NOSTALGII

[ogarul]

O! te duci si-mi pare bine
Vei pleca din viata mea
In gradina am o floare
care este si a ta

Si-n aceasta toamna trista
Floarea se va ofili
Iara tu ca navetista
N-o vei mai putea gasi

Dar voi pune alta floare
Ce va creste incetisor
Sub a mea imbratisare
Si iubita cu mult dor
………………………
iara tu, traieste-ti clipa
Sa nu o pierzi nici cand
Caci pentru toti vei, pe rand
O vesnica iubita e u

---

MAI AM UN SINGUR DOR

Mai am un singur dor:
În linistea serii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.
Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Patrunza talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Sa-si scuture creanga

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O sa-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al marii aspru cânt...
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.
e m

 

[bodo]

Profan
Mateescu Ana-Maria

Se hrănesc cu substanţa mea secătuindu-mă;
Se hrănesc cu cadavrele mele de idei,
Nedescoperindu-mi însă,cheia misterelor psihicului-
Se hrănesc cu dependenţa mea de nebunie,agonie,
Răzvrătire interioară...
Se hrănesc din seva iubirii mele-
Este fragilă,haotică,moartă.
Chinuită de nenumărate obsesii,
Trec în timp precum o altă persoană.
Iubesc profanul,irealul;
Căci mi-am pierdut vederea
Într-o lume plină de aparenţă.
Corpul meu a devenit fără-de-folos,
Precum în ziua în care s-a născut.
Un suflet pentru un alt suflet
Reprezintă o lume ascunsă;
Iar rănile mele interioare,
Au declanşat o personalitate multiplă.
Toate iubirile au frumuseţea unui demon;
Şi absolut toate ucid seva cunoaşterii
Care la rândul ei poate ucide iubirea-
Iubirea rece,a unui mort în viaţă,
Sfidează legile scurgerii timpului-
Totul devine etern şi totul
Îşi pierde culoarea unei posibile
Treziri la viaţă.
Eşti rece,însă intensitatea morbidă
A unei iubiri ce ţi-a sfâşiat cele lumeşti,
Îţi captivează întregul somn.
Toate cele lumeşti sunt incompatibile
Cu iubirea.

 

[anuk]

Scrie frumos aceasta persoana ,imi place.

---

Emoţie de toamnă

în aerul umed de toamnă
lujerele florilor ca nişte semnături vegetale
ale unei fiinţe de aer şi umbră
indescifrabile semnături, agonice semne:
lacrimile de rouă ale crizantemelor
grimase ale neantului
prevestind misterul fără de sfârşit
al fiecărei zile
misterul tăcut pe care nu-l vom auzi
nicicând...
crizantemele
siluete de fum, răni neauzite
în aerul toamnei melodios.


Iulian Boldea



Visul
........ca tot vorbiram despre vise

ne mutăm fiinţele în oglinzile multicolore ale visului cu arhitectura lui schimbătoare.
niciodată la fel trupul meu trece prin văzduhul acesta stătut ca printr-un ev
de mult apus cu păsări mari lichefiate şi cu orologiile spaimei înmănuşate din nou.
contemporani cu carnea străvezie a râului nedomolit suntem, contemporani cu miresmele
suave ale îngerilor prăbuşiţi din catapetesmele dimineţilor netrăite...
niciodată la fel oglinzile visului prin care păşim nedumeriţi ca dintr-un orizont în altul
ca dintr-un secol în alt secol
maldăre de surâsuri şifonate de zei irascibili de poeme mecanice
pe câmpia aceasta roşie păşim îndureraţi cu fotografiile exilului nostru viitor în mâini
păsări cu zborul bolnav ne aduc mesaje de nicăieri dintr-un timp pustiit
dintr-un somn fără ţintă
cu trupurile bolnave de aşteptarea miracolelor ne mutăm mereu dintr-un timp în alt timp
dintr-un vis în alt vis
dintr-un trecut netrăit
într-un viitor ilizibil.

---

Nimeni

nimeni nu ştie care e drumul cel bun
nimeni nu-şi aminteşte povara singurătăţii
în labirinturile delicate ale visului.
nimeni nu mai învaţă să silabisească tristeţea de a fi
coşmarul acesta tandru din care ne vom trezi o dată şi-o dată
murind.
nimeni nu-şi mai permite luxul melancoliei
pe străzile înguste umbrite urât mirositoare
nimeni nu profită de ocazia de a nu se naşte
în lumina aceasta trudnică copleşitor de ireală
nimeni nu mai rămâne sub pleoapa rănită a cerului
în somnul unduios al ierbii.
nimeni nu-şi aminteşte acum de carnea încercănată enigmatică
a destinului:
nimeni nu ştie care e drumul
bun.

---

Visul

visul acesta catifelat şi sidefiu
care ne visează
vieţile
mult mai adevărate.
visul acesta
ne visează pe noi.
e
ca şi când
o oglindă
ar privi înlăuntrul nostru
surâzând
cu tandreţe.

 

[bodo]

Daca tot ii place Anukai (si mie ), mai pun o poezie a acelei persoane. Foarte frumoasa poezie


Pudoarea de a trăi
de Mateescu Ana-Maria

În scara stărilor negative,
Melancolia reprezintă prima treaptă-
O dilatare lăuntrică a tuturor
Sentimentelor ce m-au încercat,
O constatare a singurataţii
Care mi-a stârnit pudoarea de a trăi.
Sunt cuprinsă într-o fugă nebună de viaţă;
Uit să trăiesc,să respir;
Îmi măsor însă clipele
Prin halucinaţiile stărilor de angoasă.
Sunt atât de obosită,de sterilă,
Încât nu am puterea de a lupta cu mine însămi,
Şi cu atât mai puţin cu superficialitatea
Lumii exterioare-
Suferinţa este pură,salvatoare,
Însă convieţuirea continuă cu aceasta,
Anticipează treapta ce reprezintă colapsul,nebunia.
Nebunia de a trăi in suferinţă,
Nebunia de viaţă,plenătatea sentimentelor,
Fericirea de a trăi în propria-ţi nebunie,
Într-un univers propriu.
Sunt sterilă!
Şi totuşi mă afund în fâşiile întunericului subit...
Caci melancoliile imi trezesc amintirea
Locurilor îngereşti,o lume a extazelor reciproce.
Sunt înspăimântată de handicapul meu emoţional;
Şi m-am pierdut pe drumul confuziei,
Unde ieri,o parte din mine credea că va renaşte.

 

[anuk]

"Şi m-am pierdut pe drumul confuziei,
Unde ieri,o parte din mine credea că va renaşte. "

Fara comentarii ..........

 

[anuk]

PRIMĂVARA ŞI TOAMNA
de Iulia Hasdeu



Acelaşi farmec verde
Şi ochiul nostru viu
O primăvară verde
Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă
Ce nu cunoaşte haos;
Pe când toamna în salba
Îmbie la repaus.

Inspiră fiecare o altă nostalgie
Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:
Cele de primăvară - ne-îmbată: o orgie;
De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

Dorinţa de ieşire
Adâncul cercetându-l;
Dar toamna, c-o privire,
Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!

(3 octombrie 1887)

 

[bodo]

TOAMNA

Toamna a intrat in casa
Punand struguri dulci pe masa
Si-n camara prin borcane
Patlagele dolofane.
Tot ea ne-a adus alune
Nuci si mere foarte bune
Mari gutui pentru dulceata
Si-un butoi de varza creata.




Toamna
Tudor Arghezi


Strabatem iarasi parcul, la pas, ca mai nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.
Doi ingeri duc beteala fantanilor pe mani.


Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.
Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.


Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii…
Privirea intarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui usure sa-l iau sa i-l dezmierd…
Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.


Dar ce nu pot pricepe? Ea pricepu, de plange?
Apusul isi intoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut -
Iar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.


Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua
Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.


Si cum scoboara noaptea, altdata asteptata,
Imi pare veche luna - si steaua ce se-arata ,
Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.
Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.

 

[anuk]

Necuvintele




El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

Nichita Stănescu

__________________________________________________



Astăzi ne despărţim.



Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...


Ştefan Augustin Doinaş

 

[bodo]

EU CRED CÃ NORII
Ana Blandianas

Eu cred ca norii povestesc
In fiecare tara altfel,
Poate ca sunt tinuturi unde
Se vad pe ceruri epopei
La noi pe bolta trec ciopoare
Cu caini batrani si miei nostalgici
Si-aluneca-n pasunea-albastra
Pe urma lor trei ciobanei.
Sau se inalta-o manastire
Nepamanteana, ca in somn,
Surpata-n haos fara mila
De rasuflarea unui vant
Si iarasi razvratita-n ceruri
Pana cand aripi de sindrila
Cazand inspre inalt cu spaima
Suie din lacrimi un cuvant.
Cum am putea sa ne dorim
Un cer senin si-o bolta goala,
Cand norii spun povesti prin care
Suntem salvati in vesnicii?
Veniti, furtuni, deasupra noastra
Si infloreste-ne, durere,
Cat timp mai stii cu abur sacru
Pe cerul lumilor sa scrii...




Şi toţi mă cred nebun
MarianTudorelLazar


Şi toţi mă cred nebun
Şi coate-şi dau
Şi râd de mine că vorbesc prostii;
De ce continui, Doamne,
Să vorbesc,
Cu-aceşti adulţi,
Cu minte de copii?!
Şi sunt bolnav
Că nu pot împărţi
Cu alţii ale mele bucurii:
Un strop de dumnezeu
Din scoica ta,
Un adevăr cu feţe sidefii.
Şi mă înalţ,
Pe-un turn plin de tăceri
Şi tot mai tare strig, să mă aud;
Dar mai pustiu e astăzi, decât ieri,
Şi decât astăzi, mâine e mai surd...

 

[anuk]

Dictatura iubirii



De vrei sau de nu vrei
Văzutele şi nevăzutele toate
Încolţesc, răsar şi cresc
Sub blândeţea forţei
Sub duioşia înfricoşării
Îndurătoare-neîndurătoare
Linişte neliniştită
Veşnic în alergare
Sacra putere a iubirii
Sub care toate se desăvârşesc
Dar dumnezeiesc!

Uneori parcă sunt
tumultul
memoriei exilate
din muguri în flori

cu ochiul florii văd în fine
cum lumina
din adâncul florii vine
aerul ne caută şi
ne respiră
prin celeste-pământene grădini
vântul cosmic ne răsfiră
trecutele- viitoare iubiri

în jocul razei lui cu umbra
soarele ne dansează tandru
pe trupuri, pe gânduri
imperceptibil, perceptibil
amplu
contrariile se apropie, se depărtează
şi iarăşi seating
se sting
ca din nimic apoi se aprind
cum
nevăzutele şi văzutele toate
încolţesc, răsar şi cresc
sub sacra putere a iubirii
în care toate se desăvârşesc.

Viul
În puritate se alintă
Nemăsurat, măsurat
Patimă împătimită
Din începuturi plămădită.

Suntem ai Soarelui
Suntem fii ai Pământului
Unde o clipă
Opoziţiile se suspendă
Şi iarăşi se infiripă
Pentru că
Toate nevăzutele şi văzutele
Simt în adâncul lor
Cum încolţesc, răsar şi cresc
Sub sacra putere a iubirii
În care toate se desăvârşesc
Minunat dar dumnezeiesc.

Timpul nu ne-ar atinge
Binecuvântată fii iubire!
m-aş întoarce şi m-aş alătura
celor ce construiesc noul model
omenesc, neomenesc
cu tine, cu el.

Dictatura iubirii este posibilă
Oricând, oriunde
În lumea vizibilă, invizibilă...

Comunicarea
Tăcerea din miezul hohotului
Lumina
Triunghiul înţelepciunii
Izvoditorul razelor genunii
În care râde, râde nestăvilit
Ochiul
Pulsatoriu, aleatoriu
Tăinuit.
Destăinuit
Râde Cel ce Vede
Şi cunoaşte neîncetat
Cum se naşte puritatea din păcat
Cum grandioasele splendori
Micul mare şi marele mic
Nemanifestatul manifestat
Căutarea parcă îşi găsesc aflarea
Şi cum
Deodată ţâşnesc, se aruncă în mişcare
Mi întâi vgând şi vis
Adorareapoi rug aprins de neaflare.

Nevăzutele şi văzutele toate
Încolţesc, răsar, cresc şi dispar
În văile abisale
Pe crestele mitocondriale
Sub blândeţea forţei
Sub duioşia îndurării
Sub care toate se desăvârşesc, în
Sacra putere a Iubirii


Elena Armenescu

 

[bodo]

Nimic nu-i zadarnic
Daniela Bojor

Ochii-mi s-opresc in visare
Si vreau sa renunt sa pasesc…
“Nimic nu-i zadarnic”, se striga in zare
Si parca din vis ma trezesc.

Pe piatra cea rece s-asterne Iubirea,
Din inima pietrei zambesc…
“ Nimic nu-I zadarnic”, Ii spune privirea
“Nici toate in moarte safarsesc”

“Priveste in vant ce de vise uitate,
Priveste spre lume ce acru vesmant:
Luptand zi de zi sa ridice palate,
Uitata ce efemera-i viata pe pamant

Nu vad ca aleg cu sudori diamante
Cari se opresc in usi de mormant,
Tanjesc dupa vise de-o noapte
Ce se transforma-n cioburi dimineti la rand”

Te-opresti pe alee deodata
Satul de visat acest vis…
“Ce nu-i in lume zadarnic?”, te-ntreba o soapta
“Chiar crezi ca cerul te-asteapta deschis?”

Iubirea priveste…si tace…
Prelungul suspin i-L zaresc,
“Nimic nu-i zadarnic”, ingana intruna
“Nu toate in moarte sfarsesc”

( “Stiu, esti satul de viata,
De voci ce mereu te lovesc,
Da, totu-i zadarnic, iti striga deodata
Si toate in moarte sfarsesc”)

“Ivata sa canti pentr-o floare-, ti sopteste,
Invata prin nori sa zambesti,
Cand totul iti pare zadarnic in zare,
Invata murind…sa traiesti.

 

[anuk]

LASĂ-MI, TOAMNĂ…
Ana Blandiana



Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.




REVIN ÎN TOAMNĂ
Ana Blandiana



Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate -
Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade
Şi ceaţa nesfârşită, nenţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată
De frigul dimineţii şi al serii,
Ora de miere, galbena zăpadă
Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina
Nestinsă încă de uriaşe nopţi
Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina
De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază
Spre fructul putred care se consumă
În alcoolul limpede-n amiază
Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin
Din nesfârşite veri strălucitoare,
Unde tânjesc spre fericitul chin
Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,
Fatală, somnoroasă demnitate.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate.





CÂNDVA ARBORII AVEAU OCHI
Ana Blandiana



Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput…
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig -
Ce-aţi văzut?…

 

[Admin1]

Poezia nu-mi apartine, dar mi-a placut atat de tare incat nu ma pot abtine sa n-o postez aici.

Am fost si eu la gradinita. Si intodeauna gandeam putin peste ceilalti. Asa ca am scris o poezie, din gandurile pe care le aveam atunci.

Poezioala desple sex (constatale)

Făcui fălă să vleau o constatale
La glădiniţă ieli, când am picat,
(Cu toate că-s de-un an în glupa male)
Să mol dacă glumesc, pe omoplat

Ne-a esplicat doamna educatoale
Amănunţit, chial ne-a si desenat,
Cum am ajuns să ezigstăm sub soale,
Cum fiecale a fost plocleat,

Elam ochi si ulechi de culios
Să aflu cum pe lume am venit,
Si chipes si isteţ, da si flumos,
Da nu te mint, mai mult m-a plictisit:

C-al fi o balză, cale-n noptiţică,
Ne-aduţe-n pliscu ei, împachetaţi,
Când scapă si mămica de bultică
Făcută de la ouă si câlnaţi,

Cum zboală balza asta-nţet, agale,
Vleo nouă luni, să iasă luclu bun
Si cum agiungem în pătuţ si-n ţoale
Pe cosul casei, ca si Mos Clăciun...

Să vezi măi flate, ţe educatoale (!)
Fălă misto, chial m-a lăsat pelplex,
La vâlsta ei, (ţe pept si ţe piţioale!)
Să nu stie nimica desple sex!?

Ma inclin,
Eugenvali

 

[alerim_61]

Versuri "Mihaela Mihai - De-ai fi tu salcie"


De-ai fi tu salcie la mal
M-as face rau la umbra ta .
O stea pe cerul de opal
De-ai fi , in noapte m-as schimba
Si-acolo unde esti o viata as sta
In calea ta , in umbra ta ...
De-ai fi in zbor o randunea
M-as face cuib pe-un ram de pom
Sau primul fulg de nea
De-ai fi , m-as face din zapada om
Si-acolo unde esti o viata as sta
In calea ta , in umbra ta
Si-n ochii tai ce-n noapte
Somnul dulce i-a inchis
As vrea sa fiu clipa unui vis.
De-ai fi tu marea ce s-a strans
In ochii ce nicicand nu mint
Pe-obrazul trist , pe care-au plans
M-as face lacrima de-argint...
Un loc oricat de-ascuns atat as vrea
In gandul tau , in umbra ta
Si-acolo unde esti o viata as sta
In calea ta , in umbra ta
Si-n ochii tai ce-n noapte
Somnul dulce i-a inchis
As vrea sa fiu clipa unui vis .
De-ai fi tu soarele pe cer
M-as face cand rasari in zori
Un camp de florï ...

 

[anuk]

Apropo de astrologie



La Steaua


La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.

Mihai Eminescu

 

[alerim_61]

MARILE PLANETE ,


Marile Planete stau de veghe-n zare,
Urmărind popoare, oameni şi idei.
Răspândesc poveţe-n mersul lor agale,
De greşeşti, te ceartă înţelepţii zei.

Pluto-ţi dăruieşte învierea firii
Ce din greul iernii, naşte frumuseţi,
Iar Neptun – seninul veşnic al iubirii,
Dorul şi elanul, marii tinereţi.

Poartă-n el, Uranus, noua-nvăţătură,
Neastâmpăr tânăr, creator mereu,
Picături de geniu şi frăţie pură,
Mintea ţi-o suceşte de gândeşti la rău.

Când furtuni de-oceane din adâncul firii
El, Neptun, sloboade, drumul a-ţi schimba,
Ură, duşmănie, fructele mâniei,
Stânci necruţătoare, pier din calea ta.

Împăratul Mării cârma-ţi potriveşte
Spre limanul păcii, dragostei de Tot,
Cu tridentu-i aprig de-ndat loveşte
De greşeşti iar drumul, eşuând în rod.

Îţi aprinde Pluto, flacăra ce doare,
Ca să arzi din tine tot ce este rău,
Din cenuşa firii să renaşti spre Soare,
Pasăre a Luminii, spre destinul tău !

Chiron stă deoparte şi atent priveşte;
Gata-i să te-ajute, de porneşti în Sus,
Îţi trimite unde de chemări discrete
Spre Nemărginire, Răsărit şi Apus.

Peste toţi domneşte împăratul Soare,
Veşnica-i mireasă, Luna-i lângă el,
Dăruind lumină, viaţă şi candoare
Fiecărui suflet, bun sau…mai altfel.

Toţi îţi stau alături, de e greu sau bine,
Păzitori ai Legii şi prieteni dragi,
Îngeri şi Arhangheli, Ierarhii Divine,
Îţi veghează drumul, pasul care-l faci.

Totul te-nconjoară, bolta cea de stele
Să fii om te învaţă-n orişice minut,
Raze ce alină, aducând cu ele
Picuri din Iubirea de la Început.

Marile Planete !

Alexandra Dumitriu



tot apropo de astrologie

 

[anuk]

Dedicata lui Gogu


Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!


Nicolae Labiş

 

[bodo]

Celei care pleaca
Ion Minulescu


Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume a fost
Ce-am vrut sa fie,
Nu vom sti-o poate niciodata...

Am fost un vis pe-un tarm de mare,
Un cantesc trist adus din alte tari
De pasari albe, calatoare,
Pe-albastru razvratit al altor mari
Un cantec trist adus de marinarii
Sositi din Boston
Norflok
Sau New York,
Un cantec trist ce-l canta-ades pescarii,
Cand pleaca-n larg si nu se mai intorc.
Si-a fost refrenul unei triolete
Cu care-alt'data un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cersea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie
Ce n-am cantat-o poate niciodata...
...................................
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!

 

[anuk]

Celei care minte :



Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!


Ion Minulescu

 

[anuk]

Pt Bodo,sa o inveseleasca


ALOO, TELEFOANELE!



Fraţilor din Cilibia
Şi din toată România,
Cred probabil, c-aţi aflat
Cazul ce mi s-a întâmplat
Vine-un ordin ca ciclonul
Şi-mi blochează telefonul.
Trece o lună, o suport,
Dar fără telefon sunt mort!
Mi-e tot neamu-ntr-un canon
Şi mi se prăvale steagu!
- I’auzi Domnule! - Pribeagu
Să nu aibă telefon?
Dar se-ntorc în oseminte
Toţi strămoşii din morminte
Iar răzeşii din cortegiu
Strigă-ntruna: Sacrilegiu!

Dar cum sunt băiat deştept,
Nici o clipă nu aştept
Scrisul meu de-o săptămână
Îl îndrept direct în mână
Lui Maioru’ Căpăţână
Care-i şef şi de bonton
Comandant la Telefon,
Şi cu multă-nfrigurare
Îi scriu oful ce mă doare:
„Prea distins amfitrion,
Nu sunt „Von”
Nu port spadă, nici cordon,
Nu pot cioc, nici barbişon,
Nu beau vin fără sifon,
Nu sunt rudă cu pardon,
Spiridon,
Nici cu Doctorul Parhon,
Nici cu Gala Galaction
Sunt un simplu Nea Ion
Umorist autohton
Cunoscut din Raion
În Gramont şi-n Malmizon
Şi-n acest cumplit sezon
Am un straşnic ghinion
Căci pe-al Ţărei-ntregi, fronton,
Numai eu n-am telefon!

Am de toate; am palton,
Am plastron, am baston,
Am veston, am piston,
Murături într-un castron,
Am şi ţuică într-un bidon,
Am în curte-un lampion,
Am bomboane într-un carton,
Trei găini şi un clapon,
Cinci cutii e bulion,
Zece plăci de gramofon,
Anecdote un vagon,
Spirite un poligon,
Calambururi un pogon,
Şi volume-un camion,
Doar un lucru nu am: Ton!
Nu am ton la telefon!
De aceea, cer pardon
Prea distins amfitrion
Că lansez acest balon,
Dar cum ştiu din lume – un zvon
Că eşti pururi de bonton
Şi mai eşti la telefon
Cel mai important pilon
Şi ţivil,
Şi cazon,
Fă-mi şi mier-un mic plocon,
Înţelege-al meu canon,
Haide, ajută-l pe Ion,
Pune mâna pe buton
Şi repară-mi la maison,
Telefon!

Te-oi slăvi după dicton,
Ca într-un sympozion
Şi ţi-oi incrusta-n beton
Versuri de Francois Viillon,
Ode un batalion
Şi sonete-un milion!
Voi bea vin, voi bea cruşon,
Vin de Rin şi Sauvignon,
Şi-oi da sfoară din balcon,
Să se ducă-n lume zvon
Şi-n Paris şi-n Washington
Şi-în Saigon,
Şi-în Dijon
Şi-în hebron,
Că de ziua mea plocon
Mi-ai pus ton, la telefon.
Te salut cu mult rezon
Respectuos:
Pribeagu Ion