• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Sclavi intelectuali
de manaila lucian



Ne-am născut într-o zi cu ghinion,
În care afirmăm cu tărie că avem personalitate,
Deși nu facem altceva decât să executăm ordinele primite din străinătate,
Stând nemișcați ca în pluton.

Nu suntem emo ,nici manele nu ascultăm
De frica de a nu deranja pe cei din jur,
Fiind învățați să respectăm
Ca și când ei ar fii niște zei fără cusur.

Nu avem voie sa fim veseli ,nici supărați,
Nici curajosi ,nici speriați,
Într-un stat ce se vrea democrat .Trăim după reguli comuniste,
Votăm pe cine trebuie ,prefăcându-ne că ne distrăm ca să nu ne piște.

Urâm trecutul ,sperând în secret că va fii la fel,
Iar când cineva vrea să facă lumină ,tragem în el,
Prefăcându-ne în presă că susținem egalitatea,
Fără a avea interesul ,nici moralitatea.
 
Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.


Mihai Beniuc
 
Veac de tacere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

Adrian Păunescu din Manifest pentru mileniul trei



Noaptea de adio

M-ai condamnat sa nu mai stiu de tine
Si am primit umil sentinta ta
Si-acum, cand nici o veste nu mai vine,
Ma tem de totce s-ar putea intampla.

Ma tem de ape care iau cabane
Si de pierdutii calatori prin munti,
Ma tem de lacrimarea din icoane
Si de secrete pregatiri de nunti.

Eu care ti-am vegheat, si zi, si noapte,
Itregul mers discret prin Univers,
Cum i-as putea permite inimii sa rabde
Acest umil accident pervers ?

E inutil sa-ti mai aduc elogii,
Cand tu ai hotarat ca nu mai esti,
Dar eu conspir cu meteorologii
Si cu desenul zatului din cesti.

Astept sa treaca tragica betie,
Si tu sa te intorci dintre straini,
Ingenunchiati, eu tie si tu mie,
Sa pot sa ma inchin si sa te inchini.

Sa ne iubim in noaptea de pe urma,
Ca punct final intregii nebunii
Apoi ai dreptul, sa te-ntorci in turma,
Ca linistit sa pot si eu muri.
 
Când intră copilaşul...

Când intră copilaşul e râs şi bucurie
Şi dulcea lui privire se oglindeşte vie
În ochii tuturor.
Şi cea mai tristă frunte şi mai împovărată
Se descreţeşte, pruncul curat când se arată
Zâmbind gânguritor.

De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Şi ne-ncălzim cu toţii la flacăra sprinţară
În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viaţa cu el, ne luminează
Şi-l alintăm şi râdem, iar mama-l priveghează
Cum calcă, tremurând.

Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de ţară, poeţi, sau de vreun suflet
Ce-şi nalţă ruga sus.
Când intră el, adio şi patrie, şi slavă
Şi toţi poeţii lumii! Şi vorba noastră gravă
Zâmbind, i s-a supus.

O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Şi ascultăm cum unda prin trestii plânge-n şoapte
Şi-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deşteaptă vii fanfare
De clopote şi păsări ţâşnesc din zare-n zare
Pe-al câmpului chenar.

Tu, prunc, eşti aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viaţă să-şi dăruie încearcă
Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ţi-mpărtăşesc doar ţie dulci murmure duioase
Şi raze aurii.

Frumoşii-ţi ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuţa ta curată şi veselă, cuminte,
Nu ştiu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
Purtând pe capul tău!

Eşti, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ţi încă tânăr, prin ţărnă nu se-mplântă.
Porţi aripi de azur;
Întreaga lume-ţi pare că e-o-ntrebare vană,
În trup şi-n suflet totul e fără de prihană.
Nimic nu ai impur!

Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credinţă vrea parcă tot să-ţi spună
Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-şi
Şi sufletul lui fraged, şi gura dăruindu-şi
În sărutări, oricui.

Prieteni, fraţi şi înşişi duşmani fără tăgadă
Fereşte-i pretutindeni în viaţă să nu vadă.
O, domne sfânt şi viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajişti cu roşii flori, divine.
Şi nici cămin pustiu.

Victor Hugo

Pianistul

Vibrări adânci, sonore, şi pline de mâhnire
Sub degete nervoase pe clape-alunecau...
Se răspândeau în juru-i în lungă hohotire
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.

De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Accente disperate de-apusă fericire, -
Pianul, - sub amare gândiri care-l munceau
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire.

Scotea, ca bun tovarăş l-a lui nenorocire,
Suspinuri prelungite, ce pieptu-i năbuşeau;
Mustrări acelei care uită a lui iubire...
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau.

Vibrări adânci, sonore şi pline de mâhnire,
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau...
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire...
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau

Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau,
Fermecător pianul şi-n dulce suvenire
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire.

Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenoricire,
Şoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.

De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Aproape-n neştiinţă porni în aiurire
Vibrări adânci, sonore, şi pline de mâhnire.

Aproape-n neştiinţă porni în aiurire,
Şoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau,
Fermecător pianul şi-n dulce suvenire.

Mircea Demetriade
 
Multaşteptatei...

De când te-aştept!...
Sunt ani...
Şi anii ce lungi îţi par când n-ai cu cine
S-asculţi ciudatele romanţe ce plâng viorile-n surdine...
Şi violetele apusuri ce triste-ţi par când n-ai cui spune
Ce-nfiorări plutesc în zare
Şi-n plânsul celor patru strune!...
..........................................................

Te-am aşteptat la-ncrucişarea potecilor pe care-alt’dată
Multaşteptatele amante soseau grăbite să-şi sărute
Amanţii,
Ce-aşteptau în umbră, tăcuţi ca nişte statui mute...
Şi câte primăveri, de-a rândul, castanii roşii nu-mi vestiră
Că nimeni n-a trecut pe-acolo
Şi-n zare nimeni nu s-arată!...

Te-am aşteptat pe ţărmul mării -
Pe ţărmul nalt ca şi terasa
Castelului regesc pe care un prinţ şi-ar aştepta mireasa...
Dar valurile, ştiutoare de soarta celor ce porniră
Spre ţărmul unde stam de strajă,
Când le-ntrebai ce ştiu de tine,
Îmi spuseră c-aştept zadarnic...
Şi azi viorile-n surdine...
Ce-mi plâng ciudatele romanţe
Mai trist de cum le plânse ieri,
Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri...

Ion Minulescu
 
O, tu, cu ochi albaştri...
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Aşa desigur sunt făpturile cereşti,
Pe care le vedeam, copil, întraripate,
Cu câte-un crin în mână şi pletele pe spate.
Când te cuprind de mijloc îmi pare că e vis,
Că mi-a picat un înger de sus, din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura,
Gustându-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetluieşti buza-ţi trandafirie,
Mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
Mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti.
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!

Mângâie-mă cu mâna ta cea copilărească,
Îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
Ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
Cu miros de cinam şi frunze de lumină.
Fă-mi cerc de după gât cu braţul tău subţire,
Aşa cum se cuvine smeritului tău mire,
Şi lasă-te uşoară când cu un salt vânjos
Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos,
Neprihănită, goală, zvâcnind fără veşmânt
Să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ.
În raiul tău suav mă-mbii şi mă sfinţeşti,
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!

George Calinescu
 
Adio! La Bucureşti

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe - feţe...
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.

Mircea Cartarescu
 
Vicii

Ca strangi timbre, sau ca tragi pe nas,
Ca nu poti fara femei sau ca pui ierburi in atlas,
Poti sa-i spui oricum eu le numesc vicii
Atata timp cat cantitatea iti provoaca delicii
E vorba de dependenta, nu conteaza drogul
Cand te-ngropi in ceva si ai uitat scopul
Tremuri si lipseste acel ceva
Fie ca e mouse-ul fie ca e undita
Iti gasesti mereu alte ocupatii
Majoritatea luate de la altii
Uiti de prieteni si, in general de toate,
Si influentezi, la randul tau, mai departe
E o scuza sau pretext cand n-ai scuza
E consolarea ta cand altii te acuza
Te amuza, cand din vorba-n vorba
Gasesti obsesia ta la altu-n alta forma.

Schimb de vicii, nimic anormal,
Caut in continuu o iesire din banal
Nu posed la imaginatie porti,
Fara vicii am fi doar niste roboti.

Sa ai un sef fara chef si o munca stabila
Sa stai in garsoniera, nu vila, sa ai o atitudine umila
Sa astepti o mostenire de la o baba senila
Sa traiesti mult, de dragul de-a trai
Sa ai familie, sa torni n jeguri de copii
Sa nu fumezi, sa nu bei, droguri sa nu iei
Sa n-ai pareri sau idei
Sa nu-ti doresti, sa nu vrei
Sa fii bun, sa ai o conduita inalta,
Asteptand vacanta de pe lumea ailalta
O arzi in halu' asta, esti o victima indoctrinata.

Daca e vorba de vicii, omul cat traieste invata
Uneori ma fac atat de praf, vezi cazul de fata
N-am obsesii, am doar perversiuni
Fug de realitate zile intregi, plictisit de minciuni
Da-te-n cacat, hai da-te-n fapt
Care e viciul tau, deliciul tau social acceptat?
Pozati in crestini mai mult decat Sf. Petru
Sunteti ipocriti, manca-mi-ati pula pana ramane de un metru
Multi ar vrea sa incerce dar mor de frica,
Nu-mi refuz nimic.
Senzatia e unica, doza de risc e mica
Viciul meu implica doar placere si dependenta psihica.
Prietenii sunt construiti genetic sa te rupa, sa te corupa,
Dar tot ei te si educa.
Crede-ma cand spun, in viata tre' sa fii corect,
Comparandu-te cu mine, chiar te crezi perfect
Trag in piept aerul jegos de Bucuresti
Finalizez, rulez un cui si te las sa te gandesti

Parazitii ;)
 
Ce simplu mi-ar fi, daca nu te-as iubi


Altceva nu-i nimic
Şi mereu mă complic
Şi ce simplu mi-ar fi,
Dacă nu te-aş iubi.

Dacă m-aş lua după pretexte,
dacă-aş trage unde e uşor,
nici nu trebuia s-aud de tine
şi-mi era mai de folos să mor.

M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ţi-o port,
dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
să privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simplă încăpăţânare,
pentru un ambiţios pariu,
dar aleg o cale complicată,
tocmai din motivul că sunt viu.

Eu detest relaţia burgheză,
decorată circumstanţial,
mă închin la legile naturii
şi salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viaţă prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.

Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
cu acest fel de a trăi al meu,
totuşi, vreau să ştii că, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu.

Adrian Paunescu
 
Pacient la final de veac

Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

Adrian Paunescu
 
Viaţa, dublu mixt

Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul.

Adrian Paunescu
 
Bibliotecile fericite


Şi eu vă spun că am văzut
biblioteci fericite
cu turnuri de cărţi răsărinde
din mlaştini de covoare
cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,
cu tâmple de icoane.
Halebarde păzeau stranele de lemn
lustruite de bărbi înţelepte. Firidele
erau pline cu sextante şi lunete astrale
iar îmbrăcăturile vechilor tomuri
încă mai duhneau a sânge animal
bine încopciate în buloane de-argint
şi în broboanele pietrelor rare.

Am văzut biblioteci fericite
cu cărţi din care creştea iarba,
cărţi de apă, de piatră şi naftă,
cărţi volatile şi carnivore, cărţi
din care ieşeau locomobile şi
ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia
chiar se iubeau tăvălind cinstitele,
uriaşe in-folii, cărţi-arce
pline de lighioane (girafe-ntre ele)
cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote
şi cărţi tămadă.

Cărţi în care e frig, în care ninge,
în care se surpă cascade
cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,
prăzi de războaie şi imperatori,
cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,
cărţile tiranilor, cu litere împuşcate
şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi
ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi
(trupuri mumificate, miniaturizate
de vraci niponi şi aduse la proporţiile
lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip
al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,
cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă
la cel mai mic pipăit, împăroşate,
cu genele câte rămân în ipsosul cald
la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),
pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.

Există şi asemenea cărţi în ospiciile
bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor
toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,
cu transpiraţie de mahorcă stătută,
cărţi îmbrăcate în coji de pâine
şi-n mâl fecundat de insecte vorace.

Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară
şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;
alteori sunt tipărite pe ploaie
ori pe cărămizi de pământ. Poeţii
încep prin a scrie cu mormintele lor
şi sfârşesc înainte de propria naştere,
nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile
de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,
cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă
stârnind dezgust şi mirare în
bibliotecile fericite..

În bibliotecile în care cartea de gresie
întrece preţul cărţii de smarald iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus.

Eu am văzut biblioteci fericite.



Gheorghe Tomozei
 
Se pare ca starea marelui poet e critica. Sa ne rugam pentru el. Ar fi o imensa pierdere.

CHEIA
Adrian Paunescu

Mari poeti, de-a lungul vremii, au asemanat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeita, cu scanteie, cu o apa, c-o papusa
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamana c-o usa .
Usa catre fericire, usa catre mangaiere
Usa ce spre taine duce galopand... luna de miere.
Usa catre inrobire, usa jugului etern
Usa care-ti deschide perspectiva spre infern.
De, dar ca s-ajungi sa intri, e-o problema delicata
Fiindca mai intai de toate, usa trebuie descuiata.
Si treaba se face bine si devine fericita
Nu cu cheia la-ntimplare, ci cu cheia potrivita,
Cheia ei originala, orice usa-n lumea asta
Dupa nunta si traditie are cheia ei si... basta!
Dar de iei un gen de usa , simpla, dubla sau de tei
Si-ai sa vezi ca merg la dinsa doua sau mai multe chei
Stai, n-o sparge cu toporul, nu tipa, nu fa scandal
Ia-ti mai bine portofelul si te du la tribunal.
Ca sa-ti iei o alta usa , liber trebuie sa fii
Si-asta costa, dupa leafa, de la 3 la 7 mii!
Cand alegi o usa noua, trebuie s-o faci cu arta
Sa n-aiba, Doamne fereste, broasca defecta, sparta ...
Ca broasca atat e buna pana n-a scapat la chei,
Ca pe urma n-o mai fereci, nici cu doua nici cu trei
E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa
Te trezesti ca-i sare smaltul, ori se sparge, ori se crapa
Usa este ca gaina, ca abia cand e batrana
Mai matura si mai coapta, face supa cea mai buna.
Da, dar care om in viata nu si-a spus in gandul lui:
"Da-o dracului de supa, vreau un piciorus de pui"?
Usa este ca un loto, zice pustiului un tata
Nu e nici o diferenta - dai un ban mai tragi odata
insa,dragul tatii, afla, nu tine cat vesnicia,
Ca exagerand cu joaca, ti se strica jucaria.
Am vazut o usa care a trait in viata toata
Ca o sfanta cuvioasa, si-a murit nedescuiata
A urlat la dansa cerul,cu o voce ca de crai:
Hei, stafie ingalbenita, poate vrei sa intri-n rai?
Mars la iad, acolo-i locul pentru-o scandura uscata
Ai trait degeaba-n lume si-ai ramas tot incuiata.
Ce te temi mereu de usa ! o sa-mi spuneti cu temei!
Habar n-am: Bun! Perfect!
Aveti dreptate, sa vorbim atunci de chei.
Fiindca principalu-n lume, nu e gandul, nici ideea
Nu e focul si nici roata, principalul este cheia.
Si exista chei... O groaza, cati barbati, atatea chei,
Ca de cind e lumea lume, cheile le tin la ei.
Unele sint lungi si groase, sau subtiri ca un siret
Altele mici, delicate, ce deschid si un fiset.
Principalul nu-i marimea, important - la orice usa -
E sa se lovesca cheia si sa fie... jucausa.
Sa nu se-ndoaie-n broasca si sa tina la-nvartit.
Chei de lacate, valize, de casete, frigidere,
De camari, de manastire, pivnite sau sifoniere,
Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,
Cheia de la TURNUL LONDREI sau facuta de tigani,
Dara, ce te faci amice, ca din sute de modele
Tu te chinui toata viata cu o cheie de... sardele!
Merge ea cat merge bine, dar apoi prinde rugina
Si-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumina!
Poti sa-i dai cu glaspapirul, smirghel, pile, ciocolata,
Tot ce-ncerci este zadarnic, ti-a iesit din uz si gata!
Geaba-ncerci, geaba te zbuciumi si degeaba-ti iesi din fire.
Nu te mai vaita la lume, nu e vina nimanui,
Leaga-o cu-n siret sau funda, fa-i un nod si pune-o-n cui!
Sunt atitea chei pe lume, cheia "sol " si cheia " FA ",
Dar asta nu te-ncalzeste daca n-ai tu cheia ta.
Si... zicind cum zic batranii... la o tinerete noua,
Zici... privindu-ti... amintirea...
"AH, DE-AS FI AVUT EU DOUA! "
 
Iata ultima poezie scrisa de A. Paunescu. Sa speram ca nu e chiar "ultima"

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care ma gasesc de vreme lunga,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi,
Din maxima profesorului grija,
In jurul obositei mele inimi
Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind,
Cu cine stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei,
Paziti-va si inima, si gandul,
De nu doriti sa vina anii grei,
Spitalul de urgenta implorandu-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se stie,
Recunoscand ca patul de spital
Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani,
Eu insumi sunt mai omenos in toate,
Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani
Si tarii mele minima dreptate.
 
Tudor Arghezi - Toamna

Strabatem iarasi parcul, la pas, ca mai nainte.

Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.

Doi ingeri duc beteala fantanilor pe mani.


Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.

Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.

Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.


Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii…

Privirea intarzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui usure sa-l iau sa i-l dezmierd…

Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.


Dar ce nu pot pricepe? Ea pricepu, de plange?

Apusul isi intoarce cirezile prin sange.

O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut -

Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.


Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data

S-aplec la sarutare o frunte vinovata

Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua

Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.


Si cum scoboara noaptea, altdata asteptata,

Imi pare veche luna - si steaua ce se-arata ,

Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.

Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.
 
Rau de moarte



Pierduta iubita de departe,
In saptamana asta cat un veac,
Vroiam sa imi fie rau,un rau de moarte,
S-auzi si sa ma suni sa-ntrebi ce fac.

Visam nenorocirea salvatoare
Ce ar putea interveni-ntre noi,
Visam sa auzi ca sunt acel ce moare
Si tu sa incerci o cale inapoi.

Ca tot ce-i rau si mi se intampla mie,
Ajunge-n buletinele de stiri,
Si orice om din zvonul public stie,
Voiam sa cad, sa plangi si sa te miri.

Nu mi-e prea clar daca doream chiar moartea
Sau ma gandeam ca tu m-ai fi salvat,
Asa precum ne inlantuieste cartea,
Nevinovata si nevinovat.

Stiind ca tot ce fac si spun se stie,
As fi cazut pe o strada sau pe-un ring,
De un infarct sau de-o lipotomie,
Cu suferinta mea sa te conving.

Dar daca dupa legile tacerii,
Tu n-ai sa poti acest cosmar sa-l treci ?
Mai bine ma opresc sa nu te sperii
Si sa te pierd, iubita mea, pe veci.

Tacuta mea iubita de departe,
In mine insumi s-a-ntamplat ceva,
Mi-a fost atat de rau, un rau de moarte,
Dar nu m-am prabusit de grija ta.

Din egoismul meu fara rusine,
Ma-ntorc, iluminat si nefiresc,
Mi-e rau, de-atata grija pentru tine,
Si trebuie sa supravietuiesc.

Adrian Păunescu
 
Rusalka



În stejărişul cel sălbatic
Călugărul s-a afundat,
Trăind tot trist şi singuratic,
În posturi, rugă şi oftat.
Cu o lopată preasmerită
El şi-a săpat al său mormânt
Şi pentru moartea-i multdorită
Se tot ruga la orice sfânt.

Dar, într-o vară, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Văzu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Văzu cum ceaţa peste lacuri
Se aşternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parcă-nroşită de fiori.

Privi la apă plin de groază,
Înfiorat până-n rărunchi...
Valuri pe lac se înspumează
Şi se opresc pe-ai săi genunchi...
Deodată... ca a nopţii umbră,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbră,
Albă, ca neaua ce scânteie.

Ea pe călugăr îl priveşte
Şi-şi piaptănă umedul păr,
Monahu-atunci se-ngălbeneşte:
Era frumoasă-ntr-adevăr.
Din cap făcând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheamă duios...
Dar, ca şi steaua căzătoare,
Piere sub valul somnoros.

El noaptea n-a putut să doarmă
Şi ziua nu s-a mai rugat;
Părea că realul se sfarmă
Şi-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinară,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oară,
Stătea pe valuri ce fierbeau.

Privind, îi tot faci semn cu capul,
Săruturi îi trimiţi în glumă;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropeşti cu a lui spumă.
Chemându-l dulce, gingaş gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai să îl mai chemi,
Căci valul te-a-nghiţit, divino!

A treia zi, bătrânul schimnic
Stătea pe malul fermecat
Şi aştepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sură i-au găsit-o
Plutind pe valul înspumat.


Alexandr Sergheevici Puşkin



Amintire



Cand zarva zilei se preface-n soapte,
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan'la durere.
In cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si gheamul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.
 
PACIENT
Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.
Adrian Păunescu
 
Criza in intuneric

Padure de-a dreapta,padure de-a stanga,
Ce margini gretoase de hau
Si mare in tarm isi continue tanga
Si mie mi-e rau.

Ce mult intuneric, nu vad nici o cale,
Vapoarele-n mare sunt reci,
In mine un haos intreg se pravale
Si, moarte cum treci!

Se vaita cucii in cuiburi ciudate
Si mie,in mine mi-e greu.
Si marea bolnava se-agita si bate
In sangele meu.

De ce sa m-agat cand sunt toate fugare
Si oamenii dorm linistiti,
De tine, padure, si borna, si mare,
De voi ce nu stiti.

Un doctor imi trebuie, unde e dansul ?
Ma doare si nu stiu sa spun,
Ca hatul ma trage in negura plansul,
Mi-e rau si sunt bun.

Contractele mele cu lumea sunt sparte,
Contractul cu mine e mort,
Spre casele tale, absurda mea moarte.
Abia te mai port.

Ma aflu-n masina, soferul opreste,
Mi-e teama-n sosea c-o sa mor,
Si marea vuieste un pic de nadejde
Si-un prim ajutor.

Si-apoi la hotel, intr-o camera chioara
Injectii si tot ce mai e,
I-e sila fiintei acum sa si moara
Si nu stiu dece ?

La marginea marii venise poetul
Sa doarma un somn linistit
Si poate-l obtin,acum,eu,cu incetul,
Cadere in mit.

Aprind o veioaza si fata mi-e sura,
Injectia bate adanc
Si somnul sau moartea alene ma fura,
Mi-e bine si plang.

Atata pustiu e pe buzele mele,
Chimia m-a dat varstei reci,
Mai sunt sanatorii, deasupra in stele,
Poti moarte sa treci.

Adorm pronuntand balbaite cuvinte
Si pulsul mi-e trist si mi-e rar,
Ma trag ca un stol de aduceri aminte
In dictionar.

De-a dreapta padure, padure de-a stanga
Si trupul beteag si olog
Si marea in tarm isi continua tanga
Si cui sa ma rog ?

Adrian Păunescu
 
Plutire

Dintr-un ocean al nedormirii
Extrag iubire ancestrală,
Iar mai presus de legea firii
Tu îmi apari în vise, goală.
De dincolo de insolvenţă
Trimit spre tine o chemare
Şi fac prin gânduri reverenţă,
Strângând la piept o stea de mare.
Ca-ntr-o plutire infinită
A unui Robinson modern,
Vâslesc pe marea chinuită
Şi peste tine mă aştern.
Azi te declar prizoniera
Unor trăiri cum n-au mai fost,
Iar lângă noi respiră era
Şi ne învaţă pe de rost.
Tu plângi cu roşu şi cu verde
Când vin obsesii de la mal,
Prin frumuseţea ta m-aş pierde,
Sădindu-mi dorul abisal.
Îmi cânţi pe ape, tulburată
De marile dezamăgiri,
Iar eu mă scot dintr-o erată
Şi fac un pod din amăgiri.
Dintr-un ocean al nedormirii
Extrag iubire ancestrală,
Iar mai presus de legea firii
Tu îmi apari în vise, goală…

Cristian LISANDRU
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top