOS A INVIAT !!!


Universul intr-o coaja Oul – Universul intr-o coaja

Cu siguranta cel mai cunoscut simbol al Pastelui, banalul ou cel de toate zilele, pe care ne-am obisnuit sa-l vedem in farfurie gatit sub diferite forme, ascunde in cochilia sa o nebanuita si interesanta epopee. Va invit asadar, la o calatorile fascinanta si surprinzatoare prin istoria, simbolismul si chiar ezoterismul care inconjoara oul.

Despre germenele ascuns al Lumii

"Simbolul Oului Cosmic reprezinta mai mult decat ar putea reda orice limbaj si mai mult decat ne-ar putea reda ratiunea." - Mircea Eliade

Cu forma sa rotund-ovala care inspira, in acelasi timp, liniste si mister, oul nu avea cum sa fie trecut cu vederea de oameni. Si aceasta inca din cele mai vechi timpuri. Trecand peste inegalabila sa valoare alimentara (alaturi de spirulina, miere si lapte, fiind singurul aliment complet), oul, acest miraculos germene al vietii, ascunde in sine insusi una dintre enigmele esentiale ale existentei, exprimata popular in intrebarea « cine a fost primul, Oul sau Gaina? »

Unul dintre cei care a raspuns potrivit la aceasta enigma a fost inteleptul chinez Chouang Tseu, in opinia caruia oul se afla in gaina, iar gaina in ou. Stralucitul sau raspuns vizeaza armonia complementara a inceputului tuturor lucrurilor, reveland profanilor ca dualitatea este continuata in mod potential in unitate, aceeasi dualitate rezolvandu-si contrariile tot in unitate.

Oul apartine, in egala masura, si simbolismului odihnei, a repaosului creator, laolalta cu casa, cuibul, cochilia, sanul matern, al caror substitut este deseori. Asa se face ca, adesea, Oul este o reprezentare a puterii de creatie a Luminii. Se considera ca oul contine germenele misterios al Creatiei. Picatura de Viata din care se dezvolta manifestarea, fiind asadar un simbol universal perfect care se explica de la sine, prin sine.



Nasterea Lumii si a Lumilor, pornind de la Oul Primodial, este o idee comuna in mitologiile stravechi, precum cele ale grecilor, canaaneenilor, fenicienilor, vietnamezilor, chinezilor, japonezilor, populatiilor tribale din Asia de sud-est sau Siberia, celtilor, tracilor si multor altora. Reputatul istoric al religiilor Mircea Eliade a demonstrat magistral ca, in esenta tuturor acestor cosmogonii, oul joaca imaginea cliseu a Intregului si a Totalitatii care succed Haosului Primordial, ca un prim pricipiu de organizare. Oul subliniaza actul renasterii si ciclul repetitiv al Naturii, functia sa cicilica fiind aici o consecinta a primului sau rol.



Daca mergem mai departe pe firul aspectului ezoteric al oului, descoperim paradoxul existential al fiintei libere, precum si al celei inlantuite. Transpus in plan fizic, avem aici momentul in care puiul sparge gaoacea, calduta, sigura si latenta a oului, eliberat fiind de principiul Actiunii care guverneaza acelasi plan fizic. Oul, ca si mama, va marca aventura omului, atat la nivel de specie, cat mai ales de individ. Deoarece oul, care isi imparte atributele cu mama de mai tarziu, va simboliza conflictul interior al oricarei fiinte intre dorinta de confort si siguranta si aceea de aventura si explorare. Mai departe, daca exploram aspectul psihologic, regasim principiul oului care contine cerul si pamantul, germenii raului si ai binelui, bagajul personalitatilor si tipologiilor umane, precum si legea renasterilor si desavarsirii acelorasi personalitati.

Povestea oului pe alte meleaguri

"D'apoi cum, draga domnule... Pamantul e in chipul unui ou; fundul oului este Pamantul, iar varful e Ceriul; el sta pe ape" -Taran roman anonim, intervievat in anul 1928 de catre prestigiosul folclorist, lingvist si filolog evreu de nationalitate romana, Ion Aurel Candrea

Oul a fost dintotdeauna in centrul mitologiilor si credintelor uitate de timp ale tuturor popoarelor lumii. Procesul de manifestare a misterului din cochilie imbraca, insa, aspecte diverse, chiar daca in esenta cuprinde aceleasi mituri primordiale care vizeaza Creatia, Desavarsirea, Misterul si Renasterea.



Oul este simbol arhetipal al inceputului tuturor lucrurilor . Filonul mitologic al oului cosmic din care s-a creat lumea se regaseste pe toate continentele. De altfel, oul, alaturi de Lut si Aluat, reprezinta arhetipuri ale genezei. Dintr-un ou (care, deseori, este din aur) ce pluteste in fluidul Haosului Nemarginit Primordial, se naste intregul Univers. Din partea superioara a cojii apare Cerul, din cea inferioara - Pamantul, galbenusul transformandu-se in Soare. Lebada Hamsa din din mitologia hindusa cloceste Oul Cosmic direct pe apele primodiale. Lebada divina Hamsa semnifica aici Suflul Divin care se desparte in doua pentru a da nastere Cerului si Pamantului.

In mod similar, in mitolodia greaca, oul Ledei da nastere celor doi frati Dioscuri, fiecare impodobiti cu o coafura in forma de semisfera, sugerand astfel principiul Yin-Yang, polarizarea Unitatii si natura duala a omului. In credintele shintoiste din Japonia, oul cosmic este impartit in doua jumatati, cea usoara fiind, evident Cerul, iar cea grea - Pamantul. Bunaoara, oul mistic eliminat pe gura de Kneful egiptean sau de Dragonul chinez reprezinta manifestarea existentiala prin Cuvant, prin Verb datator de viata si actiune.

Omul primordial ia nastere dintr-un ou, cum este cazul lui Prajapati din Vede sau al lui Pangu - primul om din mitul genezei vechilor chinezi. Mitologia egipteana ni-l ofera pe Nun, oul scos la suprafata de valurile oceanului primordial. Din oul Nun va tasni la viata zeul Hnum care va da nastere, la randul sau, la mai multe oua din care vor aparea zeii.



In Orientul Mijlociu, traditia caananeana vorbeste despre Mochus, zeul suprem care a creat eterul si aerul din care s-a nascut Oulomos (interesant nume!), adica Infinitul. Oulomos a creat, la randul sau, propriul ou cosmic, faurind Cerul si Pamantul din cele doua jumatati ale acestuia. Vechii persi credeau ca Cerul, Pamantul, Apa si toti reprezentantii regnurilor mineral, vegetal si animal, sunt inchisi intr-un ou. Cerul fiind deasupra si dedesubtul pamantului, iar pamantul - inlauntrul cerului, aidoma galbenusului din ou.

Persanii credeau ca, la inceputul lumilor, este doar Fiinta Divina nedefinita, iar peste intregul spatiu al haosului domnea intunericul. Doctrinele Bon tibetane, de dinainte de patrunderea budismului in Tibet, dicteaza ca oul, care nu este primordial in acceptiunea tibetana a genezei, ramane totusi la originea unei lungi si neintrerupte genealogii umane, din esenta celor 5 elemente aparand, in mod miraculos, un ou mare care a dat nastere unui lac alb din care au iesit stramosii.



In cealalata parte a lumii, in America pre-columbiana, oul isi continua epopeea revelatoare sub forma placii de aur in forma ovoida care orna marele templu incas al lui Coricancha de la Cuzco, capitala Imperiului Inca. In Africa, mitul oului cosmic este regasit la dogonii si triburile bambara din Mali, unde oul se formeaza si incetul cu incetul se separa de Vibratia Creatiei, se umfla, se mentine singur in spatialitatea nedefinita, pentru a se sparge apoi, lasand sa cada cele douazeci si doua de elemente fundamentale ale mitologiei dogonilor, care vor supraveghea la randul lor asezarea Creatiei in tot atatea categorii.

Adanc in junglele impenetrabile din Congo, triburile likuba si likuala considera si astazi ca oul este imaginea perfectiunii. In cosmogonia lor, galbenusul reprezinta menstruatia feminina, iar albusul - sperma masculina. Coaja este aceeasi coaja provenita din oul cosmic care ar fi ars Lumea fara interventia salvatoare a Creatorului, care a ordonat membranei sa se transforme in atmosfera umeda care inconjoara Terra. In padurile inghetate ale Finlandei, intr-un minunat exemplu de samanism european, mitul Kalevalei ne spune ca inainte de nasterea timpului, zeita fecioara a apelor si-a scos genunchiul la suprafata Oceanului Primordial. La indemnul zeitei apelor, rata, ea insasi o zeita stapana a aerului, isi depune cele sapte oua (sase de aur si unul de fier) direct pe apa. In mormintele scitice din stepa rusa au fost descoperite oua din lut, cei care le-au pus langa morti sugerand astfel ca oul este un element al nemuririi si simbol al invierii.


Hermeneutica, Alchimie si... Ovobiologie

"Oul poarta in el insusi un germene al mortii ascuns in interiorul vietii si un germene al vietii in interiorul mortii. Cei doi germeni opereaza unul asupra celuilalt, creand astfel un nou inceput." - Jaques d'Arles

Pentru initiati si ezoteristi, niciun alt obiect viu nu putea sugera mai bine ideea-forta a transcenderii absolutului, precum umilul ou servit la masa. Ca tot amintisem de ouale de lut din kurganele scitice, in Tracia meridioanla, in mormintele antice din Beotia tronau statuetele lui Dionysos, tinand in mana cate un ou, ca o fagaduinta si semn al viitoarei intoarceri la viata. In aceste conditii, doctrinele spirituale care condamna incarnarile succesive, recomandand, in schimb, ruperea lantului karmic si iesirea din lantul incarnarilor fara de sfarsit, resping folosirea oualor atat ca alimente, cat mai ales obiecte de cult! Spre exemplu, orfismul respingea consumul oricaror tipuri de oua, acesta nemaifiind altceva decat obiectul care leaga sufletul de ciclul nasterilor succesive, de care el vrea sa scape.



Traditia alchimica a Oului Filozofic in rol de vatra a Universului sugereaza inchiderea in interiorul sau a elementelor vitale. Un manuscris hermeneutic anonim, citat de E. Mnod-Herzen, dezvaluie ca Oul Filozofic era numit in vechime piatra encephala, piatra de Armenia sau piatra egiptenilor. Cuptorul alchimistilor reprezinta si el oul cosmic, sediu si locatie al tuturor transmutatiilor. Pentru alchimisti, Oul Filozofic este locatia sacra in care era savarsita, in faze succesive, insasi Marea Opera. Oul era, asadar, un vas in forma de alambic covoidal, inchis, neted si realizat din sticla pura de Venetia, fara bule de aer sau impuritati. In acest ou-replica a Creatiei, alchimistul efectua amestecul sau din fier, arama, cositor si plumb - bine macinate si puse la foc potrivit timp de 30 de zile, dupa care urmau a fi tratate, in secret, cu potiuni de sulf si mercur. Initiatii afirma ca intr-una din zilele urmatoare, acest Ou Filozofal se va transforma in insasi Piatra Filozofala, Piatra Intelepciunii sau Piatra Nemuririi. In traditiile alchimice, Piatra Filozofala este mentionata ca fiind de culoare rosu inchis si avand intotdeauna forma unui ou.



In traditiile ascunse ale Orientului, oul are un rol apropiat acela al altor simboluri arhetipale, cum sunt matricea, scoica, pestera, centrul, inima, ombilicul sau centrii ocultati ai Lumii. Totul se leaga de punctele de pornire ale dezvoltarii interioare, spatiale, temporale si chiar biologice ale fiintei omenesti, in drumul omului spre desavarsirea spirituala. In budism, actul clocitului patroneaza peste anumite aspecte simbolice interesante: unele secte contemplative budiste considera gaina care cloceste drept simbol al concentrarii spirituale, al acumularii energiei si al fortei vitale. Ermitii daoisti din muntii izolati ai Chinei au o parabola foarte frumoasa si explicita, in care compara invatarea teoretica, pur exterioara, cu ouale nefecundate, lipsite de germene.

Mai aproape de zilele noastre, cercetatorul belgian Robert Vendelanotte si-a consacrat o mare parte a vietii studiului filozofiei oului, creand in aceasta directie o noua disciplina de studiu care se numeste ovobiologie. Robert Vendelanotte afirma ca:

"Barbatul, privit in intregul sau, este un ou. Femeia - la fel, este si ea tot un ou. Inlantuirea lor da nastere, ca atare, unui alt ou. Astfel vedem cum se infaptuieste miracolul creatiei, caci unu plus unu egal trei in acesta noua formula existentiala. Observati, deci, ca toate stiintele, pana si matematica, dupa cum am subliniat mai sus, capata un alt aspect atunci cand sunt abordate din perspectiva oului. Insasi planeta noastra este un ou, iar Sfanta Treime din crestinism se regaseste in acelasi Ou Universal: albusul, galbenusul si cochilia, caci nu este oare porumbelul cel alb, Sfandul Duh, simbolizat de albus, insusi simbolul pacii? Dumnezeu a faurit lumea in sase zile. Iar 6 impartit in 3 face 2. Acestia reprezinta cei doi piloni pe care se sprijina Universul. Si daca Pamantul se invarteste in jurul Soarelui pe o traiectorie in forma de elipsa, adica ovoidala, atunci acest aspect surprinzator poate fi considerat un adevarat suvenir al Oului Cosmic."

Hristos a Inviat! Povestea Oului de Pasti

"Cand oamenii n-ar mai inrosi oua de Pasti, atunci lumea se va potopi" - credinta populara culeasa de marele etnolog si folclorist roman Simion Florea Marian si publicata in lucrarea Sarbatorile la Romani, aparuta in anul 1899

Desi astazi, asociem ouale rosii sarbatorii pascale - cea mai mare si mai importanta sarbatoare a tuturor crestinilor -, traditia oualor vopsite in culori este mult mai veche decat crestinismul. Surse arheologice si marturii istorice atesta faptul ca, in urma cu cateva milenii, in China antica exista obiceiul de a se face cadouri oua colorate, in cadrul unor sarbatori sezoniere. In ajunul Anului Nou chinezesc, cu ocazia sarbatorii Tsing-ming, care cadea in luna aprilie, vechii chinezi isi ofereau unul altuia oua vopsite.

La vechii persi, in apropierea sarbatorii Newroz, de Anul Nou persan, care cadea in ziua echinoxului de primavara, preotii zoroastrieni vopseau oua pe care le ofereau credinciosilor. In Roma Antica, tinerii vopseau ouale in rosu si le trimiteau celor dragi, cu ocazia sarbatorii lui Ianus. Vechii slavi aveau si ei obiceiul de a-si darui oua rosii la sarbatoarea primaverii. Finlandezii purtau in buzunare oua rosii, atunci cand trageau prima brazda de plug primavara, iar estonienii mancau oua in timpul campaniilor agricole.



Daca, la evrei, oul de Pasti simbolizeaza creatia universala, pentru crestini el inseamna re-crearea Lumii, inceputa prin suprema jertfa a Mantuitorului. Ouale rosii sunt alimente sfinte de care nu ai voie sa iti bati joc sau se le iei in deradere. De fapt, oul rosu este cel mai sacru aliment al crestinului ortodox. El aduce aminte de cosul cu oua asezat sub crucea pe care Mantuitorul patimea pentru pacatele noastre, devenind rosii in urma sangelui care picura din ranile Lui. Ciocnirea oualor vopsite este un ritual mostenit de la primii crestini care isi daruiau oua rosii de Pasti, se sarutau pe obraji si spuneau salutul sfant "Hristos a Inviat!" urmat de "Adevarat a Inviat!".

Pentru daco-geti, ouale vopsite erau o ofranda rituala destinata divinitatilor htoniene si stramosilor. Ca o ramasita a acelor vremi, folclorul romanesc retine Pastele Blajinilor, cand daco-romanii dau pe apa cojile oualor rosii, spre a se duce in "Tara Blajinilor". La sate, ouale rosii sunt simboluri ale nemuririi vigorii vietii, de unde si obiceiul de a se spala cu apa in care a fost pus un ou rosu "ca sa fii rumen si sanatos" (Elena Niculita Voronca - Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica, Cernauti, 1903).

In medicina si cosmetica arhaica a romancelor, cojile de oua rosii sunt un stimulent al frumusetii si sanatatii, prin mecanismul magiei simpatetice si al celei contagioase. "La Pasti, cine merge la biserica sa-si puie cu un ou rosu la san, ca sa fie intotdeauna rosu" scria Simion Florea Marian in Sarbatorile la romani. Traditia spune ca ouale rosii sfintite la Biserica Ortodoxa sunt un antidot redutabil contra farmecelor si magiei negre. Taranul roman le punea in brazda pentru a spori astfel recoltele sau le ingropa in vie, pentru a feri viile de grindina.



In afara oualor vopsite, la romani exista o adevarata arta a incondeierii oualor, nemaiintalnita nicaieri in lume. Daca geto-dacii vopseau ouale cu galben, semnificand culoarea Soarelui pe bolta cereasca sau in portocaliu - culoarea discului solar la rasarit si apus, odata cu patrunderea crestinismului, ouale au inceput sa fie vopsite in rosu sau decorate cu chipul lui Hristos, cu siluete de ingeri, cu motivul mielului, motive astrale, cu forme animale sau vegetale. Conform izvoarelor istorice, vecinii nostri slavi au imprumutat obiceiul incondeierii de la comunitatile daco-romane cu care au intrat in contact in perioada migrarii lor in Europa de est si Balcani. In Bucovina si Maramures, spre exemplu, exista peste 70 de desene diferite, fiecare avand o denumire "Crucea Pastelui", "Furca de tors", Desaga popii" , "Bradutul", "Turma de Stele" etc.

Acelasi Simion Florea Marian semnaleaza ca: "Pastele este cea mai mare, mai insemnata, mai sfanta si mai imbucuratoare sarbatoare de peste an, dupa spusa romanilor de pretutindeni. De la casa celui mai mare bogatan si pana la bordeiul celui mai de pe urma sarman se cunoaste apropierea acestei mari sarbatori, caci in ajunul ei sunt toate acuma curatite si indreptate, toate sunt unse si varuite, hainele zvantate si curate, barbatii barbieriti si spalati, iar femeile laute si chitite."

Sarbatori fericite si Hristos a Inviat!

http://www.descopera.ro
 
Pentu cei care inca mai sunt nostalgici dupa un regim care nu a facut mai nimic bun... Confiscarea proprietatilor a atarnat greu in ecuatie. Nu voi mai aduce in discutie lipsa libertatii si a orcarei opartunitati, ambitia de a plati datoriile, tinerea in viatza a marilor colosi industriali, bla, bla, totul facandu-se pe spinarea boborului indobitocit. Ia vedeti cam cu cate zeci de ani ne-a dus in jos comunismul , pana in '89 si cam cei 10 ani sub Ilici, ca acum nu putem pune chiar tot in carca lui Ceausescu.


La inceputul anilor '90 au fost retrocedate terenurile de la CAP-uri. Alte cladiri, terenuri si apoi, prin Fondul Proprietatea, miliarde si miliarde de euro au fost transferate catre fostii proprietari ale caror bunuri au fost confiscate de regimul comunist. Se pare ca statul tot mai trebuie sa ramburseze 16 miliarde de euro, scrie Emil Stoica, pe blogul lui.

Insa ceea ce putini au incercat sa calculeze este costul asupra poporului roman ca urmare a managementului comunist.

Nu au avut de suferit doar fostii proprietari. Furtul averilor a fost un cost mic. Mult mai scumpa a fost lipsa de oportunitate a 20 de milioane de oameni timp de 45 de ani. Cineva nascut in 1990 nu mostenea nimic, parintii locuind la bloc intr-un apartament inchiriat. Parintii acelui copil nu au avut posibilitatea sa acumuleze, nu au avut libertatea economica de a lasa ceva mostenire.

Cat de bogata ar fi fost Romania in 1989 daca nu ar fi venit comunismul? In 1989 sistemul economic comunist a declarat falimentul. Insa noul regim economic din 1990 nu a insemnat recuperarea imediata a decalajului economic fata de potential. Nu, decalajele se resimt puternic si azi. Se simt si in Germania de Est, desi Germania de vest a pompat peste 1 trilion de euro de la reunificare. Daca ne uitam azi la PIB / locuitor in Coreea de Nord vedem ca este de 40 de ori mai mic decat in Coreea de Sud, desi au plecat de la acelasi punct.

Am incercat sa calculez cat ne-a costat comunismul. Si am incercat sa calculez limita de jos. Am luat ca unitate de masura Portugalia si Grecia.

In 1945, PIB / capita nu era mult diferit in Romanaia fata de Portugalia sau Grecia, aceste doua tari avand si ele parte de dictaturi dupa razboi si au doua economii cu mari probleme. PIB per capita in 1989 in Europa de Vest era cel mai mic exact in aceste doua tari.

In 2010, PIB / capita in Romania a fost de 6.000 de euro. In Grecia si Portugalia media a fost de 18.000. Sa presupunem ca Romania s-ar fi ridicat la doar doua treimi din aceasta suma, adica azi PIB / capita ar fi trebuit sa fie 12.000 de euro.

Aplicand aceasta diferenta pe o perioada 1945 - 2010 imi da peste 4 trilioane de euro (adica 4.000 de miliarde de euro). Compararati asta cu 16 miliarde si vedeti cat a pierdut poporul roman.

Acum avem o libertate economica, cel putin pe hartie. Majoritatea am pornit de la zero. Iar daca vrem bunastare, trebuie sa intelegem ca nu ne va da nimeni acele 4 trilioane inapoi, ci ca doar prin munca, pregatire personala si prin libertate economica putem reusi. Munca si pregatirea depind de noi. Libertatea economica depinde de sistemul economic al tarii in care traim.

http://economie.hotnews.ro/stiri-fi...ro-4-trilioane-euro-cat-costat-comunismul.htm

 
Uite cum idei de acum 500 de anu sunt puse in practica azi.

Pod norvegian construit dupa proiectul lui Leonardo da Vinci (Galerie foto)


In orasul Os din Norvegia exista un pod pietonal, in lungime de 108 metri, construit dupa un proiect conceput de Leonardo da Vinci.

Podul i-a fost comandat lui da Vinci de catre sultanul otoman Baiazid al II-lea, fiul lui Mahomed al II-lea, la inceputul secolului XVI, pentru a fi construit in zona golfului Cornul de Aur, zona de importanta inca strategica, la circa o jumatate de veac dupa cucerirea Constantinopolului, potrivit Factroom.


Nu se cunosc motivele pentru care nu a fost realizat podul, dar este foarte posibil sa fie legate de unele tulburari interne, care au culminat cu rascoala ienicerilor din aprilie 1512, cand sultanul Baiazid al II-lea a fost detronat chiar de fiul lui, Selim, si asasinat.


Cativa ani mai tarziu, in 1519, se stingea si Leonardo da Vinci, insa proiectul sau, nerealizat atunci, s-a pastrat.

Arhitectul norvegian Vebjorn Sand l-a folosit ca atare, construind podul, care prezinta interes ca utilitate publica, curiozitate si ca un obiectiv turistic de exceptie.

Specialistii contemporani raman in admiratie, privind solutiile tehnice nu numai ingenioase, dar si incadrate intr-o armonie demna de epoca marelui renascentist.

http://www.ziare.com/cultura/arhite...ul-lui-leonardo-da-vinci-galerie-foto-1162393
 
Cubul lui Rubik – recorduri şi curiozităţi


Într-o epocă dominată de jocurile pe calculator, puţini mai sunt cei pasionaţi de cubul lui Rubik. Totuşi, majoritatea îl cunoaştem, şi, cel puţin o dată în viaţă ne-am lăsat seduşi de acest joc, pe cât de simplu, pe atât de fascinant. Când şi cum a luat naştere acest cub? Câte combinaţii există şi cum dăm de cea exactă? Care este recordul de rezolvare şi cine îl deţine?


S-a estimat că aproximativ a opta parte din populaţia globului s-a jucat cel puţin o dată cu cubul lui Rubik. Câţi oare chiar au reuşit să îl rezolve? Imposibil de ştiut! Dacă sunteţi printre cei care, în ciuda efortului depus, nu aţi reuşit să îl rezolvaţi sau aţi avut nevoie de mult timp pentru a găsi soluţia – vă puteţi consola cu ideea că inclusiv inventatorul acestui minunat joc a avut nevoie de circa o lună pentru a-l “îmblânzi”.

Cubul lui Rubik nu s-a născut ca joc, ci ca un ajutor util arhitectului Erno Rubik, care preda arhitectura la Budapesta. Acesta, în 1974, a inventat un obiect care i-ar fi putut fi util în lecţiile despre corpurile solide şi geometria acestora: un cub cu o culoare diferita pe fiecare din cele şase feţe, compus din 26 cubuleţe mai mici, având în interior un mecanism ce permitea rotirea acestora.

!

Rubik însuşi a fost fascinat de acest obiect şi de implicaţiile matematice şi statistice. Numărul de combinaţii care pot rezulta rotind obiectul este impresionant! Circa 43 de miliarde de miliarde! Un număr impresionant. Dacă am avea acest număr de cuburi ale lui Rubik, din cele standard, am putea acoperi întreaga suprafaţă a Pământului de circa 275 de ori. Dintre toate aceste combinaţii, însă, doar una este cea corectă.

Într-o zi, Rubik a început să se joace cu cubul pe care l-a inventat, amestecând culorile. Doar după o lună de zile a reuşit să readucă cubul în configuraţia iniţială – pe fiecare faţă o singură culoare.

În 1975, Rubik a propus acest cub drept joc unei industrii care se ocupa de jucării la Budapesta, Politechnika şi a obţinut un brevet de invenţie în 1977, an în care primul cub a fost pus în vânzare într-un magazin de jucării din capitala Ungariei. A avut imediat un succes enorm – şi de atunci au fost vândute sute de milioane de bucăţi! Ba mai mult, din 1982 se desfăşoară în fiecare an campionatul mondial de rezolvare a cubului.

Dacă în 1982 competiţia, desfăşurată în RFG (Germania de vest) a fost câştigată de Ronald Brinkmann, care a reuşit să îl rezolve în doar 19 seconde, în 2011, în cadrul campionatului desfăşurat la Melbourne, în Australia (Melbourne Winter Open 2011), Feliks Zemdegs a reuşit să îl rezolve în incredibilul timp de 5.66 secunde! Adică mai puţin timp decât v-a luat să citiţi fraza anterioară.
Recordul de cuburi rezolvate în 24 de ore este de 4.786 cuburi şi aparţine lui Milán Baticz din Ungaria, fiind stabilit în 16/17 noiembrie 2008.


Cel mai tânăr participant la un concurs oficial, care a reuşit să rezolve un cub Rubik, este Enxi Xiem din China, în vârstă de 4 ani, 6 luni şi 10 zile. El a rezolvat cubul într-un minut, 28 de secunde şi 6 sutimi, la Guangdong Open 2007.


La ora actuală exista cuburi asemănătoare cu cel al lui Rubik, care conţin însă mai multe cubuleţe mici: cum ar fi 4x4 pe faţă, sau chiar şi 7x7.
Rezolvarea acestora este mult mai complicată: recordul de rezolvare a unui cub gen 7x7 este de 3 minute, 13 secunde şi 19 sutimi şi aparţine lui Michał Halczuk (Polonia), fiind stabilit în 2011.



Cubul lui Rubik este într-adevar un joc fascinant, care dezvoltă inteligenţa şi percepţia spaţiului, precum şi capacitatea strategică.


Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro.







 
Nu mi-as fi inchipuit ca este fascinant un spectacol doar cu tobe :P mea culpa .Interesant material ca sa nu amintesc si video clipurile ca merita cu prisosinta sa fie ascultate si privite.


Istoria tobelor - o poveste ritmată


Care a fost cel mai vechi instrument muzical construit de om?
E o întrebare la care e greu de răspuns, pentru că ar trebui să hotărâm mai întâi ce înseamnă instrumentul muzical.

A lovi două bucăţi de lemn - simple porţiuni dintr-o ramură – pentru a produce sunete ritmice, ar însemna a cânta la un instrument? La urma urmelor, de ce nu?
Oricum, specialiştii sunt de acord că instrumentele muzicale cele mai vechi ar fi fost din categoria celor cu percuţie – la care sunetul este produs prin lovire – iar printre acestea s-au numărat cu siguranţă tobele.

Cine crede că o clasificare a instrumentelor muzicale e treabă uşoară, acela n-a încercat niciodată să le clasifice. Că e foarte dificil, o arată numeroasele sisteme de clasificare propuse până în prezent, care încearcă să acopere enorma varietate a acestor obiecte, atât de larg prezente - geografic şi temporal - în viaţa omenirii. Uriaşa lor diversitate este un obstacol şi, în acelaşi timp, o provocare, devenită şi mai complexă în epoca modernă, când progresele tehnologiei au permis inventarea unor instrumente pe care muzicienii din urmă cu două secole nici nu şi le-ar fi putut imagina măcar.

Dar, chiar şi fără fantasticele maşinării muzicale bazate pe electricitate şi unde fel de fel, născocite în ultimele 10 decenii, istoria de mii de ani a muzicii e deja plină de mii de tipuri de instrumente, poate mult mai simple în ceea ce priveşte principiul constructiv, dar nu mai puţin complexe, în ansamblu, în ceea ce priveşte varietatea soluţiilor constructive. Iar dintre cele mai vechi şi mai răspândite - în zeci de variante - tobele par să fie cele mai prezente, însoţind aventura omului, în timp şi spaţiu, la sărbătoare şi la război deopotrivă, cu sunetul lor pătrunzător.



Ce este o tobă? Păi, detaliind puţin definiţia, este un instrument muzical (cu percuţie, cum am zis) din grupul aşa-numitelor membranofone, care formează una dintre cele patru categorii de bază din sistemul de clasificare Hornbostel-Sachs, publicat în 1914 şi care este, la ora actuală, sistemul cel mai larg utilizat de specialiştii în domeniu (organologi, aşa se cheamă cei care studiază instrumentele muzicale).

Membranofonele sunt acele instrumente muzicale în cazul cărora sunetul este produs prin vibraţia unei membrane întinse - o definiţie seacă, dar ce să-i facem, asta înseamnă rigoare ştiinţifică în materie de clasificări şi definiţii, chiar şi când e vorba despre muzică.
Aproape toate instrumentele incluse în această categorie sunt tobe, existând foarte puţine excepţii. Toba este instrumentul membranofon prin excelenţă.



Design-ul de bază al tobelor a rămas practic neschimbat de mii de ani. În ciuda variaţiilor de formă şi cu toate schimbările aduse de utilizarea unor materiale moderne în locul celor tradiţionale, toba a rămas, în liniile ei esenţiale, ceea ce era şi acum 100 de ani sau 1000 de ani: o membrană întinsă peste o carcasă, cu rol de cutie de rezonanţă - chestie uşor de înţeles chiar şi pentru copiii care îşi fac primele tobe din folii de celofan întinse peste gura unui ghiveci şi strânse bine cu sfoară.

Sistemul de clasificare invocat mai sus face diferenţa între tobele lovite (cu mâna goală sau cu unelte speciale - beţe şi ciocănele anume fabricate), tobe cu fricţiune la care sunetul este produs prin frecarea membranei tobei cu degetele sau cu un obiect, şi tobe la care sunetul este produs prin acţiunea asupra unei tije sau corzi ataşate de membrană, vibraţiile corzii se transmit membranei, care produce, vibrând la rândul ei, un sunet specific. Un exemplu de instrument de acest ultim tip este buhaiul nostru, un vechi instrument muzical folosit în mod tradiţional la sărbătorile de iarnă, pentru a acompania "urăturile" de Anul Nou (iată mai jos şi un material video, ca să vedeţi cum se "cântă" la el şi să auziţi cum sună).

Dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, tobă înseamnă instrumentele din prima categorie - tobe lovite - al căror sunet ritmat este asociat, de milenii, cu nenumărate activităţi şi întâmplări din viaţa oamenilor de pe toate continentele şi din toate vremurile, de la ceremonii religioase la marşuri militare, de la dansuri primitive la concerte rock. Şi, cum ar fi cu neputinţă să scriem totul despre tobe într-un singur articol, iată câteva "porţii" de informaţii despre aceste vechi instrumente muzicale, legate de mult mai multe aspecte din viaţa noastră decât cel artistic.

Tobele au apărut cu milenii în urmă. Pe pereţii unor peşteri din America de Sud au fost descoperite urme ce indică folosirea tobelor în multe aspecte ale vieţii cotidiene, iar săpând în situri arheologice aflate pe teritoriul anticei Mesopotamii, oamenii de ştiinţă au găsit mici tobe cilindrice cu vechimea de aproximativ 5000 de ani.

Deşi instrumente muzicale prin excelenţă, tobele au îndeplinit, uneori, şi alte funcţii, legate de comunicare, printre care transmiterea de mesaje este una dintre cele mai interesante din punct de vedere antropologic. Limbajul tobelor a fost auzit şi menţionat de europeni, pentru prima oară, în secolul al XVIII-lea, când exploratorii Africii au aflşat despre felul în care triburi indigene din junglă comunicau la mari distanţe cu ajutorul tobelor. Era un întreg limbaj, bogat şi sofisticat, compus din anumite tipare repetitive şi asocieri specifice de sunete, prin care puteau fi transmise, cu mare uşurinţă şi fără efortul deplasării prin junglă, mesaje surprinzător de complexe şi detaliate.


Un alt rol non-muzical al tobelor a fost cel atribuit lor în domeniul militar. Sunetul lor pătrunzător îi mobiliza pe ostaşi, îndemnându-i la atac, un efect utilizat încă din Antichitate, aşa cum arată o scriere chineză ce relatează despre o bătălie ce a avut loc în anul 684 î.e.n. În poemul medieval care istoriseşte isprăvile viteazului Cid Campeador ((1043 -1099), eroul Reconquistei (lupta de câteva secole dusă de spanioli pentru recucerirea teritoriilor ocupate de mauri în Peninsula Iberică), se menţionează folosirea de către soldaţii mauri a tobelor, al căror sunet cutremura pământul, îngrozindu-i pe adversari.

Cilindrice sau conice, în formă de clepsidră ori de ceaun, de pocal sau butoi, tobele pot avea nenumărate forme şi mărimi. Fiecare cultură a produs varietăţi proprii ca aspect şi sunet. Tradiţional, membrana era făcută din piele - de obicei piele de viţel sau de capră -, dar azi se folosesc mult materiale plastice, precum PVC, ieftine, durabile şi uşor de obţinut. Totuşi, unii muzicieni preferă membrana de piele pentru sunetul mai cald, cu un timbru aparte. Corpul tobei, care serveşte drept cutie de rezonanţă, poate fi făcut din lemn, metal, plastic; poate fi închis ori deschis la bază. Există şi tobe la care membrana e întinsă pe un simplu cadru, fără a avea dedesubt o cutie de rezonanţă. Cu alte cuvinte, există o enormă varietate de modele, corespunzând infinitei varietăţi de genuri muzicale create de oameni din cele mai vechi timpuri şi până în vremurile contemporane.

shutterstock-42669502.jpg


shutterstock-79134133.jpg


Cele mai multe tobe - mai ales cele vechi, folosite în muzica tradiţională - nu sunt acordabile, adică înălţimea sunetelor nu poate fi modificată de muzician după voinţă; ele au din construcţie un anumit sunet. Există însă şi modele de tobe acordabile: unele tipuri de tobe moderne - cum sunt timpanele folosite azi de orchestrele simfonice - pot fi acordate, cu ajutorul a diferite mecanisme care întind mai mult sau mai puţin membrana, tensionând-o în diferite grade; astfel se modifică frecvenţa vibraţiilor produse, şi, în consecinţă, înălţimea sunetului.

timpane.jpg



timpane-1.jpg





În orchestra simfonică, tobele cele mai folosite sunt timpanele. Setul standard este alcătuit din patru timpane, care permit executarea unui larg repertoriu de piese clasice. Unii compozitori contemporani au compus şi piese ce presupun utilizarea unui set mai extins de timpane, de obicei cinci la număr. Deşi timpanul nu pare să fie instrumentul-vedetă al orchestrei, de fapt este extrem de important; cadenţa, ritmul imprimat de acest instrument reprezintă o însuşire de bază, care poate susţine ori strica armonia ansamblului. Rareori, timpanele devin instrumente soliste; există un mic număr de bucăţi muzicale compuse pentru timpan, de pildă câteva concerte şi chiar o simfonie pentru timpan şi orchestră, operă a compozitorului Johann Fischer (secolul al XVIII-lea), care aduce în scenă opt timpane cu diferite sunete. În videoclipul de mai jos puteţi vedea şi auzi interpretarea unui fragment din piesa compozitorului contemporan american Philip Glass (n. 1937) Concert fantezie pentru doi timpanişti şi orchestră, ce aduce în prim plan (chiar la propriu, în partea din faţă a scenei, nu în rândul din spate, cum sunt plasate de obicei) un număr mare de timpane, împărţite în două grupuri, în rol de instrumente soliste.


Probabil cea mai impresionantă ca aspect este toba numită ōdaiko, cea mai mare şi mai impresionantă taiko - termen ce denumeşte tobele tradiţionale japoneze. A cânta la o astfel de tobă presupune nu doar ureche muzicală şi simţ al ritmului, ci şi o pregătire fizică foarte bună. Unele dintre aceste tobe sunt adevăraţi monştri: în imanginea de mai jos, toba mare (dacă mare nu e un cuvânt prea slab pentru aceste obiect) este o odaiko nepreţuită ca valoare, făcută dintr-un singur trunchi de copac bătrân de 1200 ani; cîntăreşte 3 tone, iar cine cântă la ea trebuie să aibă calităţi atletice, nu glumă. Acestă formă de muzică tradiţională niponă este popularizată în lume de ansambluri de percuţionişti echipate cu tobe enorme, care dau reprezentaţii extrem de spectaculoase. Aspectul instrumentelor, energia interpreţilor şi sunetul răscolitor al tobelor colosale (cu mult mai răscolitor decât se poate auzi în căşti) fac o impresie puternică spectatorilor şi au contribuit la faima unor trupe precum Kodo Drummers sau Shumei Taiko Ensemble, care dau spectacole în întrega lume.




Merita sa deschideti link-urile :P superbe

Iar acum, după o asemenea doză de sunete puternice şi grave, care aproape că ne tulbură visceral, să revenim în Europa, unde avem şi noi toboşarii noştri, tobele noastre (chiar dacă-s mai mici) şi chiar festivaluri marcate de prezenţa masivă a instrumentelor cu pricina. Unul dintre cele mai vestite este festivalul numit Tamborrada, desfăşurat an de an, la 20 ianuarie, la San Sebastian, în Ţara Bascilor. Timp de 24 de ore, oraşul răsună de bubuitul şi răpăitul neîncetat al tobelor. Oamenii mari, îmbrăcaţi ca soldaţi sau bucătari, iau parte la ospeţe şi marşuri cu muzică de fanfară, iar copiii au şi ei partea lor de distracţie: defilează pe străzile oraşului, îmbrăcaţi în uniforme de paradă ce imită uniformele diferitelor armate ale lumii, în diverse timpuri istorice. E un festival frumos, captivant, cu vechi origini, plin de sunet, de culoare şi de alte forme de energie cu mare impact asupra celor ce iau parte la ea, fie şi ca simpli spectatori. Şi iată şi poveştile legate de el.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, oraşul San Sebastian era o fortăreaţă atacată şi asediată de armatele feluritelor ţări care vroiau să-şi mărească influenţa în zonă (Spania, Franţa, Portugalia, Marea Britanie). Aşa se face că, în preajma oraşului, la San Telmo, erau instalate tabere de soldaţi. În fiecare zi, în zori, soldaţii mărşăluiau spre poarta oraşului ("Puerta de Tierra"), în ritmul tobelor. Iar localnicii, se spune, vrând să-i batjocorească, le imitau procesiunea - cu tot cu fundalul sonor aferent - folosind găleţi şi mânere de metal luate de la pompele de apă.
Valoarea comica a ajutat tradiţia să se dezvolte, cu atât mai mult cu cât un negustor local pe nume Vincente "Txiki" Buenechea a donat butoaie pentru a fi folosite pe post de tobe. Marşul soldăţesc caricatural a devenit, până la urmă, un festival pentru tineri, iar azi e una dintre cele mai bine păstrate şi populare tradiţii din regiune.


La început, localnicii participanţi se îmbrăcau cum apucau, însă în 1881 s-au găsit uniforme de soldaţi abandonate în garnizoana de la San Telmo. Uniformele au ajuns în posesia unui club gastronomic numit Union Artesana, pentru pentru a fi folosite în cadrul festivalului. În anii ce au urmat, şi alte cluburi gastronomice ("sociedades gastronomicas") au intrat în joc, adăugând astfel o dimensiune culinară sărbătorii şi răspândindu-i faima şi mai mult.
O legendă locală mai spune că, prin 1720, un brutar lua apă de la o fântână, pe timpul unei secete. A început să cânte, iar un grup de fete aflate tot acolo a început să bată ritmic în jgheabul de apă pentru a-l acompania. Spre bucuria brutarului, apa a continuat să curgă, iar cei de faţă au continuat să cânte. La scurt timp, s-a format o mulţime, timpul a trecut, de 300 ani nu a mai fost nicio secetă, iar muzica n-a mai încetat nicicând… Şi, de atunci, Tamborrada însufleţeşte mereu oraşul San Sebastian care, o zi pe an, trăieşte într-o avalanşă de sunete, sub semnul tobelor.




http://www.descopera.ro
 

eu am parte de ceva asemanator (aproape identic) toata vara, o zi pe saptamana



La un spectacol de strada am vazut 3 tipi cu pantalonii bufanti, torsul gol si bandana, parca erau indraciti, ritmul deosebit de tinea pe loc. Nu-i gasesc pe tub, is artisti de strada.
 
Bun, dar de ce s-a produs exodul asta in masa al mayasilor? Si de ce se ascund dovezi scrise ale existentei lor. Cica inclusiv Vaticanul ar avea ceva dovezi puse la pastrare. Oare ce nu-i convine religiei crestine ? Asta ar fi interesant de aflat.


Secretele vechii civilizatii Maya, dezvaluite de oamenii de stiinta



Vechea civilizatie Maya ramane una plina de mistere, inca nedescifrate. Oamenii de stiinta incearca sa dezlege multe dintre secretele acestei culturi, precum piramidele, sacrificiile umane, hieroglifele sau legaturile civilizatiei Maya cu astrele ceresti.

Profesorul rus, Kiril Novoselsky, care este consultant al mai multor muzee importante, a efectuat recent o vizita in peninsula Yucatan si in insula Cozumel din Mexic in cautarea enigmelor vechii civilizatii Maya, potrivit The Epoch Times.

Langa piramida Chichen Itza, el a descoperit terenurile unde pre-columbienii au creat jocurile cu mingea. "Am fost foarte surprins de faptul ca mayasii erau obsedati de jocul cu mingea.

Acesta a fost un joc sacru. Capitanul echipei castigatoare era sacrificat zeilor si asta a reprezentat o mare onoare", a spus Novoselsky.

Varsta de aur a civilizatiei Maya s-a terminat la sfarsitul secolului al IX-lea. Orasele au devenit pustii si tacute. Lianele si radacinile copacilor au patruns prin zidurile de piatra ale templelor si piramidelor.

Arheologii clasifica mai multe perioade ale civilizatiei Maya: pre-clasica (intre anii 2.000 si 300 i.Hr.), clasica (300 i.Hr. - 900 d.Hr.) si post-clasica (900 - 1520 d.Hr.).

In timpul ultimelor secole, populatia extrem de numeroasa a oraselor a disparut in jungla. Orasul mayas Tikal a constituit ultima mentiune istorica a unui asezari Maya, in anul 869.

Piramidele mayase

Piramidele mayase sunt diferite fata de cele egiptene. "Aceste piramide au trepte uriase si au servit ca o baza pentru temple", a spus profesorul.

Aceste piramide mayase nu sunt niste monumente izolate in desert, precum cele egiptene, ele au fost construite in zone populate din jungla. Novoselsky a vazut locul unde in trecut se puteau aduna pana la cateva sute de mii de oameni.

Civilizatia Maya s-a dezvoltat in Mexic, Guatemala, Honduras si Belize. In alte parti ale Mexicului au trait aztecii, olmecii, toltecii si alte triburi.

Piramidele mayase au servit unor scopuri astronomice, cel putin de doua ori pe an, pe 21 sau 22 martie si pe 22 sau 23 septembrie, cu ocazia echinoctiilor de primavara si de toamna.

"In aceste zile, soarele arunca o umbra pe treptele piramidei, in forma de sarpe si ea ajunge pana la capatul scarilor, unde se poate vedea o imagine a zeului Kukulkan, un sarpe cu pene, care are capul unui om.

Piramida este construita foarte precis, astfel incat raza de soare ajunge la capul zeitatii in acea zi anume. Aceasta inseamna ca astronomia, arhitectura si tehnica au fost elaborate in acelasi timp.

Daca nu as fi citit nimic despre acest subiect inainte, as crede ca aceste lucruri nu sunt ale civilizatiei umane actuale", a precizat Novoselsky.

Radacinile civilizatiei atlantilor?

Novoselsky spune ca a intalnit oameni care sustineau ca potrivit legendelor, mayasii au fost succesorii atlantilor, care au disparut undeva in Marea Mediterana sau in Marea Caraibilor.

Este dificil de stiut cat de mult au distrus conchistadorii spanioli. Intorcandu-ne in secolele al XIV-lea si al XV-lea este posibil sa fi existat foarte multe carti mayase. Invadatorii spanioli au distrus cea mai mare parte dintre ele.

"Scrierile mayase nu au ajuns in zilele noastre, doar cateva hieroglife, care sunt foarte greu de descifrat", a spus Novoselsky. Cultura Maya a lasat in urma piramide, tablite cu inscriptii, haine traditionale si dansuri.

http://www.ziare.com/magazin/cercet...ezvaluite-de-oamenii-de-stiinta-video-1163744
 
Daca s-ar face un sondaj pe tema "Ce sarbatorim la 1 Mai "invariabil raspunsul ar fi "Ziua muncii'' Putini sunt cei care stiu ca multe din popoarele Europei sărbătoreau în perioada precreștină de 1 Mai venirea verii.

La romani era sărbatoarea Florei , menținută în tradițiile religioase păgâne, asociată în egală măsură cu cele două divinități romane surori : Flora , reprezentând renașterea florilor și Fauna , simbolizând nașterea mieilor și a altor animale.

Sărbătoarea Floralia ,simboliza fertilitatea: aşa cum din floare se naşte fructul, tot aşa din dragoste se nasc copiii – lucru deosebit de apreciat de romani, care au ales-o în secret pe Flora drept protectoarea Romei. (Patricia Monaghan – Lexicon der Göttinnen)

Flora a fost venerată ca şi Flora Mater, mama primăverii şi a naşterii vegetaţiei. La poporul sabin, a avut o lună proprie denumită Flusare, aceasta era primăvara, perioada corespunzătoare înfloririi. În Roma, avea două temple şi chiar un preot propriu, numit Flamen Floralis.
(http://www.agero-stuttgart.de/REVIS... crestine in ritualurile romanesti de JMC.htm)

De fapt, cultul Florei a fost în parte determinat de faptul că bruma sau îngheţul ar fi putut distruge florile, deci recolta fructelor, pentru aceasta i se aduceau ofrande, pentru a preîntâmpina acest lucru.

La popoarele germanice în noaptea de 30 Aprilie spre 1 mai e noaptea lui Walpurgi, cică în această noapte ies vrăjitoarele la joc, se fac peste tot focuri se dansează până-n zori, în unele zone se ridică și celebrii copaci de mai.

După credința populară din Germania, în această noapte vrăjitoarele și demonii se dezlănțuie pentru câteva ore, vestind sosirea primăverii. Tot în Germania se spune că pe 1 mai își fac apariția spiritele pământului și zânele, pentru a trece pământul în siguranță la sezonul de vară. Oamenii sărbătoresc prin petreceri mari, însoțite de mâncare și băutură și privesc înainte la anotimpul ce urmează.

În religia celtică, Beltane sau Beltine Cetsamain este un festival ţinut în prima zi din mai, sărbătorind începutul verii şi deschiderea sezonului de păşunat.

Beltane era unul dintre cele două momente de cotitură ale anului, celălalt fiind 1 noiembrie (Samhain), începutul iernii. În ambele cazuri, erau şterse graniţele dintre lumea umană şi cea supranaturală.

Până în secolul XIX, în Irlanda vitele erau trecute printre două focuri mari, ca un mijloc magic de protecţie împotriva unor boli.

Cunoscut sub numele de Beltane în tradiţiile galeza, 1Mai, , a fost mult timp sărbătorit ca prima zi de vară. Fecioare tinere purtau flori în păr , nu exista zbenguială, flirt, şi, probabil, un viraj în jurul valorii de arminden . Ca un ritual păgân de fertilitate, vitalitatea sexuală care creează viaţă este celebrată cu festivaluri de foc, și toate tipurile de dans murdar.


Odată cu răspândirea creștinismului, aceaste “tradiții” de 1 mai sunt treptat abandonate.

Incepând din secolul XIX, ziua de 1 Mai capătă o semnificație social-politică- devine , în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială.

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Heymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți.

În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre o coloană de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8.

În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești.


În Germania, 1 mai este zi liberă. Se poartă la butonieră o panglică roșie, în amintirea lui 1 mai 1890, unde, în pofida interdicției manifestațiilor de către Sozialistengesetz, militanții Internaționalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică.

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. În perioda regimului comunist, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde

Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.


http://www.cluj-am.ro
 
Back
Top