• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Toamnă - Claudia Millian-Minulescu

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă -
Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?
Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge...

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Şi cum îşi distilează parfumul diafan,
Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,
Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură şi moare..

Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar...
Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,
În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.
 
Soarele, vântul şi gerul



Trei călători fantastici cutreieră pământul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul.

Unul dă viaţă, altul dă moarte, aparând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.

Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară.

Şi-i zic: "Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!"

Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
"Sunt sprintenă ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!"

"Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am să mă răzbun la vară cu focul meu nestins."

"Cum? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine?
Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine."

"Nu-mi pasă, mândre soare, de focu-ţi arzător
Cât mi-a suflă în faţă un vânt răcoritor.

Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o gerule de gheaţă,
Cât vântu-n mezul iernii nu mi-a suflă în faţă."

Vasile Alecsandri


Vasile Alecsandri Romanţa de toamnă

De-aş fi-n a tinereţii floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
Ca să devii tu gânditoare.

De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aş deştepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.

Dar nu-s în floarea tinereţii,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieţii
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseţii.

Şi însă de-ai vrea să ai parte...
Dar ce zic? Timpul ne disparte.
Tu eşti sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!
 
SUNT CONSULTATI TALMACITORI DE VISE

de m sorescu

Betia funigeilor, doar ea,
Imi aminteste, vag, ca sunt in mai.
Privesc tacut inconstienta nea,
Pe care, iata, inca n-o cantai.

Desigur, este-o primavara grea.
Si cantecul s-a infundat pe nai.
Acestei clipe nu i-as spune, "stai"!,
Desi ea zboara chiar cu viata mea.

Usile toate-mi sunt, fatis, inchise,
Mi-i versul vas, ce nu mai intra-n port.
Si tot mai comploteaza in culise!

Prietenii-mi viseaza carti nescrise,
Si ma viseaza alb ca varul, mort,
Sunt consultati talmacitori de vise.
 
De ce-ai plecat?
Ion Minulescu


De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis...
Şi visul s-a sfârşit!...
 
Amurg de toamnă



Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.


Bunătate toamna

Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum.
O minune e câteodată boala.
Pătrunse de duh,
fetele-şi lungesc ceara,
dar nimeni nu mai caută vindecare.

Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările.
Toamna toţi oamenii încap laolaltă.
Iar noi cei altădat-atât de răi
azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă
prin aurore subpământeşti.

Porţile pământului s-au deschis.
Daţi-vă mânile pentru sfârşit:
îngeri au cântat toată noaptea,
prin păduri au cântat toată noaptea
că bunătatea e moartă.


Lucian Blaga
 
Lacrimi de demoni
Mateescu Ana-Maria

Şi zbor,totuşi tentată de frumuseţea
Unei căderi în gol;
Tentată de o agonie
Ce mă păzeşte la limita puterilor;
Tentată de frumuseţea lacrimilor,
Şi totuşi-îmi doresc să fug departe
De aceste tentaţii.
Văd printre coastele roase de întunericuri
Ale nopţii-
Deşertăciunea panoramică îmi trezeşte
Sentimentul saturaţiei...
Mă sufocă praful diademei de stele
Ce te umileşte prin lumina ce numai el
O poate presăra peste omenire-
Te umileşte mizeria umană
În care trăieşti plin de regrete.
Atunci când sentimentul bunătăţii
Este ros de mânie,
Când inocenţa crudă a unui surâs,
Începe a se stinge precum lumina
Lunii pe cerul nostru păgân,
Când ochii senini şi umezi de fericire
De altădată,
Sunt asediaţi de vânătul unor cearcăne
Însetate de suferinţă...
Îţi mai rămâne doar speranţa
Şi credinţa în împlinirea scopului
Pentru care ai trecut prin viaţă.
Eu...eu îmi numesc sentimentele negative demoni;
Astfel,atunci când vreau să dau demonii
Afară din persoana mea,
Îi aştern pe coală,
Căci ştiu că din ei,
Îngeri se nasc defapt-
Şi ştiu că lacrimile mele pot sporii
Comorile cerului.
Aşa că nu am teamă
Nici de vânătul unor cearcăne
Ce se hrănesc din suferinţă,
Şi nici de mizeria umană,
Prin care zi de zi mă târăsc;
Deoarece,ştiu că într-un final,
Am adunat prin lacrimi
Îndeajunse comori încât,
Cerul să nu mai dea naştere
Altor demoni,nicicând...
 
Echinoctiu de toamna
Vasile Voiculescu




Vino, sa iesim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasa,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetatii,
din ceata ce pe poduri de metal se lasa.
Vino pe deal, pe cel din urma-n soare,
unde-un trecut de slava cu suflare lenta
sub pietre doarme,
sa strigam de-acolo dupa pasarile calatoare.
Sa strigam precum obisnuiesc copiii intre jocuri,
sari far-a sti ce striga
isi rostesc prin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc in cer.

Induplecati de soarta,
noua insine straini, cu patria pe umeri – ¬moarta,
noi am vazut, ce-i drept, de-atatea ori,
ca-ntraripatele puteri, razbind prin nori,
orbite de o tinta departata
ne iau vazduhul prin tangenta doar – ca o sageata -
¬si nu mai prind de jos din tari nici fluturari
de semne si nici veste.
Vino totusi sa strigam de-acolo de pe creste,
sa strigam dupa cocorii care pleaca
si-n vuietul de mantuire
o tin catre limanul dincolo de fire.
In cumpana si-n sfasierea
acestui ceas prejmuitor,
vino, strafundul neguros, rumoarea ce ne-neaca
sa le lasam sub noi – si de pe dealul cel din urma
cu semne-nchipuind in vanturi libertatea
sa strigam dupa triunghiul calator.
 
Dilema
George Topârceanu



Aţi văzut prea bine că la consultaţii
Doctorii te-ntreabă despre emanaţii.
Vor sa ştie totul: abundenţă, faze,
Unii le zic "vînturi", alţii le zic "gaze".

Dar să nu vă mire dacă medicina
Studiază astăzi foarte mult "băşina".
Fiindcă, biologic, pentru toţi e clar,
A băşi e-un lucru foarte necesar.

Toată lumea bese, asta-i axioma
Nu interesează sunet sau aroma.
În privinţa asta toţi sîntem la fel
Floarea nobilimii, preoţi, prinţi, prinţese,
Papa de la Roma bese si iar bese.

Îns-o chestiune trebuie-nţeleasă
Fiecare bese, dar la el acasă!
Fără martori merge, tare sau încet,
Nimeni nu-ţi dictează să te beşi discret.

Vrei rafale scurte sau prelungi să sune
Treaba ta, eşti liber, poţi să faci şi spume!
Şi chiar dacă nimeni nu-ţi stă împrejur,
Poţi să beşi în lege, pînă pici in cur.

Eticheta cere, însă, să fii pudic
Bunul simţ pretinde să nu beşi în public.
Ce-ar fi, bunăoară, s-auzi pe cutare
C-a băşit in public doamna nu-ştiu-care
Sau că domnişoara, profesoara X,
S-a băşit în clasă, ieri la 9 fix?

Cum ar fi privite, sau calificate,
Ar mai fi prestigiu, autoritate?
Cine le-ar mai crede fiinţe graţioase?
Ar fi socotite nişte băşinoase.

Dar mă-ntorc acuma iar la medicina
Sa-ţi rişti sănătatea pentru o băşina?
Să n-o laşi să iasă dacă eşti în public,
Fiindcă eticheta cere să fii pudic?

În privinţa asta sînt păreri mai multe,
Cine-ar sta pe toate să le mai asculte?
Astfel, după unii poţi să beşi oricît
Dar să ştii la vreme să le strîngi de gît.

Poţi să fii acelaşi om cu demnitate
De le dai tăcut drumu-n libertate
Asta-i o părere, una dintr-o mie
Dar morala spune că-i ipocrizie.

Ce deosebire între om şi cal
Ar mai fi atuncea sub aspect moral?
Cînd te-arăţi în lume demn, gras şi frumos
Iar realitate eşti un băşinos?

Cîţi nu sunt din ăştia care bes de zor,
Parcă ştii vreodată ce-i la curul lor?
Dar rămîne lege că e indecent
Să slobozi la gaze pe eşapament.

Fie, cu morala nu te poţi certa
Dar mai vine gazul fără voia ta.
Şuieră şi geme, cu prelung ecou
Iar tu ai neşansa să fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?
Să recurgi la scuze sau să te prefaci?
Din experienţă eu vă spun cinstit
Că nicicînd in viaţă nu am îndrăznit
Să recurg la scuze, ar fi fost mai rău
Să roşească lumea toată-n jurul meu.

Am tîrşîit un scaun, am făcut ceva,
Ca să nu se creadă c-am băşit cumva.
Şi oricît s-ar spune că sînt ipocrit
S-au făcut şi alţii că n-au auzit.

Chiar si-ndrăgostiţii cînd admiră luna,
Cu sau fără voie, scapă cîte una
Dar cu-o tuse seacă, bine regizată
Sau cu-o melodie mai pe nas cîntată

Fac să se ascundă tot, a poezie,
Chiar şi nedorita, scurtă gălăgie
Ce-a trecut prin maţe şi s-a dus in vînt
Şi care ne-ncurcă viaţa pe pămînt.

Dar astfel de cazuri cînd ipocrizia
E asociată chiar cu poezia,
Crime moraliştii noştri le socot.
Căci morala-şi bagă nasul peste tot.
În final, tot omul se întreabă trist:
Să asculţi de medic sau de moralist?
 
Stă sufletul fără iubire



Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi …
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

…Tii minte basmul vechi? Pe-atuncea cine putea sa-l inteleaga?
Avea unchiasul biet o fata, dar baba rea o izgoni…
Si luindu-si lumea-n cap, copila pleca, plangand ca o pribeaga,
Dar la raspantia de drumuri ea n-a mai stat ca sa-si aleaga,
Ci drept, cu inima barbata, spre Sfanta Vineri o porni.

Dar abatandu-se din cale, slei fantana parasita
Si curati cu ravna marul de-atatia ani paraginit,
Lipi cuptorul spart cu huma, aprinse foc, dospi o pita
Asa, de dragul harniciei, din gand curat, fara ispita,
Dar i s-a tras de-aici norocul, caci Sfanta visul i-a-mplinit.

…Sta sufletul cum sta in basme fantana, marul si cuptorul.
Sta-n drumul catre Sfanta Vineri un suflet pururi patimas…
Trec fete mandre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul,
De buna voie sa s-abata, sa-i primeneasca iar izvorul,
Sa-l curete si sa-l aprinda, ca-n basme fata de unchias!

Vasile Voiculescu
 
Imbătrânesc !


Îmbătrânesc!…
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare…
Şi-mi pare rău că mai exist.

Îmbătrânesc!…
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare…
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.

Îmbătrânesc!…
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.

Îmbătrânesc!…
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare…
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare…
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.


Cincinat Pavelescu
 
Minciunile
Adrian Paunescu

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,
Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,
Ascultă delirul consoanelor grave,
Cum şi eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă
Minciuna aceasta pe care mi-o spui,
Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă
Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe şi solo
Şi ies campioni mincinoşii cei mari,
Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?
În campionate de ce nu apari?

Se minte cum nu s-a minţit niciodată,
E multă minciună la noi pe pământ,
Sunt false recursuri şi nu-i judecată,
Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.

Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,
Că poate prin rău vom ajunge la bine,
Minciuna supremă va fi adevăr.

Femeia?... Mar de cearta
Mihai Eminescu


Femeia? Ce mai este si acest mar de cearta,
Cu masca ei de ceara si mintea ei desarta,
Cu-nfricosate patimi in fire de copila,
Cu fapta fara noima, cand cruda, cand cu mila,
A visurilor proprii eterna jucarie?
Un vis tu esti in minte-i — si astazi te mangaie,
Iar maine te ucide. Cu-acelasi ras pe buza
Ea azi asculta soapta-ti de-amor sa o auza,
Iar maini cu mii propuneri te chinuie si stie
Ca orice nerv in tine il rumpe si-l sfasie.
Comedianta veche ca lumea — comedie
Ea joaca azi — juca-va de astazi ani o mie,
Cu-aceeasi masca mandra, neteda, miscatoare —
Si cel iubit de dansa azi rade, maine moare.
Si asta nerozie, cruzime intrupata,
In lumea cea de chinuri ea oare ce mai cata —
Ea, cea ce nu gandeste, gandind doara cu gura?
Caci sarutari si vorbe de-amor i-a dat natura,
Si rasul cel mai vesel, zambirea-mbatatoare,


Atata-ntelepciune e-n gura ei de floare,
Atata-ntelepciune pari a vedea, s-atata
Placere pare-aduce in inima-amarata,
Cand capul c-oboseala pe umaru-i ti-l culci
Sau cand te uiti in ochii-i ucizatori de dulci,
Incat chiar mantuirea cea vecinica ti-o sfermi
Si redevii un Sisif — sacrifici pentru viermi:
Sa le compui in lume o haina-n generatii —
Sacrifici si mandrie, si minte, s-aspiratii.
O, moarte, dulce-amica — sub mantia ta larga
Acoperi fericitii — si magica ta varga
Atinge cate-o frunte de om, ce te doreste:
Il face ca titanii, detot despretuieste,
Despretuieste lumea, pe sine — si-n sfarsit —
Despretuie gandirea ca e despretuit,
Priveste asta viata ca pas spre mantuire,
Ocazie durerei, o lunga adormire
In inimi spaimantate — un chin si o povara,
Ce veacuri ce trecura pe umeri i-ncarcara.
A vietii comedie miscata e de aur —
Cand scena astei viete e-al mantuirii faur.
Ironica e ziua ce vesel te priveste
Pe cand in fire-o fiinta pe alta prigoneste,
Ironica-i miscarea a florilor in vant
Cand sug cu radacina viata din pamant;
Ironic e pamantul — visternic de viete
Cand sanul lui ascunde seminte mii, razlete,
Care iesind odata l-a soarelui lumina,
Cu capul se saluta, se sug cu radacina.
O lupta e viata si toata firea-i lupta,

Milioane de fiinte cu ziua intrerupta
Sustin prin a lor moarte, hranesc prin putrezire,
Acea frumoasa haina ce-acopere pe fire.
In van creati la vorbe si le-azvarliti in vant:
Plodirea este rolul femeii pe pamant.
Priviti acele rasuri, zambiri, visari, suspine,
Dorinta de plodire o samana in tine.
Ce va certati cu noaptea si buiguiti cu luna?
De-ti face-o, de nu-ti face-o... totuna e, totuna.
De nu-ti fi voi in lume din nou sa prasiti neamul,
Oricare vita suie, oricare tont e-Adamul
Vietii viitoare... si fie-un par de gard,
Femei ramaie-n lume, de doru-i toate ard.
O, moarte! — nu aceea ce-omori spre-a naste iara,
Ce umbra esti vietii, o umbra de ocara —
Ci moartea cea eterna in care toate-s una,
In care tot s-afunda, si soarele si luna,
Tu, care esti enigma obscurei constiinti,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minti,
Tu, stingere! Tu, haos — tu, lipsa de viata,
Tu, ce pan’ si la geniu spui numai ce-i in carti;
O, slaba fulgerare... cea, carui nu te teme,
Ingheti nervul vietii din fugatoarea vreme,
Cand altii cu-a lor ganduri mereu in lume sapa,
— Istorie e viata ce scrisa e pe apa; —
Pe tine, dulce-amica, pe tine, intuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumii sclipitoare — pe tine, gand de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i soapte.
Nimic nu e in soapta-i — stii tu ce ea sopteste?

Ea nu ma vrea pe mine — pe tine te uraste.
Cand imi zambeste mie, ea-atunci s-a pus la panda;
Tu esti jertfa la care tinteste-a ei izbanda,
Ea n-a stiut vodata, ca ce voieste-i alta —
Ca tu esti inamicu-i si ca eu sunt unealta.
Unealta chinuita! unealta de ocara,
Cand eu cunosc prea bine iubirea ca-i amara,
Ma mint pe mine insumi, doresc si cred c-amorul
Folos mi-aduce mie...
 
O aventura galanta

Într-o searã, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventurã,
Nici cu Haike nici cu Surã,
O coniţã delicioasã,
Nici urîtã, nici frumoasã,
Şi-am intrat cu ea în vorbã,
Nici de Cosmos, nici de ciorbã.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici cãprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zîmbitoare,
Nici prea micã, nici prea mare,
Sînii, douã rîndunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptã
Nici prostuţã, nici deşteaptã.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutînd ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.
Şi-am ajuns la ea acasã,
Nici prea’naltã, nici prea joasã,
Locuinţã minunatã,
Nici murdarã, nici curatã.

Mi-a dat o cafea uşoarã,
Nici prea dulce, nici amarã,
Ş-a început sã se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,
I-am sorbit formele toate,
Nici din faţã, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbã,
Nici prea neagrã, nici prea albã.

Avea talia subţiricã,
Nici prea mare, nici prea micã,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,
Nişte-îmbrãţişãri divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sãrutam prin beznã,
Nici pe nas şi nici pe gleznã,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mãtuşe,
Ci bãrbat-su, Şmil din piaţã,
Nici cu cioc, nici cu mustaţã,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartã, nu-i nici vie
Simt un fior care mã trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,
Şi cînd mã rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mã din ladã,
Nici în curte, nici în stradã,
Deodatã uşa scapã,
Nici se sparge, nici se crapã,
Şi stã Şmil ca un sihastru,
Vãd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mã întreabã,
Nici în pripã, nici în grabã,
I-am spus, fãrã sã-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!
Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul…
…Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţã,
Nici spital, nici ambulanţã,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtã, nici pe spate,
De atunci mi-e viaţa rozã,
Nici în versuri, nici în prozã,
Şi aştept o aventurã,
Ori cu Haike ori cu Surã.



Ion Pribeagu
 
Dezamăgire
Bogdan Olteanu


Prea multă dragoste am pus...
Prea sfânt-a fost credinţa mea...
În tainiţe acum de sus
Spre-a mea năpastă voi cădea.

Şi gura o deschid în van,
Căci ea nu poate a mai spune
Ceea ce-n suflet încă am:
Un dor şi-un chin într-o genune!

Privesc întunecata zare
Ce-şi pierde urma în trecut.
Spre ce mă-ndrept acum eu, oare?
Mai am ceva ce n-am pierdut?

M-a prăbuşit nesocotinţa
De-a şti ce alţii n-au ştiut:
Adevărata dragoste-n fiinţa
Ce o iubesc ca la-nceput!

Poate că soarele va răsări din nou...
Ci cui îi va mai păsa atunci
De-o biată pată de lumină?!

Masca
Dan Norea


Când te-ai născut ţi-ai pus pe chip o mască
Nu ştie nimeni cum arăţi, da’ las’ că
La fel ca tine toţi din jur şi-ascund
Sub zeci de straturi, chipul în străfund.

Sunt măşti ce râd în faţă, plâng în spate
Şi nimenea nu vrea să se arate,
Sub mimică şi farduri şi poveste
Cât de copil şi vulnerabil este.

Emoţii şi iubire dau să iasă
Dar stratul e prea gros şi nu le lasă
Şi îţi recapeţi masca-aceea rece
Gândindu-te lucid că totul trece.

Şi-abia-atunci când cade faci fireasca
Deducţie - ce inutilă-i masca.
 
Fantezie de toamna

Acesta-i un cantec pe care de mult
Am vrut sa vi-l cant dumneavostra.
Natura-l repeta cu aspru tumult.
Acesta-i un cantec pe care-l ascult
Cu nasul lipit de fereastra.
Ca vechiul ceasornic cu muzica, port
Cantare latenta in mine.
Se pune-n miscare un tainic resort
Si-mi canta romanta trecutului mort
In freamate lungi de suspine.
Cu crengile ude si fara vesmant
Salcamii la poarta se-ndoaie.
Pe strada se plimba iernaticul vant
Si fluiera-n tactul aceluiasi cant
Si plange cu lacrimi de ploaie.
In casa tac toate. Un singur covor
Ataca, pe nas, uvertura.
Si cartile toate-l urmeaza in cor,
Incepe sa cante intregul decor,
Ceasornicul bate masura.
Si-acuma-i un cantec adanc, ne-ntrerupt:
Dulapul cu-o aripa franta,
Si patul, si soba, si scaunul rupt,
Si vechile cadre cu flori dedesubt
Se uita la mine si canta.

Ca undele marii izbite de dig
Peretii-mprejur fredoneaza…
Si numai o musca surprinsa de frig
Pe masa, alaturi de-un rest de covrig,
Cu labele-n sus, hiberneaza.


George Topârceanu




______________________________________________________

Octavian Paler


Moartea cuvintelor

Un chip de nisip
şi mîini de nisipi
şi limba în gură mi-e tot de nisip
nu mai pot să spun nimic în apărarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
şi cineva care întoarce clepsidra.
To ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecători de nisip
mă judecă
şi mă condamnă la moarte
pe un eşafod de nisip.


Si .........Paradoxul zilelor noastre.


“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care
poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic.
Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
ai.
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai.

Definiţia nenorocului

Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.
 
“Balada Lupului Alb”
de Pavel Coruţ

Feciori din dacă mamă,
Pribegi ca două cânturi,
Trecând din vamă-n vamă
Sub pălmuiri de vânturi,

Mai blânzi ca o poveste
Din care lipsă-i vina,
Ne-au zămislit din Creste
Şi ne-a scăldat Lumina.

Spălaţi în ploi şi moine,
Curaţi ca două schituri,
Ne-au botezat în doine
Şi ne-au sfinţit în mituri.

Mai plânşi ca două lacrimi,
Cuminţi ca două stele,
Noi dezlegăm de patimi
Şi descântăm de jele.

Din tâmple ningem vise,
Din Inimă – dureri,
Speranţele nezise
La porţi de învieri.

Ne-am îmbrăcat în Soartă,
Cumpliţi ca o osândă
La daca noastră poartă
Ca lupii stând la pândă.

Vom însera cu anul
Şi-om deveni pământuri…
Ne-o ţine minte Neamul
Frumoşi ca două cânturi.

Vom adormi cu veacul
Şi-om deveni zăpadă…
Ne-o pomeni săracul
În plânset de baladă.

Ne vom zidi-n Credinţă,
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu voinţă
Şi vom ploua cu astre.

Ne-o creşte foc din Suflet,
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei Dacii…

“Adună-mi mamă, umbra”
de Miron Manega

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini,
Să nu te vadă cerul cînd te-nchini
La umbra unui vis zdrobit cu roata.

Cînd ţi se umple perna de lumini
Visează-ncet, să nu se scoale tata,
Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini.

Au tras în mine rudele şi gloata
C-am desenat pe prispă zei străini,
Nu da crezare, mamă, sînt lumini
Din visul meu pe care arde roata.

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata…



Aceasta poezie o dedic unui bun prieten pe care l-am pierdut anul acesta.
,,Lost in a dream....searchin' for a way out"
 
lecţia despre nimic
Leonard Ancuta


decorul e simplu.
imaginaţia fiecăruia îl poate îmbogăţi după bunul sau răul plac al inimii
sugestie
o scenă goală împărţită în două de un gard de sârmă ghimpată care se continuă în public

muzica se aude imperceptibil. ar putea fi orice gen, interpretare, execuţie de calitate sau rateu. pentru cei care nu îşi pot imagina sau desluşi între urechile lor cum vine asta propun regizorului ca la intervale egale să ridice puţin volumul repetând obsedant refrenul unui cântec probabil uitat de mulţi, dead or alive - absolutely nothing

în partea dreaptă a scenei nu se întîmplă nimic. sunt doar procese vegetative, precum în partea dreaptă a creierului. încercaţi să vă imaginaţi asta.

în partea stîngă a scenei activitatea neuronală lasă de dorit. nimeni, nici măcar eu, nu poate proiecta un personaj credibil, talentat, suficient de experimentat pentru exerciţiul nostru.

se aude o voce în difuzoare. se cere un voluntar din public.

vociferările celor care nu sunt aleşi se vor acoperi cu muzică la cerere. întrucît nimeni nu ştie cu adevărat ce vrea când vine la teatru, haideţi să ne imaginăm că muzica aleasă ar putea fi bauhaus she’s in parties. dacă nu reuşiţi rog regia să puna banda cu bauhaus.
(mai tare)

personajul ales aşteaptă pe scenă. nu face nimic deoarece nu i s-a spus.
aşteptarea lui se transformă în nerăbdare. îşi dă seama că nu se pricepe. se trădează faţă de public. publicul reacţionează ca la teatru. imaginaţivă că sunteţi la teatru şi nu vă place piesa şi nici faţa actorului. (cum reacţionaţi?) (doriţi să plecaţi?) (nu se poate ieşi până la pauză) (de fapt spectacolul nu are pauză) (viaţa se trăieşte fără pauze)
nimicurile cotidiene nu sunt pauze. nu sunt rupturi. ele trăiesc alături de noi. împreună cu noi. în noi. aşa ca nişte animăluţe de casă fără o formă predefinită. interesant este că nu trebuie îngrijite. nu trebuie scoase afară să-şi facă nevoile. îşi fac nevoile în noi şi adoră asta. vă puteţi imagina asta?

regizorul intră pe scenă şi îi spune ceva la ureche personajului. faţa acestuia se luminează. o schiţă neterminată pentru zîmbet şi mîini, în registru subtil, i se încheagă pe faţă.
voluntarul pare că a înţeles ce trebuie să facă.

moare.

din culise apare un maşinist care îl apucă de mîini şi scoate de pe scenă.

se cere un alt voluntar.
de data asta e linişte în sală.

pentru a mai înveseli atmosfera, regizorul intră pe scenă. îşi agită mâinile.
(liniştiţi-vă!)
(e doar o piesă de teatru)

din nou muzică. bună.
un refren pe care îl ştie toată lumea. please don’t go – double you

regizorul dublează miza. îşi scoate hainele rămînînd gol pînă la brâu. dansează drăceşte. merge în public de unde alege un nou personaj. muzica se opreşte brusc. regizorul urlă ca un descreierat. (tu eşti alesul)

(eu? eu am o moarte mică şi pipernicită. care poartă şosete desperecheate. care are o singură ţîţă, lăsată. cealaltă extirpată din motive de cancer.)

(dacă joci bine rolul, poate vei avea o moarte blondă, 90-60-90, bronzată natural în caraibe, şi foarte pofticioasă)

personajul zîmbeşte larg, cam cît strîmtoarea Bhering.

începe.

nu am înţeles niciodată de ce nu a început cu începutul. a început de undeva unde nici eu nu ajunsesem încă să îmi imaginez

imaginaţi-vă dumneavoastră

omul îşi împreunează mâinile ca si cum ar cuprinde între palme o sferă.
(încercaţi să vă imaginaţi asta)
apoi cu un gest brusc îţi pune antebraţul stâng în încheietura mainii drepte.
(sau asta)

se aşază în poziţia lotusului şi începe să-şi legene uşor capul. apoi gradual începe să îşi legene întreg corpul. începe să urle.
corpul îi este apucat de spasme de parcă ar fi posedat de toţi demonii care nu au mai încăput în dumneavoastră. încercaţi să vă imaginaţi un apus de soare care nu vă place. unul atât de prost făcut încât vă vine să urlaţi. încercaţi să urlaţi. dacă nu vă reuşeşte ţipătul ca în halloween 1979, imaginaţi-vă că soarele este un şobolan uriaş cu gura căscată şi dinţii ca nişte cuţite marca anthony perkins psycho scena duşului.

moare

închipuiţi-vă reacţia sălii.

se aude muzică de o calitate îndoielnică. aşa ar crede unii.
romica puceanu. deschide bă groparule mormîntu... peste se suprapune umbra et imago gedanken eines vampirs

regizorul intră pe scenă. e mînjit cu sânge împrejurul gurii. de fapt e murdar de sînge peste tot. vă puteţi imagina un nosferatu chel în vîrful capului sau pe woody allen în rol de vampir sîngeros.

cu o pronunţie clară şi precisă informează publicul că ieşirea se face pe scenă.
(nu vă grăbiţi. luaţi-vă rolul în serios. dumitale primul. nu protestaţi doamnă.)

se aude falco - out of the dark, însă se întrerupe rapid.

se sting absolut toate luminile.
inclusiv în blocul vecin.
şi în toată america. şi în china. şi în rest.
temă pentru acasă.
rămâne să vă imaginaţi asta.
 
CCXXXV

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a doua raze line...
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe... zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne...Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.


Vasile Voiculescu
 
Nu te mira…


Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.

În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obstească năzuinţă.

Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns ma ţin cătuşe grele,
În mine lumea-şi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!

Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!

Vasile Voiculescu
 
TRISTA MINUNE


Inca putin, si triste minuni s-or implini,
Curand suava carne va fi iar alba piatra,
Din cerul fruntii, ochii polar vor asfinti,
Dar pan-atunci tin calde tiparele pe vatra.

Am tescuit din scorburi cuibare otravite,
Ascunse cu viespare sihastre la un loc,
Si-am scurs din trunchiul carnit, prin patimi ascutite,
Rasina unui suflet ce-i gata sa ia foc.


E-acolo si mireasma de floare inchegata,
Si seva aiba-a multor ceresti singuratati,
De-i randuit sa arza, n-o mistui deodata.
Ci toarna-o pentru negre si lungi pustietati.

Sa pot prin obstea noptii sa luminez iubirii
Si risipit prin laturi sa nu ma vars curgand,
Implanta, Doamne,-n ceara molatec-a simtirii
Vertebre tari de cuget, festila unui gand.



Vasile Voiculescu



VISUL LUMII

Nici plug, nici sapa: suflet. Ia sufletul cu tine.
Vezi cumpana de zodii spre scorpie se-nclina,
Si-n grelele podgorii varsate pe coline
Ne cheama dimineata cu chiot de lumina.

Si lutul si calcarul, cum sunt in veci saracii,
Azi fusera mai darnici, si-n cel mai sterp ungher.
Nadejdea isi infipse puternica aracii,
Sa urce vita vietii tot rodul ei in cer.

Intinde toamna-n slava lungi funii de cocoare,
Tu ia ca pentru vraja o tufa de pelin:
Voiosi strivind ciorchinii in linuri curcatoare,
Din boabele durerii sa facem lumii vin.

Vasile Voiculescu

SINGUR

Potop, cad stele albe de cristal
Si ninge-n noaptea plina de pacate;
La vatra-n para ce abia mai bate-
Azi, a murit chiar visul meu final.

Si ninge-n miezul noptii glacial...
Si tu iar tremuri, suflet singuratec,-
Pe vatra-n para slaba, in jaratec,-
Incet, cad lacrimi roze de cristal.


George Bacovia
 
Pentru urmatoarea poezie ii multumesc anukai, ea a fost muza mea prin postarea de aici : http://www.premonitii.ro/showthread.php?tid=15364&page=10


SPINII

Destul slavirati numai trandafirii,
Dormind plapanzi in aerul luminii,
E timp de-acuma sa cantati si spinii -
Copiii vitregi, oropsiti ai firii.

Ce credinciosi duc greaua lor ursita!
Ascunsi sub foi ca nimeni sa nu-i vaza.
Ei stau ca robii pururea de paza,
Sa ocroteasca floarea stralucita.

Pe ei cad vesnic ura si blesteme
Cand crunti se-nfig, porniti spre aparare,
In mana-ntinsa lacom catre floare
Si gura vitei tot de ei se teme.

Acesti barbari, ce darji rasar in cale,
In suliti lungi dusmanii sa-i sfasie,
Ce blanzi, sfiosi, cu cata duiosie
Pe brate duc povara de petale.

Precum se-nalta-n mijlocul ostirii
Bogate flamuri, sus desfasurate,
Asa si ghimpii - osti nenumarate, -
Ca niste flamuri poarta trandafirii.

Slavite flamuri, flori de nea plapanda,
Plutesc deasupra bataliei grele...
Dar nu uitati ostasii de sub ele,
Ce-n lupta cad ca sa le dea izbanda.

Vasile Voiculescu
 
Back
Top