• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

A treisprezecea scrisoare



Despre mrejele pescarilor.

Era supărată, şi tristă tare era.
Si cum sta pe mal, ascultând în triluri voiase
învolburatele ape mănoase,
din jocul de lumină cel cu iubire făcut,
o picatură de rouă pe inima ei a căzut .
-Tu eşti regina peştilor, cei pescuiţi?
A intrebat Roua celor iubiţi.
- Da Tată Ceresc!
- Vino să te pescuiesc!
- Tată Ceresc, sunt pescuită de Iubirea iubită!
- Vino atunci să pescuim împreună
unde lumea toată s-adună...
Iţi dau năvoadele mele să pescuieşti în toamnă cu ele.
Iar cel ce crede pe hulitori
în bună măsură va fi asemenea lor.
Minciuna crezând de Adevăr te desparţi
şi plata este pentru măsură,
căci fiecare pescar plasa sa are,
din fir de lumină,
ori din întunerec ce doare...
Cât despre Dreptate altă cale nu este
decât ori să o vinzi
ori să mori pentru ea,
şi după faptă-i şi răsplata ta!
Ea este una în sine, şi una-i ceea ce este!
Se face scară de rouă pentru piciorul cel bun
şi piatră, grea de încercare, pentru hulitorul nebun.
Ea aşa este şi aşa fii-va mereu...
Poţi muri de tot laş, ori trăi ca un leu.
Calea cea dreaptă una doar este,
să mori din Iubire e o veche poveste...
Dar cele iubite trăiesc împreună!
De-s bune ori rele în cerc separat se adună.
Si fiecare alege ceea ce vrea,
cerc de lumină ori noaptea cea grea...
Vino de pescuieşte, cu pace şi nea!


Maria-Eugenia Olaru
 
Speranta
Mihai Eminescu



Cum mangaie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristete, durere si lacrimi, amor
Azilul isi afla in sanu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
Precum calatorul, prin munti ratacind,
Prin umbra padurii cei dese,
La slaba lumina ce-o vede lucind
Alearga purtat ca de vant
Din noaptea padurii de iese:
Asa si speranta — c-un licur usor,
Cu slaba-i lumina palinda —
Anima-nc-o data tremandul picior,
De uita de sarcini, de uita de nori,
Si unde o vede s-avanta.
La cel ce in carcere plange amar
Si blestema cerul si soartea,
La neagra-i durere ii pune hotar,
Facand sa-i apara in negru talar
A lumii paranimfa — moartea.

Si maicii ce strange pruncutu-i la san,
Privirea de lacrime plina,
Vazand cum geniile mortii se-nclin
Pe fruntea-i copila cu spasmuri si chin,
Speranta durerea i-alina.
Caci vede surasu-i de gratie plin
Si uita pericolul mare,
L-apleaca mai dulce la sanu-i de crin
Si fata-i umbreste cu par ebenin,
La pieptu-i il strange mai tare.
Asa marinarii, pe mare umbland,
Izbiti de talazuri, furtune,
Izbiti de orcanul ghetos si urland,
Speranta ii face de uita de vant,
Si spera la timpuri mai bune.
Asa virtuosii murind nu desper,
Speranta-a lor frunte-nsenina,
Speranta cea dulce de plata in cer,
Si face de uita de-a mortii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchina.
Cum mangaie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristete, durere si lacrimi, amor
Azilul isi afla in sanu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
 
INSOMNIE
Tristan Tzara



I

Stoarce,Dumnezeu,lămâia lunii
Să se facă simplitatea cerului
Trimite-ne anunţarea minunii
Ca pasărea de cârpă a luminii
Pentru bucuria sufletului

Când nu se mai văd oraşele, când se îneacă averea armatorilor din port
Când se îmblânzeşte furtuna ca mielul
Când se-aşază ruga în genunchi ca mulsul vacilor
Coboară îngerii cu mişcări încete de înot
Despărţind întunericul

Aşa ţi-am apărat mierea cărnii de ţânţari
Şi grădinar cu stropitoare de răcoare eram
Te doream cu întristări de marinar
Am chemat
Luna capul de păpuşă spart
Şi nu te-am deşteptat-şi mi-alergau în sânge armăsari
Eram cerşetor,tu pâine caldă
Eram după boală la spital,erai o scrisoare
Şi te aşteptam cu ferestrele deschise
Ce personaje lustruite de porţelan
Am clădit nopţii turnuri de zăpadă
Şi Hamleţi tremurând pentru un scârţâit de poartă
Ca rufele atârnate pe frânghie
M-am zbătut ca lup în colivie
M-am chinuit şi am ţipat şi n-am murit

Cu constatări de soiul acesta mi-am petrecut noaptea
Şi dimineaţa a venit ca strachina cu lapte în răsărit

II

Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruş
Că-ţi fac rău insectele ochilor mei
Ţi-e legat părul ca la căţei
Şi ţi-e trupul întins ca pielea de mănuşă

Dormi lângă mine ca un strat de flori
Eşti tăcera dunelor submarine
Visează întâlniri ascunse cu scafandri
Mări pătrunse de balene pentru iubire
Şi peştişori coloraţi circulând în formă de scrisori

Blană de vulpe în răsăritul soarelui întinsă
Se răspândesc în aer şoimii albi ai bucuriei
Îmi place dragostea în fânul proaspăt cosit cu urzici
Şi prietenia în odăile cu mobile vechi şi mici

Pentru mâine
Să mă plimb cu tine în grădina publică
Fii păpuşă
Să-ţi înţeleg mecanismul
Fii pisică
Să mă joc cu tine altfel
Fii soră mai mică
Să mă îngrijeşti
Să nu mai presupui că te înşel
Să-ţi fiu Polichinelle cu muzică.
 
Celei prea vesele



Un peisaj încântător
E-ncântătoarea ta făptură;
Îţi joacă zâmbetul pe gură
Ca boarea unui vânt uşor.

Drumeţul trist ce-ţi iese-n cale
Îşi simte sufletul vrăjit,
În clipa când i-a răsărit
Splendoarea sănătăţii tale.

În armonia de culori
Ce trupul tău îl înveşmântă,
Poeţii-închipuirii cântă
Un graţios balet de flori.

Veşmântul tău multicolor
Cu inima ţi-l potriveşti;
Nebună, tu mă-nnebuneşti,
Şi te urăsc, cum te ador!

Tânjeam în vesela grădină,
Când soarele, bătându-şi joc,
M-a sfâşiat cu lănci de foc
Din arzătoarea lui lumină.

M-au umilit ca pe-un martir,
Grădina, primăvara, Firea,
Şi pentru-a-mi răzbuna jignirea,
Am pedepsit un trandafir!

Ascuns în umbrele tăcerii,
Aş vrea să mă strecor la fel,
În preajma ta, ca un mişel,
La ceasul tainic al plăcerii,

Să-ţi pedepsesc frumosul trup,
Să-ţi sânger carnea-nspăimântată,
Nevinovatul sân de fată,
Şi-o rană-n coapsa ta să rup,

Apoi, cu dulce voluptate,
Înfrigurat aş căuta,
În astă nouă gură-a ta,
Să torn veninul meu - de frate.

Charles Baudelaire din Florile răului
 
Hai cu mine
Zaharia Stancu



Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi grau de aur,
Fiecare fir va avea o mie de spice,
Fiecare spic va avea o mie de boabe.

Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi struguri albastri,
Fiecare butas va avea o mie de struguri,
Fiecare strugure o mie de boabe,
Fiecare bob o mie de butii de must.

Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi paduri uriase,
Paduri de plopi cu crestetu-n cer,
Paduri de stajar cu radacinile
Infipte adanc pana la miezul planetei.

Acolo vom gasi trista mea dragoste,
Patimasa mea dragoste o vom gasi
Culcata in iarba coapta de soare
Ori poate culcata pe un nor alburiu,
Pe un nor de argint alburiu …

Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.





Om in amurg
Zaharia Stancu


Acum sunt un om in amurg,
Fugi in muntii tai, caprioara,
Nu mai ravnesc sa-ti sarut buzele
A doua oara, a treia oara.

Acum sunt un om in amurg.
Pieri din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce sa mai fac cu aurul tau,
Aurul n-are trecere in cer.

Fiece zi are amurg,
Fiece zi are si zori.
Toamna via e plina de struguri,
Primavara numai de flori.

Acum sunt un om in amurg,
Ora amiezii a fost dulce, dulce.
In cuibul ei din fulgi de zapada,
Luna s-a dus sa se culce.
 
În proces cu lumea
Coandă Oana



Sunt în litigiu cu tine,
sunt prinsă aici,
între da şi nu...

Cred că o să pierd,
avocatul îmi e pe moarte,
iar altul îmi pot găsi
doar dacă mă nasc din nou...

Instanţă de apel nu există,
nici recurs nu poate fi...
judecătorul şi-a luat o pauză
şi judecă în reprize,
martori nu am,
nici înscrisuri,
iar prezumţia spune:

"Vinovată de nemurire"
Cum pot s-o răstorn?

Sunt singură, sala goală
doar eu şi tu la bară,
eu...pierdută, tu pustiu,
eu iubesc, tu iubeşti,
eu moartă, tu viu....

iar dacă mă condamni,
nu da o sentinţă grea,
iar hotărârea irevocabilă...
poate fac apel...

Carpe Diem
Alexandru Draghici


Pământul îşi dă la o parte plapuma nopţii,
Îşi îmbracă halatul diafan al ceţii
Şi dă la o parte cortina de nori,
Face o plecăciune către soare,
Trezeşte apoi copaci şi flori,
Zâmbeşte oamenilor şi animalelor
Şi după acest mic dejun
Se aşează la pândă
Şi speră să ghicească
Gândurile din amprentele paşilor,
Să le transcrie apoi în jurnalul zilei,
În dosarul meu tot mai greu
Pentru cenzura de apoi.
 
TOAMNĂ BLÂNDĂ


mâncasei ceapă-n dimineaţa-aceea
fatidic explorai o lume-impersonală
pe buze-ţi răsăreau solfegii
de pasiune-xuberantă, vegetală
subiectiv gustai din solzii albi de ceapă
şi te lăsai sedusă-n dimineaţa-aceea-istovitoare
savante exegeze-ţi răsăreau pe buze
febrile-extravagante, îngăduitoare
mâncasei ceapa cu o poftă reticentă
aluzii vagi iţi inundau privirea nudă
arome dulci lăsai în urmă cu nobleţe
muşcând sublim din ceapa albă, crudă
păreai o toamnă blândă, somnolentă
şovăitor plutind pe lucii largi de apă
şi pasiuni ascunse-ţi încolţeau în suflet
sublim gustând din solzii albi de ceapă
mâncasei ceapă-n dimineaţa-aceea
frivol zâmbeai că te-am surprins în universul pueril
răstălmăceam în fraze lungi, superbe
această toamnă blandă cu suflet de copil .



PARTEA FRUMOASĂ A VIEŢII


partea frumoasă a vieţii este cea nespusă
secunda de tăcere şi incertitudine
risipa de nori alungindu-se pe pleoapa apusă
de aceea tot ce îţi cer este să nu atingi
povestea aceasta de dragoste
să nu clipeşti, să nu spui ceva
e doar o lebădă ce va pluti odată
cu valul ce-ţi va mângâia privirea ta
să discutăm mai bine despre micile banalităţi ale vieţii:
despre delicioasele salate de vară ale bunicii,
despre cura de bere Golden Brau şi efectele ei sentimentale
pe care le resimt şi în ziua de astazi,
despre amenzile nejustificate care se încasează în troleibuzul 41
şi imensa tristeţe pe care am transportat-o în trenul de întoarcere
despre aerul desuet al lentilelor rotunde
şi despre atâtea şi atâtea încă
să discutăm la nesfârşit, interminabil, dar în şoaptă
să nu trezim frumoasa poveste de dragoste
ce toarce în mine într-o tăcere măiastră, înţeleaptă



Valeriu Marius
 
sub lupă un suflet de femeie
Ramona Irimie

|
dacă pui sub lupă
o celulă din suflet de femeie
găseşti fantezii muzicale
voaluri de culoare
ţâşnind spre forme
ce seamănă cu palma ta de bărbat
găseşti formula de sentimente
pentru a te îmbăta cu frumuseţe
şi poate ai şansa să vezi caii albaştri
ascultând poeme despre lumi paralele
Dacă pui sub lupă un suflet de femeie
înţelegi de unde s-a inspirat natura
când a pictat florile
şi de unde a luat parfumul acela
ce te face să priveşti glezna cu un gust dulce pe buze
ai să înţelegi fluturii atraşi de privire
că tot femei sunt
femei frumoase
ce caută în lumina din ochii tăi
ceva din celula sufletului ei...

Azi
pune sub lupă
un strop de suflet de femeie
du te spre taine
cu un gust de mosc pe buze...

acolo e yin şi yang
ea şi tu
 
Toamna ca o revansa

Sunt toti copacii incarcati de frunza,
munitia de toamna e intreaga,
si-n prabusirea prea adanc ascunsa
o mana trista s-a decis sa traga.

Un singur gest mai trebuie in clipa
abia legata de un fir subtire,
si pasarile lumii cu aripa
mai tin acest frunzar in naruire.

E-o toamna ca o ultima instanta
si ca un anotimp dupa-o betie,
si mana trista s-a atins de clanta
dar s-a retras: tragaci putea sa fie.

Si ce e cel mai trist din toate-acestea
e ca apel nu poate sa existe,
c-asa de natural s-a stins povestea,
incat pamantu-i plin de frunze triste.

Si fiecare frunza e o mana,
care-a uitat de tutelarul umar,
si ce va fi din toate sa ramana
decat senzatia de scrum si numar.

Atata tine micul drept la vara,
atata tine restul peste toamna,
si fiecare frunza ce coboara
ne-acuza, ne arata, ne condamna.

Cocori si gaste, randunici si rate,
se duc de-aici, sa nu cumva sa vada
cum noi cu toate frunzele in brate
ne pregatim de cea dintai zapada.

In arbori plini de scrum e frunza-ntreaga
ca-n niste tevi de arma fara tinta,
si mana trista n-are chef sa traga
si gura trista n-are chef sa minta.

In ochi batrani, cu lacrima etansa,
acestea toate vin de peste fire,
cum vine toamna, cea dintai revansa
a verii cand credeam in nemurire.



Adrian Păunescu
 
Nu ma poci abtine =))

Un pocheraş la Cotroceni (parodie după Ioan Pribeagu)

După ce ieşise iară
`n ţara asta primul om,
Şi-şi sorbea cu calm paharul,
Wisky-amestecat cu rom,

Zeus o chemă pe blondă,
Pe piticul drăgălaş,
Să-şi alunge plictiseala
Învăţându-i pokeraş.

După nu prea multă vreme
De jucat(cam la plesneală),
Iată, s-au trezit în uşă
Chiar cu Banca Mondială.

Cine-i?- întrebă piticul,
Parca-am auzit de ea.
-Cea ce dă c-o mână banii
(Şi cu două mâini îi ia).

Să ne bucurăm cu toţii
C-a venit, e-un dar divin,
O să fie Marea Neagră,
Toată wisky (poate vin).

A hrănit ea şi pe alţii,
Ştiu chiar sigur, nu-s poveşti,
Ne-a simţit că ducem foame,
Slavă sfinţilor cereşti!

-A hrănit ea ţări sărace,
Însă tu te-ai întrebat,
Oare-n ţările acelea
Câţi flămânzi a săturat?

-Pân la urmă, ce contează,
Să ne sature pe noi,
Şi cu wisky şi cu votcă,
Iar poporul, mai apoi...

Haideţi s-o lăsăm să intre,
S-o lăsăm să lase banii
Şi în timp o să-i plătească
Muncitorii şi ţăranii.

-M-aţi primit, a spus străina,
Însă nu ca altă dată,
Voi aţi măsluit pachetul,
Şi v-am prins, o faceţi lată!

Zise Zeus:-Lasă Doamnă,
Noi te ştim ca damă bună
Şi de-o fi s-o facem lată,
O s-o facem împreună.

Noi cunoaştem foarte bine
Că la bani eşti profesoară
Şi că nu te deranjează
Că mai sărăceşti o ţară.

Deci să laşi ipocrizia,
Să te porţi cu noi frumos,
Să închizi oleacă ochii
Şi-o să-ţi fie cu folos,

O să-ţi dăm şi ţie mită,
Asta facem din străbuni,
Chiar de ţara e falită
Şi-o hrănim doar cu minciuni.


Parodie de Petru Milos
 
Daca

De poti fi calm cand toti se pierd cu firea
In jurul tau si spun ca-I vina ta;
De crezi in tine chiar cand omenirea
Nu crede dar s-o crezi ar vrea;

Daca de asteptare nu ostenesti nicicand,
Nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept;
Daca privit cu ura nu te razbuni urand
Si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de intelept;

Daca astepti dar nu cu sufletul la gura
Si nu dezminti minciuni mintind,ci drept;
De nu raspunzi la ura tot cu ura
Dar nici prea bun sa pari nici prea-ntelept;

Sau cand hulit de oameni,tu nu cu razbunare
Sa vrei a le raspunde,dar nici cu rugaminti;
De poti visa dar nu-ti faci visul astru;
De poti gandi, dar nu-ti faci gandul tel;

De poti sa nu cazi prada disperarii
Succesul si dezastrul privindu-le la fel;
De rabzi s-auzi cuvantul candva rostit de tine
Rastalmacit de oameni, murdar si prefacut;

De rabzi vazandu-ti idealul distrus si din nimic
Sa-l recladesti cu ardoarea fierbinte din trecut;
De poti risca pe-o carte intreaga ta avere
Si tot ce-ai strans o viata sa pierzi intr-un minut

Si-atunci fara a scoate o vorba de durere
Sa-ncepi agonisala cu calm de la-nceput ;
De poti ramane tu in marea gloata
Cu regi tot tu, dar nu strain de ea;

Dusman,om drag,rani sa nu te poata;
De toti sa-ti pese dar de nimeni prea;
De poti prin clipa cea neiertatoare
Sa treci si s-o intreci gonind mereu;

Daca ajungi sa umpli minutul trecator
Cu saizeci de clipe de vesnicii mereu,
Vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor
Si mai presus de toate, un OM, iubitul meu.

Rudyard Kippling
 
Telefon peste moarte



În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lîngă mine
şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frînt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormînt.

De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvînt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pămînt.

Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atîta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, cînd o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.

Adrian Păunescu




Parinti in alb - negru



Fotografia lor alb-negru
Ca mostenire mi-a ramas.
Ca si-n arhiva, o scrisoare,
Si-n banda, un fragment de glas.

Si am aflat o veste buna.
Ca-n lumea noastra, orice-ar fi.
Exista proceduri moderne
De refacut fotografii.

Si pozele-si gasesc deodata
Culorile ce le-au avut.
Recursul nostru tehnologic
Actioneaza in trecut.

As vrea sa-mi colorez parintii,
Blocati in limitele reci,
Sa nu ramana, prin uitare,
In alb si negru pentru veci.

Ii duc la doctorul de poze,
Ca sa le faca un consult,
Sa vada el daca rezista
Acestui inviaj ocult.

Si, cand incepe colorarea,
Eu lacrimez si ma inchin
Si-i smulg pe mama si pe tata
Din cromatismu-acestui chin.

Si poza lor din tinerete
O rog, privind-o- n amanunt,
Sa se intoarca-n sine insasi,
Cu ei mai bine mrti, cum sunt.

Si, Doamne, cat erau de tineri,
Puternic - el, frumoasa -ea.
Se balaceau in bucurie
Si nu stiau ce va urma.

"Zambiti", li s-a cerut probabil,
Si ce distins e cuplul lor,
El- ofiter, ea - eleganta,
Spre-a fi zdrobiti, ulterior.

Razboaie, puscarii, cosmaruri,
Destin de doua ori nedrept,
O viata- ntreaga, alb si negru,
S-o colorez n-am nici un drept.

Ca de o electrocutare,
De cromatism fugind mereu,
Traiesc blocat, in alb si negru,
Si, vai, din poza lor alb-negru
Eu simt c-am fost nascut si eu.
 
Tristeţe
Alfred de Musset


Iubire, vlagă, încântare
Şi viaţă, tot s-a irosit;
Şi chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simţii o scârbă-ngrozitoare.

Şi totuşi, vai, nimic nu ştie
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
"Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!"


Alfred de Musset



Adam
Marin Sorescu


Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
"Asta e viaţa!" a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.




Agonie
Octavian Goga



În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un cântăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară...
Demult... Demult... Din cea dintâi clipită,
De când te-au smuls de la bătrâna vatră,
Din casa cu şindrile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită,
De-atunci te fură fiecare piatră...
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfială,
La orice pas, de pravili neştiute;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.
Din orice colţ mi te prindea o sârmă
Şi te-alunga un şuier de maşină...
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit şi zmei şi cosânzene,
Ţi s-a uscat şi lacrima din gene,
Au amuţit şi sfaturile tale...
Aşa, pe rând, ţi-a tot trimis viaţa
Un nou tâlhar, în orice clipă nouă,
Şi fără milă-n toată dimineaţa
Te-a despoiat cu mâinile-amândouă!...
Acuma simt: drumeţul dă să moară...
Un oaspe nou îi stă la căpătâie,
Încetişor în casă se strecoară,
Cu albe mâini, cu inima bolnavă,
Cu ochii arşi de friguri şi otravă...
Stăpân de-acuma el o să rămâie.
Privindu-şi lung ograda în ruine,
El trist îşi spune gândul ce-l apasă;
"Tu mori acum... dar umbra ta revine,
Şi pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopţi târzii s-a furişa la mine
Şi-o să mă ştiu străin la tine-n casă..."
 
Rugaciunea unui Dac


Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna
Caci unul erau toate si totul era una,
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-a 'nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri a dat scanteii
El zeilor da suflet si lumii fericire
El este-al omenimei izvor de mantuire.
Sus inimile voatre, cantare aduceti-i!
El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
Din vuietul de vanturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de ape simtii duiosu-i viers
Si tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaos
Sa-ngaduie intrarea-mi in vesnicul repaos.

Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida
Si-acela dintre oameni ajunga cel dintai
Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o,
Cand ura cea mai crunta mi s-ar parea amor,
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

Strain si far' de lege de voi muri, atunce
Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce
Si-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa
Ce-o sa asmuta cainii ca inima-mi s-o rumpa,
Si-acela ce cu pietre ma va izbi in fata,
Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata.

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.
Sa cer a tale daruri genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,
Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma.

Eminescu
___________________________________________________

Trandafir Albastru

Puterea neamului de stanca.
Urmas al Omului din astru,
Crampei de luminare-adanca,
Cristal de trandafir albastru,


Cand timpul canta la fereastra
Si doua stele stau la sfat,
Tu versi o lacrima albastra,
Ce se preface in barbat.


In neamul nostru de mistere,
Aduci luceferi, rand pe rand,
Nascuti din lacrimi de durere
Si din stravechiul nostru gand

Sa fim din nou precum strabunii,
Poteci intre Pamant si Cer,
Calcand pe zambetul minciunii
Si peste tot ce-i efemer.


Zolit demult, pe zid de castru,
Din doua neamuri si-un Mereu,
Fior de trandafir albastru,
Speranta sufletului meu.


Versuri: Pavel Corut.
 
Isprava toamnei
Ion Minulescu

Toamna, fată deocheată -
Biata fată!...
Deocheată, dar frumoasă
Şi cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
Să mă-ntrebe ce mai fac...
Ce problemă viitoare
Mă mai doare...
Ce ţigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc...
Şi ce fel de coniac
Beau când tac...

Şi de-atunci -
Nu vreau să spun de când -
Am rămas cu toamna-n trup şi gând!...
Şi de-atunci, în fiecare an,
Toamna, fată bună, vine să mă vadă -
Vine ca o oră fixă pe cadran
Şi solemnă ca o stea cu coadă...
Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine,
Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă...
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Şi se duce de s-ascunde...
Unde?...
Dracul ştie unde!...
Numai că, după ce pleacă,
Odăiţa-mi pare mai săracă...
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun -
Cu răbdare şi tutun -
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoţelul meu de-alarmă!...
Toamna, fată indiscretă
Şi cochetă,
Se agită ca un ascuţiş de sapă
Pe biroul plin de praf şi prin sertare
Şi-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă după filă,
De mă lasă gol... goluţ...
Ca o ciutură-ntr-un puţ,
Fără niciun pic de apă!...

Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian...
Şi că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă -
Cum scriu eu de obicei, pe masă -
Ci pe iarba verde,
Undeva, la ţară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Şi-unde toamna încă nu sosise!...
 
Rusalka

În stejărişul cel sălbatic
Călugărul s-a afundat,
Trăind tot trist şi singuratic,
În posturi, rugă şi oftat.
Cu o lopată preasmerită
El şi-a săpat al său mormânt
Şi pentru moartea-i multdorită
Se tot ruga la orice sfânt.

Dar, într-o vară, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Văzu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Văzu cum ceaţa peste lacuri
Se aşternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parcă-nroşită de fiori.

Privi la apă plin de groază,
Înfiorat până-n rărunchi...
Valuri pe lac se înspumează
Şi se opresc pe-ai săi genunchi...
Deodată... ca a nopţii umbră,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbră,
Albă, ca neaua ce scânteie.

Ea pe călugăr îl priveşte
Şi-şi piaptănă umedul păr,
Monahu-atunci se-ngălbeneşte:
Era frumoasă-ntr-adevăr.
Din cap făcând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheamă duios...
Dar, ca şi steaua căzătoare,
Piere sub valul somnoros.

El noaptea n-a putut să doarmă
Şi ziua nu s-a mai rugat;
Părea că realul se sfarmă
Şi-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinară,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oară,
Stătea pe valuri ce fierbeau.

Privind, îi tot faci semn cu capul,
Săruturi îi trimiţi în glumă;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropeşti cu a lui spumă.
Chemându-l dulce, gingaş gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai să îl mai chemi,
Căci valul te-a-nghiţit, divino!

A treia zi, bătrânul schimnic
Stătea pe malul fermecat
Şi aştepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sură i-au găsit-o
Plutind pe valul înspumat.

poezie de Puşkin
 
Bantuind pe net am gasit ceva ce mi-a placut

Ce s-a intamplat cu DA si NU :P


DA si NU s-au cunoscut pe malul marii.
NU a luat-o de mana pe DA si i-a promis ca o va iubi toata viata; DA a acceptat.
Amandoi au creat un SIGUR.
Timpul a trecut, iar NU a inceput sa simta POATE pentru DA.
DA s-a speriat.
A vazut cum un puternic SIGUR a inceput sa se transforme in CRED.

DA l-a luat de mana pe NU si i-a promis ca-l va iubi toata viata; NU a acceptat.
Amandoi au creat un SPER.
Timpul a trecut si DA a inceput sa simta NU STIU.
NU s-a speriat.
A vrut sa-l lipeasca pe SIGUR la loc, apoi l-a cautat disperat pe SPER.

Inutil.

NU si DA s-au iubit mult. Dar NU nu era potrivit pentru DA si DA nu era potrivita pentru NU.
Despartirea lor l-a nascut pe DE CE.
De ce vrea sa inteleaga ce s-a intamplat. A cerut ajutorul lui CUM, UNDE si CAND.

Inutil.

DA si NU s-au iubit mult. DA avea o intreaga teorie despre ei doi: zicea ca sunt Suflete Pereche, dar nu si Mari Iubiri.
Sufletele pereche sunt sortite esecului. Asa e scris sau cel putin, asa credea DA.

Inutil.

DA si NU s-au iubit mult. Din iubire l-au jurat pe MEREU.
In timp, NU s-a speriat. S-a speriat si DA.
S-au luat amandoi de mana si l-au ucis pe BINE. Au devenit parteneri in crima si s-au pupat in semn de NICIODATA.

Inutil.

Anii au trecut si DA i-a dat drumul la mana lui NU. NU a acceptat.
Palmele lor si-au facut semne de PA.

NU si DA s-au iubit mult. DA a vrut sa-l ia de mana pe NU, dar nu l-a mai gasit.
NU a plecat spre un alt SIGUR, iar DA a scornit un PE CURAND.

Inutil.

NU a iubit-o pe DA si DA l-a iubit pe NU.
Cu toatea astea, in urma lor au lasat NIMIC.



ANA
 
Poemul 1 (Trup de femeie)



Trup de femeie, coline albe, coapse albe,
eşti asemenea unei lumi, aşternută în supunere.
Trupul meu aspru, agrest, sapă în tine
şi face o sămânţă să răsară în adâncul pământului.

Am fost singur ca un tunel. Păsările au zburat din mine,
şi noaptea m-a doborât cu invazia ei copleşitoare.
Să pot supravieţui, te-am pătruns ca o armă,
ca o săgeată din arcul meu, sau o piatră din aruncătura mea.

Dar vremea răzbunării a apus, şi te iubesc!
Trup din piele, din muşchi, din lapte însetat şi ferm.
Şi cupele sânilor tăi! Şi ochii tăi plini de absenţă!
Şi rozele pubisului tău! Şi vocea ta tristă şi blajină!

Trupul femeii mele, voi continua să dăinui prin el.
Setea mea, eterna-mi năzuinţă, calea mea schimbătoare.
Ape negre se adună acolo unde setea eternă curge,
şi truda alături de ea, şi durerea fără de ţărm.



poezie de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec

Androginul



Ţin cumpăna-ntre suflet şi-ntre carne,
Drept chezăşie limpede a puterii
Că patimile n-au să mi-o răstoarne,
Port amândouă cheile plăcerii.

Astfel nu simt nici jungherul dezbinării,
Nici jugul dorului şi nici fierbintea
Crucificare a împreunării,
Ci pururi zămislesc numai cu mintea.

Îngemănând protrivnice silinţe,
Cobor zâmbind din alba-ntâietate,
Din soiul unic fără de seminţe,
Închis în pura mea deplinătate.

Prefigurez un gând zeiesc al lumii
Ce-şi dibuie pe forme bucuria
Şi răsădeşte-n moliciunea humii
Tăria tainei mele, fecioria.



Vasile VoiculescuTrimite
 
Vânzători

Vând nopţi, că tot le pierd ca zile,
Mai fac un ban, ca să câştig din viaţă
Şi vând femei adulte, pe copile;
Doar ele cu experienţă, vă răsfaţă.

Vând suflet de valoare contra cost,
Că astăzi nu serveşte la nimic.
Mă vând deştept, pe cel ce-i cel mai prost
Şi îmi mai rămân şi bani, să mă destind un pic.

Vând din cinstit în amestec cu onoare,
În întregime sau doar parţial,
Fără pretenţii... pentru orişicare
Şi dau factură înaltă, sau pe ilegal.

Vând totul, chiar şi ce nu am
Căci ţine, este obişnuinţă.
Pot vinde şi copii sau câte un organ;
Nu de la morţi, direct, direct din fiinţă.

Vă vând asigurarea vieţii, după moarte,
Oricum nu vă serveşte la nimic.
Vă vând şi diplome, fără să faceţi carte,
Doar să semnaţi primirea când daţi bani în plic.

Vă vând averi, ce n-aţi putea avea...
E prin notar, legist, judecător.
Nu-i important, să fii tu al cuiva;
Costă un pic, dar eşti... moştenitor!

E ţara unde totu-i de vânzare
Şi nu doar bunuri, tot ce nu gândeşti.
Cu ban, nu-i adevăr, banditu-are crezare;
Dintr-un ţigan... ai viţe împărăteşti!!!



Daniel Aurelian Rădulescu





Stă sufletul fără iubire




Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

... Tii minte basmul vechi? Pe-atuncea cine putea sa-l inteleaga?
Avea unchiasul biet o fata, dar baba rea o izgoni...
Si luindu-si lumea-n cap, copila pleca, plangand ca o pribeaga,
Dar la raspantia de drumuri ea n-a mai stat ca sa-si aleaga,
Ci drept, cu inima barbata, spre Sfanta Vineri o porni.

Dar abatandu-se din cale, slei fantana parasita
Si curati cu ravna marul de-atatia ani paraginit,
Lipi cuptorul spart cu huma, aprinse foc, dospi o pita
Asa, de dragul harniciei, din gand curat, fara ispita,
Dar i s-a tras de-aici norocul, caci Sfanta visul i-a-mplinit.

... Sta sufletul cum sta in basme fantana, marul si cuptorul.
Sta-n drumul catre Sfanta Vineri un suflet pururi patimas...
Trec fete mandre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul,
De buna voie sa s-abata, sa-i primeneasca iar izvorul,
Sa-l curete si sa-l aprinda, ca-n basme fata de unchias!

Vasile VoiculescuTrimite
 
Tudor Arghezi - Toamna

Strabatem iarasi parcul, la pas, ca mai nainte.

Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.

Doi ingeri duc beteala fantanilor pe mani.


Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.

Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.

Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.


Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii…

Privirea intarzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui usure sa-l iau sa i-l dezmierd…

Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.


Dar ce nu pot pricepe? Ea pricepu, de plange?

Apusul isi intoarce cirezile prin sange.

O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut -

Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.


Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data

S-aplec la sarutare o frunte vinovata

Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua

Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.


Si cum scoboara noaptea, altdata asteptata,

Imi pare veche luna - si steaua ce se-arata ,

Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.

Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top