• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Umbra


Eu umbra aceasta pe care
O semeni in sufletul meu,
Cu mila si trista mirare,
Voi duce-o cu mine mereu.

Si-apoi intr-o zi oarecare,
In care-mi va fi cel mai greu,
Voi pune-o in vechi calendare
Duminica trupului meu.

Fiori prin mine umbla
Si nu am trebuinta,
Te rog pe tine umbra
Sa redevi fiinta

Flamand de iubirea intreaga
Pe vremi de amurg mohorat,
Cand zodiile noaptea-si dezleaga,
Ma satur cu-o umbra si-atat.

Si sufletul meu te mai roaga,
Magnetic catarg doborat,
Tu, umbra tacuta si draga
Aseaza-ti fularul la gat.

O umbra se-nchide in mine,
O umbra prin mine trecu.
E-atat de rau ca e bine,
E-atat de mult da ca e nu .

Bacovia-si iese din sine
Si rade in "a" si in "u"
Si-o umbra in viata ma tine
Si umbra aceea estï tu.

Nicu Alifantis
 
Singurătatea

Adorm adanc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân' nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine...
Din când în când tresare şi şade... parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!

Vasile Voiculescu
 
Copilul meu, sa nu ma cauti



Copilul meu, sa nu ma cauti. Toate
iti vor vorbi de mine cu dreptate.
Dupa ce n-am sa mai fiu,
sa nu spui: “Pentru mama-i tarziu”.
Sa stii ca am sa rad in flori
si c-am sa-nconjur de multe ori
cu nourii si cu ploaia ograzile
unde mi-am petrecut amiezile.
Daca suferi, sa ma chemi serile,
si-am sa vin langa inima ta,
de-ar trebui sa strabat zarile
si marea cu aripa mea.
Sa nu te temi de fata mea schimbata.
Sa nu spui: “Mama n-a fost asa niciodata!”
Ai sa-mi cunosti glasul povestilor
in arborii din fata ferestrilor.
Din multe semne-ai sa-ntelegi ca-s eu,
cand am sa vin langa patul tau
si-am sa fac aerul racoros,
scoborand toate stelele jos.
Ai sa cunosti ca-i mama, dupa pace,
si dupa felul-n care totul tace -
durerea si grija de maine -
dupa mirosul de gutui si paine.
Ai sa ma stii si-ai sa zambesti dormind.
Eu, cand am sa vad soarele rasarind,
de teama sa nu ma fac roua si sa nu mor,
am sa-mi iau ingerii si-am sa zbor.


Magda Isanos
 
Caria


Mi-a căzut din cerul gurii o cometă

într-o măsea

A lăsat un crater

în care au eşuat apoi cuvintele

declaraţii de dragoste

făcute cândva

Au rămas ca într-un mormânt

s-au mumificat

Au devenit plomba

care îmi astupă durerea

La fel dezamăgirile

împietresc un suflet

îl fac să nu mai simtă



Nepăsarea se naşte din durere
durerea din nepăsare
cerc vicios
Ne pierdem pe rând



Nu există ultimul pas
într-o zi vom lua-o de la capăt



Viaţa-i o carie
creşte în fiecare din noi
ne doare puţin
Apoi se astupă cu moarte



Marcel Vişan
 
Probă olimpică


Mintea mea obosită
nu e mai proastă
decât mintea voastră odihnită,
hai să gândim împreună,
hai gândiţi şi voi,
încordaţi-vă minţile odihnite
şi produceţi gânduri.

Ce cânt acele broboane de sudoare
de pe frunţile voastre?
Străduiţi-vă,
concentraţi-vă,
gândiţi-vă,
aveţi minţile odihnite,
dormiţi de 2.000.000 de ani,
aţi avut scutire,
aţi avut permisie,
aţi avut concediu mental,
ce dracu!

Vă depăşeşte în viteză broasca ţestoasă,
melcul, de-a cărui trecere
vă ţiuie urechile,
e un melc mort,
ariciul v-apare ca un ideal imposibil,
vă mişcaţi ca prin corpuri solide,
ca prin undelemn îngheţat
ca prin ochi de sticlă,
ce dracu!

Gândiţi,
nu mai amânaţi aceasta,
gândiţi, ar fi trist pentru voi
şi vaţi fi pus mintea la uscat
pe gardurile în care închideţi,
cu depline sentimente
de posesiune şi protecţie,
mintea mea obosită.

Paunescu
 
...si tot Paunescu.Azi se implineste un an de la moartea regretatului poet.

Noapte de unul singur

Aud un pian prin zăpezi cristaline
Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine
Chopin – un concert de pian oarecare
Şi calea e lungă şi noaptea e mare.

De iarnă mă satur, de plânset te saturi
Iubiri între noi în o mie de paturi
Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie
Voalul miresei în noaptea târzie.

Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte
Şi ninge himere şi ninge cu şoapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilărie
De tine, aceea ce n-a fost să fie.

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine
Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case
Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se mişcă de parcă mă strânge cravata
Mă târâi pe coaste, te caut pe perna
Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

Şi uite ce grabnic se-arată şi trece
Şi sângele-n rana lovită e rece
Aud un pian, un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Un mut pianist se răsfiră în stele
Şi mâinile lui bat în coastele mele
Atât aş voi să te văd înc-o dată
Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată

Şi când lângă focul ce-atât ne legase
În soba adânc păduraticei case
Ar fi să te văd pentru ultima oară
Aş pune pianul să-nveţe să moară.

Aşa cum acum eşti dusă departe
Bufneşte-un pian prin ulucile sparte
Şi-o lună roşcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vre-o scăpare
Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.

Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.


Mura in vrej surdo-mut

De nu te-as fi iubit cu-atata ura
si cu atata dor de absolut,
probabil tu nici nu te-ai fi nascut
atat de patimasa si de pura.

Ca pe-o anafura te duc la gura,
mi-ai fost prezent si imi vei fi trecut,
incet la tine-n pantece ma mut,
cu orice-nlacrimata picatura.

Ai auzit?Un clopot a batut
dinspre taramul unde te nascura!
Pe-acolo te-am cules,de pe o mura,
ce hohotea in vrejul suro-mut.

Cand,despre jalea de-a te fi facut,
la tine-n sange mama ta murmura.

( Nemuritor la zidul mortii,2001)
 
Cheia


Mari poeti, de-a lungul vremii, au asemanat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeita, cu scanteie, cu o apa, c-o papusa
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamana c-o usa.
Usa catre fericire, usa catre mangaiere
Usa ce spre taine duce galopand... luna de miere.
Usa catre inrobire, usa jugului etern
Usa care-ti deschide perspectiva spre infern.
De, dar ca s-ajungi sa intri, e-o problema delicata
Fiindca mai intai de toate, usa trebuie descuiata.
Si treaba se face bine si devine fericita
Nu cu cheia la-ntamplare, ci cu cheia potrivita,
Cheia ei originala, orice usa-n lumea asta
Dupa nunta si traditie are cheia ei si... basta!
Dar de iei un gen de usa, simpla, dubla sau de tei
Si-ai sa vezi ca merg la dansa doua sau mai multe chei
Stai, n-o sparge cu toporul, nu tipa, nu fa scandal
Ia-ti mai bine portofelul si te du la tribunal.
Ca sa-ti iei o alta usa, liber trebuie sa fii
Si-asta costa, dupa leafa, de la 3 la 7 mii!
Cand alegi o usa noua, trebuie s-o faci cu arta
Sa n-aiba, Doamne fereste, broasca defecta, sparta...
Ca broasca atat e buna pana n-a scapat la chei,
Ca pe urma n-o mai fereci, nici cu doua nici cu trei
E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa
Te trezesti ca-i sare smaltul, ori se sparge, ori se crapa
Usa este ca gaina, ca abia cand e batrana
Mai matura si mai coapta, face supa cea mai buna.
Da, dar care om in viata nu si-a spus in gandul lui:
"Da-o dracului de supa, vreau un piciorus de pui"?
Usa este ca un loto, zice pustiului un tata
Nu e nici o diferenta - dai un ban mai tragi odata
insa, dragul tatii, afla, nu tine cat vesnicia,
Ca exagerand cu joaca, ti se strica jucaria.
Am vazut o usa care a trait in viata toata
Ca o sfanta cuvioasa, si-a murit nedescuiata
A urlat la dansa cerul, cu o voce ca de crai:
Hei, stafie ingalbenita, poate vrei sa intri-n rai?
Mars la iad, acolo-i locul pentru-o scandura uscata
Ai trait degeaba-n lume si-ai ramas tot incuiata.
Ce te temi mereu de usa! o sa-mi spuneti cu temei!
Habar n-am: Bun! Perfect!
Aveti dreptate, sa vorbim atunci de chei.
Fiindca principalu-n lume, nu e gandul, nici ideea
Nu e focul si nici roata, principalul este cheia.
Si exista chei... O groaza, cati barbati, atatea chei,
Ca de cand e lumea lume, cheile le tin la ei.
Unele sunt lungi si groase, sau subtiri ca un siret
Altele mici, delicate, ce deschid si un fiset.
Principalul nu-i marimea, important - la orice usa -
E sa se lovesca cheia si sa fie... jucausa.
Sa nu se-ndoaie-n broasca si sa tina la-nvartit.
Chei de lacate, valize, de casete, frigidere,
De camari, de manastire, pivnite sau sifoniere,
Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,
Cheia de la TURNUL LONDREI sau facuta de tigani,
Dara, ce te faci amice, ca din sute de modele
Tu te chinui toata viata cu o cheie de... sardele!
Merge ea cat merge bine, dar apoi prinde rugina
Si-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumina!
Poti sa-i dai cu glaspapirul, smirghel, pile, ciocolata,
Tot ce-ncerci este zadarnic, ti-a iesit din uz si gata!
Geaba-ncerci, geaba te zbuciumi si degeaba-ti iesi din fire.
Nu te mai vaita la lume, nu e vina nimanui,
Leaga-o cu-n siret sau funda, fa-i un nod si pune-o-n cui!
Sunt atitea chei pe lume, cheia "SOL " si cheia " FA ",
Dar asta nu te-ncalzeste daca n-ai tu cheia ta.
Si... zicand cum zic batranii... la o tinerete noua,
Zici... privindu-ti... amintirea...
"AH, DE-AS FI AVUT EU DOUA! "


A Paunescu
 
Noiembrie
de Oana Popescu



Lasă-mă să caut cenuşa, să scormonesc cu retina
prin epiderma ta,
toate clipele pe care am adormit dincolo de pol
înainte de a-mi pierde fiordul zbuciumatelor aurore
care se înfiinţau flămânde în osul meu uman.


Lasă-mă să te reclădesc printre musonii reci,
care mi-au adus arşiţa în rănile penumbră
şi dă-mi puţin răgaz ca să respir
în adâncul ochiului verde
un parfum de begonie înzăpezită.


Lasă-mă să am dreptul să vieţuiesc printre
ramurile convergente
care îţi zvâcnesc febril în piept
şi care se răsucesc contondent
în încercarea lor de a fi o prelungire tristă a cordului.


Vreau un fragment de iris ca să pot să-mi bandajez
vârful de săgeată care mi-a răscolit meningele.


Nici nu ştiu sub ce hartă iluzorie stă acest mai lasă-mă
acum în continentul ăsta pustiu care miroase a febră.


Lasă-mă să fiu o Diana nesăbuită şi tristă
care îşi caută definirea de sine
într-o pădure înzăpezită de cuvinte nonsens
prin care s-a aşternut uitarea.


Lasă-mă să te caut dincolo de timpul în care te-aş putea găsi,
ca să pot atinge cu mâinile,
conturul unui noiembrie rătăcit
în care aş putea să iubesc
 
Într-o zi, pe înserat,
Ce sa vezi?Ne-am apucat,
Doi parinti si doi copii,
Din Cartea cu jucarii,
Sa mintim, sa povestim
Ce-am stiut si ce nu stim,
Si facuram si-o prinsoare,
Cine poate scri mai iute
Stihuri vreo câteva sute,
Si ne-am asternut pe scris.
Ochii ni s-au cam închis,
Mâna ne-a cam amortit
Si-a iesit ce a iesit.
Si din toate, vrea nu vrea,
S-a ales povestea mea.
Partea mea, într-adevar,
Am avut un sfert de mar,
Împartind un mar cretesc;

Domnule, care citesti,
Multe altele povesti,
Mai frumoase si mai scrise,
N-o sa-ti placa, pare-mi-se.
Te-ai deprins cu stih bogat,
Cu care te-am învatat.
Nu ma osândi, vai mie!
C-am cazut în saracie.
E nevoie sa-ti explic:
Esti prea mare. Fa-te mic.
Uita regula o data
Si, cu cartea dezvatata,
Mergi nitel de-a busile.

Poti închide usile,
De ti-e teama si rusine
Sa te faci de râs ca mine.
Iesi din dogma si, tiptil
Fă-te la citit copil.
Asta, Domnule Confrate,
Dă alean şi sănătate.
Eu, cum vezi, încet, încet.
M-am făcut analfabet.”

Prefata - Tudor Arghezi
 
joc de noiembrie



pămîntul se oglindeşte în cer
pămîntul e ud cerul de asemenea
sînt un fel de ceas solar care nu arată niciun timp
poate doar o vreme un noiembrie negru în cerul gurii un noiembrie care îţi înfige în ceafă
colţii de ploaie
ploaia e bună face lucrurile să crească eu sînt din ce în ce mai mic
am rămas prea strîmt durerii prea îngust pentru viaţa ce vrea să-mi treacă printre
subsuori
cu pielea ajunsă o plapumă prea scurtă
sleit de istovit cu unghiile grele
cu privirile lungite sub propria vină
cu genunchii apăsînd mult prea tare înspre centrul planetei
de parcă gravitaţia ar fi crescut şi ea odată cu supuraţia acestui cer
care se reflectă-n pămînt
sînt o coloană a infinitului
ruptă
care vrea înapoi tinereţea
îmi adîncesc mîinile în noroi ce noroi pur de noiembrie atît de obscur
la fel de mîhnit şi întunecat închipuie universul fără nicio lumină
noroi de noiembrie fără vreo altă ieşire
îl încălzesc în palme la piept întind pe trup e fierbinte sînt uşor
din ce în ce mai uşor am cred o pereche de aripi
de noroi
îl mîngîi cu drag o iubire tandră şi pierdută am în braţe
un copil mort
las mocirla să mă simtă să fie absorbită în piele aştept cam atît
cît ai număra ce nu ai trăit defapt
apoi îl dau la o parte am pielea netedă extrem de fină croită din stofă de ceaţă
noiembrie ca o gură de aer o expir şi inspir la infinit
noiembrie
un hamac învizibil atîrnat între doi trandafiri
unul abia îmbobocit celălalt uscat
în plină ploaie
întins visezi cu ochii deschişi apoi dormi fără vise da
pămîntul se oglindeşte în mine
iar eu mă oglindesc în pămînt





Leonard Ancuta
 
Nu-i adevarata povestea ca oamenii au descoperit focul
lovind doua pietre.
Focul a aparut altfel,cand singuratatea primului om
s-a lovit de prima intrebare,
cand un om s-a gandit sa prefaca ranile lui in speranta,
sa-si lumineze mainile
si teama de el.
Poate focul n-a fost decat un mijloc de a lupta impotriva
cenusii,
cand vulturii coboara in noi
si ne temem.

Focul - Octavian Paler

FAPTURA MAMEI

Usoara, maica, usoara,
C-ai putea sa mergi calcand
Pe semintele ce zboara
Intre ceruri si pamant.
In priviri c-un fel de teama,
Fericita totusi esti
Iarba stie cum te cheama,
Steaua stie ce gandesti.

Autor: Grigore Vieru

Poezie de Tudor Arghezi, face parte din volumul “Copilărie”



Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.

Strânge slove, cărţi şi pană.
Dă-le toate de pomană.
Unui nou învăţăcel,
Să se chinuie şi el.

Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână şi te minte.

Când tristeţile te dor,
Uită tot şi tâlcul lor.
 
Baladă

N-am altă Ană,
Mă zidesc pe mine,
Dar cine-mi poate spune că-i destul,
Când zidul nu se surpă de la sine,
Ci-mpins de-o toană
De buldozer somnambul
Înaintând de-a valma prin coşmar.
Şi iar zidesc
Cum aş zidi un val,
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar,
O mănăstire pururea lichidă
Sortită să se năruie la mal;
Şi iar zidesc,
O, var
Şi cărămidă
Şi, fără de prihană,
O făptură
Ca armătură
Visului infam:
N-am altă Ană
Şi pe mine chiar
Din ce în ce mai rar
Mă am.


Ana Blandiana
 
Prag de noiembrie


Din zări, zâmbind, vin norii de ninsoare,
Aduşi de-un vânt tăios şi hainit…
Se pregăteşte toamna de plecare –
Dar fără a-i spune iernii „bun-venit”.

Drum cu pietriş, scrâşnind sub pas agale…
Pe-alături, din salcâmi, frunzare plâng –
Tăcut, posac şi plin de nepăsare,
Răceala brumelor în mine-o strâng.

Plopii, lipsiţi de-a frunzelor podoabă,
Sub vânt, se-ndoaie şi se zgribulesc…
Natura pare-o deşirată gloabă
Ce-şi clatină povara, nefiresc.

Grădinilor, de brume pustiite,
Doar crizantemele le dau culori –
Curând, vor fi şi ele potopite,
De-omături grele şi de vineţi nori.

De gânduri negre, mintea mi-e golită,
Dar simt neînţeles şi tainic jind
După o zi, anume, însorită -
Când, vesel, dragoste purtam în gând.

Ce încrâncenat şi plin de răutate,
Cu sârguinţă vântul mă plesneşte!
Însă, din drum, nicicum nu mă abate –
Căci fără ţintă merg, păşind orbeşte

Spre-o zare ce, demult, nu mă mai cheamă
Spre-un viitor – ce mi-e, de-acum, străin…
Cred că destul speranţei i-am dat vamă –
E vremea, din tristeţi, să-mi fac cămin.

…Drum cu pietriş, scrâşnind sub pas agale…
Pe-alături, din salcâmi, frunzare plâng –
Tăcut, posac şi plin de nepăsare,
Răceala brumelor în mine-o strâng.


Boris Ioachim
 
Blestemul doi
de Marin Sorescu

S-a umplut casa de fum
Eu ard, nu te speria,
Eu am luat foc,
Bine ca esti aici langa mine,
Sa ma vezi,
Ca tu pana nu vezi nu crezi,
Nu mai vreau sa ard nici eu pe infundate,
Mi-am dat drumul.
Ai spus ca daca nu te iubesc
Nu ard si uite proba,
Eu voiam sa o tin ascunsa.
Saruta aceste fapturi de fum
Care ies din mine, toate sunt eu,
Seamana cu mine, sunt chiar eu,
Care naparlesc,
Inainte de a ma ingropa in bratele tale,
In buzele tale.
Un sarpe care-si leapada camasile multicolore,
Inainte de marea hibernare.

Tot tu imi vei da zemuri de plante,
De smochine strivite ca sa inviez,
Voi suge lapte din sanul tau
Sa ma dezintoxic
De pamantul care s-a varsat in vinele mele,
Si s-a cerut arat,
Sunt si pruncul si tatal si sfantul duh,
Dar mai la urma,
Cand ne mai vine suflarea
Acum suntem amandoi cu sufletul la gura
Si il bem unul de pe buzele altuia,
Il sorbim,
Iata o idee de perpetuum mobile,
Fumul meu te imbraca
Fumul tau ma despoaie
Am luat foc amandoi,
Ti-am spus sa stai mai departe.
Cine-o stinge aceste cuvinte,
Sa fie blestemat.
 
Fenomenul OM
Mariana Dobrin
"Jurnal cu aroma de pamflet"

Văd prea des cum unii oameni, deşi sunt în libertate,
Se transformă-n animale triste şi însingurate.
Au nevoie să găsească un motiv de a trăi,
Să se lupte, să răzbată chinul fiecărei zi.
De pe urma libertăţii suferinţa e mai mare
Decât dacă ar trăi prizonieri într-o-nchisoare.
Să fi OM e lucru mare, drama lui monumentală,
Este chiar o tragedie drama existenţială.
Brusc şi cu intensitate unii tin în astă viaţă
Monopolul suferinţei, fără urmă de speranţă.
Mai există alţii care, doar puţin au depăşit
Existenţa de moluscă, vierme, şarpe pripăşit.
Pentru-aceştia e normal să dorească, să admire
Fenomenul OM, desigur, pentru ei în devenire.
Însă acei care-au trăit fenomenul omenesc,
Şi-ar dori orice să fie, numai OM nu mai doresc.
Pacă-ar vrea să se transforme într-un mugur drept spre soare,
Într-o gâză anonimă, fluture plăpând sau floare.
Chiar şi animal de pradă, prin păduri să rătăcească,
Uneori ar vrea să fie, nu făptură omenească.
Şi cu-n fel de frenezie plini de vrajă să trăiască
Alte stări cu alte simţuri, mai puţin cea omenească.
Şi ca nişte arabescuri toate formele vitale,
Rând pe rând să le încerce în procese naturale.
După ce-ar parcurge drumul de la animal la pom,
S-ar trezi în el dorinţa să mai redevină OM.
Diferenţa este clară: omul, poate fi neom,
Animalul, niciodată n-o să fie OM sau pom.
 
Păreare di-arău

Muşeate locuri di la noi,
Ah, cum nu mi-alincescu,
Prit coleastrandul di la voi
Auşu s-vă hărisescu!

Ni-aduc aminte cînd earam
‘Nviscut cu dulumicilu
La şcoala nică cînd nirdzeam
Di guşe cu trăsticilu !

Si azburam ca licuriciu,
Ardea tu mini dorlu
Cînd tot crişteam ca vlăstăriciu
Cu perlu ful’iorlu.

Ma adzî, lailu eu bănedz
Cu cheptu-mplin di focuri,
Că di diparte tot uhtedz
Tri voi, muşate locuri !


Constantin Belimace

aveti nevoie de dictionar? cautati dicţionarul armânescu

bănedz =traiesc si gata ,ca doar nu vreti "mura-n gura , vorba unui clasic in viata :P
 
Vis de iarna

Licurici să cadă
peste trupul meu,
noaptea când se-aprind
stelele, noian,
Eu să sap fântâni
dincolo de ele
şi privind prin lună
ca printr-un ochean,
Să mă-nalţ o clipă
până-n poarta zării
îmbrăcată toată
în al iernii voal,
Iar când mă voi strânge-n
gheme de lumină
să încep a ninge
lacrimi de cristal.
Şi de le-ating ramul,
albul viscolind,
să roşească pomii
când zăpezi voi cerne,
Simfonii voi naşte-n
zvon de clopoţei
când în calea ta,
albă m-oi aşterne.

Elena Victoria Glodean
 
Durerea femeiască
Adrian Paunescu

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.
Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.
Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?
Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,
Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.
Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.
Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.
Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.
Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.
Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.
Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.
Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.
 
Ar trebui

Ar trebui sa ne nastem batrini, sa venim intelepti,

Sa fim in stare de-a hotari soarta noastra in lume,

Sa stim din rascrucea primara ce drumuri pornesc

Si iresponsabil sa fie doar dorul de-a merge.

Apoi sa ne facem mai tineri, mai tineri mergind,

Maturi si puternici s-ajungem la poarta creatiei,

Sa trecem de ea si-n iubire intrind adolescenti.

Sa fim copii la nastere fiilor nostrii.

Oricum ei ar fi mai batrini decit noi

Ne-ar invata sa vorbim,ne-ar legana sa dormim,

Noi am disparea tot mai mult, devenind tot mai mici,

Cit bobul de strugure, cit bobul de mazare, cit bobul de griu...

Ana Blandiana

Stiu puritatea

Stiu, puritatea nu rodeste,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculãrii
Tributul pentru a trãi.

Albastri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zãpada-i albã neatinsã
Pãmântul cald este impur.

Neprihãnit eterul doarme,
Vãzduhul viu e de microbi,
Poti dacã vrei sã nu te nasti,
Dar dacã esti te si îngropi.

E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defãimã,
Spre care o sã mã aplec
Din talgere - vis mut sau faimã?

Între tãcere si pãcat
Ce-o sã aleg - cirezi sau lotusi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totusi...

Ana Blandiana
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top