• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Vasile Militaru
Vorbe cu Tâlc

(către cititorii mei)

Aceste Vorbe cu Tâlc au izvorât dintr-o adâncă iubire de oameni. Scrise cu dorinţa de a folosi poporului - drept o cinstită călăuză pe căile tuturor virtuţilor...

Vă mulţumesc, dragii mei cititori, pentru dovada ce mi-aţi făcut astfel, confirmând înşivă că sămânţa acestor învăţături morale n-a căzut pe piatră seacă, ci a prins rădăcini în ogorul sufletului vostru, din care va ieşi rod luminos...

Deci nu din trufie, ci ca să vă arăt cât de mare este mulţumirea ce simt că v-am putut fi de un asemenea folos, mi-aş lua voia să vă spun că, de s-ar încheia şirul zilelor mele pe pământ mâine, aş socoti împlinită o bună parte din datoria mea de om...

În grădina largă-a vieţii, omul seamănă cu-o floare:
Vine toamna ... cade bruma ... Biruită, floarea moare,
Dar rămâne amintirea celor buni, care-şi iau drumul,
Cum din floarea-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul!

Pururea, înţelepciunea are culmi ce urcă-n stele
Şi, de veacuri, fericirea stă pe culmile acele.
Aşadară, fericirea, în zadar o cată unii,
Dacă nu pot să atingă culmile înţelepciunii!

Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc de azi pe mâine,
Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine
Şi, de câte ori mă vede, prin ogradă sau în prag,
Câinele, cu-a lui privire, îmi arată - atâta drag,

Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte
Mai duios, el n-ar fi-n stare să mi-o spună prin cuvinte ...
Un argat, ţinut de milă şi sătul numai de bine,
Cu nespusă vrăjmăşie caută mereu la mine

Şi, din ambele fiinţe căror astfel le dau pâine,
Eu mă-ntreb în toată clipa: "Care-i om şi care-i câine?"
Sfânta moarte, totdeauna secerând după-al ei plac,
Nu-ţi ia-n seamă bogăţia; când te ia, te ia sărac.

Pentru că, întreg avutul ce în viaţă tu l-ai strâns,
Ea îl dăruieşte celor cari te duc la groapă-n plâns,
Ca şi cum ar vrea să-ţi spună: "Ai strâns aur ca tezaur,
Pe când Dumnezeu îţi cere numai sufletul de aur!"

De-ai primit un dar, tu cată bucurii prea mari să n-ai;
Cei mai mulţi, când îţi fac darul se gândesc: ce-o să le dai?
Bogăţia, ca femeia, câte-odată stă de şagă:
Vine pe neaşteptate şi te lasă când ţi-e dragă!

Dacă vrei vrăjmaşul de-astăzi să te-mbrăţişeze mâine,
Pentru piatra ce-ţi aruncă, tu aruncă-i lui o pâine.
Tigrul, gata să sfâşie, îl vei face astfel câine!
Poţi găsi, când ai pierdut, un ac în aria cu grâu,

Un cal sălbatic în pustiuri, un peştişor scăpat în râu,
Un corb în noapte când nu ard, pe cer, nici stelele, nici luna,
Dar cinstea ta, când ai pierdut-o, pierdută-i pentru-ntotdeauna.
În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,

Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu.
De trei ori: vai ţie, mamă, în asemeni greş, că mâine,
Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine!
 
Jur să fiu ceea ce sunt...
Corneliu Zegrean-Nireşeanu

"Împrăştie dorul seminţele-n gânduri
Cu paşi nevăzuţi, prin strunga tăcerii"
Înşiră viaţa-n coloane şi rânduri
Să simtă urmaşii "puhoiul" durerii

Ce-apasă în suflet o rană ce doare,
dorinţa, izvorul, spre tot ce-i curat,
dreptatea nu piere, e nemuritoare,
izbânda e leacul, pentru cei ce-au luptat...

Izvorul nu seacă, el curge mereu,
căci vine din stâncă, argilă şi lut,
să-ţi spună cărarea, îi este mai greu,
lansează doar vestea, un vis ce e... "mut".

Nu fi enigmatic, fii ceea ce eşti,
un rob printre stele, dar şi pe pământ,
aicea ţi-e soarta, aicea trăieşti,
să-ţi laşi printre semeni, acest jurământ.
 
Retrospectiv

Timpul se stringe
ca niciodata.
Vietile noastre
se-nvirt ca pe roata.
Astazi mai jos,
miine mai sus,
si iar inapoi
pina ne-am dus...
O vesnica lupta
si un vesnic chin
pin'la ultimul drum
si cu asta AMIN.

Timpul se stringe
ca niciodata.
Sfirsim cu-nceputul
...a fost odata...


Luciana Stoicescu-Vaughan


Mă cert cu Dumnezeu


Am tipat la Dumnezeu:
- Tata, ce-ai facut cu mine
De-ai uitat ca sint si eu
Printre cei creati de Tine?

N-am primit nici un raspuns.
Lacrima curge navala
Si imi vine s-o iau razna
Fara nici o socoteala.

Am trei carti si o valiza,
O umbrela si-un album,
Toata marea mea avere
Ce m-a insotit la drum.

Cind privesc in urma toate
Si la astea as da foc,
Nu mai am nimic nevoie,
Nici nevoie de noroc.

...

Dupa-o vreme oarecare
Dumnezeu imi da raspuns:
- N-am uitat cum ai crezut.
Altfel cum de-ai fi ajuns
Atit aproape de Mine
Daca totul ti-ar fi fost
Numai cald si numai bine?
 
Singular
Adrian Paunescu

Incerc un gest, un jalnic inceput,
De la persoana-a doua sa te mut,
As vrea sa te transfer si sa dispar
Catre persoana-a treia singular.

Caci eu cu tine nu mai pot vorbi,
S-au adunat prea multe ineptii,
A-ti mai rosti porecla nu mai pot,
De azi esti ea, te-ai departa de tot.

Si niste explicatii – tuturor:
Eu pentru ea as fi putut sa mor,
Pe unde merg, imi amintesc de ea,
Nu pot s-o uit, orice s-ar intampla.
N-am dreptul sa o strig plangand "Ramai!",
Cat sunt de singur la persoana-ntai.
 
Frica
Nichita Stănescu


Eu aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Ea râde spre mine,
ea surâde.
Ea ridică spre ochii mei
ochii ei strălucitori.
Ea întinde mâna spre mine,
ea scutură surâzând, râzând
pletele negre.
Dar eu, aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Acum, ea începe să spună cuvinte
suave, naive, de joc.
Se uită curioasă la mine,
se încruntă o clipă
şi iarăşi
surâde, râde.
Se uită în ochii mei,
cu ochii ei lucitori.
În timp ce eu o contemplu
şi aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.





Deziluzii
Paul Dragu-Sorlopciu


deziluzii
Confuzii. contuziil introspectel
Perfect adaptate distrugerii complete.
ma gasesc... atacat...maltratat,
Abuzat degenerat, profanat, intinat,
Dezgustat...incordat... ma destind,
Tot ce-mi displace resping
Si ajung accidental
Sa resping ce mi-e vital...
 
E totul randuit sa se intample - George Tarnea

Cum sa traiesti frumos fara iubire,
Cum sa visezi, sa umbli, ori sa zbori,
Cum sa cuprinzi nelinistea din zori
Si pacea din amurg dintr-o privire?


Cum sa înoti prin marile de flori,
Cum sa te bucuri de întreaga fire
Si viata ta sa-si afle împlinire
Fara minunea care da fiori?


E totul rânduit sa se întâmple -
Cu simplitatea unei adieri -
Când de lumina sufletul se umple,


Dar daca-n schimbul sterpei mângâieri
Ghetarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-ti vei afla iertarea nicaieri.
 
George Bacovia - Plumb


Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --
Stam singur lânga mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.
 
Câinele lătrând.



— Am, am instinct de câine:
Să latru până mâine;
Vroi să răspund menirii de câine credincios.
Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace,
Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face,
La ei dau furios,
Am, am, am drit de câine
Să-i latru până mâine.
Aşa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor
Un câine păzitor.
— Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă —
Cum nu urăşti lătrând,
Când lumii nici nu-i pasă
De-un câine hămăind
Şi cum poţi tu alege
Pe răi din acei buni?
— Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege
De-a nu spune minciuni.
Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare,
Statornic, aşezat;
El este bun, îşi cată de drum cu nepăsare
Şi trece nelătrat.
Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândeşte,
Se trage-ncetişor,
În gându-i furtişaguri, prădări închipuieşte,
E gata de-orice crimă, e gata de omor.
O! am să-l latru tare,
Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare,
Şi în ograda noastră un pas
Nu am să-l las!
Îmi azvârle o pâine,
Vrea să mă-ademenească pornit de cuget rău:
Îi dispreţuiesc harul, am, am să bat mereu.
Atunci stăpânul casei a alergat la câine,
De care avu noroc,
Căci răul era gata să-l prade dându-i foc;
El netezi dulăul şi-i zise: “Ar fi bine
La-ndatoriri în parte să fim noi toţi ca tine.”



Alecu Donici
 
Creierul
Andreea Nemerovschi

Ce exprim extern,
E expus extrem de redus
Sa devin expert extins,
Cat exist...
Nu e exclus.
Caut exact opus,
Cand tot ce-i sinonim este inclus,
Invocat in vis.
Intuind in repaus,
Vad claritatea infinitului
Segmentata-n haos,
Cursa-n spirala spre asimilare
La sursa finala,
Las iluzia limitarii
Pentru dimensiunea reala.
Simt calea ca se simplifica,
Contradictie in logica stiintifica,
Incalc legi din fizica,
Scurtcircuit.
Rescriu datele,
Sterg tot,
Procur altele,
Le reorganizez punctual
Spre noi directii,
Le reorientez,
Reiau procesul,
Ma fortez,
Adulmec indicii,
Traiesc,
Sunt plin de vicii,
Ascendent
Spre echilibru-n balanta.
Ascendent
Spre eliberare-n rezonanta.
Cursa-n spirala spre asimilare,
La sursa finala.
Las iluzia limitarii
Pentru dimensiunea reala.
 
Antiprimavara



Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.


Adrian Păunescu

Dreptul la întrebare



Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.
 
Cântecul nebunului
Ion Minulescu

Ei sunt cuminţi…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că cel cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…

Eu mă urăsc că nu-s ca Ei…
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine…
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun… că nu-s ca Ei…
Lor nu le place-amanta Mea…
Mie nu-mi place-amanta Lor…
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia…
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanata Mea…

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!…
 
Carantină



Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun - acesta e argumentul.

Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele - vă amintiţi? - le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.

Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.

Blandiana
 
Ce jale şi ce tristă dramă!

George Paşa


Ce jale şi ce tristă dramă!
Să te privesc mi-e tare greu!
Numai a salciei aramă
A mai rămas din „tu” şi „eu”.

Căci alte buze sărutară
Trupul tău cald şi-n fremătare.
În suflet parcă-mi burniţară
Doar lâncezeală şi uitare.

Ei, şi?! Nu mă tem de-al lor glas,
Noi bucurii îmi procurai,
Deşi nimic nu a rămas,
Doar lut şi galben putregai.

După o viaţă mai domoală
Şi după zâmbet nu tânjesc.
Deşi nu-s fără de greşeală,
Nu vreau ca drumul să-l sfârşesc.

Absurdă, discordantă viaţă.
Aşa a fost şi-aşa va fi.
'N-a ei grădină se răsfaţă
De mesteceni oase sidefii.

Aşa ne-om ofili şi noi,
Ne-om stinge – oaspeţi ai grădinii...
Cum iarna nu-s flori prin zăvoi,
Rost n-are să dai glas mâhnirii.
 
o dedicatie :D

Balada limbilor pizmaşe (zisă a blestemelor)
Neculai Chirica

În şoricioaică, în arsenic tare,
în orpiment, silitră, var curat,
în plumb topit, că arde şi mai tare,
în său şi smoală-n care s-au spurcat
jidăucile cu scârnă şi pişat
în zoaie de picioare împuţite,
în jeg de tălpi şi-obiele flendurite,
în sânge de năpârci şi zoft de boaşe,
în fieri din lupi, vulpi şi bursuci storcite,
prăjite fie limbile pizmaşe!

În creier de mârtan spăimos, ne-nstare
să prindă peşte, ştirb şi îngălat,
sau de dulău la fel ca arătare
lovit de turbă-n bale şi scuipat.
în zgaibă de catâr răsofticat,
tocat mărunt cu scule ascuţite,
în bălţile de şobolani bâhlite,
de broaşte şi-alte lighioi vrăjmaşe,
(şerpi şi şopârle, păsări cufurite)
prăjite fie limbile pizmaşe!

În sublimatul gata să omoare
şi în buric de vipere-ngălat,
în sângele ce-ntins pe uscătoare
de bărbieri, când luna s-a rotat
(când negru, când verzui stând închegat),
în şancru, trânji şi-n căzile-mpuţite
de cârpa-n sânge-a doicelor mestrite,
în spălătura curvelor poznaşe,
(de nu pricepi, n-ai dat de-aşa ispite!),
prăjite fie limbile pizmaşe!

Închinare:
Stăpâne, de n-ai ciur, dârmon sau site
atunci strecoară cele pomenite
printr-un nădrag murdar la fund, din faşe;
da'ntâi în scârna scroafelor spârcite
prăjite fie limbile pizmaşe!
 
ABECE
Tudor Arghezi




A vrut Dumnezeu sa scrie
Si nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Si nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.

N-as vrea nici atât sa-l supar
Cât piperul de ienupar,
Dar o sa va spui ceva:
Nici carte nu prea stia.
Orisice învatacel
Stie mult mai mult ca el.
El, care facuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedica,
Nu stie-aritmetica.

Stie-atât: numai sa faca.
Ia oleaca, pune-oleaca.
Face oameni si lumina
Din putin scuipat cu tina,
Si dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.

Papagalul si pauna
Si-au smuls pana, câte una,
Ca sa-i faca pinsula
Domnului din insula,
Coliba de pe pamânt
A Celui Înalt si Sfânt
Find cladita de pesti mesteri
Între talaze si pesteri.
El a luat mai bine-o pana
De la tarca nazdravana
Si-ascutindu-si-o-ntre deste,
Despicând-o scolareste,
Si-a facut condei, în stare
A scrie si pe piatra tare.

A-ntins cerul ca o coala
În toata Taria goala.
Însa pana nu scria.
A luat atunci o nuia
Si a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lânga stea.
Si ca sa vada pe schele,
A facut si cruci de stele.

Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân’ la scapatat,
Cu sugatoare de soare –
Si ziua si pe-nserare –
A citit si tot a sters,
Câte-o vorba, câte-un vers,
Si câte o data, fata,
Toata foaia, cartea toata,
Finca Dumnezeu ce-a vrut
P-orma nu i-a mai placut.
Ca din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,
Sa spui drept, a sti nu pot.
Învatati cu cartulie
Cred c-aproape o vesnicie.
Pe cât mintea îl ajuta
Melcul crede ca o suta
De vecii întregi si pline.
Melcul stie, cred, mai bine.
Însa cerul, în sfârsit,
E de-atuncea tiparit.
 
din sfârşit, un reper al începutului
George Paşa


nici un reper nu pare să existe,
doar o distanţă ce se reduce văzând cu ochii,
însemnată cu roşu,
să păstreze intonaţia inimii.

tu ştii că eu vin dintr-un alt anotimp,
calc pe aceeaşi cărare,
unde frunzele nu sunt semne de moarte,
iar copacii sunt mai drepţi decât orizontul
ce ne dă iluzia marginii.

cândva, apropierea va însemna contopirea,
nici un ceas nu va mai bate a risipire.
veştejirea e doar o iluzie a timpului,
roua – lacrima lui Dumnezeu
pentru învierea din urmă.

reperul e făptura ce se întoarce în humă.




fericirea suntem noi
George Paşa


preferabilă e o pasă în gol decât o pasă proastă,
ceea ce nu înseamnă un pas înainte.
transferul de energie aduce o lipsă vitală,
doar umplerea cu sine
mai poate avea efectul unui vulcan.

de aceea, nu te poţi elibera dintr-odată,
numai fărâme ies la suprafaţă
ca peştii asfixiaţi într-o apă
în care s-au deversat deşeuri toxice.

nu poţi elibera totul, cum nu poţi păstra totul,
aşa e legea nescrisă a fiinţării totale.
tu rupi din tine o lacrimă,
eu o păstrez în adânc.
mai bine am pasa-o de la unul la altul
până se preface în diamant prin soarele verii.

la ce bun suferinţa, când am putea
să ne strângem energiile într-un cuib al speranţei,
să spargem golul din oameni cu o pasă în plin,
şi-atunci toate capetele ar pocni de fericire.
 
BLESTEME




Prin undele holdei si câmpi de cucuta,
Fugarii-au ajuns în pustie
La ceasul când luna-n zabranice, muta,
Intra ca un taur cu cornu-n stihie,
Si gândul meu gândul acestora-l stie:
In împaratie de bezna si lut sa se faca
Gradina bogata si ogada saraca.
Cetatea sa cada-n namol,
Pazita de spini si de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate si marea,
Si stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topeasca-se zarea ca scrumul.
Funingini, cenusa, s-a acopere drumul,
Sa nu mai dea ploaie, si vântul
Sa zaca-mbrâncit cu pamântul.
Subolii si viermii sa treaca pribegi
Prin stârvuri de glorii întregi.
Sa fete în purpura sorecii sute.
Gânganii si molii necunoscute
Sa-si faca-n tezaur cuibare,
Satule de aur si margaritare.
Pe strunele de la viori si ghitare
Sa-ntinza paianjeni corzi necântatoare.

Întâi, însa, viata, bolind de durata,
Sa nu înceteze deodata,
Si chinul sa-nceapa cu-ncetul.
Sa usture aerul greu, ca otelul.
Sa schiopete ziua ca luntrea dogita,
Sa-ntârzie ora în timp sa se-nghita,
Si, nemarginita, secunda
Sa-si treca prin suflet, gigantica, unda:
Pe sârma taioasa-a veciei, în scame
Si rumegatura sa vi se destrame.
Gâtlejul, fierbinte de sete,
Sa cate scuipat sa se-mbete,
Si limba umflata-ntre buze
Sa linga lumina si ea sa refuze,
Si-n vreme ce apa din sesuri se strânge,
Sa soarba-n mocirla copitelor sânge.
Si strugurii viei storsi cu muscatura
Sa lase in gura coptura.
Coboara-se cerul, furtuni de alice
În câmp sa v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra în colti mici de cremeni,
Vârtej urmarindu-i pe semeni.
Odihna cerându-i, pamântul sa-ntepe
Ivindu-se serpii când somnul începe.

(1927)






Tudor Arghezi


PORUNCA


Prin Rai copiii au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orisicine,
Jucându-se cu gâzele si iezii
Care sareau pe mugurii livezii

Nici: „Culca-te devreme!” Nici „Te
Scoala!”
Nu era cine tine socoteala
Ca întârzii, Adame, de la scoala,
Ca lectia s-o spui fara greseala,
Ca, Eva, înca nici te-ai pieptanat
Si te gaseste prânzul tot în pat.

Nimic, nici tati, nici mame, nici dadace,
Nici profesoara, rea ca o ragace,
Nici dascalul cu zgârci în beregata
Care sa sâcâie baiatul si pe fata.
Totul era de gluma si de joaca
Si asteptai doar pomii sa se coaca.

Dar ce-i veni într-o zi lui Dumnezeu
Ca se-arata încins în curcubeu
Si dete-ntâile porunci
Anume ce-i iertat si nu e sa manânci.
-„Din pomul acesta, Evo si Adame,
Sa nu v-atingeti nicidecum de poame.
De unde nu, cunoaste-ti ce v-asteapta:
Pedeapsa mea cea crâncena si dreapta.”
- „Ai auzit?”
- „Am auzit!”
- „ce fel,
Ca se mânie Domnul, însusi el?”
- „Mi-e tare pofta, dragul meu, sa gust
Tocmai din pomul ala, plin de must.”
 
Amurg
Octavian Goga


Din mesteacănul de-afară
Foi îngălbenite curg,
Când cernindu-şi pânza rară
Cade vânătul amurg.
Frate bun mi-a fost copacul
Cu podoaba lui de ieri.
El mi-a adumbrit, săracul,
Un noroc de două veri.
Zgribulind din trup se-ndoaie
Peste geamul meu deschis -
S-a mai dezlipit o foaie,
Mi s-a mai fărmat un vis...
Unde eşti tu, să ne plouă
Plânsul funzelor ce mor
Şi cu braţele-amândouă
Să oprim căderea lor?...
Mâna ta să le culeagă
Şi să ni le-mpartă-n doi.
E povestea noastră-ntreagă
Scrisă-n veştedele foi...




Coboară toamna...
Octavian Goga


Coboară toamna-ncet din slavă,
Năframa galbenă-i răsare
Şi peste vârfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.
Atât de jalnic geme vântul,
Cum s-a pornit acum să zboare,
Pare c-a prins în drum cuvântul
Unei neveste care moare.
Pe urma lui un plâns se-mparte
Şi-n taina codrului străbate,
Ca nişte fluturi – soli de moarte –
S-alungă foile uscate.
Lumina soarele şi-o frânge,
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb îşi strânge,
Mai des, cernitele perdele.
Din geana lui abia o rază
Îmi mai alunecă pe frunte
Şi tremurând îmi luminează
Argintul firelor cărunte...
 
SCRISOARE CĂTRĂ UN BĂTRÂN
Alexandru Vlahuta



Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să ştie,
Şi a şti să-l porţi e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbârceşte faţa, netezeşte judecata.
Pentru orice-ncreţitură, mintea trebui să-şi ia plata.
Şi pleoapă de pleoapă când s-apropie-n afară,
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, şi mari lucruri grăieşte gura pregătitei groape,
Şi-nţelept trebui să fie cine stă de ea aproape!

Iată ce gândesc când trece un bătrân pe lângă mine,
Şi când văd pe faţa-i blândă ieroglifele divine,
Ce-a săpat, în treacăt vremea, ca pe-o obeliscă vie!
Mi se pare că într-însul văd un zeu:
Ah, cine ştie
Ce-o fi clocotind în lumea strânsă în bătrânu-i creier,
Şi ce-o fi târând cu sine furtunosul lui cutrier!
Câte visuri izbândite! Câte visuri sfărămate!
Grămădire colosală ici ruine de palate;
Dincolo în codru-n doliu, şi sub el un vraf de scrum.
Într-un colţ trântit se vaită dorul, abătut din drum.
Câte cuiburi goale! Câte, câte falnice porniri
Şi iluzii aurite, prefăcute-n amintiri!

Cum să nu te-nchini în faţa unui astfel de colos!
Şi-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
Ştiind că până-ntr-amurgul gârbovitei bătrâneţi
El a răbdat vijelia nestatornicei vieţi!

Tot aşa gândeam de tine când văzutu-te-am întăi,
Pân-a nu şti ce acopăr prefăcuţii ochi ai tăi.
Azi, când te cunosc, ce cuget, de voieşti să ştii, ascultă:

E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă.
E ciudat să vezi moşneagul hărţăgos cătând pricină
Lumii şi batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburleşte.
Răutatea şi mânia pe bătrân cumplit mânjeşte,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări!
Ce-ai zice
Pe bătrânul cel din ceruri să-l vezi pogorât aice,
Şi din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rând,
Mânios, zvârlind cu pietre după noi, şi înjurând?…
Nu-i aşa, că toată slava i-ar cădea în ochii tăi?…

Vezi, noi socotim bătrânii ca pe nişte dumnezei,
Înţelepţi, blajini, pe dânşii pururea stăpâni fiind,
Bunătate şi iubire peste noi împrăştiind,
Purtând vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
Aşteptând, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferinţa şi de plânsul tuturor,
Duşmanului ce-i huleşte tinzând mână de-ajutor.

Vai! Dar cui spun eu acestea? Ţie, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfânt-a dragostei scânteie,
Care n-ai dospit în tine decât neagra răutate,
Ţie,-mbătrânit în ură, şi în vrajă, şi-n păcate.
Care n-ai simţit în pieptu-ţi mai curată mulţumire
Decât plânsul altor inimi, ca să-ţi râzi de-a lor zdrobire;
Ţie, care, când vezi pe-alţii propăşind în a lor cale,
Simţi că crapă-n tine fierea… cheagul răutăţii tale.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Haide! Încetează-odată cu smintita-ţi îndârjire!
Leapădă-ţi făţărnicia şi-nvrăjbita ta pornire!
Aibi o clipă de căinţă, pân-a nu intra-n mormânt,

Pleacă-ţi fruntea şi-mblânzeşte-ţi cugetare şi cuvânt.
A surpa din temelie lumea vezi că nu se poate,
Deci astâmpără-te!…
Uite, ţi se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în tine! Aibi ruşine cel puţin!
Nu te mai preface! Haide! Cugetă că eşti creştin,
Şi că dincolo de groapă îţi va pune mâna-n piept
Cel-de-sus, şi vei da samă de-ai fost strâmb, ori de-ai fost drept!
Ah! şi când ştii că de ochiu-i nu-i ascuns nimic în vremuri,
Trebui să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi-n auzul celui vecinic, şi-n auzul tău atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Două guri. Una va zice: Eu pământului l-am dat
Alb ca zorii dimineţii, fraged şi nevinovat.
Şi va zice cea de-a doua: Când în sânul meu intrat-a,
M-am cutremurat de groază, Doamne… era putred gata!
 
Cine sunt eu..
Rodica Stanila


Cine sunt eu
Cine sunt eu? E greu de spus!
Un norişor acolo, sus,
sau vânticelul care bate
şi răscoleşte frunze moarte!
Sunt nasul ce se vâră-n toate..
Sunt sfânta curiozitate
care se scoală dimineaţa
părându-i-se scurtă viaţa!
Prea scurtă pentru a trăi,
cu prea mult somn, prea mică zi!

Sunt vie şi iscoditoare,
furtună ce se-agită-n mare!
Sunt o scămuţă plutitoare
Care priveşte, cu-ncântare,
La tot ce este nou sub soare!

Şi te întâmpin la intrare
cu-n zâmbet cald şi cu o floare
şi, uneori, cu întristare
şi eu… şi floarea… muritoare!


Redefinire

Cine sunt eu?
Un Univers cu fruntea-n Soare
pe o planeta călătoare...
Eu sunt profunda rădăcină
ce-şi cată drumul spre lumină
şi pentru care,
fiecare clipă-i mai bună ca oricare!
Şi-i mulţumesc celui de sus
pe drumul meu către apus!

Sunt o steluţă călătoare
ce-şi ia lumina de la Soare
şi o împarte, cu răbdare,
celor ce sunt în căutare!

Şi-a cărei rază mult cutează,
şi tatonează, cercetează,
şi nu se lasa îmblânzită
de-această lume chinuită!

Iar uneori sunt căzătoare
Dar mă scol repede-n picioare!
Mă scutur şi o iau din loc
Doar viaţa nu este un joc!

Sunt uneori Steaua Polară..
dar şi pierdută-n infinit.
Pot fi şi vie, luminoasă,
şi-ascunsă, şi de negăsit!

Pot fi ce vreau! E explicit?
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top