• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Dragoste târzie



Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâltoarea să mă ia
Şi să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?
Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia
Vedeam şi eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simţirea dragostei, ades nebună,
Răzleţe streine le-mpreună,
Şi vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimaşă, aprinsă, uscăţivă,
Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă.
Mă vrei al tău si-atât, şi nu-ţi mai pasă
De toţi ai tăi, de toţi ai mei,
Jertfiţi unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beţia te prinsese de o dată,
Şi vreai să fii a mea de tot şi toată,
Călcând o pravilă uitând
Că ai ieşit din rând.
Şi te-am făcut să suferi, ştiu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu.
M-am prefăcut că nu-nţeleg,
Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg,
Şi te-am jignit cu voie, să mă ierţi,
Poţi să blestemi şi să mă cerţi,
Din depărtarea care îţi ascunde,
Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde.



Tudor Arghezi
 
Toamnele rubinii

Toamne rubinii se scutura de frig,
Odata cu ploile, pe spinari de umbrele.
Trecatori cenusii stau covrig,
Sub paltoanele ude si grele.

Dimineti de crepuscul poleite cu bruma,
Petice de nori plumburii aruncate aiurea pe cer,
Seri pe alei cu luna oglindita-n baltoace cu spuma,
Zile de lacrimi de jale de ger.

Corbi care croncane a pustiu si tristete,
Muscate cu parfum de romante inghetate-n ferestre,
Restaurante calde pline de lumini si de feţe,
Precupeti ce isi vand inghetati marfa prin piete.

E toamna iubirilor soptite numai la stele,
In seri cu fum cenusiu in hornuri cu scrum,
Anotimpul asta il simt in oasele mele,
Si e toamna chiar si in sufletul meu acum.

poezie de Mihai Antonescu
 
Stă sufletul fără iubire



Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

... Tii minte basmul vechi? Pe-atuncea cine putea sa-l inteleaga?
Avea unchiasul biet o fata, dar baba rea o izgoni...
Si luindu-si lumea-n cap, copila pleca, plangand ca o pribeaga,
Dar la raspantia de drumuri ea n-a mai stat ca sa-si aleaga,
Ci drept, cu inima barbata, spre Sfanta Vineri o porni.

Dar abatandu-se din cale, slei fantana parasita
Si curati cu ravna marul de-atatia ani paraginit,
Lipi cuptorul spart cu huma, aprinse foc, dospi o pita
Asa, de dragul harniciei, din gand curat, fara ispita,
Dar i s-a tras de-aici norocul, caci Sfanta visul i-a-mplinit.

... Sta sufletul cum sta in basme fantana, marul si cuptorul.
Sta-n drumul catre Sfanta Vineri un suflet pururi patimas...
Trec fete mandre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul,
De buna voie sa s-abata, sa-i primeneasca iar izvorul,
Sa-l curete si sa-l aprinda, ca-n basme fata de unchias!


Vasile Voiculescu
 
Preludiu de toamnă

este toamnă iar acum,
cerul s-a-ncărcat cu fum,
la margine de drum speriat
şi soarele s-a spânzurat.

noaptea-n zdrenţe stă pe ramuri,
vântul bate trist în geamuri,
cu trena încâlcită-n spini
se plimba toamna prin grădini.

pe braţ cu coşul darnic stând,
aduce daruri tot trecând
prin pieţe, magazine, târguri
sfidând tristeţea din amurguri.

în giulgiul zâmbetului ei,
sclipesc doar câteva scântei,
frumoase clipe de iubiri
ce nu sunt decât amintiri.

sentimentalele suspine
nu mai au farmec pentru mine,
pe luciul boltei boreale
zboară doar paserile- astrale.

şi-n zborul lor doar clipele
scuturându-şi aripele
şi timpul care ne-a mintit
trec vaşnice spre asfintit.

acuma fulgerul s-a frânt,
doar al tristeţii toamnei cânt,
şi-un soare blând cu raze reci,
îţi ies în cale pe poteci...

tăcerile de prin unghere
sunt singurele la veghere
şi cad în sufletul meu greu
ca norul peste curcubeu.

ca prometeu legat de stâncă,
cu rana-n suflete adâncă,
un vultur hrăpăreţ mă roade,
şi veşnicia-n mine scade.

voi rătăci sub alte zodii,
păzit de ierburi si de rodii,
voi lăsa ziua cea de azi
pribegilor păstori nomazi.



Ion Ionescu
 
Zdreanță

Zdreanta.jpg

L-ati vazut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de faianta?
E un caine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parca-i strans din petice,
Ca sa-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarna
Si pe ochi, pe nara carna,
Si se-ncurca si descurca,
Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o ureche
De pungas fara pareche.
Da tarcoale la cotet,
Ciufulit si-asa laiet,
Asteptand un ceas si doua
O gaina sa se oua,
Care canta cotcodace,
Proaspat oul cand si-l face.
De cand e-n gospodarie
Multe a-nvatat si stie,
Si, pe branci, taras, grabis,
Se strecoara pe furis.
Pune laba, ia cu botul
Si-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mancat!"
"Stai nitel, ca te dezvat
Fara matura si bat.
Te invata mama minte."
Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat
Si-a-njurat cu un latrat.

Cand se uita la gaina,
Cu culcusul lui, vecina,
Zice Zdreanta-n gandul lui
"S-a facut a dracului!"



autor: Tudor ARGHEZI
 
:D
Gândăcelul

de Elena Farago


Traduceri ale acestui text
0
- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

poezia e cam trista...dar zambesc pt ca era preferata mea si-mi amintesc cu nostalgie de anii copilariei.
 
Ulciorul




Ramii sa mai ciocnim o cupa
La hanul vechi de pe coclauri
Caci pentru vin si pentru tine
Mai am in sin trei pumni de aur.
Ramii sa-nmormintam tristetea
Si setea fara de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare.
Stii tu, frumoaso, ca ulciorul
Din care bei infrigurata
E faurit din taina sfinta
Din taina unui trup de fata.
L-a faurit cindva olarul
Cel inspirat de duhul rau
Din taina unui trup de fata
Frumos si cald ca trupul tau.
Inmiresmeaza-te, frumoaso,
Ca pe-un altar de mirodenii
Cit zarea-i plina de albastru
Si lumea plina-i de vedenii
Si-atit cit drumurile vietii
Mai au pe margini bucurii
Ca miine in zadar vei bate
La porti de suflete pustii.
Iubeste-ma acum caci anii
Nebanuiti vor pune friu,
Iar clipele iubirii noastre
Se scurg ca undele pe riu.
Ca miine-om putrezi-n morminte
Uitati, nepomeniti de nimeni,
Ca miine vor veni olarii
Sa fure lut din tintirime.
Iar trupul tau care mi-e astazi
Cel mai iubit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumetii pe la hanuri.



Omar Khayam
 
Şcoala încotro???

Nu pentru că nu am ce face
Îmi pun această întrebare,
Ci pentru că de-o vreme-ncoace
Simt c-am ajuns la disperare.
Cenuşăreasă este şcoala,
Aleşii n-o mai iau în seamă,
La masa plină cu bucate
Azi nimeni, nimeni n-o mai cheamă.
Cum poţi să fii atât de rău
Să faci din om o buruiană,
Doar dascălul cu harul său
Îi dă cea mai bogată hrană!
El are cheia fermecată,
Deschide pentru prunci o lume,
În floarea mică, delicată
Iubirea toată el o pune.
Discrerditaţi educatorii?
Destul cu-atâtea umilinţe,
Nu confundaţi cu infractorii
Făuritorii de conştiinţe!
Presimt că analfabetismul
Precum o plagă se-adânceşte,
Ne ţine-n căngi diletantismul
Şi bezna crunt ne copleşeşte.
E mai uşor de cârmuit
Şi de prostit o gloată care
Prin şcoală nu s-a şlefuit,
De-aceea nu e de mirare
Că tinerii n-au preţuirea,
Nu au repere, nici valori,
Pe soclu şade nesimţirea,
Prin care unii strâng comori.
Aceea nu au doctorate,
Ei ştiu a şpăgilor măsură,
Conduc, au funcţii-adevarate,
Şi cât îi ţin puterea... fură.
Dar până când şi până unde
Degringolada mai domneşte?
În suflet groaza ne pătrunde,
Gunoiul de sub preş mocneşte.
Umili, cu frunţile plecate
Ne căciulim la porţi străine,
Traim în promiscuitate,
Ne facem neamul de ruşine.
Străbunii noştrii în morminte
Se răsucesc şi plâng amar
Că n-avem inima fierbinte,
Nu punem preţ pe Sfântul Dar.
Noi ce lăsăm drept moştenire
Pentru nepoţi, pentru copii?
O ţară-n prag de prăbuşire
Şi plină ochi de datorii.

poezie de Mariana Dobrin din Ţara lui Papură-Vodă
 
REMINISCENTA
Elena Farago



În serile de toamnă,
Când îngerii întind
Pe-nchişii ochi ai zilei bolnave
Vălul serii,
Ne pomenim adesea
Gândind,
Plângând,
Iubind,
C-o dragoste smerită
Şi-adâncă
Şi târzie,
Pe bunii duşi
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece,
De tot,
Fără să ştie
De-a fost cândva o clipă
În care le-am pătruns
În tainiţa comorii
Ce ne-o jertfea pe-ascuns
Iubirea lor adâncă
Şi tristă
Şi sfioasă…
………………………

…În serile de toamnă,
Când liniştea din casă
I-atât de priitoare neliniştei din gând,
Ne pomenim adesea
Că-ngenuchem, - plângând
Cu-o remuşcare-adâncă
Şi tristă
Şi târzie
Pe bunii duşi,
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece
De tot,
Fără să ştie,
Măcar că-n taina unei
Târzii
Şi vane seri
Îşi vor afla răsplata
Durutelor tăceri…
Că va veni-ntr-o toamnă
O vară tristă-n care
Pioasa şi târzia
Şi vana remuşcare
Îi vom iubi şi-om plânge
În prada unui dor
Mai trist,
Şi mai zadarnic
Decât a fost al lor…
 
O poezie mereu actuala, din pacate....

Regresăm
Adrian Păunescu Regresăm

Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

8 aprilie 1988
 
Cos fara flori
Adrian Păunescu


Ti-am adus
acest cos
despre care
nu pot sa spun

ca e cu flori
pantru ca
acesta, iubito
nu e
si nu pare
un cos cu flori.

Acesta e un cos
cu oasele mele
zdrobite de tarmul
spre care
inaintam.

Daca poti
si ai timp
si rabdare
incearca sa asezi
aceste oase in ordine
si vezi
ce se mai poate
alege din ele.

Ti-am adus in dar
acest cos
plin cu
oasele mele.

Te-as fi putut minti
inca un an
ca sunt viu
si ca-ti aduc
flori
in cosul acesta.

Cand ai timp
si rabdare
descurca putin
albul neant
din cosul pe care
ti l-am lasat
in dreptul usii.




Mai cred
Adrian Păunescu


Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire,
Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,
Prin mugurii aceştia ce crapă de iubire,
Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.

E lumea încă-ntreagă, nu sînt pierdute toate,
Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr,
Mai cred în nebunie şi în virginitate,
Mai cred în înviere şi-n florile de măr.

Mai cred că-n orice ziduri va fi şi o fereastră,
Mai cred că-n orice noapte va fi şi-un pic de zi,
Că, de atâta ură, curând ne voum iubi.
Mai cred în forţa noastră şi-n slăbiciunea noastră,
Mai cred în alb şi negru şi tot nu cred în gri,
Cum cred că o grădină nu-ncape într-o glastră.

Pentru cei ce n-au citit inca ultima carte a lui Adrian Paunescu, "Vinovat de iubire" , o recomand cu caldura.O sa-l vedeti pe Paunescu si in alt mod, scriind proza si o face cu acelasi talent . Pe mine m-a impresionat. Cartea e minunata.
 
Mircea Cărtărescu
--------------------------------------------------------------------------------
Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Adrian Păunescu
--------------------------------------------------------------------------------
A mea

Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.

Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei ramane - dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.

Lucian Blaga
Iubire
Iubesti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubesti - când suavă icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubesti - când simtiri se desteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubesti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îti este-n aceeasi măsură
si lavă pătrunsă de lună.


--------------------------------------------------------------------------------
 
OMUL NU POATE SĂ FACĂ UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ

Anton Pann

Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor,
Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;
După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,
Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut,
Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,
Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;
Altul viind zise iară: - Hogea, ce bine făceai
Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;
Altul iar îi zise: - Hogea, eu în locu-ţi de eram,
Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.
Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,
Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut;
Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,
El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea.
Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,
Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit
Zicând: - Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,
Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.
 
Lucian Avramescu
--------------------------------------------------------------------------------
Niciodată, iubito

niciodata, iubito, n-am sa merg fara tine
esti prezenta in sangele meu galopand
te simt ca pe-o bautura in vine
cutit ce-mi taie sfoara unui gand

niciodata, iubito, n-am sa ador altceva
decat sanii tai mici far-a bluzei perdea
leganarea soldurilor tale fierbinti
ce scoate pe Corso
vanzatorii din minti

niciodata, iubito, n-am sa umblu hai-hui
in palma mereu imi vei sta ca un cui
rastignit in aceasta ravnita dulceata
ce tine o viata

in cosmos trimis sa comand escadrile
sa cuceresc un meteorit
din alta cale lactee
stapungand in iures norii atomici
vei fi, dintre stele,
singura ravnita femeie

si-n moarte de-ar fi sa cobor fara lift
sa umblu
prin ale iadului odai cu metroul
tot la tine iubito m-as gandi
admirandu-ti, in zmoala,
trusoul
 
Adrian Păunescu
Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
 
Steluţe în genele ei

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moşului, erau...
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului...

Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului.

de Mircea Cartarescu
 
Paradoxul zilelor noastre
Octavian Paler


Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care
poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
venereaza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic.
Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai.
 
Cautare
Veronica Porumbacu


Spune: stii tu ce-i dorul de duca?
Nu stii.
Dac-as fi pasare, mi-as lua zborul in stoluri,
sa intru cu ele-n iernatic.
Urmele toate se sterg,
numai dorul musca salbatic.

Dac-as fi gand,
as cutreiera toate taranile.
De-as fi caraus,
as bea apa din tate fantanile.
Dac-as fi vers,
n-ar mai fi cant necantat.
De-as fi catarg,
as vrea marile sa le sparg.

Dar ce sunt? Nu stiu ...
In mine e tot ce asteapta sa fiu.



Doua semne
Veronica Porumbacu


S-o iau mereu de la-nceput,
aceasta-i soarta mea, imi pare ;
sa uit, si, ca un nou nascut,
sa vin cu semnul de-ntrebare.

Mereu alt soare in april,
mereu o alta fulguire.
In sufletul naiv, umil,
port pururi semnul de uimire.

Asa pot fi a ta mereu.
N-am vesniciile solemne,
dar fara ele-s vesnic eu –
intre aceste simple semne.
 
Regret

De mult, de mult cunosc doi plopi
Ce-mi stau şi azi în cale -
Îmi place mult ca să-i privesc,
Dar mă cuprinde-o jale...

Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce...
Ca mâine poate am să mor -
Şi dânşii n-or mai fi priviţi
De nici un trecător...

de George Bacovia

e prea tîrziu, iubito, ca să mă mai grăbesc

atît de bătrîn ca astăzi
nu voi mai fi, poate, niciodată
mi s-a pus, brusc, în faţă
o veche oglindă în care
m-am zărit descompus,
amputat, umilit

acum, stau neclintit
sub brazii ninşi din Copou
dar înăuntru toate ale mele
se clintesc iute
cu mare stinghereală,
asist, nemişcat,
la un talmeş - balmeş
îngrozitor

e prea tîrziu, iubito,
ca să mă mai grăbesc
de peste tot primesc
doar veşti alarmante
şi îmi pun toate speranţele
în iarna aceasta

de Dorin Popa
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top