CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

[anuk]

Pe aceeasi tema

1 Mai la Indo-Europeni

La romani, ne spune Vergiliu în De rerum inventoribus, era obiceiul ca la 1 Mai tinerii, de ambele sexe, să iasă voioşi în câmp şi să aducă acasă, cântând, crengi verzi de arbori: majum, quaerere şi să le pună înaintea caselor şi uşilor. Însuşi numele lunii Mai vine de la zâna Maia Maius, reprezentare a puterii învietoare şi însufleţitoare a naturii, împreunată cu focul Soarelui, pentru a produce floarea şi fructul verii. Maia se identifică cu Bona Dea, amândouă identificându-se cu Fauna sau Fatua, nimfă sau zână a pădurii, cunoscătoare de farmece, leacuri şi învăţături ascunse.

La greci, lui Aphroditos din Cipru i se aducea ca ofrandă, primăvara, o eiresione, un fel de arminden din crengi de laur, sau de măslin, de care se atârnau simboluri ale fecundităţii: turte, smochine, şipuri cu vin, ulei, miere. Ideea de regenerare o includea şi pe cea a fecundităţii. În Lesbos, în ajun de 1 mai, fetele merg cântând şi culeg flori roşii din câmp, din care fac cununi împletite cu spice şi crenguţe verzi, pe care le atârnă noaptea la ferestre şi la uşi. Femeile se tăvălesc în ţarinile semănate cu orz pentru a fi prolifice şi ferite de duhuri rele.

În multe ţări din Europa, de la Scoţia şi Suedia până în Pirinei şi la slavi, precum şi în Orient, a fost atestată datina pomului de mai. În Anglia, grupuri de fetiţe colindă în ziua de 1 mai cu coroane de ramuri şi flori, din casă în casă, cerând daruri pentru că au adus primăvara. Tot aici colindă ceata de cocoşi, tineri în frunte cu Jack in the Green, un coşar gătit cu frunze şi iederă. El dansează în fruntea cetei, după care strânge daruri şi bani de la oameni. Darurile au un caracter tradiţional: ouă, fructe uscate, anumite prăjituri rituale. Celor ce nu dau daruri li se doreşte, în versuri satirice, să nu aibă recoltă bună, să nu le rodească livada, să nu le înflorească via. Este un exemplu de ceea ce Petru Caraman a numit „descolindat” (sau „des-urare”). Ceata trebuie răsplătită de întreaga comunitate pentru că a adus primăvara în sat şi stimulează revenirea vegetaţiei prin cântece, jocuri, bătăi şi întreceri rituale.

În Rusia este aşa-numitul Gheorghe verde, tânărul îmbrăcat în frunze, care va fi aruncat în apă, după cântecele şi dansurile rituale. Chiar dacă obiceiul e transferat, în acest caz, spre Sfântul Gheorghe (Sângiorz), el are legătură cu Armindenul, sărbătoare a reînvierii vegetaţiei.

În Bulgaria, fiecare casă se împodobeşte de Arminden cu crengi de păr. La popoarele sud-slave, băieţii aduc de 1 mai ramuri de tei cu care îşi împodobesc casele şi pe care le pun şi la ferestrele iubitelor lor. Obiceiul de a pune arminden la case există în toată Italia, iar mai demult era şi în Spania.

În Franţa, în Haute-Vosges, se pun de Arminden înaintea porţii sau sub fereastră, de către fete, una sau două ramuri de prun, care se numesc mai şi sunt împodobite şi cu panglici de diferite culori. În unele locuri în care se aduce stâlpul de mai, se arde arborele rămas de anul trecut, ceea ce reprezintă un rit de regenerare a vegetaţiei şi de reînnoire a anului. Cenuşa rezultată se împrăştie pe câmpuri pentru a stimula rodnicia recoltelor, pentru că este încărcată cu proprietăţi magice.

Un alt element al structurii mitice arhetipale în această sărbătoare de mai este obiceiul atestat în Franţa, Anglia, Boemia de a alege un rege de mai şi o regină a maiului, întruchipând perechea primordială şi reprezentând mitic repetarea hierogamiei cosmice între cer şi pământ. Perechile acestea se găsesc în fruntea procesiunilor care poartă stâlpul maiului. Din acelaşi scenariu mitic fac parte şi fugărirea, prinderea şi uciderea regelui maiului, la sfârşitul carnavalului.

În Austria se ardea o efigie a morţii şi se dădeau lupte între cei de faţă, stimulând izgonirea iernii (a morţii) şi victoria verii (a vieţii).

In Suedia, la ziua maiului avea loc o luptă între cele două cete de călăreţi, unii îmbrăcaţi în blănuri, reprezentând iarna, alţii împodobiţi cu ramuri verzi, reprezentând vara. Prototipul mitic, spune Mircea Eliade, este lupta dintre Tiamat şi Marduk, care se comemora ritual la începutul fiecărui an. Lupta e un ritual de stimulare a forţelor genetice şi a vieţii vegetative.



http://madalinamoewis.wordpress.com/

 

[bodo]

Pe mine m-ar speria putzin sa am un astfel de copil...

Geniul roman de 2 ani care uimeste lumea

Un copil de doar 2 ani, de origine romana, a fost primit in prestigioasa "Liga a Oamenilor Super-Inteligentiˮ, MENSA. El are un IQ de 154, fiind al doilea prescolar care intra in MENSA anul acesta.

Anthony Popa Urria este din Calgary, Canada, copilul remarcandu-se printr-o inteligenta uimitoare, scrie inquisitr.com.

El poate pronunta literele alfabetului inclusiv in ordine inversa si numara pana la 1.000. De asemenea, copilul stie toate planetele din sistemul solar, lunile anului si anotimpurile.

Anthony este de origine romana, dupa cum o arata si numele sau de familie. El stie trei limbi: engleza, franceza si romana. Chiar daca inca poarta scutece, acesta stie sa rezolve puzzle-uri de peste 70 de piese, poate citi si scrie de unul singur.

Mama lui spune ca fiul ei stia literele chiar inainte de a putea vorbi. Curiozitatea copilului a inceput la doar patru luni, spune ea.

Emmelyn Roettger este o fetita din SUA care la trei ani a fost, de asemenea, admisa in aceasta asociatie a geniilor. Initial, parintii ei au crezuit ca sufera de autism, insa s-a dovedit ca fetita avea nevoie doar de o pereche de ochelari.

http://www.ziare.com/magazin/inedit/geniul-roman-de-2-ani-care-uimeste-lumea-1165204

 

[anuk]

Completare la postul anterior.

!

 

[anuk]

Nu-i prima oara cand incerc sa gasesc o explicatie a modului in care apar geniile si nedumerirea mea se adanceste. Cum se poate ex logic interesul acestui copil pt lucruri abstracte si greu de inteles pt un adult . Sunt curioasa daca voi aveti o explicatie plauzibila !?! Daca da, care este aceea ?

 

[Angela74]

Teoretic stim mai multe decat acum1000 sau 2000 de ani. Oare asa sa fie? Cu toate acestea ne dam seama ca ''necunoscutul'' se mareste de fiecare data cand dam o explicatie plauzibila unui fenomen, unui fapt. Creerul este o necunoscuta, poate fi o chestie f simpla ce tine de neuroni, celule dar pot exista si explicatii de domeniul sf-ului pe care in momentul actualnu le-am accepta nici in ruptul capului.

 

[anuk]

Cu siguranta creierul ramane o necunoscura totusi acum ca si in urma cu mii de ani, unii oameni au parca un alt fel de creier :

 

[anuk]

Nu-i rau sa stim cand si cum a evoluat net-ul .

Ce este Internetul şi cum a apărut? Ce este Internetul şi cum a apărut?

Triumf al tehnologiei dezvoltate de om de-a lungul mileniilor, internetul care azi ne influenţează în atât de mare măsură existenţa are o istorie scurtă, dar densă şi accelerată, jalonată de câteva momente de referinţă, care l-au structurat în forma pe care o cunoaştem azi. Subiect prea vast pentru a putea fi tratat pe larg în spaţiul unui articol, istoria internetului poate fi totuşi condensată într-o serie de momente-cheie, puncte de reper pe parcursul celei mai spectaculoase evoluţii tehnologice din istoria umanităţii.

Secolul al XIX-lea: sisteme precursoare

Nu era chiar internet, şi totuşi... Dacă ne gândim la transmisiile globale de date - treaba pe care o face azi internetul, cu asemenea viteză, amploare şi acurateţe - aceasta, ca fenomen, există încă de multă vreme, datând de dinainte de apariţia computerelor. Să considerăm, de pildă, drept un precursor al internetului, telegraful, care a revoluţionat transmisia de date şi care era, pentru străbunicii noştri, o minune a tehnologiei la fel de copleşitoare ca şi internetul pentru noi. Utilizat intens în domeniul militar, în ziaristică, în politică şi afaceri, ca şi în viaţa privată de zi cu zi, telegraful a schimbat viteza cu care se mişca lumea şi a deschis era comunicaţiilor globale.

Anii '50: primele elemente

Un factor esenţial în evoluţia internetului a constituit-o dezvoltarea computerelor, începând din anii 1950. Mari cât o cameră (şi lente în comparaţie cu cele de azi), aceste prime calculatoare permiteau transmisiile de date de la un computer principal la terminale şi, în ciuda aspectului greoi, au reprezentat o etapă esenţială în apariţia fenomenului.

Anii '60 - '70: de la viziune la primele reţele informatice

Informaticianul american Joseph Carl Robnett Licklider (1915 -1990), una dintre cele mai de seamă personalităţi din istoria IT, în lucrarea sa Man-Computer Symbiosis, arunca o scurtă privire în viitor, spre o lume în care reţele de computere, conectate prin linii de comunicaţie de bandă largă, vor îndeplini funcţiile unor biblioteci imense. Iar în 1962, Licklider şi Welden Clark au publicat o lucrare intitulată "On-Line Man Computer Communication", ce oferea una dintre primele viziuni ale unei lumi "înfăşurate" într-o reţea informatică globală. Pentru ei, acesta era viitorul, pentru noi, reprezintă deja realitatea pe care o trăim.

Pe baza ideilor lui Licklider, în 1969, între universitatea California - Los Angeles şi Institutul de Cercetare Stanford a fost instalată o legătură printr-o reţea numită ARPANET (Advanced Research Projects Agency Network), a cărei dezvoltare fusese finanţată de Departamentul Apărării din SUA. În acelaşi an, ARPANET s-a extins prin adăugarea a încă 2 noduri de reţea - la Universitatea Utah şi Universitatea California - Santa Barbara.

Nu pare mare lucru, faţă de dezvoltarea de acum, dar era un început… Cât de important a fost acest început, cât de mult s-a dovedit el a răspunde unei necesităţilor şi dorinţelor oamenilor, se vede din ritmul rapid în care s-a dezvoltat ARPANET: până în 1981, numărul de noduri a crescut la 213.

Anii 1960 şi 1970 au reprezentat o perioadă crucială în dezvoltarea reţelelor de transmisie de date; în aceeaşi epocă, reţele similare, de mici dimensiuni, au fost instalate în Marea Britanie (Mark I), în Franţa (CYCLADES), în SUA (Merit Network) ş. a.

Toate aceste reţele operau pe principiul comutaţiei de pachete (sau comutaţiei asincrone), o tehnică de comunicaţii digitale care constă în separarea mesajelor în blocuri de dimensiuni reduse (pachete), ce sunt ulterior transmise unul câte unul prin reţea, într-o succesiune rapidă, până la receptor, unde sunt reasamblate în forma mesajului iniţial.

1978: prima reţea internaţională

În acest an, British Post Office, compania de servicii financiare şi de comunicaţii Western Union International şi firma de comunicaţii Tymnet şi-au unit forţele pentru a crea prima reţea de comutaţie de pachete internaţională, International Packet Switched Service (IPSS). Reţeaua s-a extins spectaculos în Europa şi SUA, ajungând până în 1981 să deservească şi Canada, Australia şi Hong Kong, iar în anii 1990 devenind o infrastructură extinsă la nivel global.

În paralel, apăruseră şi alte tipuri de reţele, mai mult sau mai puţin extinse, ce foloseau tehnologii de comunicaţie diferite, dar toate la un loc creau o infrastructură ce acoperea o mare parte a lumii. Era momentul ca aceste "petice" să fie reunite într-o reţea cu adevărat globală, unitară din punct de vedere al funcţionării. Cu alte cuvinte, totul trebuia adus la un numitor comun.

Era nevoie de un protocol de reţea - un sistem de reguli şi convenţii care să guverneze comunicare între dispozitivele ataşate la reţea; un fel de limbaj comun în care toate computerele legate în reţea să se poată înţelege între ele. Formatul mesajului, temporizarea, controlul erorilor, iniţierea şi finalizarea sesiunii de transfer al datelor şi multe alte detalii legate de comunicaţiile de date sunt determinate prin protocolul de reţea.

1974: apare termenul internet

Un protocol de reţea realizat în 1974 (RFC 675 - Specification of Internet Transmission Control Program), de către Vinton Cerf, Yogen Dalal şi Carl Sunshine, conţinea cuvântul internet, prescurtare de la internetworking. Pesemne că nici autorii nu prevedeau succesul pe care îl va avea acest termen, devenit azi unul dintre cele mai uzitate substantive.

Internetul este, aşadar, o reţea unitară de computere şi alte dispozitive cu adrese computerizate, toate conectate între ele şi operând coordonat graţie unui ansamblu standardizat de protocoale de transfer de date.

Se confundă adesea noţiunea de internet cu cea de WWW (World Wide Web); ele nu sunt însă acelaşi lucru, căci WWW este numai una dintre aplicaţiile internetului (e-mail-ul, de pildă, este alta).

WWW este un sistem de documente hipertext interconectate, ce pot fi accesate prin internet.

Omul pe care lumea îl descrie adesea - în mod eronat - drept "inventatorul internetului", britanicul Tim Berners-Lee (astăzi Sir Timothy Berners-Lee) este, în realitate, cel care a inventat World Wide Web, ca o aplicaţie majoră a Internetului care exista deja.

Din anii '90 până azi… şi mai departe

El a elaborat în 1989 o primă propunere în acest sens, iar la 25 decembrie 1990, împreună cu Robert Cailliau (un informatician belgian care lucra la CERN - Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară), a realizat prima comunicare prin intermediul HTTP, un protocol pentru transferul documentelor hipertext.

Primul website din lume a fost construit la CERN, pe teritoriul francez al acestui complex de laboratoare aşezat la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, şi a fost online începând cu data de 6 august 1991.

Iar de atunci, internetul a intrat cu adevărat în viaţa noastră, a celor mai mulţi, dacă nu chiar a tuturor. De unde până atunci fusese accesibil unui număr mic de persoane, în special oameni de ştiinţă, odată cu apariţia WWW, lumea virtuală s-a deschis pentru toţi. O bună parte din existenţa noastră se desfăşoară în acest mediu, căruia îi folosim intensiv imensele resurse şi posibilităţi, de la comerţ şi banking online, la lectură; de la socializare la cursuri universitare, de la muzică, jocuri şi filme la comunicarea cu cei aflaţi departe. Internetul ne-a schimbat fundamental experienţele, trăirile, ideile, iar aventura simbiozei noastre cu lumea virtuală oferită de el continuă şi se intensifică.

http://www.descopera.ro

 

[alerim_61]

Cei mai inteligenti oameni de pe Pamant nu sunt nici Carlos Slim, cel mai bogat din lume, si nici Bill Gates, creierul de la Microsoft.
Un coreean, care ar putea trece drept "anonim", daca nu ar avea un IQ de peste 210, conduce topul celor mai destepti.


Kim Ung Yong: Admis la universitate la 4 ani


Nascut in 1962, este cel mai inteligent om din lume. A intrat in Cartea Recordurilor cu un IQ estimat la 210. La varsta de patru ani era capabil sa citeasca in japoneza, coreeana, germana si engleza. La cinci ani, rezolva ecuatii diferentiale si calcule cu integrale. Mai tarziu, invitat la o televiziune japoneza, si-a demonstrat fluenta in chineza, spaniola, vietnameza, tagalong, germana, engleza, japoneza si coreeana. La trei ani, cand alti copii sunt fascinati de cartile de colorat, Kim a fost invitat sa participe la cursurile de fizica ale Universitatii Hanyang, iar la sase ani isi petrecea timpul alaturi de savantii de la NASA. A lucrat aici pana in 1978, cand s-a reorientat, alegand ingineria civila, domeniu in care si-a luat doctoratul. I s-a oferit ocazia sa studieze la cele mai prestigioase universitati din Coreea, dar a ales o universitate de provincie, unde lucreaza si in prezent.

Gregory Smith: Nominalizat al Premiului Nobel la 12 ani
Nascut in 1990, Gregory Smith a invatat sa citeasca la doi ani, iar la 10 era deja student. Totusi, geniul este doar o parte a vietii lui Gregory. Cand nu devoreaza orice carte ii cade in mana, baiatul bate Globul in lung si-n lat ca activist pentru drepturile copiilor. Este fondator al International Youth Advocates, o organizatie care promoveaza pacea si buna intelegere intre tinerii din intreaga lume. S-a intalnit cu Bill Clinton si Mihail Gorbaciov si a tinut discursuri la ONU. Pentru toate acestea, Gregory a fost nominalizat de patru ori (!!!) la Premiul Nobel pentru Pace. Ultima lui realizare? Si-a luat permisul de conducere.

Akrit Jaswal: Chirurg la sapte ani
Cu un IQ de 146, Akrit a fost desemnat cel mai inteligent copil din India, tara cu peste un miliard de locuitori. Akrit a intrat in atentia publica in 2000, cand a realizat prima operatie chirurgicala. Avea doar sapte ani, iar pacienta lui, o fetita de opt ani, suferise arsuri grave la una din maini, astfel ca degetele sale erau lipite unul de celalalt. Desi Akrit nu avea cunostinte medicale, a reusit sa-i desprinda degetele, astfel ca fetita si-a putut folosi mana din nou. In prezent, studiaza la Universitatea Chandigarh din India si sustine ca este pe cale sa descopere un leac impotriva cancerului.

Michael Kevin Kearney: Absolvent de facultate la 10 ani, profesor la 17
A devenit cel mai tanar absolvent de facultate, la varsta de 10 ani. In 2008, a castigat varianta americana a jocului de cultura generala „Vrei sa fii miliardar?”. Nascut in 1984, Michael a vorbit pentru prima data cand avea patru luni! La sase luni, i-a spus medicului sau pediatru: „Am o infectie la urechea stanga”, iar la zece luni deja stia sa citeasca. La patru ani lua punctaj maxim la un prestigios test de matematica, iar la sase ani termina liceul. A urmat Antropologia la o universitate americana, pe care a absolvit-o la doar 10 ani.

Saul Aaron Kripke: invitat sa predea la Harvard inca din timpul liceului
Fiul unui rabin, Saul Aaron Kripke s-a nascut in 1940, la New York si a crescut un Omaha. Cand era in clasa a patra, a descoperit algebra, iar cand se afla inca in scoala primara stapanea deja geometria si se apuca de filosofie. In adolescenta, a scris o serie de eseuri care ulterior s-au transformat in studii de logica formala. Pentru unul dintre acestea a primit invitatia sa predea la Harvard, oferta pe care a refuzat-o, motivand: „mama a spus ca ar fi cazul sa termin mai intai liceul si apoi sa merg la facultate”. Kripke este laureat al Premiului Schock, echivalentul Nobelului in filosofie. Este considerat cel mai mare filosof in viata.

Pusti de 9 ani, inginer angajat cu acte la Microsoft! - La prima vedere este un pusti normal. Sta in Macedonia si este pasionat de calculatoare ca orice copil de varsta lui... insa Marko Calasan are ceva ce alti copii nu au: o diploma de administrator de sistem si o slujba de inginer la Microsoft. Calasan si-a obtinut prima diploma recunoscuta de Microsoft, cea de administrator de sistem, la varsta de 6 ani. Recunoaste ca petrece cam 4 ore pe zi in fata calculatorului, insa se intampla ca, atunci cand este pasionat de ceva, sa stea si cate 10 ore.
Potrivit site-ului sau, Marko a inceput sa citeasca la varsta de 2 ani, si-a instalat primele programe pe calculator la 5 ani si tot atunci a inceput sa lucreze - voluntar - ca administrator de sistem pentru ONG-uri.
Pentru ca petrece atat de mult timp in fata calculatorului Marko a obtinut permisiunea de la guvernul macedonean sa mearga la scoala atunci cand are timp. Si face acest lucru atunci cand scapa de la ore.... pentru ca este si PROFESOR! Le preda elevilor de 8-12 ani lectii de informatica.

Fraser Doherty – la 14 ani a facut o avere din... gem
Cei mai multi antreprenori tineri fac averi din site-uri web de success. Scotianul Fraser Doherty a gasit insa o metoda traditionala de a se imbogati peste noapte. La 14 ani a inceput sa faca gem, inspirat de retetele bunicii. La 16 a renuntat la scoala ca sa lucreze full-time la fabrica SuperJam. Acum vinde in jur de 500.000 de borcane de gem pe an, adica 10% din piata de dulceturi a Marii Britanii. Baiatul are o avere estimata la aproape 2 milioane de dolari.

Milan Karki – la 18 ani a inventat un panou solar din par uman in valoare de numai 23 de lire
Baiatul, originar dintr-un sat din Nepal, spune ca panoul solar este o sursa ieftina si ecologica de energie. Acesta este de parere ca parul uman este un bun conductor si ca va revolutiona industria energetica. Parul inlocuieste siliconul, un ingredient destul de scump folosit la constructia panourilor solare, asa ca dispozitivele vor fi construite la preturi mult mai mici si vor fi accesibile comunitatilor fara acces la o sursa de energie electrica. In Nepal, una dintre cele mai sarace tari ale lumii, accesul la energie electrica este foarte restrans.

Jordan Romero – la 13 ani a cucerit Everestul
Jordan Romero este cea mai tanara persoana care a cucerit cel mai inalt munte din lume. A pornit in aventuroasa calatorie impreuna cu tatal sau, iubita lui si o echipa de alpinisti profesionisti. Pentru ca Jordan era prea tanar, nu au fost lasati sa escaladeze Everestul prin Nepal, asa ca au ales un traseu din China, mult mai dificil. In plus, la numai 9 ani, baiatul a cucerit Kilimanjaro.

Cameron Johnson – la 19 ani si-a vandut site-ul pe o suma formata din sase cifre
La numai 15 ani, Cameron Johnson castiga intre 300.000 si 400.000 de dolari pe luna din afaceri cu site-uri web. La 19 ani isi vindea una dintre paginile electronice pentru o suma formata din sase cifre… in dolari, pe care nu a vrut sa o faca publica. Totul a inceput cand, la 9 ani, lui Cameron i-a venit ideea de a vinde felicitari electronice, facute chiar de el in Photoshop.

Deitrich Ludwig – la 16 ani a construit singur o masina electrica
La varsta la care majoritatea adolescentilor invata sa conduca, un baiat din Monclova, Ohio, a construit singur un Chevrolet S-10 electronic din 2000. Deitrich a inlocuit motorul in patru cilindri al masinii cu unul electric, fara emisii de gaze.

Thiago Olson – la 17 ani a construit in pivnita casei lui un dispozitiv nuclear
Colegii l-au poreclit “Cercetatorul nebun”. Si pe buna dreptate! Thiago a construit in pivnita casei lui din Oakland Township un reactor de fuziune nucleara. 1.000 de ore de studiu si lucru, timp de doi ani – atat s-a chinuit baiatul sa contruiasca dispozitivul care, la o scara mica, creaza o fuziune nucleara
.
Jonathan James – la 15 ani a reusit sa “sparga” sistemul NASA
Adolescentul si-a castigat faima dupa ce a devenit primul minor condamnat pentru infractiuni informatice. Baiatul a stat sase luni in arest la domiciuliu, la varsta de 16 ani. Pentru inceput, Jonathan a reusit sa intre in sistemul uneia dintre agentiile Departamentului de Aparare al Statelor Unite care se ocupa cu depistarea si combaterea, printre altele, a atacurilor nucleare, biologice sau chimice impotriva SUA. Apoi a reusit sa sparga codurile NASA si sa fure din sistem tehnologie software in valoare de aproximativ 1,7 milioane de dolari. Cei de la NASA au fost nevoiti sa inchida toate sistemele, pentru un cost de 41.000 de dolari. Jonathan James s-a sinucis in 2008.

Evan Graham – la 16 ani stie pilota cinci tipuri diferite de avioane
Evan Graham si-a sarbatorit cea de-a saisprezecea zi de nastere pilotand singur cinci tipuri diferite de avioane: un WWII L-4 Piper Club, un R-22 Robinson, un Cessna 150 Aerobat, un Robinson 44 Raven II si un Cessna 150-150 sin 1965. Totul in numai in doua ore.

Alia Sabur – la 18 ani a devenit cel mai tanar profesor universitar
Alia Sabur lucreaza full-time ca profesor la Universitatea Konkuk din Coreea de Sud. Fata a intrat la facultate la varsta de 10 ani, urmand cursurile Universitatii Stony Brook, iar la 11 ani a devenit membru al Orchestrei Rockland Symphony. Alia canta la clarinet si stie sa citesca de la varsta de 2 ani.

Oscar Selby - geniu al matematicii si consilier al ministrului de finante - Oscar, un copil de 7 ani din Anglia, este cotat drept unul dintre cei mai inteligenti copii din lume.
Este atat de destept, incat micutul si-a permis sa ii dea cateva sfaturi extrem de pertinente ministrului de finante, in legatura cu redresarea economica a tarii.

Hamad Al Humaidhan, Micutul "Picasso" - este vorba despre un baiat din Kuweit, care a fost catalogat de specialistii englezi ca fiind un adevarat geniu al artei.
Cu toate ca nu a vazut niciun tablou al lui Picasso, operele micutului Hamad seamana extrem de mult cu picturile maestrului spaniol.

Charlie Vaughan - la doar 10 ani are solutia pentru curatarea de petrol a Golfului Mexic -este considerat de jurnalistii americani un mic geniu, dupa ce a venit cu o idee salvatoare pentru curatarea petei de petrol din Golful Mexic.
Intr-un filmulet pe care l-a trimis televiziunii americane Fox News, Charlie Vaughan demonstreaza specialistilor de la British Petroleum, compania responsabila pentru dezastrul ecologic produs in Golful Mexic, ca au la indemana o solutie foarte simpla pentru a pune capat poluarii din zona - nu au nevoie decat de o farfurie din otel, o cheie si un robot subacvatic.

Elise, geniu la trei ani, cu un IQ de 156! - o fetita din Marea Britanie a devenit cea mai tanara membra a societatii MENSA, care ii grupeaza pe oamenii cu cel mai mare IQ din lume, asta pentru ca Elise are un coeficient de inteligenta cum numai 2% dintre pamanteni mai au.
Pe sleau, e chiar un geniu. Desi incantati, parintii Elisei sunt usor speriati de fata lor super desteapta.

La numai 9 ani a inventat o aplicatie pentru iPhone - Un pusti din Singapore a creat o aplicatie pentru iPhone, folosita acum de 150.000 oameni.
Baietelul stie sa foloseasca un computer inca de la doi ani. Acum se distreaza scriind programe care depasesc intelegerea a milioane de oameni. Desi a devenit celebru, baiatul isi vede linistit de calculele sale.

Ethan Bortnick, copilul-minune al muzicii - Nu exista vreun cuvant care sa-l descrie mai bine pe Ethan Bortnick decat "GENIAL". Micutul, in varsta de numai 9 ani, poate fi comparat cu Mozart in ceea ce priveste calitatile sale muzicale.
De la jazz, rock 'n roll sau muzica clasica, nu este vreun gen de muzica ce nu poate fi interpretat fara greseala de Ethan. Micutul geniu spune ca de fiecare data cand urca pe scena nu vrea sa impresioneze lumea, ci vrea sa se distreze si sa ii faca pe oameni sa uite de griji si probleme.

 

[anuk]

Asa-i ca nu stiati ca astazi trebuie sa purtati haine de culoare VIOLET ? : HE,he! nu-i vorba de Manolea

"Pe data de 16 mai se sărbătoreşte ziua “poartă ceva violet în semn de pace".

Pe data de 16 mai se sărbătoreşte ziua “poartă ceva violet în semn de pace". Te-ai aştepta să fie vorba despre o metodă de a atrage atenţia asupra vreunui conflict între două naţiuni sau vreun semn de protest al organizaţiilor care militează pentru pace. Ei bine, ai putea rămâne surprins.

Nu se cunoaşte cu exactitate când s-au lansat primele zvonuri despre ziua de 16 mai ca fiind o zi în care trebuie să porţi ceva violet la tine în semn de pace, însă semnificaţiile sunt destul de clar: spaţiul este un loc imens în care, cel mai probabil, nu suntem singuri, aşa că în semn de respect şi invitaţie la comunicare, pământenii obişnuiesc să poarte ceva violet în această zi.

Se speră că extratereştrii să perceapă mesajul pe care încercă oamenirea să îl lanseze şi să ne contacteze, cu gânduri paşnice.

Aşa că, astăzi, deschide dulapul şi ia neaparat ceva de culoare violet pe tine, chiar dacă nu e joi şi nu prinzi niciun beneficiu de pe urma flăcării violet, măcar poţi spera că vei întâlni vreun extraterestru.

Sursă: Holiday Insights

http://www.evz.ro

 

[bodo]

Lenjeria intima se pune?

 

[anuk]

Se pune si e posibil sa fie de mai mare efect

 

[anuk]

O fi cum spun specialistii, mie insa imi pare o teorie fortata , cel putin teoria transpiratiei la pubertate.


Transpiraţia, un mecanism de apărare?

De ce axilele miros mult mai intens decât restul corpului? Până acum, se credea că fenomenul este favorizat de mediul umed, cald şi greu de spălat. Acum, însă, o nouă teorie arată că, de fapt, prin axile este excretată hrană pentru bacterii, în cadrul unui mecanism de apărare similar cu cel al sconcşilor.

Axilele sunt zone în care bacteriile se înmulţesc intens. Nu numai că reprezintă un mediu propice, dar şi asigură hrănirea bacteriilor. Cea mai mare parte a corpului uman este acoperit de glande sudoripare ecrine, care secretă apă şi săruri. Acest proces nu hrăneşte nimic şi, astfel, transpiraţia se poate evapora fără a lăsa un miros neplăcut. Cu toate acestea, în unele regiuni ale corpului, acolo unde părul se dezvoltă la pubertate, există glande sudoripare de un alt tip - apocrine. Aceste glande nu elimină numai apă şi săruri, ci şi sialomucină, un compus chimic care se regăseşte şi în alte secreţii ale corpului, de exemplu în laptele matern.
Atunci când este secretată de glandele mamare, substanţa ajută la hrănirea copiilor, dar când este secretată de glandele sudoripare plasate în axile, mediu umed şi cald, ea hrăneşte bacteriile.

Încercând să afle cum anume acest proces îl avantajează pe om, specialiştii s-au gândit iniţial că, din moment ce sialomucina începe să fie secretată la pubertate, ea ar putea avea legătură cu menţinerea părului sau atragerea unui partener.

Însă o nouă teorie susţine că pubertatea nu este numai o perioadă centrată pe găsirea unui partener, ci şi pe obţinerea independenţei faţă de părinţi. individul respectiv nu mai este ocrotit de grija adulţilor, ci trebuie să se descurce singur, expus tuturor pericolelor. O metodă de a se apăra ar fi împrăştierea unui miros corporal care poate îndepărta prădătorii. Transpiraţia şi mirosul ei neplăcut, apărute ca urmare a eliberării de adrenalină, sugerează că oamenii elimină această secreţie pentru a transmite un semnal către alte animale, aşa cum obişnuieşte să facă sconcsul.

Sursa: io9


http://www.descopera.ro

 

[anuk]

"La pastele cailor" vorba din popor folosita pt o amanare sine die adica never : Cu siguranta multi nu stiu mare lucru despre "pastele cailor"




Inceputurile vorbei „la Pastele Cailor”

Traditia spune astfel: atunci cand Maica Domnului l-a nascut pe Mantuitorul Hristos, in ieslea grajdului, animalele au luat si ele parte la maretul eveniment. Se zice ca pe cat de cuminti erau boii si oile, pe atat de galagiosi erau caii din grajd. Ca mahnire a faptului ca pruncul nu avea liniste, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice ca le-ar fi spus cuvantul ca sa nu se sature de mancare decat o data in an, la Inaltare Domnului, cand Fiul ei se va fi inaltat la Cer. In ziua in care caii „isi praznuiesc” Pastele, pentru un ceas, ei se satura de pascut iarba campului.

Aceasta traditie mai este cunoscuta, inca din vechime, si sub denumirea de Joia Iepelor. Aceasta zi mai este numita, in popor, si Ispas. Legat de aceasta a doua denumire populara a zilei, traditia locurilor a pastrat o alta legenda. Se zica ca, Ispas era un om ce a participat, alaturi de cei trei Apostoli, la Inaltarea Domnului. Tinand seama ca Ispas era un om bun si vesel, oamenii cauta in aceasta zi sa fie bine dispusi si sa nu-si caute pricini de suparare. Vorba poporului spune ca acel om care moare de Ispas ajunge direct in Rai. Pentru a aminti de aceasta credinta populara, cum ca cel mort in aceasta zi ajunge direct in Rai, oamenii isi legau de mijloc un sir de frunze de nuc.

Potrivit unora dintre cei ce s-au ocupat cu studierea folclorului si a traditiilor, aceasta sarbatoare populara ar fi de provenienta romaneasca, mai ecact, din zona Translivaniei. Se mai crede, dupa cate se stiu momentan, ca acest obicei nu este de gasit in alte spatii culturale. Despre cele petrecute, in vechime, in Transilvania, citim astfel: „In Evul Mediu, pe cand in Ardeal exista o componenta multietnica si religioasa, sarbatoarea Invierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, cand ungurii isi serbau Pastele, romanii cereau de la ei caii, ca sa-si lucreze pamantul, iar cand venea randul romanilor sa-si serbeze Pastele, acestia isi imprumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se intampla ca o data la 4 sau 7 ani sarbatorirea Pastilor sa cada in aceeasi zi. De aici a venit si vorba „la Pastele Cailor”, acest an, in care toti serbau Pastele la aceeasi data, fiind anul in care caii se odihneau.

Cand are loc Pastele Cailor?

Pastele Cailor este sarbatorit in ziua de Inaltarea la Cer a Mantuitorului, adica in joia din saptamana a sasea de dupa Pasti. Spre deosebire de alte sarbatori, Pastele Cailor nu are o data fixa, aceasta fiind influentata de data serbarii Pastilor. Probabil ca si din aceasta cauza a luat fiinta vorba "la Pastele Cailor", insemnand o data nestiuta inca, fara o zi exacta in calendar.

Ce fac romanii de Pastele Cailor?

Traditii savarsite pentru cei adormiti. Pe alocuri se tin „Mosii de Ispas”, casele si mormintele cimitirului fiind impodobite cu crengi de pom tanar (paltin, nuc), iar la ferestre punandu-se frunze de leustean. Despre leustean se crede ca ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Acum se fac pomeni pentru morti, impartindu-se in mod special paine calda, branza, ceapa verde si rachiu. Aceasta este ultima zi in care se mai pot rosi oua.

In ograda casei, animalele au si ele randuiala lor. Acum sunt marcate vitele si taiati unii miei. In aceasta zi, caii nu erau pusi la caruta, primeau fan proaspat pe saturate, iar in unele sate romanesti se faceau chiar unele rugaciuni, pentru belsug si sanatatea animalelor. Tot in aceasta zi, manjii cailor de munte erau dusi la pascut in goluri montane, spre a paste iarba cea tanara si revigoranta a pasunilor. Aici se cauta o planta speciala, care era vazuta ca medicament pentru o boala cabalina.

Targurile vedeau si ele, in aceasta zi, un moment special. Ciudata serbare a Cailor se facea pe sine prilej pentru organizare de targuri si pentru incheierea unor afaceri, afaceri care nu in toate cazurile erau reusite, de aici nascandu-se si expresia „la Pastele cailor”. Aceasta zi era vazuta ca una „a soroacelor”, cand se incheiau diferite calcule. In aceasta zi se faceau platile intarziate, neachitate la Sfantul Gheorghe, dupa cum era obiceiul. Se mai zice si ca plantele sadite dupa aceasta zi nu vor da rod.

Ce intelegem astazi prin „Pastele Cailor”?

Astazi, prin expresia „la Pastele cailor”, omul de rand intelege „niciodata”, insa aceasta este o greseala, pentru ca vorba se refera mai degraba la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranta, insa nu se stie inca in ce moment. De asemenea, cuvantul mai poate insemna si ca facand referinta la ceva ce se petrece foarte rar. Greseala intelegerii actuale asociaza aceasta vorba cu aceea de „la Sfantul Asteapta”, care ar putea insa avea acelasi sens.

In ultimii ani, "sarbatoarea cailor" a luat o amploare deosebita. Se cunoaste deja „Festivalul Cailor” de la Rasnov, cat si multele intreceri si defilari ce se petrec in Transilvania, unde caii au inceput sa devina o ocupare predilecta a multora. „Festivalul cailor” este un eveniment ce are loc in Rasnov, fiind organizat in duminica de dinaintea "Pastelui Cailor". In judetul Brasov, de pilda, au aparut mici herghelii private, unde se cresc animale de rasa, iar Rasnovul a devenit un "bazin" care ii "alimenteaza" cu diversi cai pe producatorii filmelor de epoca.

Pastele Cailor sarbatorit de bulgari - Konski Veligden

Comunitatea bulgara din Targoviste sarbatoreste Pastele Cailor, numit de ei si „Tudorita”, un obicei care, pe langa elementul religios, simbolizeaza inceputul muncilor agricole de primavara. „Konski Veligden” sau Pastele Cailor are loc in fiecare an, in prima sambata din Postul Pastelui, de Sfantul Toader, diferit de randuiala amintita mai sus.

''Este sarbatoarea primaverii, menita sa pregateasca muncile agricole ale gospodarilor. Acesta sarbatoare intareste legatura dintre gradinar si ajutorul de nadejde, calul. In semn de apreciere gradinarul bulgar considera calul ca facand parte din viata si activitatea lui. Pentru aceasta gradinarul sfinteste la biserica animalul, sa fie sanatos si ascultator tot anul'', a declarat presedintele Asociatiei bulgare„Zaedno” din Targoviste, Vasile Costache.

In casa, femeile pregatesc o turta numita „konceta”, in forma de cal. Dupa ce sunt binecuvantate la biserica, ele se dau proprietarilor de cai, care le mananca impreuna cu caii lor. Dupa acest „desert” stapanii si caii lor merg pe pasune, unde petrecerea si intrecerile parca nu se mai opresc.


http://www.crestinortodox.ro/

 

[anuk]

Poate ca-s setata pe vechiul concept privind simturile si-mi vine greu sa-mi schimb parerea despre numarul lor,cel putin deocamdata Nu neg ca nu exista da reu cel putun le-am catalogat ca fiind abilitati pe care unii le-au dobandit.


Câte simţuri au oamenii?



Câte simţuri are omul? Conform unei concepţii tradiţionale, cinci: văzul, auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil. Dar această concepţie este atribuită lui Aristotel, care a trăit în urmă cu peste două milenii. Oare nimic nu s-a schimbat de atunci în gândirea biologilor? Ba da, s-au schimbat multe, iar dacă încă vorbim prea adesea de "cele cinci simţuri", o facem doar în virtutea inerţiei. Pentru că, în realitate, fiiinţa umană este înzestrată cu un mai mare număr de simţuri, toate necesare supravieţuirii ei în complexa lume în care a evoluat.

Cele 5 simţuri "clasice"...

Tradiţia aristotelică este una remarcabil de persistentă în gândirea ştiinţifică a societăţii de tip occidental: a influenţat viziunea oamenilor nu doar în Antichitate şi Evul Mediu, ci şi pe durata unei mari părţi a epocii moderne, iar reflexele ei sunt vizibile, iată, până în contemporaneitate, dacă nu în concepţiile specialiştilor, cel puţin în modul de a gândi al publicului larg.

Mai ales în secolele XVII-XVIII (când erau la modă, în arta vremii, reprezentările simbolice denumite alegorii), dar întinzându-se până în secolul al XIX-lea, un număr surprinzător de mare de opere de artă, mai ales picturi, aveau ca subiect "cele cinci simţuri", simbolizate prin diferite obiecte şi îndeletniciri.

Una dintre cele mai îndrăgite cărţi ale copilăriei celor ce sunt azi adulţi de vârstă medie (apărută la noi, în traducere, în anii 70), se intitula "Cele cinci simţuri şi lumea", inculcând astfel în mintea copiilor această idee - deja demodată, totuşi, pentru savanţi - a perceperii lumii de către om prin 5 simţuri fundamentale.

În diferite părţi ale lumii (de pildă în localitatea Yvoire din estul Franţei, dar şi la Delhi, în India) există parcuri denumite "Grădini ale celor cinci simţuri", în care vizitatorii sunt îmbiaţi să perceapă frumosul din jurul lor prin toate cele cinci simţuri. Iar referirile frecvente - în literatură şi chiar în conversaţii curente - la un "al şaselea simţ", unul misterios, un soi de intuiţie inexplicabilă sau capacitate de clarviziune, ceva ce ţine de parapsihologie, prelungesc până în secolul XXI ecourile gândirii antice.

Ne-am obişnuit atât de mult cu ideea că tot omul are cinci simţuri - iar unii oameni, prin excepţie, şase - încât omitem să ne actualizăm concepţiile în această privinţă, în ciuda faptului că oamenii de ştiinţă au depăşit de mult modelul "cvintetului" de simţuri, moştenit de la tradiţia aristotelică.

Chiar şi cele cinci "clasice" sunt azi obiectul unor studii aprofundate - beneficiind de tehnologii avansate de cercetare medicală - ce au dezvăluit informaţii noi, descoperiri ce au contrazis teoriile larg acceptate în secolul XX. De pildă, studiile asupra simţului gustativ au adus adevărate revelaţii privind tipurile de gusturi pe care le putem percepe, relaţia subtilă şi încă misterioasă dintre ambient şi gustul unor alimente, şi altele.

Studiul mirosului (simţul olfactiv) a furnizat, la rândul său, surprize: simţul olfactiv s-a dovedit a fi implicat într-un mod neaşteptat de intens în luarea unor decizii, aparent fără nicio legătură cu mirosurile. In ciuda faptului că omul nu se poate măsura în privinţa sensibilităţii olfactive cu mamiferele macrosmatice precum felinele, câinii sau rozătoarele, acest simţ ancestral este atât de important pentru noi, încât adesea ne îndrumă viaţa, într-un mod de care nici măcar nu suntem conştienţi.

Studiile asupra văzului sunt îndreptate mai ales spre identificarea unor căi de refacere a sensibilităţii vizuale, de redare a vederii celor nevăzători, după cum cercetările în domeniul auzului au dus la descoperirea unor căi noi de a reda persoanelor atinse de surditate sensibilitatea auditivă.

Cât despre simţul tactil (sau mecanorecepţia), el ne însoţeşte atât de constant în viaţa noatsră de zi cu zi, încât nici nu mai suntem conştienţi de el, şi totuşi el ne aduce permanent lumea sensibilă mai aproape de corp şi de suflet. Receptorii sensibilităţii tactile sunt răspândiţi în tot corpul şi ne conectează permanent cu ceea ce se află în jur, îndeajuns de aproape ca să ne poată atinge.

... şi celelalte

Însă aceste cinci simţuri nu i-ar fi fost de ajuns omului pentru a se descurca şi a evolua asa de spectaculos cum a făcut-o. Dacă am reuşit, a fost pentru că am avut la dispoziţie un număr mult mai mare de căi de a ne percepe propria fiinţă şi lumea înconjurătoare, conştienţi în fiecare clipă de relaţia dintre ele şi ajustându-ne permanent reacţiile şi comportamentele. Deşi neurologii şi fiziologii încă nu au ajuns la un consens în privinţa numărului de simţuri de care dispune omul (în principal din cauza faptului că nu există o definiţie unanim acceptată a cceea ce înseamnă simţ), e clar totuşi că nu "funcţionăm" doar cu cinci.

Azi, un răspuns la întrebarea din titlu implică alte cifre, mai mari. Aşadar, câte simţuri are, de fapt, omul?

Iată, de pildă, să presupunem că închidem ochii şi facem o serie de mişcări: ridicăm mâna stângă în dreptul feţei, apoi o ducem lateral, rotim braţul din umăr... În fiecare moment, ştim unde se află mâna, deşi nu o vedem. Un simţ extrem de precis ne spune, clipă de clipă, care e poziţia mâinii stângi în raport cu restul corpului. Fără ajutorul văzului ori al altui simţ dintre cele cinci clasice, ştim, pur şi simplu, că acum mâna stângă se găseşte lateral faţă de corp; dacă am întoarce capul spre stânga şi am deschide ochii, am vedea-o exact acolo.

Sensibilitatea proprioceptivă, ori propriocepţia, cum mai este numită, ne ajută să ştim asta. Sensibilitatea proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spaţiu, să ne simţim poziţia corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare să ne mişcăm armonios, coordonat, în concordanţă cu scopul mişcării, o capacitate care apare de timpuriu şi se perfecţioneză pe măsură ce ne maturizăm.

Medicii neurologi folosesc adesea un test simplu pentru a evalua sănătatea pacienţilor, controlând funcţionarea corectă a coordonării dintre creier şi membre prin intermediul sensibilităţii propriceptive: ei cer pacientului ca, ţinând ochii închişi, să-şi atingă nasul cu degetul arătător. Cei mai mulţi oameni pot face asta, graţie propriocepţiei; absenţa acestei capacităţi semnalează medicului că este ceva în neregulă. Deşi sensibilitatea proprioceptivă întreţine legături subtile cu cea tactilă, ea este, după opinia tuturor oamenilor de ştiinţă care au studiat-o, un simţ aparte.

Un simţ înrudit, dar tot de sine-stătător, este cel al echilibrului - sau echilibriocepţia. Echilibrul - capacitatea de a ne menţine poziţia atunci când suprafaţa de sprijin este mică, aşa cum se întâmplă nu doar atunci când stăm într-un picior, ci şi atunci când păşim normal sau stăm în picioare - este rezultatul conlucrării mai multor sisteme şi simţuri: propriocepţia despre am vorbit, simţul vizual (ceea ce explică de ce ne e mai greu să ne păstrăm echilibrul atunci când ţinem ochii închişi) şi acest simţ specializat, echilibriocepţia. Pentru a păstra echilibrul corpului, creierul integrează semnale provenite de la aparatul vestibular situat în urechea internă (responsabil de echilbriocepţie), semnale de la analizatorul vizual şi semnale venite de la senzorii din muşchi şi articulaţii. Analizează concomitent toate aceste semnale (care vin cu miile în fiecare secundă) şi ajustează, practic în timp real, poziţia corpului. E un proces de care, de cele mai multe ori, nici nu ne dăm seama; devenim dureros conştienţi de complexitatea lui doar atunci când, în situaţii patologice, începem să avem dificultăţi în a ne păstra echilibrul în mers şi în poziţia stând.

Nu ne naştem perfect egali în ceea ce priveşte fineţea acest simţ, dar diferenţele nu sunt mari; în general, toate fiinţele umane sănătoase se descurcă foarte bine, fiind capabile să meargă şi să stea în picioare, ba chiar să realizeze posturi şi mişcări ce necesită oarece "echilibristică". Există şi cazuri în care conlucrarea simjţurilor şi integrarea semnalelor de la sistemele menţionate se face la un nivel superior, excepţional (asta şi cu ajutorul unui antrenament susţinut), aşa explicându-se performanţele pe care le admirăm la gimnaşti, dansatori, patinatori, acrobaţi... E un simţ care s-a dezvoltat mult de-a lungul evoluţiei şi care ne-a ajutat şi pe noi să evoluăm, fiind implicat, printre altele, în trecerea la bipedalism - mersul în două picioare -, o remarcabilă trăsătură umană, cu un impact enorm asupra devenirii umanităţii.

Termocepţia, sau simţul temperaturii, este legat de prezenţa, la nivelul pielii, a unor receptori specializaţi, termoreceptori, capabili să simtă temperatura mediului ambiant, a materiei cu care vine în atingere pielea, fie că e vorba despre aerul rece de afară, fie despre contactul cu un obiect fierbinte. Este evident cât de important este acest simţ pentru supravieţuire: ne fereşte de multe accidente grave care s-ar solda cu arsuri ce ne-ar pune viaţa în pericol, dar ne ajută şi în cele mai banale decizii ale vieţii de zi cu zi: de pildă, să ne îmbrăcăm în acord cu temperatura de afară, astfel încât să permitem mecanismelor fiziologice de termoreglare să opereze în limitele lor normale, pentru a ne menţine constantă temperatura corpului, ferindu-ne atât de supraîncălzire, cât şi de hipotermie, ambele periculoase pentru viaţă.

Sensibilitatea la durerea fizică - nocicepţia -, oricât de puţin dezirabilă ar părea, este, în realitate, un mecanism esenţial de supravieţuie. Fără durerea care să ne anunţe că ni se întâmplă ceva rău, ne-am angaja în comportamente riscante care ne-ar duce rapid la deces. Există un mic număr de persoane care se nasc fără această sensibilitate fundamentală (afecţiunea poartă numele de analgezie congenitală), dar aceste persoane nu sunt de invidiat. Copiii afectaţi ajung adesea la spital cu fracturi osoase, infecţii care au trecut neobservate, leziuni ale ochilor sau ale organelor interne produse de traumatisme care nu le-au provocat nicio durere. Nefiind capabili să simtă durerea, aceşti copii nu prezintă răspunsurile comportamentale normale la simptomele dureroase, nu învaţă să se ferească de acţiuni care le-ar putea produce durere, iar ca rezultat, suferă adesea îmbolnăviri şi traumatisme grave.

Interesant este că organismul uman are un mecanism propriu de combatere a durerii, într-o anumită măsură, prin producerea şi eliberarea în sânge a unor substanţe cu efect analgezic, numite endorfine. În actualul stadiu de dezvoltare tehnologică a societăţii umane, am ajuns, în ceea ce priveşte combaterea durerii, la un nivel foarte avansat: mecanismul natural poate fi ajutat prin administrarea de medicamente analgezice, care blochează căile de transmitere a semnalelor de la nociceptori (receptorii specializaţi) spre sistemul nervos central.

Un simţ mai tulbure definit este cel al timpului, sau cronocepţia. Deşi nu s-a descoperit încă un tip de recetor specific asociat acestei percepţii (ceea ce face din cronocepţie o excepţie care deranjează puţin rigoarea imaginii de ansamblu referitoare la simţuri), neurologii şi fiziologii care au studiat problema au demonstrat, totuşi, că omul este capabil să perceapă trecerea timpului şi că în acest proces sunt implicate regiuni specifice ale sistemului nervos central, precum cortexul, ganglionii bazali, cerebelul ş.a. În mod special, nucleul suprachiasmatic, o minusculă porţiune a creierului, având doar mărimea unui bob de orez, este implicat în reglarea ritmului circadian, adică a modului în care variază parametrii fiziologici şi comportamentali ai organismului uman în decursul a 24 de ore - durata aproximativă a zilei, stabilită pe baza ritmurilor cosmice, naturale.

În afară de aceste simţuri, numeroşi cercetători sunt de acord că mai există un număr de simţuri zise interne - sau interocepţii -, asociate unor stimuli proveniţi din interiorul corpului (nu din lumea exterioară) şi deserviţi de receptori specifici situaţi în organele interne.

-astfel, există receptori ai extensiei/distensiei, prezenţi, de exemplu, în intestin (şi care simt distensia intestinală ce se poate traduce ulterior prin dureri de tipul colicilor), dar şi în plămâni, unde percep mărirea de volum a plămânilor în cursul inspiraţiei şi sunt implicaţi în reglarea ritmului respiraţiei.
-chemorecetori situaţi în vasele de sânge simt nivelul concentraţiei de săruri şi transmit semnale ce guvernează senzaţia de sete, în timp ce alţi chemoreceptori, situaţi în creier, pot percepe nivelurile de oxigen şi dioxid de carbon din atmosferă şi comunică eventualul pericol prin apariţia unei senzaţii de "lipsă de aer".
-receptori situaţi în esofag sunt responsaboili de senzaţiile pe care le încercăm atunci când înghiţim sau vomităm
-alţi receptori, aflaţi în pereţii vaselor sangvine, pot percepe, de asemenea, distensia acestor vase şi sunt implicaţi, de exemplu, în apariţia unei dureri de cap determinate de hipertensiune.
- receptori din vezica urinară şi rect sunt responsabili de senzaţia de "plin", ce declanşează reflexul de eliminare.

Cercetări viitoare vor aduce, fără nicio îndoială, informaţii surprinzătoare cu privire la complexitatea alcătuirii noastre senzoriale. Chiar dacă alte animale au simţuri speciale, care ne uluiesc mai cu seamă pentru că sunt atât de diferite de ale noastre, oamenii îşi au şi ei simţurile lor formidabile, ba încă sunt în stare ca, în situaţii speciale, să dea dovadă de o capacitate de adaptare ieşită din comun şi să intre pe "teritoriul" senzorial al altor specii, dezvotându-şi simţuri pe care nici nu credeau că le au. Oare nu reuşesc mulţi nevăzători să se orienteze cu ajutorul ecolocaţiei, aşa cum fac, în mod natural, liliecii şi delfinii? Chiar dacă, din ceea ce ştim până acum, oamenii nu percep câmpul electric şi pe cel magnetic, ori lumina polarizată, au îndeajuns de multe simţuri remarcabile pentru a merita admiraţia faţă de acest succes al evoluţiei, care i-a adus în prezent înzestraţi cu atâtea capacităţi uimitoare.



http://www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii

 

[anuk]

FASCINANT: Internetul este mai "bătrân" decât CREZI


Internetul, cel puţin ca şi concept, a fost inventat acum aproape 80 de ani de către un belgian pe numele său Paul Otlet, scrie huffingtonpost.com

A fost internetul inventat în 1934 sau nu? Aceasta a fost una dintre temele de discuţie la World Science Festival, care a avut loc săptămâna trecută în New York.

La discuţii a participat şi Vinton Cerf care este recunoscut ca fiind unul din “Părinţii Internetului,” titlu pe care îl împarte cu omul de ştiinţă american Bob Kahn. Cei doi au efectuat cercetări asupra protocoalelor de interconectare a rețelelor bazate pe pachete și a proiectat suita de protocoale TCP/IP. Ambii au ucrat la proiectul ARPAnet în anii 60 şi munca lor a dus la ceea ce este Internetul astăzi.


Alex Wright de la The New York Times a amintit publicului că ideeile care au dus la crearea internetului sunt mult mai vechi. Acesta a spus că în 1934 Paul Otlet, un renumit academician şi vizionar belegian, şi-a imaginat organizarea cunoaşterii într-o reţea extinsă de colecţii de documente.

În viziunea lui Otlet, oamenii se foloseau de telefon pentru a cere informaţii unei librarii imense, aşa cum este Google astăzi. Cei care lucrau în librarie ar fi scos informaţiile necesare din cărţi şi le-ar fi trimis sub forma unor semnale TV către cei interesaţi. El folosea termenul de cărţi televizate. Belgianul mai sugera împărţirea ecranului TV în mai multe secţiuni pentru a afişa mai multe cărţi, aşa cum sunt tab-urile din browsere în prezent.

Otlet şi-a imaginat că o combinaţie între telefon şi ecran va înlocui cărţile tradiţionale, fiind un precursor al cititoarelor digitale de azi - Kindle, iPad, Samsung Galaxy.

Ideea sa de bază, folosirea telefonului şi TV-ului nu este atât de absurdă, în prezent majoritatea utilizatorilor primind internet de la operatorii de telefonie şi cablu.

http://www.capital.ro

 

[anuk]

Enigmaticele „cercuri vrăjite” din Namibia îi descumpănesc pe cercetători .



În deşertul din Namibia, sudul Africii, există nilşte formaţiuni stranii, care îşi fac apariţia pe neaşteptate şi despre care localnicii spun că ar fi create de paşii zeilor. Deşi au fost investigate cu mijloace ştiinţifice, până acum nimeni nu a reuşit să le dezlege misterul.

Cercurile vrăjite apar pe suprafeţe înverzite, sub forma unor zone cu diametrul de minimum de 2 metri şi maximum 12 m, unde nu mai creşte iarba.

Biologul Walter Tschinkel de la Universitatea din Florida a văzut pentru prima dată cercurile în 2005, atunci când a vizitat Rezervaţia Naturală NamibRand. La o primă vedere, a considerat că fenomenul este cauzat de termitele care eliberau gaze şi otrăveau vegetaţia. Dar, atunci când el şi soţia sa s-au întors în 2007 pentru a analiza cercurile, au descoperit că sub ele nu exista nici urmă de termită.

În aceste condiţii, Tschinkel a apelat la imaginile prelevate prin satelit. Comparând imaginile realizate timp de 4 ani, biologul a confirmat că cercurile sunt "vii", sau dinamice, căci ele dispar şi reapar periodic. Extrapolând, Tschinkel a calculat că cel mai mic cerc are un ciclu de viaţă de 24 de ani, în timp ce formele mai mari pot persista până la 75 de ani.

Pentru a confirma aceste rezultate, Tschinkel a analizat informaţiile oferite de cei de la Rezervaţia Naturală NamibRand . În ultimii 10 ani, oficialităţile au vândut "cercuri vrăjite" către ecoturişti contra sumei de 50 de dolari bucata. Cumpărătorii nu devin proprietarii pământului, ci mai curând îl "adoptă", aşa cum se întâmplă cu stelele. Fiecare cerc este marcat cu data la care a fost cumpărat, iar cumpărătorii primesc datele prin GPS pentru a afla localizarea acestuia şi a-l urmări prin Google Earth. Biologul a vizitat toate cercurile cumpărate şi le-a măsurat de la an la an. Astfel, şi-a dat seama că media de viaţă a cercurilor este de 6 decenii.

În viitor, Tschinkel speră să se întoarcă la Rezervaţia Naturală NamibRand pentru a continua studiile. Informaţiile pe care le-a adunat până acum relevă că aceste cercuri s-ar forma după un sezon ploios. De asemenea, cercetătorul admite că s-ar putea să nu afle niciodată misterul care se ascunde în spatele acestor cercuri, dar susţine că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a le analiza cât mai amănunţit.

Sursa: Scientific American

 

[anuk]

Tot ce-i viata , in mare masura este o necunoscuta si mereu descoperim lucruri pe catre nu le banuiam.Ne vine greu sa spunem ca plantele sunt inteligente ,sunt totusi lucruri pe care le observam "in comportamentul " lor ,deci , atata timp cat admitem ca sunt " organisme vii " ........


Au plantele inteligenţă?


E neîndoielnic că percep informaţii din mediu, pe care le integrează şi de care se servesc pentru a-şi regla existenţa, aceste tulburătoare făpturi vegetale, atât de complicate în înşelătoarea lor simplitate. Se îndreaptă spre lumină, cresc în sus şi nu în jos - cele mai multe dintre ele - iar unele au chiar „puteri speciale” care le ajută să îşi detecteze gazdele - cele parazite - ori prăzile - cele carnivore. Unele se feresc de atingeri, strângându-şi frunzele la orice contact sau reacţionând agresiv şi eficient, cu mii de ace microscopice ce administrează tot atâtea micro-injecţii veninoase. Şi toate trăiesc după un tipar desăvârşit programat, percepând trecerea vremii, schimbările de temperatură, cine ştie ce misterioase ritmuri cosmice care le guvernează vieţuirea. Înseamnă asta inteligenţă? Putem vorbi despre o viaţă cognitivă a plantelor, despre felul în care îşi înţeleg ele existenţa, despre modul în care îşi conduc viaţa? Ce spun oamenii de ştiinţă despre acest subiect?

Când e vorba despre oameni, adunăm sub acoperişul larg al noţiunii de inteligenţă o mulţime de capacităţi: gândire abstractă, comunicare, înţelegerea a ceea ce se întâmplă în jur, capacitatea de a raţiona, de a învăţa , inclusiv de a învăţa din experienţă (una dintre cele mai importante abilităţi umane), planificarea şi capacitatea de a rezolva problemele.

Dacă definim astfel inteligenţa, atunci putem vorbi, se întreabă oamenii de ştiinţă, despre inteligenţa plantelor?

Ce ar însemna inteligenţa unei forme de viaţă vegetale? Capacitatea ei de a percepe ceea ce o înconjoară şi de a se adapta, de a-şi modifica organismul - morfologic şi funcţional - în mod corespunzător.



Au plantele inteligenţă?

Oricât de straniu ar suna, plantele chiar sunt în stare să facă unele dintre cele înşirate mai sus. Dacă nu gândesc abstract - ceea ce rămâne de demonstrat - în schimb sunt în stare, au arătat experimentele, să comunice şi să rezolve probleme. În ciuda faptului că nu au creier şi reţea neuronală, sunt capabile să-şi ajusteze comportamentul în funcţie de condiţiile de trai (pe care le percep şi le evaluează foarte corect) şi comunică eficient unele cu altele, prin semnale chimice (substanţe volatile eliberate în mediu), poate şi prin semnale electromagnetice sau pe alte căi misterioase.

Au plantele inteligenţă?

Fascinaţi de aceste puteri ale creaturilor vegetale, puteri încă foarte puţin studiate, faţă de volumul imens de studii întreprinse pe animale, de pildă, câţiva oamenii de ştiinţă au lansat chiar expresia neurobiologia plantelor, pentru a denumi domeniul de cercetare în care sunt studiate acele aspecte ale fiziologiei vegetale ce par similare proceselor neurobiologice întâlnite la animale. Studiind comportamentul plantelor, comunicarea în lumea vegetală şi altele, specialiştii acestui domeniu de graniţă - încă foarte controversat, criticat de o parte importantă a comunităţii ştiinţifice - încearcă să integreze într-o viziune unitară şi corentă datele genetice/ biochimice/moleculare şi particularităţile fiziologiei şi ale dezvoltării organismelor vegetale.

Plantele sunt, în viziunea, acestor oameni de ştiinţă, organisme la fel de complexe şi sofisticate, în ceea ce priveşte comportamentul, ca şi organismele animale; atâta doar că, la plante, complexitatea acestor răspunsuri este mai puţin evidentă din cauza vitezei cu care se desfăşoară, mult mai mică decât în cazul animalelor. Faptul că totul se desfăşoară extrem de lent, comparativ cu viteza reacţiilor organismelor animale, a dus la această viziune eronată asupra creaturilor vegetale, ca fiind cumva fiinţe pasive, ce mai degrabă suportă schimbările din jur decât să le abordeze adaptându-se activ la ele. Dar întrega evoluţie a regnului vegetal demonstrează că, departe de a fi pasive, plantele se comportă, dimpotrivă, uimitor de activ în raport cu schimbările: le percep, le evaluează, li se adaptează. Totul, însă, în chip extrem de lent şi discret.

Între temele principale asupra cărora s-au aplecat cei ce lucrează în acest domeniu se numără comportamentul adaptativ şi electrofiziologia plantelor.

Comportamentul adaptativ este definit de specialişti ca fiind acel comportament care contribuie, în mod direct sau indirect, la supravieţuirea sau succesul reproductiv al unui organism viu, al unui individ - plantă, animal, ciupercă, bacterie, ce-o fi el. Plantele răspund la stimuli din mediu prin mişcări sau prin modificări morfologice; îşi dirijează şi coordonează dezvoltarea prin semnale hormonale; concurează unele cu altele pentru resurse şi, în cadrul acestei competiţii comunică unele cu celelalte, ba chiar au un comportament teritorial. Sunt capabile să facă evaluări ale condiţiilor exterioare şi, utilizând un procedeu din categoria analizei cost-beneficii, să programeze şi să desfăşoare acţiuni strict coordonate pentru a atenua şi controla factorii de stres din mediul ambiant. Mai mult decât atât, cercetări realizate în anii 2000 au arătat că plantele sunt înzestrate cu o memorie care le ajută, efectiv, să înveţe din experienţele trecutului. După unii autori, plantele sunt dotate şi o o capacitate de recunoaştere a sinelui, de diferenţiere de alţi indivizi vegetali.
Cât despre electrofiziologie, acesta porneşte de la observaţia că, la plante, celulele sunt electro-senzitive şi răspund prin semnale electrice (potenţiale de acţiune) unor stimuli din mediu. Aceste reacţii pot fi considerate răspunsuri comportamentale ale plantelor la solicitările de ordin ambiental (parametrii mediului de trai), comunicaţional ş. a.; ele influenţează procese vitale din viaţa plantei, precum respiraţia, fotosinteza, înflorirea, mişcările diferitelor organe vegetale, reacţiile la lezarea ţesuturilor...


Toate acestea nu demonstrează, oare, că plantele sunt vieţuitoare inteligente, că au un fel de viaţă neuropsihică şi că aceasta merită studiată de către o ştiinţă specializată, cu concepte şi metode proprii? Aşa consideră susţinătorii neurobiologiei plantelor, care au înfiinţat, în anul 2005, şi o asociaţie ştiinţifică dedicată acestui domeniu de frontieră: Societatea pentru Neurobiologia Plantelor.

Alţii însă protestează: neurobiologia plantelor este un termen care creează confuzii, o expresie nepotrivită cu realitatea biologice a lumii vegetale, aşa cum o cunoaştem azi.

În 2007, 36 de oameni de ştiinţă (printre care se numărau câteva nume grele ale cercetării în domeniul plantelor) au publicat un articol (Plant neurobiology: no brain, no gain?) în care şi-au prezentat argumentele împotriva utilizării termenului de neurobiologie a plantelor: plantele nu au structuri neuronale, sinapse ori organe analoage creierului; cercetările de fiziologie vegetală, biologie celulară a organismelor vegetale sau comunicare (semnalizare) celulară la aceste vieţuitoare nu beneficiază cu nimic de pe urma introducerii şi folosirii termenului de neurobiologie a plantelor, acesta neadăugând nimic nou, neaducând nicio viziune inovativă asupra aspectelor deja studiate de ştiinţele menţionate; particularităţile de structură ale ţesutului vegetal - cu canalicule, numite plasmodeme, ce unesc între ele celulele - conferă celulelor vegetale, în ceea ce priveşte transmiterea semnalelelor electrice, anumite caracteristici ce nu se potrivesc cu ideea transmiterii influxurilor nervoase prin neurotransmiţători, prin acelaşi mecanism ca la animale...

Iată cum începe articolul:

"În ultimii trei ani am fost martori la naşterea şi răspândirea unein idei provocatoare în domeniul cercetării plantelor. Susţinătorii ei au sugerat că plantele superioare au nervi, sinapse, echivalentul unui creier localizat în rădăcini, precum şi inteligenţă. Ideea a atras un număr de adepţi, ajungându-se până la organizarea unor întruniri în diferite ţări, pentru a discuta acest subiect, şi înfiinţarea unei asociaţii internaţionale dedicate neurobiologiei plantelor. Suntem preocupaţi de fundamentele logice ale acestui concept. Susţinem că neurobiologia plantelor nu contribuie cu nimic la cunoaşterea noastră în domeniul fiziologiei plantelor, al biologiei celulare vegetale sau al comunicării celulare."

Aceşti critici au reproşat adepţilor neurobiologiei vegetale utilizarea unor "analogii superficiale şi a unor extrapolări discutabile", care nu fac decât să creeze confuzie şi să arunce o umbră asupra seriozităţii unor cercetări ştiinţifice care, altminteri, ar putea fi riguroase şi importante pentru progresul cunoaşterii.

În replică, adepţi ai controversatei sintagme au afirmat că termenul de neurobiologie a plantelor este o metaforă. Utilizarea lui în ştiinţă nu împiedică studiul riguros, după toate canoanele cercetării ştiinţifice, iar rezultatele sunt importante şi utile cunoaşterii, indiferent că domeniul este numit neurobiologie a plantelor ori altfel. (Totuşi, poate ca urmare a acestor critici, Societatea pentru Neurobiologia Plantelor a decis, în 2009, să îşi precizeze domeniile de interes şi să ateste acest lucru prin schimbarea numelui, devenind Societatea pentru studiul semnalizării celulare şi al comportamentului la plante (The Society of Plant Signaling and Behavior).

Pare una dintre acele probleme ce ţin de definiţie, de convenţia ce însoţeşte atribuirea unei denumiri dar, tot atât de bine, s-ar putea să aibă un impact important asupra felului în care viitoarele generaţii de savanţi vor aborda explorarea lumii vegetale. Rămâne de văzut în ce măsură va afecta cercetările asupra plantelor, felul în care înţelegem aceste creaţii ale naturii - atât de familiare în aparenţă, atât de puţin cunoscute în realitate - şi modul în care vom gândi - ori regândi - legătura noastră culturală cu ele, relaţia dintre fiinţa noastră şi fiinţa lor, dincolo de biologic.



http://www.descopera.ro

 

[anuk]

http://apod.nasa.gov/apod/

 

[anuk]

V-ati intrebat daca ati rezista un situatii limita? In materialul urmator despre asta se face vorbire .


Cu cărţile pe faţă - despre limitele organismului nostru


Menţinerea, prelungirea vieţii cu orice preţ a devenit, pare-se, scopul suprem pentru omul modern, prins într-o ciudată societate hedonist-consumist-postmodernistă, cum este cea din zilele noastre. Cu toate că dorinţa de a rămâne în viaţă nu este doar rezultatul direct al celui mai puternic instinct, cel de supravieţuire, ci şi al unor posibilităţi reale pe care ni le oferă ştiinţa, cunoaştem încă puţine informaţii cu privire la limitele trupului nostru. Dincolo de presupuneri sau estimări „din ochi”, ştiinţa poate să ne ofere în prezent o serie de cifre şi informaţii cu privire la extremele pe care le poate atinge corpului uman, precum şi cu privire la supravieţuirea în condiţii vitrege.

Cât te poţi baza pe propriul trup?

Într-un viitor oricând posibil, nu va conta mai deloc ce forma de învăţământ ai absolvit sau cât de bine te descurci cu calculatorul. Evident, nici nepotismul nu va mai fi la nivelul la care este prezent astăzi în societate. La urma urmei, în caz de supravieţuire extremă, ne vom confrunta cu un "care pe care" nemaiîntâlnitîn cadrul istoriei moderne şi contemporane. Va conta mai mult pregătirea spirituală, ca şi - evident - cea fizică, cunoştinţele de bază în arta supravieţuirii şi înţelegerea secretelor mediului înconjurător, de la cel antropic la jungle, deşerturi, păduri sau oceane.

În aceste condiţii, se impune o revizuire a cunoştinţelor pe care le deţinem cu privire la parametrii de funcţionare a organismului uman supus unor factori extremi de ordin extern sau intern. Cu toţii am auzit de oameni care au supravieţuit unor accidente sau alte întâmplări, în condiţii incredibile, în urma cărora, teoretic, nicio fiinţă umană nu ar fi avut cum să scape cu viaţă. Au existat astfel cazuri documentate de oameni care au supravieţuit unor răni de glonte în cap sau căderii de pe o clădire de 10 etaje, dar acestea sunt cazuri izolate.

Când vine vorba de anduranţa organismului uman şi supravieţuirea fără niciun ajutor, cercetările recente în domeniu au stabilit aşa numita "Regulă a lui Trei".
Regula lui Trei face referire directă la cât de mult poate rezista un om obişnuit fără aer (trei minute), fără apă (trei zile) şi fără hrană (trei săptămâni).

Alte limite sunt un pic mai particularizate în funcţie de factori importanţi, precum starea generală de sănătate, vârsta, condiţia fizică, condiţionarea specifică şi, nu în ultimul rând, antrenamentul mental şi mijloacele de revigorare a spiritului fiecăruia.

Răspunsurile pe care le dăm unor întrebări, foarte legitime în contextul dat, precum: cât timp poţi rămâne treaz fără să mori, la ce altitudine poţi ajunge fără să te sufoci, ori la ce grad al acceleraţiei rezişti înainte ca trupul tău să fie zdrobit? spun multe despre fragilitatea sau, din contră, rezistenţa acestui înveliş de carne şi oase pe care îl numim trup omenesc.

Cât putem rezista fără somn?

Ei bine, experimentele au demonstrat că piloţii de vânătoare din cadrul Air Force au intrat într-o stare de delir după ce au fost supuşi privării de somn. Tot în urma experimentelor a reieşit că o singură noapte de nesomn scade abilităţile de a şofa la fel de mult ca şi consumul câtorva pahare de vin. Recordul absolul de a rămâne treaz aparţine lui Randy Gardner, care la vârsta de 17 ani a reuşit să rămână treaz un număr de 264 ore, adică circa 11 zile.

Dar când privarea de somn duce la moarte?

Un chinez în vârstă de 26 ani a murit după ce a rămas treaz timp de 11 zile, într-o încercare de a viziona toate meciurile din carrul unui Campionat European. Demn de reţinut: cetăţeanul chinez a consumat alcool şi a fumat mult pe perioada celor 11 zile, iar medicii nu au putut să afle în ce măsură consumul acestor intoxicante a avut vreun rol în deces. În cadrul unui experiment - cum altfel decât crud? - cercetătorii din cadrul Universităţii din Chicago au obligat niste şobolani de laborator să nu doarmă deloc. Bietele rozătoare au sucombat după două săptămâni de chin.

Înainte să moară, şobolanii au prezentat simptome de hipermetabolism, o condiţie în care metabolismul organismului funcţionează la viteze atât de mari, încât arde toate caloriile din organism. În analele medicinei, hipermetabolismul a fost mereu în legătură cu lipsa somnului.



Ce cantitate de radiaţie putem absorbi?

Expunerea la radiaţii intense este un pericol pe termen lung pentru orice vietate, deoarece produce mutaţii serioase în ADN, putând modifica materialul genetic astfel încât se ajunge la apariţia şi dezvoltarea cancerelor. Dar care este cantitatea de radiaţii necesară pentru a produce moartea unui om? Conform lui Peter Caracappa, specialist în protecţia contra radiaţiilor atomice din cadrul Institutului Politehnic Rensselaer, o expunere de doar câteva minute la o radiaţie cu intensitatea de 5-6 unităţi Sievert provoacă diferite forme de cancer.
Pentru a ne imaginea ce înseamnă asta, trebuie să ne amintim că muncitorii niponi care au lucrat în împrejurimile centralei de la Fukushima, după producerea accidentului de tristă amintire, au absorbit circa 0,4-1 unităţi Sievert pe oră. Cu toate că au supravieţuit pe termen redus, riscul de a face cancer este foarte ridicat în cazul acestor adevăraţi eroi.


La ce acceleraţie rezistăm?

Cutia toracică ne protejează inima şi plămânii de şocurile relativ puternice cu care ne putem confrunta în viaţa de zi cu zi, gen lovituri sau căzături, dar nu ne este de mare ajutor atunci când organismul nostru este supus unor forţe precum cele pe care trebuie să le suporte piloţii avioanelor de vânătoare de ultimă generaţie.
Cercetătorii din cadrul NASA şi ai U. S. Air Force au dorit întotdeauna să afle limitele organismului uman în astfel de situaţii, pentru a putea concepe ulterior echipamente de protecţie speciale. Conform unor cercetări recente, un om supus unor accelerări laterale care ating valoarea de 14 G se poate alege cu organele interne smulse de la locul lor...
O acceleraţie de 4-8 G poate provoca simptome asemănătoare unui KO încasat de la un campion mondial de box la categoria grea.


Care sunt limitele foamei?

Adaptările de ordin metabolic şi fiziologic prin care trec oamenii aflaţi în pericol să moară de foame au fascinat cercetătorii timp de peste un secol, de când medicina modernă studiază acest sumbru fenomen. Cu toate acestea, şi la ora actuală au rămas multe necunoscute pe harta cunoaşterii proceselor biologice pe care le declanşează inaniţia. Un studiu recent, care ia în considerare Indicele Masei Corporale, arată deosebiri interesante care ţin de sex, în ceea ce priveşte rezistenţa la foame.

Spre exemplu, dacă un bărbat a ajuns să aibă un IMC de valoarea 13, este în pericol să moară de inaniţie. În contrast, femeile supravieţuiesc chiar dacă IMC-ul lor atinge valoarea de 11; au existat cazuri ale unor femei care au supravieţuit şi cu un indice de 10 sau 9. Abilitatea naturală a femeii de a rezista mai bine decât bărbaţii unor perioade prelungite de foamete are două mari cauze:
1. Femeile pot depozita în mod natural cantităţi de grăsime mai mari decât bărbaţii, iar grăsimea furnizează o cantitate mai mare de energie decât proteinele prezente în masa musculară mai mare a bărbaţilor.
2. Contribuţia energiei eliberate prin arderea grăsimilor este mai mare în cazul femeilor, care îşi pot conserva astfel mai bine rezervele de proteine.
Conform evidenţelor verificabile, oamenii mor de inaniţie după circa 45 zile în care nu au mâncat absolut nimic. Se estimează că, după trecerea celor 45 zile fatidice, corpul uman şi-a pierdut 30-35% din greutatea iniţială.

Care sunt limitele noastre în faţa frigului?

Temperatura tipică a organismului uman este de +37 grade Celsius. Dacă a scăzut cu un singur grad şi a ajuns la 36, timpii de reacţie şi gândirea sunt deja serios afectate. Dacă ai ajuns să ai doar 35 grade, nu mai eşti capabil(ă) să îţi scrii propriul nume pe hârtie, iar mersul pe jos devine ceva extrem de dificil. La 33 grade, omul devine complet iraţional, ajungând chiar să-şi arunce propriul echipament de supravieţuire. La o temperatură de 32 grade, majoritatea oamenilor colapsează şi orice fiinţă omenească devine inconştientă odată ce temperatura sa corporală atinge 30 grade. La 20 grade, inima deja nu mai bate...
Cu toate acestea sunt şi excepţii notabile, cum este cazul unui bebeluş care, în anul 2001, a fost salvat după ce inima sa nu mai bătuse timp de 2 ore, iar temperatura sa corporală atinsese doar 16 grade Celsius.


La ce fel de lovituri şi şocuri putem rezista?

Ţesutul muscular uman generează circa 0,3 micronewtoni de forţă pe fibră musculară. Adică aproximativ 100 newtoni (10 kg) pentru fiecare centimetru pătrat de muşchi.
Dar oasele din braţul uman rezistă unei forţe de compresie de circa 200 megapascali, adică echivalentul unei forţe de 50 kilonewtoni.
În anul 1931, se pare că boxerul Max Baer a administrat oponentului său, Ernie Schaff, cel mai puternic pumn din istorie. Ernie nu şi-a mai revenit niciodată. A intrat în comă profundă şi a murit după şase luni.


Cât de mult sânge putem pierde, şi totuşi să supravieţuim?

Un adult are, în funcţie de greutatea corporală, 3,8-5.6 litri de sânge. Putem pierde circa 15 % din totalul de sânge, fără efecte imediate. Dar dacă pierdem 40% din volumul total de sânge, presiunea sangvină devine prea scăzută. Inima intră astfel în tahicardie ventriculară, care poate deveni oricând fatală. Exerciţiile de tip cardio îmbunătăţesc şansele de supravieţuire în cazul unor pierderi importante de sânge.
Recordul aparţine unei persoane care a supravieţuit unui accident, cu toate că pierduse aproximativ 75% din cantitatea de sânge.


La câte înţepături de albină rezistăm?

Pericolul de a fi atacat de un roi de albine sau viespi nu este deloc mic, mai ales pentru cei care îşi petrec mult timp în natură: amatori de drumeţii, fotografi, pădurari, militari, agricultori, unii sportivi, alpinişti, etc.
Pe baza estimărilor specialiştilor, un om obişnuit moare după ce a fost înţepat de circa 600 albine. Dar rezistenţa la veninul acestor insecte ţine de mulţi alţi factori.
Recordul în domeniu este deţinut de o persoană care a supravieţuit la 2243 înţepături de albine.

Se poate supravieţui sunetelor?

Intensitatea sunetelor se măsoară în decibeli. Bunăoară, un avion cu reacţie, care decolează la distanţa de 50 metri de un om, produce un sunet de 125 decibeli (dB), dureros de puternic pentru urechile noastre.
Limita intensităţii suntelor pe care le poate suporta organismul nostru este de 160 dB. Deasupra acestei limite, timpanul urechii cedează.
În plus, vătămarea organelor interne supuse unor intensităţi mari ale sunetului este foarte posibilă.

Se estimează că cel mai puternic sunet înregistrat vreodată a rezultat în urma erupţiei vulcanului Krakatoa din anul 1883: la distanţa de 160 kilometri de locul erupţiei violente, intensitatea sunetului a atins valaorea de 180 decibeli. Orice om care s-ar fi aflat la 140 kilometri de vulcan ar fi fost lovit de un sunet de 200 decibeli, iar la acest volum, plămânii săi ar fi fost literalmente rupţi, omul decedând în urma emboliei pulmonare.

O grenadă de sunet de tip T-420 poate genera un zgomot de 175 decibeli la o distanţă de 2 metri. Mai aproape de atât, volumul sunetului creşte la 186 decibeli, suficient pentru a provoca un infarct.


http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Pariu ca nu stiti cine este autorul designului de automobile cu forme rotunde, ergonomice, aerodinamice... intr-un cuvant... biodesign.?
Este ...... Luigi Colani