• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Lied - Al.O.Teodoreanu

Toamna a cazut,

Peste parcul mut.

Tainicule dor,

In zadar te alint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.


Toamna trece acum.

Invelita in fum.

Unde-i de argint

Glasul ei sonor?

Trandafirii mor.

Visurile mint.


Toamna mi te ia,

Vis stingher, cu ea.

Lacrima de dor

Strop de margarint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.
 
Paunescu




Repetabila Povara



Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni
Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prasila de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii?
Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orasel, într-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, înca nu e pierdut,
Cine are parinti are înca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curând,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce înca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïta de plâns




Repetabila povara ( II )

Am mai scris despre voi, dragii nostri parinti,
Cand erati mai activi, cand erati mai fierbinti
Si ce-am scris m-a durut, si ce-am scris v-a durut,
Am privit indelung, ca ochi mut spre ochi mut.

Si acum, mai batrani, si acum mai tarziu
Imi mai cereti sa spun, imi mai cereti sa scriu,
Cautati peste timp c-un benefic repros,
Peste rana de os ochelarii sunt rosi.

Inainte putin, inapoi amintiri
Si ce degete-aveti, zi de zi mai subtiri,
Numai calciu batran pe la incheieturi
Si vecini mai nervosi si nepoti mai impuri.

Ce sa scriu despre voi, dragii nostrii batrani,
V-as minti, insa stiu ca priviti in fantani
Si din ele vedeti cum v-ati stins si v-ati dus
Si remedii nu sunt si intoarceri nii nu-s.

Vin postasii la voi, zambitori uneori,
Telegrame purtand cu nepoti rotunjori
Si voi faceti un chef cu un vin indulcit
Si cu paine si unt cat un varf de cutit.

Dimineata plecati, ca la treburi candva,
Dar la pranz oboseala de umeri va ia,
Zi de pensie-aveti, sarbatoare aveti,
Cand sunteti guralivi si sunteti indrazneti.

Mai vorbiti prin oras, mai vorbiti intre voi
Cat va costa un loc de mormant pentru doi.
Si la mers va-ndemnati mai rigizi, mai domoli,
Cautati leacuri noi pentru vechile boli.

Si nici lacrimi in ochi nu mai tineti acum
Cand traiti fara trai si aproape postum.
Dragii nostri parinti, suferinzi si batrani,
Miorite spre voi mai coboara din stani.

Si va spun despre noi ce mai e si ce nu-i
Si v-ati plange cuiva, dar taceti nimanui.
Si ce plug v-a taiat in obraz brazde-adanci
Si ce vulturi fatali v-au strigat de pe stanci?

Mai ramaneti cu noi, nu plecati nicaieri,
Nu ne sunteti batrani, nu ne sunteti poveri.
Va iubim tot mai mult, nopti si zile n-ajung,
Insa voi hotarati c-ati trait prea-ndelung.

Hai, priviti-ne in ochi, cat nimic nu s-a frant,
Ce-i cu voi de priviti insistent in pamant?
Locul vostru e-aici, nu va strangeti asa.
Vai, ce mici ati ramas sub povara prea grea.

Totdeauna prea mici cei batrani ne raman
Ca-ntr-o zi ca pe prunci i-om purta langa san.

Adrian Păunescu din Ruga pentru parinti, a doua editie
 
Adrian Paunescu - Ultima zi
Daca vei voi
Cea din urma zi
Sa o traim macar pe ea frumos.
Sa plecam in munti
Unde nu sunt punti
Unde merg si vulturii pe jos.
Sa avem niste vin
Sa dormim putin
Sub anestezii de cavernet
Eu sa te ascult
Si tu sa taci mult
Sa ne depanam viata incet.
Dupa atata timp
Nu pot sa ma schimb
Totusi trebuia sa ma cunosti
Si la cap de zi
Pentru a sfarsi
Plangem amandoi ca niste prosti.
Poate ca-s naiv
Dar te mai cultiv
In Antichitati de sentiment
Piesa noastra in doi
Va avea apoi
Un tarziu zadarnic happy-end.
Eram numai doi
Zilnic numai noi
Drum nici inainte nici `napoi
Cum s-a intamplat
De s-a adunat
Si e toata lumea intre noi.
Rani atatea am
Ca un cal in ham
Care trage greu un car de spini
Si am sa merg la targ
Si am sa imi vand cu sarg
Toate ranile la cap de timp.
Ne mintim mereu
Unul tu sau eu
Are in mana ultimul atu.
Trec la suferinzi
Murmur in oglinzi
La adio la adio tu.
Nu se mai aud
Pasari de la sud
Un curent polar le strabatu
Ca-ntr-un trist halou
Iti rostesc din nou
La adio la adio tu.
Ce a fost a fost
Ce va fi va fi
Uite ca a venit
Ultima zi .
 
Testamentul lui Adrian Paunescu


Scrisoare către urmaşii mei
de Adrian Paunescu

Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută
încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă
tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă
adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care
m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în
discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va
trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul
cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se
poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ
special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea
incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă
pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de
a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În
orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l
aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă
obligă la retragere, discreţie, resemnare. Desigur, sunt un om viu
şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la
întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi
suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu,
am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat
Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă.

Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti.
Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din
România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om
care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi
putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru
domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să
le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit,
surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi
doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a
uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această
răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi
păcat să ne despărţim supăraţi. Dragii mei copii, problema cea mai
mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece.
La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de
emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a
acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor
de Poezie? Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele.
Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele
două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60,
pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii
'85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din
partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost
nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi,
niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti
ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit
niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce
să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense
pentru apartenenţa la găşti. Am crezut şi cred că numele meu trebuia
să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum,
însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se.
Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi
mai nejustificată. În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri
grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului.
După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am
lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea
lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională.
Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu
mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că
sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege
rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele
săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român
e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd
nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a
indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer
poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă
pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul
Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să
dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor
gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie! Cam asta
e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e
mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă
priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu
această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici
una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să
dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri
dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se
autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se
autodistruge.


Pacient

Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi timp şi nervi şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.

sursa: intelart.blogspot.com
 


1.Se afla litere si farduri
Si niste munti sunt intre noi
Dosare-nchise, triste garduri
Si nici n-o sa mai vina apoi.
In pragul iernii absolute
Saruta-mi tampla alba, hai
Si-apoi scufunda-te si du-te
In orizontul altui grai.

R: Nici nu pot nimic sa-ti spun
Pe curand sau ramas bun
Aparu, numai nu,
La adio tu.

2.De ce sa-ti spun la revedere
N-as mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-si cere
Ca te-am pierdut definitiv.
Si de la mine pana la tine
Cuvantul insusi va-ngheta
Nici sa te strig nu stiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

3.Cand te-am vazut ultima oara
Stiai si tu, plangeai si tu
Si-ai plecat cu tot cu gara
Nici tren nu mai exista, nu.
Eu m-am intors inca o data
Voiam sa vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferata
Parca a luat-o cineva.

4.Eu ti-as mai spune amanunte
Destinul de-as putea sa-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
Si eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu parjolït.



Versuri Vasile Seicaru feat Adrian Paunescu - La adio, tu
de pe http://www.versuri.ro

Patruzeci dintre cei mai de vază reprezentanţi ai intelectualităţii de la Chişinău au adus azi un omagiu poetului trecut în nefiinţă.
Sursa: AGERPRES

Am primit cu adâncă durere vestea că iubitul nostru frate Adrian Păunescu a plecat pe drumul celor «enigmatici şi cuminţi». Plânge toată suflarea naţională iubitoare de Carte şi Libertate. Plânge Doina noastră strămoşească şi cea care i-a cântat cu durere versurile. «Galbena gutuie» a devenit doar amăruie şi parcă nu mai are putere să ne fie «lampă la fereastră», se spune în omagiul semnat, printre alţii, de preşedintele Academiei de Ştiinţe, Gheorghe Duca, şi de preşedintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Cimpoi.

„Suntem mândri de faptul că Adrian Păunescu a fost dăruit lumii de Basarabia, actualul stat Republica Moldova. Adrian Păunescu nu a uitat niciodată de noi, a purtat mereu în suflet Basarabia aflată «pe Cruce», ne-a înţeles ca nimeni altul, a scris continuu despre noi şi s-a luptat ca un gladiator pentru basarabenii lui atât la Bucureşti, cât şi la Bruxelles. Şi dacă astăzi avem progrese în procesul de aderare la UE, atunci acesta este şi marele merit al lui Adrian Păunescu, pe care Grigore Vieru l-a lăsat de veghe peste consângenii lui', se mai spune în omagiu.

Sursa: Agerpres


Adrian Paunescu - Ultima zi


Daca vei voi
Cea din urma zi
Sa o traim macar pe ea frumos.
Sa plecam in munti
Unde nu sunt punti
Unde merg si vulturii pe jos.
Sa avem niste vin
Sa dormim putin
Sub anestezii de cavernet
Eu sa te ascult
Si tu sa taci mult
Sa ne depanam viata incet.
Dupa atata timp
Nu pot sa ma schimb
Totusi trebuia sa ma cunosti
Si la cap de zi
Pentru a sfarsi
Plangem amandoi ca niste prosti.
Poate ca-s naiv
Dar te mai cultiv
In Antichitati de sentiment
Piesa noastra in doi
Va avea apoi
Un tarziu zadarnic happy-end.
Eram numai doi
Zilnic numai noi
Drum nici inainte nici `napoi
Cum s-a intamplat
De s-a adunat
Si e toata lumea intre noi.
Rani atatea am
Ca un cal in ham
Care trage greu un car de spini
Si am sa merg la targ
Si am sa imi vand cu sarg
Toate ranile la cap de timp.
Ne mintim mereu
Unul tu sau eu
Are in mana ultimul atu.
Trec la suferinzi
Murmur in oglinzi
La adio la adio tu.
Nu se mai aud
Pasari de la sud
Un curent polar le strabatu
Ca-ntr-un trist halou
Iti rostesc din nou
La adio la adio tu.
Ce a fost a fost
Ce va fi va fi
Uite ca a venit
Ultima zi .



Sa-i fie memoria neintinata si Dumnezeu sa-l ierte !
 
Scrisoare din urgenţa inimii
Adrian Paunescu
31/10/2010

Dragii mei compatrioţi,
Vă scriu dintr-o situaţie mai pu­ţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din la­găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Sera­fin­cea­nu au tot insistat să mă in­ter­nez pentru a rezolva în fond du­re­rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente se­ri­oa­se şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo­r­man­te a momentului. M-am limpe­zit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fă­gă­du­in­ţe­lor, a venit Ambulanţa, cu medici si­guri pe ei înşişi, cu brancardieri ho­tă­râţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am­bu­lanţă m-a costat, din punct de ve­dere nervos, jumătate de viaţă. Nu-n­că­peam pe targă. Îmi erau ameninţaţi ge­nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Cău­­­tă­rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri­mele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart ace­laşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Bră­diş­tea­nu. Ei au ajuns la concluzia că pro­ble­ma mea principală e inima. Au de­cis să mă mute în zona dotată electro­nic pentru cele mai profunde de­te­r­mi­nări ale existenţei inimii în piep­tul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun­cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă­ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în­mulţire, cât şi pentru preţurile lor in­fernale. Eu suferinţele acestui or-ga­­nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, me­dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă în­gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie­ţii ca nişte mari specialişti în să­nă­tate să se aplece asupra ta, să te anali­ze­ze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori­cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe­rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma­şi­năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga­nis­mului, glicemia, pH-ul şi, în ge­nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Te­le­foa­nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să­ră­că­­cioa­să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mi­ne o femeie operată de dr Şerban Bră­­dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne­­voie să restituie o parte din re­cu­noş­tinţă celui ce-o salvase. În secţia un­de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la­se loc circului sau băşcăliei. Noi vor­­bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com­pli­­citate cu moartea. Personal, n-am cre­zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem­ni­­ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa­tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu­mă­ră­­toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi - cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară - să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.



Scrisoare tatei


Nici nu-mi dau seama, tată, cum să mă adresez. Am multe să-ţi spun şi multe să te rog. Sunt clipe grele, ştiu, am crescut suficient de mult cât să pot înţelege suferinţa. De mai bine de o săptămână, de când problemele ultimelor perioade s-au acutizat şi s-au oficializat, mi-e foarte teamă de liniştea din jur. Tu nu m-ai crescut în linişte! Încă de mică, am trăit în agitaţia continuă a vieţii tale active.

Înainte să merg la şcoală, am mers cu tine în turnee, am contabilizat cu ochii mei timizi toate aplauzele mulţimilor, mi s-au întipărit în minte chipuri şi destine, te-am privit din umbra vârstei, te-am admirat, te-am imitat şi m-am legat ireversibil de felul tău de a fi. E prea linişte, tată, în casă. Nu-mi place să termin "Flacăra" devreme, să plece la tipar seara, şi nu noaptea, cum obişnuieşte să se întâmple când ai suficientă energie pentru a o corecta amănunţit. Nu-mi place să latre câinii şi să-i aud doar eu. Sună telefoanele, toţi întreabă de tine. Oamenii te iubesc, chiar dacă uită să ţi-o spună în fiecare zi, chiar dacă vieţile lor chinuite nu le permit să se exteriorizeze, de fiecare dată când îşi amintesc de tine. Oamenii cred în tine, în puterea ta de a le schimba viitorul în bine. Sunt nefericiţi, dar suferinţa ta îi macină şi îi înnobilează.

Mă caută sudul, mă caută Oltenia, să afle ce mai faci. Ai tăi, de la Bârca, sunt îngrijoraţi şi primesc veşti confuze de la posturile de televiziune care vorbesc despre tine. Din Ardeal mă sună cei mai buni prieteni. Basarabia aşteaptă veşti. Moldova de dincoace de Prut caută răspunsuri. Chiar dacă mi-e greu să le explic tuturor că treci prin clipe grele, nu pot să le ignor tristeţea. Nu-i mint, nici nu le dau detalii. De fapt, detalii nici nu prea ştiu. În ochii mei nu mai e loc de diagnostic. Le spun că te vei face bine. Le spun că lupţi. Le spun că avem treabă. Şi ei mă cred. Au nevoie să mă creadă. Se liniştesc şi mă roagă să-ţi transmit că se gândesc la tine. Şi vocea alarmată li se stinge într-un mesaj înlăcrimat.

Te rog, tată, găseşte optimismul de care e nevoie pentru luptă. Mai sunt atâtea de făcut! Vine iarna, vine frigul şi trebuie să te găsească bine. Vin sărbătorile, vine ziua mea, voi face 20 de ani şi vreau să fii puternic. La vară avem de mers la Bârca, să mâncăm lubeniţă şi ciorbă de ştevie şi să stăm pe terasa de acasă, să lucească în ochii noştri grădina şi să miroasă a ploaie. Or să apară merele acrişoare pe Dealu Negru, ţăranii cu legume de lângă Bucureşti îşi vor scoate la porţi recolta. Trebuie să mă duci la Râmeţi, unde nu-mi amintesc dacă am fost vreodată, să ne uităm în Cartea de Onoare, în care ai scris de atâtea ori petice de istorie. Eu am de mers la bursă, în Portugalia, şi nu pot pleca liniştită dacă nu eşti refăcut. Mai e şi drumul la Vatra Dornei, pe care-l plănuim de atâta vreme şi pe care mi-ai promis că-l vom face în tihnă, cu opriri multe şi vesele, ca atunci, când eram mică şi credeam că toate-s pentru totdeauna. Am vorbit de curând de ţara Haţegului. Vreau să merg cu tine în Apuseni. Vreau să mă înveţi din nou să umblu prin ţara noastră. Nici la Putna n-am mai fost de mult.

Nu am făcut destule împreună. Aşa că, haide, tată, ridică-ţi ochii trişti şi ia-o de la capăt. Te rog să crezi în tine şi în toţi cei care îţi vor binele. Te rog să ai răbdare cu noi şi cu suferinţele fizice. Te rog să vrei să fii din nou puternic. Am nevoie de tine. Nu mai vreau să fie linişte în casă. Vreau să iubesc din nou timpul. Vreau să mă simt în siguranţă. E noiembrie. Nu-mi place toamna, când ţie nu ţi-e bine.

Ana-Maria Păunescu
 
Durerea femeiasca


V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi să mai amânăm nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia n-are, totuşi, niciun drept.

Muncim ca nişte sclave zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi ce ne iubiţi ne-o daţi mereu.

Stăm în picioare încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi fără privire înapoi,
Încuviinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi totuşi, este vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

(Adrian Paunescu)
 
Păzindu-te, iubindu-te…

Supus unui planton interminabil,
Eu râd de toţi şi te iubesc enorm,
Devine dorul inalienabil
Şi, pentru ochii tăi, refuz să dorm.
Ca dintr-o veşnică îndepărtare,
Te chem prin vis sau te implor prin vers,
Şi-n jurul meu, o mare colportare
Sfâşie mari bucăţi din univers.
Se-anemiază ironii perverse
Sub reflectoare şterse de ingraţi,
Un tren reneagă cinice traverse
Prin toţi acarii desconsideraţi.
Din tragice verdicte date-n fugă
Noi scoatem sevă şi destin curat,
Iar mângâierea ta se face rugă,
Pentru a mă ruga netulburat.
Iubirile se amăgesc prin palme,
Sub ochii noştri înfloresc dureri,
Aş vrea să te alin pe mări mai calme,
Ştergând din minte complementul ieri.
Noi suntem spânzuraţii fără funii
Noi suntem răstigniţii fără cruci,
Din colţ de neant ne maculează unii,
Sperând să fug, sperând să mi te duci.
Cu toată jalea asta prost indusă
Îmi fac o datorie din a sta
Tot vertical, prin ceaţa presupusă,
De pază lângă oboseala ta.
Supus unui planton interminabil,
Eu râd de toţi şi te iubesc enorm,
Devine dorul inalienabil
Şi, pentru ochii tăi, refuz să dorm.

Cristian Lisandru
 
Crizanteme
Se trec si florile de toamna, cele din urma flori, si-n casa
Lînga oglinzile-obosite, o fata subreda si pala
Preschimba florile în vase, evlavios ca o vestala.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasa…

Înc-un manunchi, si cîte visuri si primaveri — cîta ruina !
Dac-ar avea grai ca sa spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale brate obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din gradina.

Norocu-ntailor brînduse culese-n zori de zi pe roua…
Cum s-a trecut, si cum trec toate pîn’ vine moartea sa te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremura oglinda ca fata apelor cînd ploua.

Si-mbratisati alaturi plîngem, plîngi blînda, candida vestala,
Din lacrimi linistea sporeste, s-a fi tîrziu pricepi ce-nsamna.
Brîndusele-nfloresc de-a pururi si poate soarele de toamna
S-o-nduiosa ca sa-ti arunce pe frunte mîndra lui beteala.


Dimitrie Anghel
 
Vai, de la A pana la E
Atata departare e
Si de la E pana la A
Tot alfabetul va -ngheta.

Si nu va exista nici cale
Sa lege blandele vocale
Vocalele imparatesti
Care am fost si care esti.

Si de la A pana la A
E toata nebunia mea
Si de la E pana la E
Cum trece timpul repede.

Si A spre E ridica glas
Iubito singura-ai ramas
Si E spre A ca-ntr-un deochi
Ridica negrii, blanzii ochi.

Mai stai ii spune A lui E
NU ai de ce, nu ai de ce
Mai stai ii spune E lui A
Ma duc, ca se va -ntuneca.

Si jos intr-un absurd spital,
Consoanele au astazi bal,
Iubita mea cu E major,
Acum, nici nu te mai implor.

Iubitul meu, cu a de mana!
Nimic din noi n-o sa ramana
Si ne vom stinge-ncet, incet
In insectar si-n alfabet.

Adio, E, frumoasa mea
Ii plange departarea A
Si de la A pana la E
Un pod cetos de turturi e.

Si de la E pana la A
Consoanele se vor usca
Si vai, cand strigi pe E cu A
Polen sonor, inseamna EA.

Si E in locul ei se zbate,
Ea cea mai trista dintre toate,
Si A nu stie ca nici nu-i
Ea care-a fost motivul lui.

Adio E, iubirea mea
Semneaza trist vocala A

Adrian Paunescu

Pacat,mare pacat,ne aducem aminte de el,abia acum...dar cu ce pret?
 
Aida, interesanta poezie ai ales......

Rugăminte

În mine să te-ntorci atunci când va fi punctul,
Atunci când din bilanţuri vom face testament,
Când am să storc din cer un vis şi amănuntul
Că te-am iubit continuu, temeinic, insistent.
În mine să te culci ca pe o pernă moale,
Să stai ca într-o rană, calmându-mă deplin,
Să mă presari, atentă, cu dorurile tale
Şi să-mi redai dorinţa de viaţă şi de chin.
În mine să te-ascunzi ca într-un joc fatidic,
Iar eu am să te caut, cu poftă de iubit,
Va deveni uitarea liantul meu veridic,
Oglinda îmi va spune că încă n-am albit.
În mine să păşeşti desculţă, solitară,
Însăilând poveste lipsită de final,
Născută din dureri în cea mai dulce vară,
Din marile speranţe şi dor subliminal.
În mine să consulţi spre-a pune diagnostic,
Să bandajezi un suflet, necondiţionat,
Să mă resuscitezi printr-un demers agnostic,
Râzând de pacientul recondiţionat.
În mine să dansezi şi rumbe şi cadriluri,
Tangourile vieţii sau bluesurile moi,
Şi, ca o rara avis, să îmi declari prin triluri
Că la final de lume ne-am regăsit în doi.
În mine să concepi o nouă existenţă,
Pornită de la zero din patimi şi din gând,
Ne va răspunde cerul prin simpla lui prezenţă,
Iar noi vom fi alături, prin ploaie alergând.
În mine să devii chiar tu neurotonic
Luat la ore fixe pe-un pat cât un destin,
Neîmpăcat cu timpul, te voi iubi platonic,
Rugându-mă să-nceapă un secol clandestin.

Cristian Lisandru
 
Anticipată troienire


Să vină iarna, să te-mbrac în fulgi,
Printre sclipiri metalice tăioase,
Din pragmatismul lumii să mă smulgi,
Când trec colindătorii pe la case…
Punându-mi toată grija-n aşternut,
Să te insinuezi ca o nălucă,
Eliminând dureri ce m-au durut
Şi indolenţa dorului de ducă.
Doresc ninsoare ruptă din blestem,
Contest şi fierbinţeala mondială,
Nici de îngheţul veşnic nu mă tem,
Nici de înfrigurarea colosală.
În mine moare brusc, porţionat,
Trecutul stors de marea insolenţă,
În viitor m-am poziţionat,
Pândind prin ger aprinsa ta prezenţă.
Mi-e dor de ţurţuri mari, înfipţi în trup,
De zurgălăii strânşi în simfonie,
Azi vreau să te iubesc şi să te rup,
Ca să te recreez prin agonie.
Excentric, metaforic şi pasibil
De o pedeapsă grea cât un declin,
Privesc spre fosta vară impasibil
Şi pun la fiert, pe sânul tău, un vin.

Cristian Lisandru
 
Adrian Paunescu - Sa ne iubim pe tarmul Marii Negre
Sa ne iubim pe tarmul Marii Negre
Ca doua fragede fierbinti statui
Sa fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce înca nu-i.

Sa ne iubim cît ne întreaba valul
Ce e cu noi, ce sîntem si ce vrem
Noi sa-i raspundem cufundati cu malul
Ceva-ntre rugaciune si blestem.

Ca un barbar ce tine o tanagra
Asa sîntem pe-acest nisip noi doi
Si stelele ce cad în Marea Neagra
Ridica valul sîngelui din noi.

Sa ne iubim hipnotizati de luna
Cutreierati de-al vaselor tangaj
Si sa ne viscoleasca împreuna
Ninsorile de sare pe obraji.

Sa ne iubim, pagîna mea atee
Iubito, marea seamana cu noi
Sîntem un Dumnezeu si-o Dumnezee
Chemati sa-nceapa lumea de la doi.

Sa ne iubim pe tarmul Marii Negre
Pe unde trec epavele calari
Sa curatam întreaga lume veche
În fluxul si refluxul noii mari.

Sa ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodata, valul nu va sta
Eu spun ca îngenunchi în fata marii
Sa nu spun ca-ngenunchï în fata ta.
 
Adrian Paunescu
Ce Frumoasa Esti
Ce frumoasa esti în prag de iarna,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se rastoarna,
T;urturii în plete vor suna.

Hai sa fim doi oameni de zapada
Ridicati de brate de copii,
Care-n frig si ger mai stiu sa creada
Ca se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasa esti în prag de vara,
Când mirosi a mere ce se coc,
Cerul în fiinta ta coboara
Trupul meu din trupul tau ia foc.

Focurile noastre se cununa,
Focurile noastre se-nteleg,
Suntem baza lumii împreuna
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasa esti în prag de toamna,
Ca o zi egala între nopti,
Când iubirea noastra te condamna
Sa ai soarta strugurilor copti.

Sa înveti, iubito, sa te bucuri
Ca ti-am dat din jertfa un destin,
Si ca via asurzând de struguri,
Va trai definitiv în vin.

Ce frumoasa esti în primavara,
Cea mai minunata-ntre femei,
Iezii pasc naframa ta usoara,
Tu, cu muguri, bluza ti-o închei.

Sigilat de taine nepatrunse
Cerul bate drumul tau îngust,
Trupul tau de muguri si de frunze
De la cine sa învat sa-l gust?
 
Impozite, biruri şi taxe

De ce nu puneţi şi pe râs impozit
Şi birul progresiv pe sărăcie?
De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?
Impozitaţi şi vântul ce adie!
Ar fi păcat să ezitaţi în crima
De-a confisca şi sângele din vine,
Continuaţi prăpădul cu ardoare
Şi răul ce vă face-atât de bine!
Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,
Penumbra, deznădejdea şi oftatul
Şi unghiile care cresc într-una,
Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.
Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,
Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,
Lucraţi neiertător şi echitabil,
Impozitaţi şi laptele de mamă.
Dar ce fiscalitate este aia
Din care nu se fură-ntreaga pâine
Acestui neam ce şi-a luat maidanul
De-a nu trăi în lesă ca un câine?
Taxaţi sever şi strângerea de mână!
Impozitaţi total telepatia!
Luaţi atâtea piei câte vă place
Şi desfiinţaţi prin taxe România!
Ce e complicitatea asta bleagă
Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?
Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,
Treziţi-le revolte şi ambiţii!
Voi nu vedeţi că omul mai respiră?
Cât amânaţi sentinţa capitală?
Loviţi la oase naţia întreagă,
Înduioşarea e un fel de boală.
Adăugaţi impozite şi taxe
Pe taxe şi impozite, cuminte,
Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!
Taxaţi adânc şi morţii din morminte!
Impozite pe floarea dăruită,
Impozite pe cald, ca şi pe rece,
Impozite pe rouă şi pe lună,
Impozite pe notele de 10.
Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,
Fereastra, uşa, merită accize
Când, cu o poftă tragică, Guvernul
Îi dă un nou impuls acestei crize.
Impozite şi taxe pe cuvinte,
Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,
A jupui poporul este nobil,
Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.
Hei, Românie, parcă răstignită,
Degeaba vrem să te-ntrebăm "Quo vadis?",
Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă
Nici să murim acum nu mai e gratis.
La luptă împotriva tuturora,
Într-un neomenesc război promiscuu,
Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!
Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!



A Paunescu
 
Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei lânga femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbându-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat si uneori copii.

Suntem veriga firului de ata
În fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile în viata
Dar e si imposibil fara noi…

Adrian Paunescu
 
Mi-e dor de tine, mamă
de Grigore Vieru

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
 
Nouă nu ne pasă…

Se prăbuşesc mirosurile grele
Peste iubiri trăite infernal,
Tu eşti aici, în gândurile mele,
Iar dorul meu devine colosal.
Printre inconsistentele scandaluri
Noi punem dragostea la butonieră,
Chiar şi atunci când înotăm prin valuri
Produse de-o furtună efemeră.
Se muşcă-n noi cu dinţi răpuşi de carii,
Devine bunul simţ o amintire,
Se-nchină fals nemernicii, flecarii,
Învinşii la materia „iubire”.
Suntem ameninţaţi cu judecata,
Cu tribunalul, chiar cu eşafodul,
Când unora li se mai pune pata
Noi le cântăm pe două voci prohodul.
Miroase-a răzbunare în tot locul,
Se scot scenarii de la imprimante,
Noi savurăm frenetic nenorocul,
În timp ce impostorii iau calmante.
Spitalele sunt pline de regrete
Fiindcă bolnavii merg semeţ pe stradă,
Eşti pusă la gazeta de perete,
Iar anormalii râd şi fac paradă.
Mi te-ar răpune-n fiecare oră,
Mi te-ar ucide-n fiecare zi,
Şi ţi-ar juca şi pe mormânt o horă,
Gândindu-se că nu ai să mai fii.
Ne latră zilnic javre parvenite,
Ne-njură îmbuibaţii cu tupeu,
Dar sufletele noastre-s primenite
Şi tu rămâi a mea, şi eu al tău.

Cristian Lisandru
 
Undeva in trecut

Am sa plec intr-o zi,
Intr-un loc nestiut,
Intr-un munte secret,
Undeva in trecut.

Am sa plec in trecut,
Am sa plec intr-o zi,
Sa ajung cand te nasti,
Sa te pot intalni.

Stiu si eu ca-i ciudat
Si ca pasii-mi sunt grei,
Catre nunta din veac
A parintilor mei.

Las de veghe aici
Toti nepotii frumosi,
Eu ma intorc in trecut,
Eu ma intorc la stramosi.

Eu ma intorc la ai mei,
Intr-un mars revansard,
Sunt retrasi in paduri
Langa vreascuri ce ard.

Mai vorbesc despre noi
Si mai mor in razboi,
Se mai mira de cei
Care vin inapoi.

Am sa plec intr-o zi,
Am bagajul intreg,
Am cu mine ce simt,
Ce iubesc si inteleg.

Sunt satul de prezent,
Nu mai vreau viitor,
Dar ma-ntorc in trecut
Ca nu vreau nici sa mor.

Pe un deal coroiat
Curge mustul din teasc
Si batranii se sting
Si copii se nasc.

Eu ma-ntorc in trecut,
Din acest viitor
Si pastorii ma iau
Langa turmele lor.

Si din rodnice nunti,
Urca iarba pe munti,
Tutelarule Zeu,
N-ai de ce sa te-ncrunti.

Mai degraba sa pui
Legea ta peste tot,
Ca stramosi la nepoti
Sa se intoarca inot.

Si, cand vremea va fi,
Printr-un strigat urgent,
Pe noi toti sa ne chemi
Sa venim in prezent.

Sa fim toti pregatiti
De momentul solemn,
Cand va bate in munti
Vechea toaca de lemn.

Si un clopot din cer
O sa dangane sfant,
Ca s-a-ntors Dumnezeu,
Printre-ai lui, pe pamant.

Adrian Paunescu
 
Veac de tacere

Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „daca”
Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „nu”
Hai sa conjugam ninsoarea si uitarea eu si tu
Timpul pe deasupra noastra ca o sanie sa treaca.

Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „însa”
Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetitii pentru iad si pentru rai.
De ecouri mari de piatra vei fi rîsa, vei fi plînsa.

Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „pleaca”
Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene sa fim liberi si saraci,
Sa uitam ce-nseamna „totusi”, sa uitam ce-nseamna „daca”.

Sa uitam academia, tribunalul, primaria,
Veverite fara nume ne predea curate legi,
Cînd se va rasti furtuna vorba mea s-o întelegi
Cînd vor susura izvoare afla c-a murit mînia.

Si de unde pîna unde sa uitam ce mai înseamna
Sa ramînem ai naturii, botezati în necuprins,
La sfîrsitul toamnei lumii sa ne apucam de nins
De Craciun ne fie iarasi dor de vara si de toamna.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, sa spalam în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu si muntii sa învete de la noi,
Darul de-a trai mai liber fara a rosti cuvinte.

Sînt satul de vorbe, vorbe, a nimic aducatoare,
Vino sa uitam cuvinte si sa învatam a fi,
De cuvinte fara noima, de sonoritati pustii,
Sa spalam întrega fire, sa traim cu-ndurerare.

Sa uitam ce-nseamna „lume”, si „avere”, si „putere”
Sa uitam cuvîntul „daca”, sa uitam cuvîntul „da”,
Si-ntr-un veac fara cuvinte, ca doi cai fara de sa
Sa traim tacînd iubirea, fiindca totul e tacere.

Acelasi...Adrian Paunescu
 
Back
Top