Cuvinte........pentru suflet

[Old DG]

Soferul

Odata, un sofer mergea pe una dintre soselele din Statele Unite cu o viteza extrem de mare, cand, dintr-o data, chiar dupa ce a luat o curba, apare un om in mijlocul strazii, dand din maini in mod disperat pentru a-l face sa opreasca. Surprins si speriat, soferul a apasat insistent claxonul, dar vazand ca omul nu se da la o parte a apasat violent pe frana, provocand un scrasnet puternic si lasand doua dare negre pe sosea.
"Asta trebuie sa fie nebun." a gandit soferul. Foarte suparat, coboari din masina si trantind portiera se indrepta catre el si-i zise: "Tu nu ai ochi, nu vezi cat de periculoasa este soseaua asta? Esti cumva nebun?"
"Nu domnule, nu sunt nebun - i-a raspuns individul - numai ca podul de la urmatoarea curba tocmai a explodat. Trebuia sa-mi risc viata pentru a o salva pe a dumneavoastra."

Poate ca si pe soseaua vietii tale a existat vreodata un nebun care ti s-a asezat in drum, rapindu-ti cateva minute. Ce s-ar fi intamplat daca soferul nu l-ar fi luat in seama pe omul din mijlocul strazii?

 

[Old DG]

Fa un efort

Nimeni nu-si va atinge scopul dintr-o singura incercare, nici nu-si va perfectiona viata cu o singura miscare, nici nu va ajunge la inaltime dupa un singur zbor.
Nimeni nu priveste viata fara sa se teama de multe ori, ori nu se urca in barca fara sa-i fie teama de furtuna, nici nu ajunge la mal fara sa vasleasca mult.
Nimeni nu simte iubirea fara sa guste si lacrimile ei, nici nu strange trandafiri fara sa simta tepii.
Nimeni nu creeaza opere fara macar un sacrificiu, nici nu-si face prieteni fara sa renunte la sine insusi. Nici nu se face om fara a-l simti pe Dumnezeu!
Nimeni nu ajunge la celalalt mal fara sa faca poduri pentru a trece.
Nimeni nu poate judeca fara a-si cunoaste mai intai propriile slabiciuni.
Nimeni nu-si atinge un ideal fara sa fi gandit de multe ori ca isi dorea un lucru imposibil.
Nimeni nu cunoaste sansa pana nu o intalneste si o lasa sa treaca.
Nimeni nu gaseste fantana intelepciunii divine pana nu trece prin setea desertului.

Nimeni nu inceteaza sa arda atunci cand are flacara interioara. Numai de tine depinde daca flacara ta divina se va stinge sau va deveni valvataie. Daca iti doresti cu adevarat si dai tot ce poti...vei reusi!

 

[Old DG]

Cercul celor 99

Era odata un rege foarte trist care avea un servitor tot timpul fericit.
Intr-o zi regele a trimis pe cineva sa-l cheme: " Pajule, i-a zis, care este secretul fericirii tale?"
"Maiestate, ce motive am sa fiu trist? Am nevasta, am copii, am o slujba, am o casa, din cand in cand ne permitem diverse bucurii..."
"Minti pajule, astea nu-s motive sa fii fericit...Pleaca!"
Regele era nebun de furie si-l chema pe inteleptul curtii care-i spuse: "Acest om este fericit pentru ca nu a intrat inca in cercul celor 99...eu pot sa-l fac nefericit..."
"Cercul celor 99?"
"Veti vedea majestate...veti vedea."
Si in noaptea aceea, inteleptul a asezat in fata usii pajului un saculet cu 99 monede de aur...apoi a batut la usa. Pajul a iesit, a vazut sacul, l-a luat, s-a uitat in stanga si in dreapta si a intrat in casa. A rasturnat sacul pe masa si a numarat monedele. Erau 99. Zorile l-au gasit calculand cum sa faca pe 99 sa devina o cifra rotunda...100, gandindu-se ca daca ai 100 de monede poti trai fara grija pana la adinci batranete. Apoi ascunse bine sacul sa nu-l gaseasca vreun hot.

Intr-una din zilele lunii urmatoare, slujitorul, intrand in camera regelui bombanea.
"Ce-i cu tine?" l-a intrebat regele. "Pana nu demult erai foarte fericit..."
"Ce-ar dori alteta voastra, zise slujitorul rastit, sa fiu si sluga si bufon in acelasi timp?"
Dupa putine zile regele l-a dat afara. Nu era placut sa ai un slujitor mereu prost dispus.

Oamenii gasesc mereu motive pentru a fi nefericiti, mereu ni se pare ca lipseste ceva si nu ne putem bucura de ceea ce avem deja. A transforma pe 99 in 100 e o nerozie, o capcana care ne face sa fim tot timpul obositi, prost dispusi, nefericiti si resemnati.

 

[Old DG]

Povestea lui Marcos

Intr-o zi Marcos se intorcea de la scoala. Dupa cativa pasi si-a dat seama ca baiatul din fata lui se impiedicase si ca ii cazusera niste carti si un casetofon mic. Marcos s-a apropiat si l-a ajutat. Cum mergeau in aceeasi directie, Marcos l-a ajutat sa care lucrurile. In timp ce mergeau a aflat ca pe baiat il chema Bill si ca-i placeau jocurile video, baseballul si i-a povestit ca avusese multe probleme. Probleme la scoala pentru ca avea note mici, probleme acasa cu parintii si colac peste pupaza probleme cu prietena lui. Mai intai au ajuns la casa lui Bill si Marcos a fost invitat sa intre si sa bea o racoritoare. Au petrecut dupa-amiaza frumos, razand si discutand pe diverse teme. Pe urma Marcos a plecat.
S-au reintalnit la scoala, luau pranzul impreuna de 2-3 ori pe saptamana. Au terminat liceul, mai departe au mers la aceeasi facultate.
Cu trei saptamani inainte de absolvire Bill ii spuse lui Marcos: "Iti aduci aminte de prima noastra intalnire?...Doream sa stii ca atunci caram lucrurile acelea pentru ca imi golisem dulapul si...aveam cu mine somniferele mamei...doream sa ma sinucid. Pentru ca te-ai oprit sa ma ajuti sa le strang, nu doar m-ai ajutat...mi-ai salvat viata."

Fiecare salut, fiecare zambet, fiecare mana pe care o intindem in ajutor pot salva un suflet ranit. Exista un miracol numit PRIETENIE, care se cuibareste in inima. Nu stii cum se intampla sau cum incepe, dar stii ca un prieten este cineva care iti inalta sufletul. Prietenii sunt un giuvaer nepretuit si rar. Atata-le prietenilor tai cat de mult ii respecti si ii iubesti...

 

[Old DG]

De ce este atat de greu sa ai prieteni adevarati?

Poate ca tot timpul cautam ceea ce nu am putut avea. Tatal meu mi-a zis odata, cand eram mic: "Fiule, prietenii se numara pe degetele de la maini si de multe ori, tot iti mai raman degete." De atunci ma intreb intruna: care or fi adevaratii mei prieteni?
Poate ca trebuie sa nu am incredere in nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut? Nu stiu cum sa aflu care sunt adevaratii mei prieteni.
Or fi cei care ma cauta sa iesim impreuna sau cei care ma trezesc cand dorm?
Or fi cei care ma sprijina cand sunt trist sau cei care ma fac sa-mi vad greselile, chiar daca nu-mi sunt pe plac?
Or fi cei care ma felicita de ziua mea de nastere si care sarbatoresc cu mine toata noaptea sau cei care cu un simplu telefon ma fac sa ma simt bine?
Or fi cei care sunt acolo cand am nevoie de ei, sau cei care, in ciuda absentei lor m-au iubit cel mai mult?
Oare sunt cei carora le povestesc despre iubirile mele in secret, sau cei la care fac pe grozavul ca mare cuceritor fara nici un temei?
Cei care imi spun ca totul este bine sau cei care ma contrazic si ma fac sa vad raul?
Cei care imi imprumuta bani cand am nevoie, sau cei care ma refuza stiind cum am de gand sa-i folosesc?
Cei care ma saluta si ma strang in brate cand ma vad sau cei care ma primesc cu un suras si cu o sincera strangere de mana?
Cei care imi raspund la tot ce ii intreb sau cei care, fara sa le-o cer, plang cu mine pentru ce mi s-a intamplat?
Cei care imi spun ca ma iubesc sau cei care, cu un zambet, transmit mai mult decat atat?
Cei cu care nu ma cert niciodata sau cei cu care ma supar cateodata?
Adevarul este ca pot exista o multime de feluri de prieteni; dar eu contez pe cei care, desi cunosc sentimentele mele, gandurile mele, imaginatia mea, bucuriie mele, reusitele si esecurile mele, au incredere in mine si, mai ales, ma accepta asa cum sunt, fara rationamente si reprosuri; care pur si simplu spun... uite, cel de acolo este PRIETENUL meu.

 

[Old DG]

Spitalul lul Dumnezeu

M-am internat in spital sa-mi fac un control de rutina si am constatat ca eram bolnav.
Mi s-a luat tensiunea si am un grad extrem de scazut de BLANDETE.
Mi s-a luat temperatura , termometrul a inregistrat 40 de grade de EGOISM.
Am facut o electrocardiograma si diagnosticul a fost ca aveam nevoie de mai multe by-pass de DRAGOSTE, pentru ca venele mele erau blocate si nu pompau sangele la inima mea goala.
Am trecut la ortopedie: nu puteam merge alaturi de fratele meu si nici nu puteam sa-l imbratisez pentru ca aveam o fractura, dupa ce m-am impiedicat de VANITATEA mea.
La fel mi-au gasit miopie, pentru ca nu puteam vedea dincolo de aparente.
La fel mi-au gasit surzenie si mi s-a pus diagnosticul de a fi ramas singur intre cuvintele goale din fiecare zi.
Jalnic, nu?
Am primit si tratament...In fiecare dimineata cand ajung la serviciu o lingura de BUNA ZIUA. La fiecare ora un comprimat de RABDARE si o cana de TOLERANTA. Cand ajung acasa o injectie cu DRAGOSTE, iar cand voi merge la culcare doua capsule de CONSTIINTA CURATA.

 

[Old DG]

PERLA

Jenny era o fetiţă frumoasă de cinci ani, cu ochi stălucitori. Într-o zi, în timp ce era cu mama ei în magazin, a văzut un colier de perle false care costa 2,50 dolari. Cât de mult şi-l dorea! A întrebat-o pe mama ei dacă i-l cumpără şi ea i-a răspuns;Facem o înţelegere, eu îţi cumpăr colierul şi când ajungem acasă facem o listă de lucruri pe care le-ai putea face tu ca să-l poţi plăti, bine?;Jennz a fost de acord şi mama ei i-a cumpărat colierul.
Jenz se străduia în fiecare zi să facă toate treburile pentru a putea plăti. În scurt timp, şi-a plătiti datoria. Jenny îşi iubea perlele! Le purta pretutindeni: la grădiniţă, când dormea şi când ieşea cu mama ei.
Jenny avea un tată care o iubea foarte mult. Când mergea la culacare, el se ridica din fotoliu său favorit ca să-I citească povestea preferată.
Într-o noapte, după ce i-a citit povestea, i-a zis:; Jenny, tu mă iubeşti?;
- Oh, da, tată;.
Atunci dăruieşte-mi mie perlele tale;, i-a cerut el.
- Oh, tată, nu perlele ; a zis Jenny. Dar ţi-o dau pe Rosita, păpuşa mea preferată. Mai ştiii care? Mi-ai făcut-o tu cadou anul trecut de ziua mea. Ţi-o dau cu toate lucruşoarele ei cu tot. E bine, tată?;
;- Oh, nu fetiţa, lasă, nu contează; şi sărutând-o pe pe obraji, i-a zis:; Noapte bună, micuţo!;
O săptămână mai târziu, tatăl o întrebă din nou, după ce îi citeşte povestea: Jenny, tu mă iubeşti?;
- Oh, da, tată, ştii cât de mult te iubesc de !;
Atunci dă-mi perlele tale;.
- Oh, tată, nu perlele; dar ţi-l dau pe Lazos, calul meu de jucărie . Este preferatul meu, părul lui este atât de moale şi poţi să te joci cu el şi să-i faci codiţe.
Oh, nu, fetiţo,lasă; şi i-a zis la ureche: Somn uşor!
După câteva zile, când tatăl intră în dormitor să-i citească povestea, Jenny stătea pe pat şi cutremur în voce i-a zis: Ia, tată; şi i-a întins mâna. A deschis palma: în ea se afla preţiosul colier. Tatăl, cu o mână aluat colierul de plastic şi cu cealaltă a scos din buzunar o cutiuţă de catifea albastră. În cutiuţă erau superbe perle adevărate. Le păstrase acolo, aşteptând ca Jenny să renunţe la acel lucru ieftin ca să-i poată oferi unul de valoare.
Aşa este şi Tatăl Nostru ceresc. El aşteaptă ca noi să renunţăm la lucrurile fără valoare din viaţa noastră pentru ca el să ne dea comori nepreţuite. Nu e bun Dumnezeu? Asta mă face să mă gânesc la lucurile de care mă agăţ şi la care nu-mi vine să renunţ şi mă întreb: oare ce vrea Dumnezeu să-mi ofere în locul lor?

 

[Old DG]

Câinele fidel


Doi tineri căsătoriți de câțiva ani nu puteau să aibă copii.
Ca să nu se simtă singuri, au cumpărat un cățeluș ciobănesc german și l-au iubit ca și când ar fi fost copilul lor. Cățelușul a crescut până s-a făcut un câine mare și frumos.
Câinele a salvat perechea în mai multe ocazii, când a fost atacată de hoți. A fost tot timpul foarte credincios , îi iubea și îi apăra pe stăpânii lui de orice pericol.
Trecuseră șapte ani de când aveau câinele , și iată că perechea a reușit să aibă copilul mult dorit.
Erau foarte fericiți de copilul lor astfel că au acordat mai puțină atenție câinelui.
Acesta s-a simțit înlăturat și a început să fie gelos pe copil , deja nu mai era câinele drăgăstos și fidel pe care l-au avut timp de șapte ani.
Într-o zi cei doi au lăsat copilul dormind liniștit în leagăn și au ieșit pe terasă să facă o friptură. Mare le-a fost surpriza când îndreptându-se spre camera copilului l-au văzut pe câine în hol cu sânge pe bot , dând din coadă.
Stăpânul căinelui s-a gândit la ce era mai rău , a scos arma pe care o avea acasa și l-a omorât imediat . Apoi aleargă în camera copilului , unde vede un șarpe mare fără cap.
Stăpânul începe să plăngă și zice “mi-am omorât câinele cel credincios! ”
De câte ori nu am judecat greșit oamenii? Și mai rău este că îi judecăm și îi considerăm vinovați fără să cercetăm din ce cauză se poartă așa , care sunt sentimentele și adevăratele lor gânduri ?
De multe ori lucrurile nu sunt chiar atât de rele precum par.
Data viitoare cînd vom fi tentați să judecăm și să condamnăm pe cineva , să ne aminti povestea câinelui credincios ,că mai întâi este necesar să cercetăm cum se cuvine acea situație pentru că altfel, vom lua decizii pripite ce pot atrage consecințe ireparabile.

 

[Old DG]

Un pumn de pietre

Un bărbat mergea prin deşert când, dintr-o dată a auzit o voce zicându-i: "Ia de jos un pumn de pietre, bagă-le în buzunar şi mâine te vei simţi trist şi mulţumit în acelaşi timp!".
Acel bărbat a ascultat. S-a aplecat, a luat un pumn de pietre şi le-a băgat în buzunar.
În dimineaţa următoare a văzut că pietrele se transformaseră în diamante, rubine şi smaralde. Şi s-a simţit fericit şi trist: fericit pentru că luase pietrele şi trist pentru că nu luase mai multe.

 

[Old DG]

Stelele

Existau milioane de stele pe cer, stele de toate culorile: albe, argintii, verzi, aurii, roşii, albastre. Într-o zi, neliniştite, ele s-au apropiat de Dumnezeu şi i-au propus:
- Doamne, ne-ar plăcea să trăim pe pământ, să trăim alături de oameni.
- Aşa să fie, a răspuns Domnul. Dar o să vă las pe toate aşa mici, cum vă vedeţi de departe, ca să puteţi coborî pe pământ.

Se zice că, în acea noapte, a fost o ploaie fantastică de stele. Câteva s-au înghesuit pe turlele bisericilor, altele au plecat să se joace şi să alerge cu licuricii pe câmp, altele s-au amestecat printre jucăriile copiilor. Atunci pământul era splendid luminat.

Dar cu trecerea vremii, stelele s-au hotărât să-i părăsească pe oameni şi să se întoarcă în cer, lăsând pământul întunecat şi trist.
- De ce v-aţi întors?, le-a întrebat Dumnezeu, pe măsură ce ajungeau înapoi cer.
- Doamne, a fost imposibil să rămânem pe pământ, acolo e multă mizerie, multă violenţă, sunt prea multe nedreptăţi.

Domnul le-a răspuns:
- Bineînţeles! Voi sunteţi de aici, din cer. Pământul este locul celor trecătoare, al celor ce cad, al celor ce rătăcesc, al celor ce mor. Nimic nu este perfect. Pe când cerul este locul neschimbării, al eternităţii, al perfecţiunii.

După ce a ajuns în cer o mare parte din ele, Dumnezeu le-a numărat şi le-a zis:
- Lipseşte o stea. Unde o fi?

Un înger care era în apropiere i-a răspuns:
- Este o stea care a reuşit să rămână între oameni. Ea a descoperit că locul ei este exact acolo unde există imperfecţiune, unde există limite, unde lucrurile nu merg bine, unde e durere.

- Ce stea este aceasta?, a întrebat din nou.
- Este Speranţa, Doamne, steaua verde. Singura stea de culoarea aceasta.

Când au privit înspre pământ, steaua nu era singură; pământul era din nou luminat pentru că exista câte o luminiţă verde în inima fiecărui om. Pentru că singurul sentiment pe care îl are omul şi pe care Dumnezeu nu are nevoie să-l reţină este Speranţa. Dumnezeu cunoaşte deja viitorul şi Speranţa este proprie fiecărei fiinţe umane, proprie celui care greşeşte, celui care nu este perfect, celui care nu poate cunoaşte viitorul.

Primeşte în acest moment steluţa verde în inima ta, Speranţa. Nu o lăsa să fugă; nu-i permite să se îndepărteze de tine. Ai încredere că îţi va lumina drumul, fii mereu pozitiv şi mulţumeşte pentru toate lui Dumnezeu. Fii mereu fericit şi molipseşte-i şi pe alţii cu fericirea ta.

 

[Old DG]

Mâna

Editorialul unui ziar vorbea despre o învăţătoare care le cerea copiilor din clasa întâi primară să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care sunt recunoscători.

S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace, dar ştia că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Douglas… O simplă mână desenată copilăreşte. Dar…mâna cui? Clasa a rămas fascinată de acea imagine abstractă. “Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare”, a zis un copil. “Un fermier –a sugerat altul- pentru că el creşte fazani”.

În final, în timp ce ceilalţi copii lucrau încă, profesoara s-a apropiat de banca lui Douglas şi l-a întrebat a cui era mâna aceea. “Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a îngăimat copilul.

Ea şi-a adus aminte că, în mod frecvent, în recreaţie, îl lua de mână pe Douglas, un copil scund şi singuratic. Făcea acest lucru mai tot timpul cu toţi copiii, dar pentru Douglas însemna mult. Poate că în aceasta constă mulţumirea tuturor, nu pentru lucrurile materiale pe care le primim, ci pentru ocazia, oricât de mică ar fi ea, de a da altora.


Dăruind vei dobândi... Nu căuta să începi cu gesturi mari, ci cu gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare.

 

[Old DG]

Dumnezeu ştie ce face

Se zice că odată, în Anglia, era o pereche căreia îi plăcea să viziteze micile magazine din centrul Londrei. Printre magazinele preferate era unul de antichităţi în care se vindea veselă veche. Într-una din vizitele lor, au văzut o ceşcuţă frumoasă. "Îmi arătaţi, vă rog, ceşcuţa aceea?", a întrebat doamna. Şi a adăugat. "Niciodată n-am văzut ceva mai fin!"

Când a luat ceaşca în mană, aceasta a început să vorbească. Ceşcuţa i-a spus: "Dumneavoastră nu înţelegeţi. Eu nu am fost dintotdeauna ceaşca pe care o vedeţi acum. De mult eu eram doar o mână de lut fără formă. Creatorul meu m-a luat în mâinile sale şi m-a chinuit, dar m-a modelat cu dragoste. La un moment dat, m-am enervat şi am strigat: "Te rog, lasă-mă în pace!" Dar el doar mi-a zâmbit şi mi-a zis: "Mai ai puţină răbdare, încă nu e momentul".

Pe urmă m-a pus în cuptor. Niciodată nu am îndurat atâta căldură. M-am întrebat de ce voia creatorul meu să mă ardă, aşa că am bătut la uşa cuptorului.

Prin ferestruica cuptorului am citit pe buzele creatorului meu următoarele: "Mai rabdă puţin, încă nu a sosit vremea". Într-un final, s-a deschis uşa. Creatorul m-a luat şi m-a pus pe un raft ca să mă răcesc. "Aşa e mult mai bine!", mi-am zis eu, dar abia m-am răcorit că m-a şi luat la periat şi la pictat. Mirosul de vopsea era oribil! Simţeam că mă sufoc! "Te rog, opreşte-te!", îi strigam, dar el doar dădea din cap în sens negativ şi zicea: "Mai rabdă puţin, încă nu a sosit vremea". În sfârşit a terminat cu pictatul; dar m-a luat şi m-a pus din nou într-un cuptor! Nu era ca primul, era mult mai fierbinte! De data asta eram sigură că mă sufoc! Am ţipat, am plâns, dar creatorul meu mă privea spunând: "Mai rabdă puţin, încă nu a sosit vremea". În momentul acela , mi-am dat seama că nu mai am nicio şansă! Niciodată nu voi putea supravieţui acelui cuptor! Chiar când eram gata să renunţ la orice speranţă, s-a deschis uşa cuptorului şi creatorul meu m-a scos cu grijă de acolo şi m-a pus pe un alt raft care era si mai înalt ca primul. M-a lăsat acolo puţin ca să mă răcoresc. La o oră după ce am ieşit din al doilea cuptor, mi-a dat o oglindă şi mi-a zis: "Priveşte! Asta eşti tu!" Nu puteam să cred! Nu puteam să fiu eu!

Ceea ce vedeam era atât de frumos! Creatorul mi-a zis din nou: "Ştiu că te-a durut că te-am chinuit şi modelat, dar dacă te-aş fi lăsat aşa cum erai, te-ai fi uscat. Ştiu că ai indurate multă căldură şi spaimă când ai stat în primul cuptor, dar dacă nut e-aş fi pus acolo, te-ai fi crăpat. Şi mai ştiu că mirosul vopselei ţi-a făcut foarte rău, dar dacă nu te-aş fi pictat, viaţa ta nu ar fi avut culoare. Şi dacă nu te-aş fi pus şi în cel de-al doilea cuptor, nu ai fi trăit mult timp pentru că era nevoie să-ţi sporesc duritatea pentru ca să rezişti în timp. Acum tu eşti un produs terminat! Eşti ceea ce intenţionam de a început să realizez!"


Aşa se întâmplă şi cu noi. Dumnezeu nu ne va obliga niciodată să trăim ceva mai presus de forţele noastre. Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. El este artistul, iar noi suntem lutul pe care El îl lucrează. Ne modelează şi ne dă formă pentru ca noi să ajungem să fim o piesă desăvârşită şi să putem îndeplini voia Sa.

 

[emerem]

Dumnezeu vs. stiinta




cititi urmatoarea poveste adevarata


Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…

Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare


Esti crestin, nu-i asa, fiule?



Da, dle, spune studentul

Deci crezi in Dumnezeu?

Cu siguranta

Dumnezeu e bun?

Desigur, Dumnezeu e bun.

E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?


Da

Tu esti bun sau rau?

Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?


Da, dle. As incerca.



Deci esti bun.

N-as spune asta.

Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…


Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.

El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.

Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.

Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

Pai…, da, spune studentul

Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare “Nu”

De unde vine Satana?

Studentul ezita. De la Dumnezeu.

Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?

Da, dle.

Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?


Da


Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

Da

Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.

Da, dle profesor, cred.

Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?

Nu, dle. Nu L-am vazut.


Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?

Nu, dle, nu l-am auzit.

L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

Nu, dle, ma tem ca nu.

Si totusi crezi in el?

Da.

Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

Dle profesor, exista caldura?

Da

Si exista frig?



Da, fiule, exista si frig.

Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

'Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corps au obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corps au material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.

Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumi na scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu -i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.


De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?

Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta ?


Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?


Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. Nu predate studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?


Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?


Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.


Daca ai citit pana aici si zambesti cand ai terminat, trimite asta prietenilor si familiei, cu titlul “Dumnezeu vs. stiinta”

PS: Studentul era Albert Einstein.

Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. stiinta in 1921….

 

[Old DG]

Vânzătorul de seminţe

Un tânăr a visat că a intrat într-un magazin nou înfiinţat şi, spre surprinderea lui, a descoperit că Domnul Isus Cristos se afla în spatele tejghelei.
"Ce vinzi aici?", l-a întrebat.
"Tot ce-ţi doreşte inima", a răspuns Domnul Isus Cristos. Fără să îndrăznească să creadă ceea ce auzea, tânărul emoţionat s-a hotărât să ceară cel mai bun lucru pe care şi l-ar dori un om: "Vreau să am dragoste, fericire, înţelepciune, pace în suflet şi să nu-mi fie frică de nimic. Doresc ca în lume să nu mai existe războaie, terorism, trafic de droguri, nedreptăţi sociale, corupţie şi violarea drepturilor oamenilor".
Când tânărul a terminat de vorbit, Domnul Isus Cristos i-a zis: "Prietene, cred că nu m-ai înţeles. Aici nu vindem fructe; vindem doar seminţe".

"Transformă în fructe seminţele pe care Dumnezeu le-a sădit în sufletul tău" Cu siguranţă şi în viaţa ta au fost sădite o mulţime de seminţe care aşteaptă să încolţească şi să aducă rod. Lucrează pentru ele, lucrează pentru roadele pe care Dumnezeu le aşteaptă de la tine. Dacă ţi se pare prea greu, dacă ai impresia că e imposibil să ştii că vei fi un învingător numai atunci...

...când egoismul nu-ţi va limita capacitatea de a iubi.
...când vei avea încredere în tine însuţi, deşi toţi se îndoiesc de tine şi nut e va interesa ce-ţi vor spune.
...când faptele tale vor fi pe cât de repede realizate, pe atât de durabile.
...când vei putea renunţa la rutină fără ca acest lucru să-ţi afecteze metabolismul vieţii.
...când vei şti să distingi un yâmbet de o zeflemea şi vei prefera să lupţi toată viaţa decât să cumperi o victorie falsă.
...când vei acţiona din convingere şi nu din linguşire.
...când vei putea fi sărac, fără a-ţi pierde din bogăţie şi bogat, fără a-ţi pierde modestia.
...când vei şti să ierţi la fel de repede ca atunci când îţi ceri scuze.
...când vei şti să mergi alături de un sărac, fără să uiţi că este un om, şi alături de un bogat, fără să gândeşti că este un zeu.
...când vei şti să-ţi recunoşti greşelile la fel de repede ca şi izbânzile. Când vei găsi satisfacţie dând şi altora din ceea ce ai.
...când vei şti să oferi linişte celui care nu-ţi cere vorbe şi absenţă celui care nu te apreciază.
...când nu va mai trebui să suferi pentru a cunoaşte fericirea şi vei putea să nu-ţi mai schimbi sentimentele sauscopurile pentru plăcere.
...când nu vei încerca să găsesşti răspunsuri în cele din jurul tău, ci în Dumnezeu şi în propria-ţi persoană.
...când vei accepta greşelile, când nu-ţi vei pierde răbdarea, atunci si numai atunci vei fi UN ÎNVINGĂTOR!

 

[Old DG]

Zgomotul căruţei

Într-o dimineaţă, tatăl meu m-a invitat să mă plimb prin pădure şi eu am acceptat cu plăcere.

S-a oprit într-o curbă şi, după un scurt moment de linişte, m-a întrebat:
- În afară de cântecul păsărilor, ce altceva mai auzi?

Mi-am ciulit urechile şi după câteva secunde i-am răspuns:
- Aud zgomotul unei căruţe.
- Aşa este - a spus tata. Este o căruţă goală.

L-am întrebat pe tatăl meu:
- Cum de ştii că este o căruţă goală dacă nu o putem vedea încă?

Atunci tata mi-a răspuns:
- Este foarte uşor să-ţi dai seama de o căruţă goală, din cauza zgomotului. Cu cât căruţa este mai goală, cu atât este mai mare zgomotul pe care îl face!

Am devenit adult şi, până astăzi, atunci când văd o persoană vorbind prea mult, întrerupând conversaţia tuturor, fiind inoportun şi îngâmfat pentru ceea ce are (şi în mod sigur nu are nimic), simţindu-se preaputernic şi reducând valoarea oamenilor, am impresia că îl aud pe tata zicând: "cu cât este mai goală căruţa, cu atât este mai puternic zgomotul pe care îl face".

 

[Old DG]

Iubirea adevărată

Părinţii mei au trăit cincizeci şi cinci de ani căsătoriţi. Într-o dimineaţă, pe când cobora scările ca să-i pregătească tălui meu micul dejun, mama a făcut infarct. A căzut. Tatăl meu a prins-o, a ridicat-o cum a putut şi aproape târâş a urcat-o în camionetă.

Cu toată viteza, tot timpul în depăşire, nerespectând stopurile, a reuşit s-o ducă la spital. Când a ajuns, din nefericire, deja murise. În timpul înmormântării, tatăl meu nu a scos niciun cuvânt, privirea lui era pierdută. Aproape că nici n-a plâns.

În acea noapte, am stat toţi copiii cu el. Într-o atmosferă de durere şi nostalgie, ne-am amintit câteva anecdote frumoase. El l-a rugat pe fratele meu, teolog, să-i spună unde era ea în acele momente. Fratele meu a început să vorbească despre viaţa de după moarte, presupunând cum şi unde s-ar afla ea. Tatăl meu asculta cu mare atenţie.

Deodată a cerut: "Duceţi-mă la cimitir". "Tată, - i-am răspuns - e ora 11 noaptea! Nu putem să mergem la ora asta la cimitir". A ridicat vocea şi, cu o privire pătrunzătoare, a zis: "Nu discutaţi, vă rog, nu vă certaţi cu un om care tocmai a pierdut-o pe cea care i-a fost soţie timp de 55 de ani".

A urmat un moment de linişte respectuoasă. Nu am mai zis nimic. Am plecat la cimitir, am cerut voie paznicului şi, cu lumina unei lanterne ne-am ghidat până la mormânt. Tatăl meu a mângâiat piatra, a plâns şi ne-a spus nouă, copiilor lui, care priveam scena impresionaţi: "Au fost 55 de ani frumoşi... Ştiţi? Nimeni nu poate vorbi despre iubirea adevărată dacă nu ştie ce înseamnă să petreci astfel viaţa cu o femeie". A făcut o pauză şi şi-a şters lacrimile. "Ea şi cu mine am trecut amândoi prin acel moment de criză. Când mi-am schimbat serviciul, a continuat, ne-am făcut bagajele, am vândut casa şi ne-am mutat în alt oraş. Am împărtăşit bucuria de a ne vedea copiii cu facultatea terminată, am plâns unul lângă altul la pierderea celor dragi, ne-am rugat împreună în saloane de spital, ne-am avut alături la durere, ne-am îmbrăţişat de fiecare Crăciun şi ne-am iertat greşelile unul altuia... Copii, ea s-a dus şi sunt mulţumit. Ştiţi de ce? Pentru că a plecat înaintea mea; nu a trebuit să treacă prin agonia şi durerea de a mă îngropa, de a rămâne singură după plecarea mea. Sunt eu cel care trece prin asta şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. O iubesc atât de mult încât n-aş fi dorit să sufere…”

Când tatăl meu a terminat de vorbit, fraţii mei şi cu mine aveam feţele înmuiate în lacrimi. L-am îmbrăţişat şi el ne-a consolat: "În ordine, copii, putem să mergem acasă; a fost o zi foarte bună.

În acea noapte am înţeles ce este iubirea adevărată.

 

[Old DG]

Iubeşte viaţa


"Iubesc viaţa pentru că ştiu şi susţin că este cel mai mare dar ce ne-a fost dat, pentru că a fost primul meu lucru primit şi va fi ultimul ce-mi va fi luat.

Am trecut prin nenumărate experienţe de viaţă, prin toată lumea, dar valoarea celei mai neînsemnate dintre ele întrece tot aurul din lume.

Iubesc viaţa, domnilor, mă bucur de ea! Mă bucur de căldura blândă a soarelui în fiecare dimineaţă, de nopţile atât de reci şi întunecoase care îmi transformă ferestrele în oglinzi.

Iubesc viaţa pentru că în fiecare zi îmi va dărui noi experienţe şi fiecare dintre ele îmi va aparţine şi se întipăresc toate în sufletul meu.

Iubesc viaţa pentru că am gustat-o şi gustul ei dulce-acrişor mă fascinează; iar dacă vreun bine mi-a fost plătit cu vreun rău, acest lucru nu trebuie să mă deprime.

Iubesc viaţa pentru că ea m-a învăţat că nu binele altuia mă înalţă; că a iubi este mai frumos decât a fi iubit; şi nu cred că cineva m-ar putea contrazice.

Iubesc viaţa cu toate capriciile ei, cu toată otrava şi răutatea ei, căci, nu ar exista răul, cum am putea să ne bucurăm de bine?

Iubesc viaţa şi cel mai mult iubesc dragostea pe care am găsit-o în ea; acea dragoste care mă ajută mereu să iubesc viaţa aşa cum nu a fost iubită niciodată.

Iubesc viaţa pentru că sunt şi nimeni nu poate să şteargă existenţa mea de ieri sau de acum. O iubesc pentru că ştiu că într-o zi soarele dimineţilor mele se va stinge şi atunci voi şti de ce iubeam atât de mult viaţa, cu atâta dragoste.

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru darul tău din dragoste: VIAŢA".

 

[Old DG]

Viitorul

Augusto şi Laureano erau fraţi gemeni, tineri şi viguroşi, proaspăt ieşiţi din liceu. Ca orice tânăr după ce termină un ciclu de şcoală, Augusto şi Laureano erau distraţi, privind mereu spre propria lor persoană, căutând o cale să se implice în viitorul nesigur al maturităţii.

Într-o dimineaţă, Laureano a strigat că, în sfârşit, îşi descoperise adevărata vocaţie şi că va studia medicina. Zece minute mai târziu, Augusto a anunţat: "Mi-am găsit vocaţia: voi deveni un hoţ".

Laureano s-a cufundat în studiul anatomiei, fiziologiei şi chirurgiei. În timp ce Augusto şi-a cheltuit idealul, studiind mişcarea printre casele oamenilor bogaţi, notându-şi caracteristici esenţiale şi inspectând Bănci în momente cheie.

Fără doar şi poate, şi fără să luăm din meritele niciunuia, amândoi gemenii s-au spetit învăţând: Laureano studiind la microscop, Augusto încercând combinaţii de cifre pentru seifuri. Unul memora medicamente şi formule chimice; celălalt reţinea preţuri şi locuri în care să revândă bijuterii, obiecte electrocasnice şi opere de artă. De-abia aveau timp să se odihnească.
- "Merg la facultate să dau un examen de histologie. Nu mă aşteptaţi la masă, mai am şi practică la fiziologie".
- “Nici pe mine să nu mă aşteptaţi. Azi am un curs de trageri la ţintă şi lăcătuşerie, în plus, trebuie să vizitez şi să inspectez zona.

Într-o zi, Laureano a obţinut titlul de medic şi, în ziua următoare, Augusto a realizat primul său jaf armat. În timp ce unul făcea gărzi epuizante la spital, celălalt îşi petrecea noaptea ochind oameni neglijenţi.

"În dimineaţa asta am salvat o bătrână", zicea unul. "În dimineaţa asta am scăpat de doi poliţişti", zicea celălalt. Faima medicului creştea, la fel ca şi faima fratelui său. Dar în timp ce medicului i se părea din ce în ce mai uşoară munca lui datorită dragostei şi recunoştinţei oamenilor, celuilalt i se părea că este din ce în ce mai singur şi mai neîncrezător. În ziua în care l-au numit pe Laureano directorul spitalului, vecinii au ieşit să sărbătorească. În ziua în care l-au luat la închisoare pe Augusto, familia i-a dat să citească la comisariat nişte versuri de Jose Hernández: "E mult mai uşor să adopţi un viciu decât să înveţi să munceşti".

***

Drumul spre împlinire şi spre mulţumirea sufletească trece prin alegeri înţelepte şi de perspectivă, prin muncă personală: per aspera ad astra! Întotdeauna cine vrea să ajungă la stele trebuie să treacă prin cele aspre!
Ce cale ai ales pentru tine, pentru viitorul tău? O cale uşoară care nu duce nicăieri? Sau o cale dificilă care duce la împlinire?

 

[Old DG]

Colaboratorii lui Dumnezeu

Era o friguroasă zi de decembrie în New York. În apropierea Crăciunului, un copil stătea în faţa unui magazin de pantofi; era desculţ, se uita ţintă la vitrină şi tremura. O doamnă s-a apropiat de el şi i-a spus:
- Micul meu prieten, de ce te uiţi cu atâta interes la acea vitrină?
- Îi ceream lui Dumnezeu să îmi dea câteva perechi de pantofi, a fost răspunsul lui.

Doamna l-a luat de mână, l-a dus în magazin şi i-a cerut vânzătorului să îi dea vreo zece perechi de pantofi copilului. Apoi a cerut un vas cu apă şi un prosop, iar vânzătorul s-a arătat foarte amabil şi i-a adus imediat tot ceea ce i-a cerut. Ea l-a dus pe micuţ în partea din spate a magazinului, şi-a scos mănuşile, i-a spălat picioarele şi i le-a şters cu prosopul.
Vânzătorul a venit şi cu încălţămintea. Copilul a probat mai multe perechi, iar doamna i-a cumpărat câteva din ele. A adunat perechile de pantofi şi i le-a dat copilului, după care i-a mângâiat părul şi i-a spus:
- Fără îndoială, micul meu prieten, acum te simţi mai comod!

În timp ce doamna se pregătea să plece, copilul a luat-o de mână şi privind-o cu lacrimi în ochi, i-a răspuns cu aceste cuvinte:
- Sunteţi soţia lui Dumnezeu?

***

Zilele acestea, mai mult ca oricând, Dumnezeu îşi caută astfel de colaboratori, astfel de oameni care au o inimă iubitoare. Alege să fii colaboratorul lui Dumnezeu, alege să faci şi tu un copil, un suflet, să zâmbească, să se simtă mângâiat, să se simtă iubit. Dumnezeu te caută şi sunt atât de mulţi care aşteaptă să fie găsiţi de tine!

 

[Old DG]

Scrisoarea unui copil către toţi taţii din lume

Nu-mi daţi tot ce vă cer! Câteodată cer numai ca să văd cât pot obţine.
Nu ţipaţi! Vă respect mai puţin când ţipaţi şi mă învăţaţi şi pe mine să ţip şi eu nu aş vrea acest lucru.
Nu-mi daţi mereu ordine peste ordine! Dacă, din când în când mi-aţi cere cu blândeţe lucrurile, eu vi le-aş da mai repede şi cu mai multă plăcere.
Ţineţi-vă promisiunile, bune sau rele! Dacă îmi promiteţi un premiu, vreau să îl primesc, şi e valabil şi dacă e o pedeapsă.
Nu mă comparaţi cu nimeni (mai ales cu fratele meu)! Dacă mă prezentaţi ca fiind mai bun decât ceilalţi, cineva va avea de suferit. Şi dacă e invers, eu voi fi cel care pătimeşte.
Nu vă schimbaţi aşa brusc părerea când îmi spuneţi ce să fac! Decideţi-vă şi menţineţi acea decizie!
Lăsaţi-mă să arăt cât valorez! Dacă faceţi totul pentru mine, nu voi putea niciodată să învăţ.
Corectaţi-mă cu blândeţe!
Nu spuneţi minciuni în faţa mea şi nici nu-mi cereţi să le spun eu pentru voi, chiar dacă este pentru a vă scoate dintr-o încurcătură! Nu se cade, mă face să mă simt prost şi îmi pierd încrederea în ceea ce îmi spuneţi. Când fac ceva rău, nu îmi cereţi să vă spun "de ce am făcut-o". Câteodată nici măcar eu nu ştiu.
Dacă vreodată vă înşelaţi de ceva, recunoaşteţi! Aşa îmi voi întări părerea pe care o am despre voi şi mă veţi învăţa să văd propriile mele greşeli.
Trataţi-mă cu aceeaşi amabilitate şi cordialitate cu care vă trataţi prietenii! Doar pentru că suntem rude, nu înseamnă că nu putem fi şi prieteni.
Nu-mi cereţi să fac un lucru dacă voi nu-l faceţi! Eu voi învăţa să fac tot ce faceţi voi, chiar dacă nu îmi spuneţi lucrul acesta, dar cu greu voi face ce îmi spuneţi, dar voi nu faceţi.
Când vă spun o problemă de a mea, chiar dacă vi se pare foarte mică, nu-mi spuneţi: "Nu avem timp pentru aceste nimicuri!". încercaţi să mă înţelegeţi, am nevoie să mă ajutaţi. Am nevoie de voi!
Pentru mine este important să mă iubiţi şi să îmi spuneţi asta. Ceea ce îmi place cel mai mult, este să vă ascult spunând: "Te iubim!".
Îmbrăţişaţi-mă, am nevoie să vă simt foarte aproape de mine!
Nu uitaţi că eu sunt doar un copil, nici mai mult, nici mai puţin!
***
Dacă eşti fiu, spune tatălui tău acestea...dacă eşti tată, pune-le în practică şi îndeplineşte fiului tău aceste dorinţe!