• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Romanţă fără muzică (În seara când ne-om întâlni)
Ion Minulescu



În seara când ne-om întâlni -
Căci va veni şi seara-aceea -
În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Şi-ţi voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint…
Şi-n seara când ne-om întâlni
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat ‘naintea ta:
- Voieşti sau nu să fii a mea?

În seara când ne vom iubi -
Căci va veni şi seara-aceea -
În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Şi vom zvârli în stradă cheia…
Şi-n seaca când ne vom iubi
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat ‘naintea ta:
- Voieşti să nu mai fii a mea?…

Şi-n seara când ne-om despărţi -
Căci va veni şi seara-aceea -
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,
Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint…
Şi-n seara când ne-om despărţi
Te voi ruga,
Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit ‘naintea ta:
- Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!…
 
Dupa ce Domnul-Preasfantul
A creat omul si pamantul
Se odihnea, citind o carte,
Si cum citea-i veni ideea
Atunci, in ziua de 8 Martie,
Ca sa creeze… si femeia !

Apoi, se stie ca, poetii,
In orice strofa si cuvant,
Cantau, ca pe-o Regina a vietii,
Femeia,- darul cel mai sfant.

Si azi, cand biata omenire
Pasit-a in mileniul trei,
Noi, cei ce credem in iubire,
Le vom canta… tot pe femei.
 
Astazi dedic poezia tuturor barbatilor :P


Vinul - eliberator
________________

Omar Khayan



O, vinul mă inundă în marea lui lumină!
Se risipeşte ceaţa ce-a fost sau ce-o să vină.
Cad lanţurile grele de rob întemniţat
Şi într-un nimb de aur - renasc eliberat.




Acest vin în esenţa-i sub zeci de forme-apare:
Când pasăre, când plantă, când stea, când nenufar.
Să nu crezi că prin asta înseamnă că el moare.
Esenţa sa-i eternă. Doar formele dispar.


Să dăm pe vin avutul ce n-a fost cheltuit,
'Nainte ca-n ţărână şi-n noapte să intrăm.
Căci ţărnă în ţărânâ, prieteni o să stăm,
Fără de vin şi vise - şi fără de sfârşit...


Ni-i vinul şi prieten şi aur şi noroc.
De cer nu ne e fricâ, nu-i cerem îndurare.
Căci suflete şi inimi şi cupe şi ulcioare
N-au teamă de ţărână, de apă şi de foc.


Trăiesc iar anii tineri. Aprinsul tămâios
În flăcări să mă ardă, căci - iată - vine ceaţa.
Vin! Nu importă care. Nu sunt pretenţios.
Pe cel mai bun găsi-l-voi la fel de-amar ca viaţa.


Acum din fericire doar numele persistă.
lar cel mai vechi prieten tot vinul nou rămâne.
Mângâie cupa plină. E singurul tău bine
În ora asta goală, în ora asta tristă.


De ai alăturea de tine două măsuri de vin şi-o cupă,
Să bei în orice adunare, şi când eşti singur iarăşi bea!
Căci Cel ce face şi reface tot ce-i în lume nu se-ocupă
Nici de musteti ca ale tale şi nici de bărbi cum e a mea.


De-i dăm să bea, şi-un munte o să danseze-n soare.
Dispreţuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea să schimbi paharul pe viaţa viitoare?
Dar vinul e un suflet ce dă desăvârşire.


În vin cel înţelept găseşte extazul celora Aleşi.
El ne redă şi tinereţea şi ce-am pierdut şi ce ni-i dor.
În flăcări aurii ne arde într-un ameţitor vârtej.
Dar şi tristeţea ne-o preschimbă într-un izvor răcoritor.




Imperiile toate pentru o cupă plină!
Toată ştiinţa noastră pe parfumatul vin.
Cântările iubirii pe glasu-i cristalin
Şi slava lumii pentru curata lui lumină!


Înneacă-n vin şi teama şi umbrele tristeţii!
N-ai să mai şovăi între nenumărate secte.
Căci vinu-i filtrul magic al liniştii perfecte.
E-un alchimist ce schimbă în aur plumbul vieţii.


Cei mărginiţi la minte şi cei trufaşi susţin
Că între trup şi suflet ar fi deosebire.
Eu ştiu un singur lucru: tu vei afla în vin
Uitarea care-mpacă nemărginita fire.


Turnaţi-mi vin! Să curgă prin vine-n val, de-a-nnotul!
Fără răgaz să fiarbă în creieru-obosit!
Umpleţi-mi altă cupă! Ah! O minciună-i totul!
Mai toarnă-mi, hai, mai iute! Am şi îmbătrânit!


Nu mă certaţi! Lăsaţi-mi pe masă vinul bun!
Căci ascultaţi: atuncea când beau, aud ce spun
Narcişii, trandafirii şi-aprinsele lalele.
Aud chiar şi cuvântul nespus al dragei mele.


O, vin fără credinţă! De mult m-ai dezbrăcat
De haina pietăţii. Şi, totuşi, vrei să-mi spui:
Cum poate podgoreanul să-şi vândă vinul lui?
Ce poţi să cumperi oare mai bun şi mai curat?


Mâhnire, câtă vreme vei da cu cenuşiu
Pe trandafiri, pe buze, pe cerul de safir?
Umpleţi-mi iarâşi cupa, prieteni, căci nu ştiu
De-am să expir parfumul pe care îl inspir.


Aud zicând că vinul e singurul balsam.
Atunci - tot vinul lumii aduceţi-mi! Căci am
Atâtea răni! Tot vinul din toate vrănile!
lar inima păstreaze-şi deschise rănile!



Secretul fericirii doar cupa ne învaţă.
Căci mintea cleveteşte şi deseori dezarmă.
De mai cârteşte încă, o voi scuipa în faţă.
Mai dă-mi o-nghiţitură de vin... ca să adoarmă.


Cunosc la chip Fiinţa şi ştiu şi Nefiinţa.
Cunosc şi Dinlăuntrul a tot ce-i sus şi jos.
- Ce ruşinată însă mi-ar rămânea ştiinţa,
De-aş pune-un singur lucru de cupă mai presus!


La margini de ulcioare alesu-ne-am altarul
Şi demni de a fi oameni, bând vinu-am devenit.
Sub bolţile tavernei sorbind din plin nectarul
Am câştigat iar timpul în temple irosit.


Din nou în iarbă, iată, un nour lăcrămează.
Ca să trăieşti bea vinul cu magice culori.
Azi eu contemplu roua ce-n iarbă irizează.
Mâini, cine pe mormântu-mi o să contemple flori?


Sub cerul îndărădnic bea vin, căci locuieşti
O lume a durerii. De la Principiu până
La ultima zi - ţărnă e tot. Tu să trăieşti
Ca om care se află deasupra, - nu sub tină.


O, roză, eşti asemeni c-un chip ceresc de zână!
O, vin - rubin cu raze ce-n suflet se desfac!
Capricioasă soartă! Îmi pari tot mai străină
În orice ceas - şi totuşi, parcă te-aş şti din veac!


Beau vin precum bea apă o salcie din râu.
Alah, le ştie toate, spui tu. Când m-a creat
Ştia c-are sâ-mi placă să beau. Dacă m-abţiu
Eu i-aş ştirbi ştiinţa şi-aş face un păcat.


Bea vin, căci el dă minţii supremă strălucire,
Credinţelor lumină şi inimii uimire.
De-ar fi băut şi dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de mătănii la tot Adamul beat.




'Nainte ca al morţii pahar să te îmbete
Şi-a timpului rotire în neant să te alunge,
Tu soarbe vin din cupă cât pentr-un ev de sete.
Să nu ai mâna goală, în lut când vei ajunge.


De-un veac tot laud vinul. Mai sus de el nimic
Nu are preţ. În cupă stă Firea şi Nefirea.
Tu crezi că-nţelepciunea te-nvaţă fericirea?
Ci află: - acest maestru mi-e doar un ucenic.


Pe cei ce beau se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă băutorii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.


Puterii lui Kai-Kaus prefer ulciorul plin.
Dau glorii şi dau aur pe cupa mea de vin.
Respect pe-ndrăgostitul gemând de fericire,
Detest pe ipocritul scâncind în mănăstire.


Bea vin! Curând vei trece şi tu supremul prag.
Şi nu vei lua cu tine nimic din ce ţi-i drag.
Aceasta-i marea taină: laleaua scuturată
Nu înfloreşte iarăşi, o, Saki, niciodată.


Coranul - cartea sfântă - citimu-l câteodată,
Dar cine se desfată cu el în orice ceas?
Pe cupa plină însă o maximă-i gravată
Pe care zi şi noapte o soarbem cu nesaţ.


Cât ţine-o zi? Doar spaţiul dintre inspir şi-expir.
Bea vin, şi intervalul să-l umpli-aşa deplin.
Când Lumea tot ruinează şi-ţi frânge-al vieţii fir,
Imit-o zi şi noapte ruinându-te în vin.

.
 
PRIMAVARA


După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!

G Toparceanu
 
Înger decăzut


lipit cu faţa de asfalt, cu picioarele atârnând de cer,
aripile se zbăteau printre blocuri –
îngerul gigant a fost prins în lanţuri
şi băgat într-o cuşcă

l-au dus la marginea oraşului
unde stropii de lumină nu ajung

zilnic oamenii treceau pe lângă cuşcă
ţinând copiii de mâini
şi spunându-le:
„să nu ajungeţi ca el!
să nu ajungeţi...”

în solitudinea serii, urlete de durere
treceau prin pereţii caselor
până la inimi

pumnii săi cutremurau pământul
aripile sale dădeau naştere uraganelor

***

într-o dimineaţă liniştea inundă oraşul,
soarele se ivi printre nori, prin diademe de rouă,
păsările rezonau în triluri

în depărtare cuşca zăcea goală
cu o gaură imensă-n pământ

în apropierea sa, sute de copiii
s-au strâns să culeagă penele
purtate de vânt

Marius Surleac
 
VESTITORII PRIMĂVERII
George Cosbuc



Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!
 
Rapsodii de primavara

Sus, prin crangul adormit,
A trecut in taina mare,
De cu noapte risipind
Siruri de margaritare
Din panere de argint,
Stol balai
De ingerasi
Cu alai de toporasi.
Primavara, cui le dai?
Primavara, cui le lasi?

II

Se-nalta abur moale din gradina.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperisuri vestede-n lumina
Intind spre cer ogeacuri fara fum.

Pe langa garduri s-a zvantat pamantul
Si ies gandacii-Domnului pe zid.
Ferestre amortite se deschid
Sa intre-n casa soarele si vantul.

De prin balcoane
Si coridoare
Albe tulpane
Falfaie-n soare.
Ies gospodinele
Iuti ca albinele,
Parul le flutura,
Toate dau zor.
Unele matura,
Altele scutura
Colbul din patura
Si din covor.

Un zarzar mic, in mijlocul gradinii,
Si-a rasfirat crengutele ca spinii
De frica sa nu-i cada la picioare,
Din crestet, valul subtirel de floare.

Ca s-a trezit asa de dimineata
Cu ramuri albe - si se poate spune
Ca-i pentru-ntaia oara in viata
Cand i se-ntampla-asemenea minune.

Un nor sihastru
Si-aduna-n poala
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petala
De miozot.

III

Soare crud in liliac,
Zbor subtire de gandac,
Glasuri mici
De randunici,
Viorele si urzici...
Primavara, din ce rai
Nevisat de pamanteni,
Vii cu mandrul tau alai
Peste cranguri si poieni?
Pogorata pe pamant
In matasuri lungi de vant,
Lasi in urma, pe campii,
Galbeni vii
De papadii,
Balti albastre si-nsorite
De amat topit abia,
Si pe dealuri mucezite
Araturi de catifea.

Si pornesti departe-n sus
Dupa iarna ce s-a dus,
Dupa trena-i de ninsori
Asternuta pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Calauzii cei straini,
Iti indreapta an cu an
Pasul tainic si te mint
Spre tinutul diafan
Al campiilor de-argint.
Iar acolo te opresti
Si doar pasul tau usor
In omat stralucitor,
Lasa urme viorii
De conduri imparatesti
Peste albele stihii...

Primavara, unde esti?


George Toparceanu
 
E-aşa de tristă aşteptarea



E-aşa de tristă aşteptarea când ştii c-aştepţi zadarnic!
Şi-aşa de tristă e speranţa când ştii că n-ai la ce spera...
Şi-aşa de jalnică-i chemarea când ştii că nu te poate-aude...

Şi-aşa de grea e resemnarea
Şi-aşa e chinul de amarnic,
Când tot aştepţi, aştepţi zadarnic
Şi ştii că n-ai ce aştepta...

Încât de s-ar găsi cuvinte
Să-exprimi a tale simţăminte,
Să poţi aşterne pe hârtie
Şi suferinţă,
Şi durere,
Şi lacrimile ce-n tăcere
Le verşi amar
Dar în zadar,
În aşteptarea celui care
Nu vrea să vie,
Nici să scrie
Şi nici să ştie
Că tot aştepţi, aştepţi zadarnic ca să vie...

De s-ar găsi cuvinte, zic,
Să poţi aşterne pe hârtie
Această mare tragedie
Ce-unor-ar pare un nimic,
Atuncea s-ar mişca şi munţii,
Şi stâncile s-ar sfărâma;
Şi stelele din cer s-ar rupe,
Şi-oceanele ar îngheţa,
Şi norii s-ar preface-n lacrimi,
Şi toţi vulcanii ar erupe,
Şi lava lor ar arunca

Pe inimile reci ca gheaţa,
Pe sufletele împietrite
Şi pe conştiinţele-ncărcate
De suferinţi pricinuite,
De lacrimi,
Din nopţi nedormite.

Şi s-ar mişca întreaga lume!
La fel un rege ca ţiganul...
Şi ar lăsa din mână tocul
Acel ce scrie;
Şi ciocanul
Acel ce bate;
Şi ţăranul
Ar zvârli din mâini toporul,
Şi mosorul,
Ţesătorul,
Şi-ar merge fiecare
Să-şi găsească acela care
Plânge, plânge şi aşteaptă
-- Tot zadarnic ca să vie
Acela ce nu vrea să vie,
Acela ce nu vrea să scrie,
Acela ce nu vrea să ştie
Că s-ar putea ca încă astăzi
Să se despartă pe vecie.

Cincinat Pavelescu
 
Totusi, iubirea

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

Si totusi e stare de veghe
Si totusi murim repetat
Si totusi mai cred în pereche
Si totusi ceva sa-ntâmplat.

Pretentii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric si tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Retele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeste-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrisi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminosi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-si acelasi repros.

Si tu si iubirea există
Si moartea există în ea
Imi place mai mult când esti tristă
Tristetea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu esti în puterile mele,
Desi închizitii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj sa ma tem

Adrian Paunescu
 
NEBUNA



Voi o vedeti fugand prin sat,
Cu zdrentele siroi,
Desculta-n ger, cu ochii supti,
De cine radeti voi?
Si dupa dansa, curiosi,
De ce fugiti in roi?
Ce fel de rau v-a facut ea,
De-i faceti rau? Scuipand
In urma ei, o huiduiti
Cand iese-n drum, si cand
Va vine-n prag flamanda, voi
O bateti injurand.
Ii stiti povestea ei? De-o stiti,
Ce mult va cred misei.
Dar nu! Atunci ati fi milosi
Cu dansa, dragii mei.
Veniti dar, vreau azi sa va spun
Povestea vietii ei.
Pe deal, in revarsat de zori,
Un bucium repetat
Da sunet, si latrau zavozi;
Barbat langa barbat
Iesea din vai, suia pe culmi
Cu groful la vanat.
Sarmani iobagi! Un sat intreg
Cu sala-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
Si sus si tot mai sus
Treceau, portand in ochi grabiti
Un cerb pe goana pus.
Si sir de sir gonaci stateau
In umbra de copaci,
Si contele pe-un tanar cal
Da frau ca dus de draci,
Dar iata! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!
Arama potcovita,-n piept
Un larg mormant facu,
Au stat iobagii marmor toti,
Dar Arpad groful nu:
Zburand pe cal, privea napoi
Cu rasete, huhu!
Luptandu-se cu moartea, el
In pat se zvarcolea,
Si biata ma-sa! Vezi-o azi
Cum plange-n hohot ea?
Acelasi plans, pe care-atunci
Sarmana il plangea.
Sarmana! Si va bateti joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastra n-ar putea
S-ajunga oarecum
Nebuna? V-ar placea s-o stiti
De ras obstesc pe drum?
Oh, leacul! unde-i? Din pamant,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau saraci. Barbatul ei,
De mult bolnavicios,
Zacea si el, puteai de slab,
Sa-i numeri os de os.
Pe lait ficior, parinte-n pat,
Pe rani al carpei nod,
Si-n vatra focul stins de mult
Si nu-i porumb in pod;
Trei zile, iar a patra zi
Doi morti sub un prohod!
Iar azi, cand se trezeste-n ea
Nelimpedele gand
Al mortii lor, ce ras aflati
In plansul ei? Urland
Morteste, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dand.
Si vezi cum face gesturi ea,
Asa precum in joc
Desmierzi copii? Cum rade ea,
Ca omul in noroc?
Apoi rasare blastamand;
Si-i varsa gura fac.
Rusanda e, copila ei!
In usa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopti intregi
Ca un odor pribeag.
Ea singura i-a mai ramas
Din tot ce-avuse drag.
Privindu-si fata, ii parea
Si traiul mai domol,
Frumoasa, ca un sfant potir
P-al schitului pristol,
Si harnica, din ceas in ceas
Umpland al casei gol.
Dar intr-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
-"Vrea domnul o camasa-n flori
Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai istet,
Sa mergi dar la palat!"
S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
De patimi paganesti.
-"De ce-ncui usa? Ce vrei tu?
Turbatule ce esti!"
Si capul ea si l-a zdrobit
De drugii din feresti.
A fost prea mult! Cand i-au adus
Pe Sanda doi argati,
Ea n-a mai plans, a stat ca stan,
Cu pumnii ridicati,
Cu gura plina de blastam,
Cu ochii inghetati.
Esti om nebun, cand vrei sa porti
Intreg onorul tau!
Nimic nu-i sfant! Caci cei tari pot
Sili pe slabi la rau,
Si domnii sunt d-aceea tari,
Caci rad de Dumnezeu!
Si-aici i-a izbucnit din ochi
Plansoarea bob de bob,
Si jos, sacata de simtiri,
Cazu ea toata sdrob.
Domn groful, domn di Dumnezeu,
Ei ambii rad de rob.
Si noi? Sa radem injurand
Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganti in drept
Si-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mani sa palmuiesti
Pe domni, ca pe misei!

George Cosbuc
 
Pasarile Noptii

Într-o zi vulturul mândru,
Rege-al culmilor cărunte,
Toate păsările lumii
Le-adună p-un vârf de munte,
Şi le zise: Mi-este milă
De eterna voastră noapte…
Tremuraţi în fund de cuiburi
Speriate d-orice şoapte,
Pe când eu, dacă furtuna
Peste fruntea mea s-abate,
Fac din ochii mei oglinda
Trăsnetelor scăpărate.
De la îngeri smuls-a Domnul
Pene mândre pentru voi,
Ca să vă târâţi aripa
Murdărită prin noroi?
Hai! spălaţi-le-n seninul
De pe culmile înalte!

Pe albaştrii munţi din zare
Zborul vostru să tresalte.
Mai lăsaţi pădurea sumbră,
Cuibul, streşina ruină,
Şi zburaţi din întuneric
Către viaţă şi lumină.
Ceru-nalt e lumea-n care
Suferinţi şi păsuri nu-s;
De muriţi suind acolo,
Cel puţin cădeţi de sus.
Hai, urmaţi-mă şi-n aripi
De vă-ncredeţi cum mă-ncrez,
Către soare zborul vostru
Voi căta să-l îndrumez.

Într-un fior de bucurie
Un stol voios de zburătoare,
O rândunică, nişte mierle,
Un grangur, o privighetoare
Deschiseră-aripile-n dorul
Acestui zbor către azur,
Când bufniţa şi liliacul
Grăiră mândrului vultur:
Vrei să ne scoţi din umbra-n care
De veacuri toţi ai noştri dorm?
Că eşti ideea ce ne pasă?
Noi suntem numărul enorm!
Şi soarele-i duşmanul nostru.
Când îl privim ne-apucă plânsul;
Vom face nori de întuneric
Între pământ şi dânsul.

De atunci, cu aripile strânse,
Şi-abia târându-le din umăr,
Mai toţi apostolii luminii
Se pierd întunecaţi de număr.

Cincinat Pavelescu
 
Când ai nevoie de dragoste

Mircea Cartarescu

când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti singur nu poti sã scapi de singurãtate.
când esti nefericit nu are sens sã o spui.

când vrei sã strãngi în brate nu ai pe cine.
când vrei sã dai un telefon sunt toti plecati.
când esti la pãmânt cine se intereseazã de tine?
cui îi pasã? cui o sã-i pese vreodatã?

fii tu lângã mine, gândeste-te la mine.
poartã-te tandru cu mine, nu mã chinui, nu mã face gelos,
nu mã pãrãsi, cãci n-as mai suporta încã o rupturã.
fii lângã mine, tine cu mine.

întelege-ma iubeste-mã, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie,
fii iubita mea permanentã.
hai sã uitãm regula jocului, sã nu mai stim ca sexul e o junglã.
sã ne atasãm, sã ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeste dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie sã iubesti nu esti iubit.
când esti la pamânt nici o femeie nu te cunoaste.
 
Cine moare


Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...

Pablo Neruda
 
gata. sunt indragostita, iremedial , de versurile lui pablo neruda.

SONETUL LXXXI

Deja imi apartii... Inchide-te alaturi de visele tale in visul meu
E timpul odihnei pentru dragoste, durere si truda
Noaptea invarte iar roti invizibile,
Iar tu, lipita de mine, imi pari la fel de pura ca un chihlimbar adormit...

Nimeni altcineva nu va dormi cu visele mele, iubito.
Cand vei pleca, vom pleca lipiti de apele timpurilor,
Nimeni altcineva nu va calatori printre umbre cu mine,
Doar tu, natura eterna, soarele etern, luna eterna.

Deja, causurile palmelor tale s-au deschis,
Lasand sa cada la intamplare, gesturi tandre...
Ochii tai se imprejmuiesc precum doua aripi in tonuri de gri,
In timp ce eu urmez apele, ce ai trimis sa ma poarte...
Noaptea, lumea, vantul iti decojesc destinul,
Iar eu fara tine sunt nimic, sunt doar visul tau.
 
Sonetul XVII

Nu te iubesc chiar daca
tu ai fi un trandafir sarat, sau topaz,
sau o sageata de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine intunecata
caci lucrurile sunt create sa fie iubite,
in secret, intre umbra si suflet.
Te iubesc ca planta care niciodata nu infloreste
care pastreaza in sine lumina florilor ascunse.
Multumesc iubirii tale, solid si cert parfum
ce rasare din pamant
si traieste in intuneric, in sufletul meu.
Te iubesc fara sa stiu cum si cand, sau poate unde
Te iubesc in mod direct, fara sa retrogradez,
fara complexe sau mandrie;
Deci te iubesc pentru ca stiu,
ca aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atat de aproape, incat mana ta
pe pieptul meu este mana mea,
atat de aproape, incat ochii tai inchisi
ma adorm pe mine.


PABLO Neruda
 
POEMA 15

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat

Pablo Neruda
 
VIS VEGETAL
Magda Isanos


As vrea să fiu copac
Si-as vrea să cresc langa fereastra ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca usoara să-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-mă femeie să fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si pământ,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si senina,
Uitind de-atata vreme să vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare mana,
As incepe

zambesc.
 
Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupa

Emily Dickinson

Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă,
Socoate cănile din zori - şi după
Să-mi spui cu Rouă câte-s pline,
Şi dimineaţa cît se-ntinde -
Cînd doarme ţesătoarea - cine
Mai ţese pînzele senine!

Şi scrie-mi cîte note ai simţit
În extazul Prihorului ameţit
În ramul plin de umire nouă -
Ţestoasa cîte plimbări a făcut -
Albina cîte potire a băut,
La marea Orgie cu rouă!

Bolta curucubeului de cine e dusă
Şi cine mînă zarea supusă
Cu nuiele subţiri de Azur?
Degetele cui sînt stalactite -
Salbele nopţii de cine-s socotite
De nu s-a pierdut vreuna-mprejur?

Şi cine a clădit Căscioara Albă, cine
A zăvorît ferestrele atît de bine
Ca spiritu-mi să nu pătrundă în larg?
Cine-ntr-o zi de gală anume
Îmi va deschide dincolo de lume
Şi voi lăsa zorzoanele în prag?


(traducere Ileana Mihai-Ştefănescu)
 
Iubire

Iubesti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubesti - când suavă icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubesti - când simtiri se desteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubesti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îti este-n aceeasi măsură
si lavă pătrunsă de lună.

Lucian Blaga
 
Poate o sa va placa .........




Reflecţii



de Franz Kafka










O copie frumos caligrafiatã a acestor Betrachtungen (reflecţii) a fost fãcutã de însuşi Kafka, care le-a numerotat şi le-a aranjat în maniera în care apar aici. Nu este cu putinţã de stabilit data exactã cînd a fost fãcut acest aranjament: cîteva dintre aforisme sunt schiţate în carneţelele albastre in-octavo în care Kafka şi-a notat gîndurile în perioada 1917-1918. Aceste carneţele conţin mult mai mult decît aceste aforisme. Textul de mai jos urmãreşte copia frumos caligrafiatã fãcutã de autorul însuşi. Numerotarea îi aparţine lui Kafka. Cînd douã aforisme apar sub acelaşi numãr, autorul le-a notat pe amîndouã pe o bucãţicã de hãrtie, deşi de obiecei a foloit bucãţele de hîrtie separate pentru fiecare. Uneori un aforism are douã numere; uneori Kafka a combinat într-unul singur ceea ce iniţial reprezentau douã aforisme. Paginile marcate cu un asterisc au fost barate cu creionul dar nu au fost scoase din dosarul cu aforisme. Intenţiona probabil sã le revadã.)




1. Calea adevãratã este de-a lungul unei frînghii care nu este întinsã sus prin aer, ci jos, puţin deasupra solului. Pare mai degrabã fãcutã sã te împiedici decît sã mergi de-a lungul ei.



2. Toate erorile umane sunt nerãbdarea, renunţarea prematurã la ce este metodic.



3. Existã douã pãcate din care toate celelalte derivã: nerãbdarea şi indolenţa. Din cauza nerãbdãrii au fost alungaţi din Paradis; din cauza indolenţei nu se întorc. Dar poate cã existã un singur pãcat: nerãbdarea. Din cauza nerãbdãrii au fost alungaţi, tot datoritã ei nu se mai întorc.



4. Multe dintre umbrele celor plecaţi se ocupã doar de linsul valurilor rîului morţii deoarece el curge dinspre noi spre ei. Asta face ca rîul sã se retragã dezgustat, curentul începe sã curgã invers şi readuce morţii la viaţã. Dar ei sunt fericiţi, cîntã cîntece de mulţumire, şi lovesc apele indignate.



5. Dincolo de un anumit punct nu mai existã cale de întors. Acest punct trebuie atins.



6. Momentul decisiv în evoluţia umanã e continu. De aceea toate revoluţiile spirituale care declarã toate realizãrile anterioare au dreptate, cãci nimic încã nu s-a realizat.



7. Una dintre modalitãţile cele mai eficiente ale Rãului de a ne seduce este ispita de a lupta.



8. Este la fel ca lupta cu femeile care se terminã în pat.



9. A. este mîndru nevoie mare, are impresia cã este foarte avansat în bunãtate, de cînd, ca obiect al seducţiei, se simte supus unor tentaţii din direcţii complet necunoscute.



10. Explicaţia corectã este însã asta: un diavol mare şi-a fãcut adãpost în el împreunã cu o mulţime de drãcuşori care se înghesuie sã-l slujeascã.



11-12. Diferenţa de perspectivã pe care o poţi avea asupra lucrurilor, de exemplu asupra unui mãr: diferenţa de perspectivã a unui puşti care trebuie sã-şi lungeascã gîtul ca sã vadã puţin din mãrul de pe masã şi a stãpînului casei care ia mãrul şi-l înmîneazã persoanei care stã la masã cu el.



13. Una dintre primele semne ale înţelegerii este dorinţa de a muri. Viaţa asta pare insuportabilã, o alta intangibilã. La un moment data ajungi sã nu te mai ruşinezi de dorinţa de a muri: ceri sã fii mutat din vechea celulã pe care o deteşti într-o celulã nouã pe care vei ajunge sã o deteşti. În toate astea este o rãmãşiţã din credinţa cã în timpul mutãrii, stãpînul va trece din întîmpare pe coridor, îl va privi pe prizonier şi va spune: „Acest om nu mai trebuie închis. Vine la mine.”



14. Dacã ai merge pe teren plat şi, în pofida dorinţei tale sincere de a înainta, ai tot regresa, atunci ar fi o problemã disperatã; dar din moment ce te caţeri pe o creastã, aproape la fel de abruptã ca şi tine vãzut de jos, regresia poate fi provocatã doar de natura solului, aşa cã nu trebuie sã disperi.



15. Ca o cãrare toamna: abia ai curãţat-o cã se acoperã din nou de frunze uscate.



16. O cuşcã a plecat în cãutarea pãsãrii.



17. Aici e un loc unde n-am mai fost niciodatã: aici respiraţia e diferitã, şi mai ameţitoare decît soarele este lumina stelei din spatele lui.



18. Dacã ar fi fost posibil sã construieşti Turnul Babel fãrã sã te urci pe el probabil construcţia ar fi fost permisã.



19*. Sã nu-l laşi pe Diavol sã te facã sã crezi cã poţi avea secrete faţã de el.



20. Leoparzii intrã în templu şi beau pînã la fund ceea ce este în puţurile sacrificiale: asta se repetã mereu; în cele din urmã momentul poate fi calculat dinainte şi devine parte din ceremonie.



21. La fel de ferm ca mîna care se agaţã de piatrã. Dar se agaţã ferm doar ca sã o azvîrle mai departe. Dar şi calea ajunge pînã acolo.



22. Tu eşti ţelul. Nici un fel de elev îndepãrtat.



23. De la adevãratul adversar ţi se transmite un curaj nelimitat.



24. Înţelegînd şansa ca pãmîntul pe care stai nu poate fi mai mare decît picioarele de pe el.



25. Cum sã te bucuri de lume dacã nu-ţi gãseşti refugiu în ea?



26*. Ascunzişuri sunt nenumãrate, salvarea una singurã, dar posibilitãţile de salvare la fel de multe ca şi ascunzişurile. Existã un scop dar nu şi o cale: ceea ce de obicei numim cale este ezitarea.



27. Faptele negative sunt un adaos, pe parcurs: bunãtatea ne este datã din start.



28. Cînd accepţi şi absorbi Rãul, nu mai e nevoie sã crezi în el.



29. Motivele ulterioare pentru care absorbi şi accepţi Rãul nu mai sunt ale tale ci ale Rãului. Animalul se luptã sã ia biciul stãpînului şi se biciuieşte pentru a deveni la rîndul lui stãpîn, fãrã sã ştie cã şi asta nu e decît o fantezie produsã de un nod nou din biciul stãpînului.



30. Într-un anumit sens Dumnezeu este incomfortabil.



31. Nu mã chinui sã obţin stãpînirea de sine. Stãpînirea de sine însemanã dorinţa de a fi eficient într-un punct oarecare al devenirii mele spirituale. Dar dacã e necesar sã trasez asemenea cercuri în jurul meu, atunci e mai bine sã o fac pasiv, în purã uimire faţã de acest miraculos complex, ducînd cu mine acasã doar prospeţimea pe care aceastã imagine o dã e contrario.



32. Ciorile susţin cã o singurã cioarã poate distruge cerul. Nu e nici o îndoialã în privinţa asta, dar asta nu dovedeşte nimic împotriva cerului, cãci cerul înseamnã: imposibilitatea ciorilor.



33*. Martirii nu-şi dispreţuiesc trupul, îi pemit sã ajungã pe cruce. Prin aceasta sunt la acelaşi nivel cu adversarii lor.



34. Oboseala lui este cea a unui gladiator dupã luptã, munca lui este curãţenia fãcutã de un funcţionar pe un colţ de birou.



35. Nu existã a avea existã doar a exista, doar o stare a fiinţei care tînjeşte dupã ultima rãsuflare, care tînjeşte dupã sufocare.



36. Înainte nu înţelegeam cum de nu am primit rãspuns la întrebarea mea; astãzi nu pot sã cred cã am fost în stare sã întreb. Dar nu am crezut nimic, doar am întrebat.



37. Rãspunsul sãu la aserţiunea cã poate posedã, dar cã nu este, erau tremurãturi şi palpitaţii.



38. Un om se mira cum de este aşa de uşor sã mergi pe drumul eternitãţii: de fapt se grãbea pe o pantã la vale.



39a. Nu poţi plãti Rãul în rate: cu toate astea, încerci mereu. Ne putem imagina cã Alexandru Macedon, în ciuda victorilor sale tinereşti, în ciuda superbei armate pe care a construit-o, în ciuda enegiilor pe care le simţea capabile sã schimbe lumea, s-ar fi putut opri la Hellespont fãrã sã-l treacã, şi asta nu din fricã, nici din nehotãrîre, nici din slãbiciune a voinţei ci datoritã forţei de gravitaţie.



39b. Drumul este infinit de lung, nimic nu-i poate fi substras, nimic nu-i poate fi adãugat, cu toate astea fiecare îl judecã dupã propriu-i calapod copilãresc: „Cu siguranţã, mai ai de mers şi metrul ãsta şi va fi luat în consideraţie.”



40. Este comfortabil sã observi cã disproporţia lucrurilor din lume pare a fi doar aritmeticã.



41. Doar concepţia noastrã asupra timpului ne face sã dãm Judecãţii de Apoi acest nume. De fapt, e un fel de lege marţialã.



42. Sã laşi capul plin de urã şi dezgust sã cadã pe sîn.



43. Cîinii de vînãtoare sunt încã în curte, dar prada nu le va mai scãpa, oricît ar alerga de bezmetic prin pãdure.



44. Modul tãu ridicol de a fi te-a pregãtit pentru aceastã lume.



45. Cu cît înhami mai mulţi cai, cu atît avansezi mai repede-adicã nu sã scoţi blocul din ţîţîni ceea ce e imposibil, dar sã rupi curelele în fîşii, şi prin urmare sã ai o cãlãtorie uşoarã şi fericitã.



46. În nemţeşte cuvîntul sein înemanã atît a fi cît şi al lui.



47. Li s-a dat posibilitatea de a fi fie regi, fie mesagerii regilor. Ca toţi copiii cu toţi doreau sã fie mesageri. De aceea existã doar mesageri, alergînd prin lume şi cum nu mai sunt regi care sã-şi comunice mesajele aleargã cu toţii fãrã noimã cu mesajele lor lipsite de sens. ªi-ar pune cu plãcere capãt zilelor dar nu o fac pentru cã au jurat sã fie loiali.



48. Sã crezi în progres nu înseamnã sã crezi cã s-ar fi fãcut vreun progres. Nu asta e genul de credinţã care indicã o credinţã adevãratã.



49. A. este un virtuos şi cerul îi e martor.



50*. Omul nu poate trãi fãrã condiţia continuã a ceva indestructibil în el, cu toate cã uneori atît acel element indestructibil din el cît şi credinţa în el îi sunt ascunse. Unul dintre modurile de manifestare ale acestor secrete este credinţa într-un dumnezeu personal.



51*. Medierea de cãtre şarpe era necesarã: Rãul îl poate seduce pe om dar nu poate deveni om.



52*. În lupta dintre tine şi lume ieşi învins.



53. Nu poţi trişa pe nimeni, nici mãcar pe lume, de victoria ei.



54. Nu existã nimic în afara lumii spirituale: ceea ce numim lumea simţurilor este Rãul în lumea spiritualã iar ceea ce numim Rãu este doar necesitatea unei clipe în evoluţia noastrã eternã.

*Poţi dezintegra lumea cu o luminã foarte puternicã. Pentru privirea slabã lumea devine solidã, pentru cea şi mai slabã are pumni, pentru cea şi mai slabã capãtã faţa ruşinii şi loveşte pe oricine îndrãzneşte sã o priveascã.



55. Totul e deziluzie: sã cauţi minimul iluziei, sã te menţii în limitele obişnuite, sau sã cauţi maximum iluziei. În primul caz trişezi Binele, încercînd sã-l faci prea uşor de obţinut, şi Rãul impunîndu-i condiţii nefavorabile de confruntare. În cel de-al doilea caz trişezi Binele nestrãduindu-te pentru el chiar mãcar în termeni lumeşti. În cel de-al treilea caz trişezi Binele ţinîndu-te cît mai la distanţã de el, şi Rãul sperînd sã-l faci neputincios prin intensificrea lui la maxim. De aceea soluţia pare a fi cea de-a doua cale, pentru cã oricum Binele e mereu trişat, şi mãcar în acest caz, cel puţin judecînd dupã aparenţe, Rãul nu e trişat.



56. Existã întrebãri peste care nu am putea trece dacã eliberarea de ele nu ne-ar fi inculcatã în propria naturã.



57. Pentru orice din afara lumei fenomenale limbajul poate fi folosit numai aluziv, dar niciodatã, nici mãcar aproximativ, într-un mod comparativ, pentru cã, deoarece corespunde lumii fenomenale, limbajul este preocupat doar de proprietatãţi şi relaţiile lor.



58*. Spui cît mai puţine minciuni spunînd cît mai puţine minciuni şi nu avînd cît mai puţine ocazii sã spui cît mai puţine minciuni.



59*. O scarã neuzatã de prea mulţi paşi este, privitã din punctul ei de vedere, doar ceva plicticos fãcut din lemn.



60. Oricine renunţã la lume trebuie sã-i iubeascã pe oameni pentru cã renunţã şi la lumea lor. Astfel va putea începe sã aibã o bãnuialã vagã privitoare la natura umanã,

care nu poate fi decît iubitã, presupunînd cã ceilalţi îţi sunt egali.



61*. Oricine îşi iubeşte vecinul în limitele lumii nu face nici mai puţinã injustiţie decît unul care se iubeşte pe sine în limitele lumii. Rãmîne de vãzut dacã primul caz e cu putiinţã.



62. Faptul cã nu existã decît o lume spiritualã ne deprivã de speranţã şi ne dã siguranţã.



63. Arta noastrã e un mod de a fi uimiţi de adevãr: lumina de pe faţa care se retrage cu o grimasã groteascã este adevãratã, şi atît.



64-65. Expulzia din Paradis este în esenţã eternã: adicã deşi expulzia din Paradis e finalã şi viaţa în lume inevitabilã, eternitatea procesului (sau, exprimat în termeni temporali, eterna repetiţie a procesului) face cu toate astea posibil nu numai sã rãmînem în Paradis permanent, ci sã şi fim acolo permanent, chiar dacã o ştim sau nu.



66. Este un cetãţean liber şi în siguranţã al acestui pãmînt pentru cã este ataşat la un lanţ destul de lung pentru a-i face orice zonã de pe glob accesibilã, însã cu toate astea doar atît de lung încît sã-i fie imposibil sã treacã peste marginile pãmîntului. În acelaşi timp este un cetãţean liber şi în siguranţã al cerului pentru cã este ataşat şi acolo de un lanţ similar. Astfel, dacã vrea sã coboare pe pãmînt este sufocat de zgarda şi lanţul ceresc: dacã vrea sã ajungã în cer este sufocat de lanţurile pãmînteşti. ªi în ciuda tuturor astea are toate posibilitãţile şi simte asta: într-adevãr refuzã sã atribuie întreaga problemã unei greşeli datorite unei înlãnţuiri greşite.



67. Aleargã dupã semne ca un patinator începãtor, mai mult care exerseazã pe un teritoriu interzis.



68. Ce e mai vesel decît sã crezi într-un dumnezeu casnic?



69. Teoretic existã posibilitatea fericirii: sã crezi în elementul indestructibil din interior fãrã sã te strãduieşti sã-l atingi.



70-71. Indestructibilul este unu: este fiecare dintre fiinţele umane şi, în acelaşi timp, este comun tuturor, de aici, comuniunea incomparabilã care existã între fiinţele umane.



72*. În una şi aceeaşi fiinţã se gãsesc cunoştiinţe care oricît de neasemãnãtoare ar fi, au totuşi acelaşi subiect, şi nu poţi decît trage concluzia cã în una şi aceeaşi fiinţã umanã.existã mai mulţi subiecţi



73. Înfulecã rãmãşiţele şi bucãţile care au cãzut pe jos de pe masã: în acest fel este desigur, cel puţin temporar mai bine hrãnit decît ceilalţi dar uitã cum se mãnîncã de pe masã. Mãcar aşa nu mai rãmîn rãmãşiţe şi bucãţi pe jos.



74. Dacã ceea ce trebuia sã fi fost distrus în paradis era destructibil atunci nu era definitiv: dacã era indestructibil, atunci trãim într-o credinţã falsã.



75*. Testeazã-te pe oameni. E ceva ce face pe cel ce se îndoieşte sã se îndoiascã şi pe cel ce crede sã creadã.



76. Sentimentul:”Nu voi ancora aici” şi apoi sã simţi cum te acoperã valul.

*Schimbare de direcţie. Scrutãtor, timid, încrezãtor, rãspunsul dã tîrcoale întrebãrii, privindu-i disperat faţa impenetrabilã, urmînd-o pe cãile cele mai întortocheate, adicã pe cãile cele mai îndepãrtate de rãspuns.



77. Apropierea de ceilalţi ne ademeneşte sã ne introspectãm.



78. Spiritul devine liber doar cînd înceteazã a mai fi un suport.



79. Dragostea senzualã ne induce în eroare cu privinţã la natura dragostei cereşti: asta e cu putinţã deoarece inconştient conţine ceva din dragostea cereascã.



80. Adevãrul este indivizibil, nu se poate recunoaşte pe sine: oricene vrea sã-l cunoascã o va face sub forma unei minciuni.



81. Nimeni nu poate dori ceea ce în ultimã instanţã îl distruge. Dacã în unele cazuri individuale pare a fi aşa-şi poate cã mereu vor fi astfel de cazuri-asta se explicã prin aceea cã dacã o persoanã cere ceva ce este de folos unei alte persoane, dar unei terţe persoane chemate sã clarifice situaţia acest ceva îi poate fi dãunãtor. Dacã aceastã terţã persoanã ar fi ţinut partea de la început celei de-a doua persoane, prima persoanã ar fi dispãrut şi odatã cu ea şi dorinţa.



82. De ce ne plîngem de Cãdere? Nu datoritã ei am fost izgoniţi din Paradis ci ca sã nu gustãm din Pomul Vieţii.



83. Nu suntem pãcãtoşi pentru cã am gustat din Pomul cunoaşterii ci pentru cã nu am gustat încã din arborele Vieţii. Starea actualã este pãcãtoasã, cu sau fãrã remuşcãri.



84. Am fost creaţi ca sã trãim în Paradis şi Paradisul ne-a fost sortit. Ceea ce ne era sortit ne-a fost schimbat: asta nu înseamnã cã şi soarta Paradisului a fost schimbatã.



85. Rãul este o iradiere a conştiinţei umane în unele stãri de tranziţie. De fapt nu este lumea senzualã care este purã iluzie: ceea ce este iluzie este rãul din ea, ceea ce, trebuie sã recunoaştem, pentru ochii noştrii constituie lumea sensibilã.



86. De la Cãdere încoace am fost la fel de capabili sã recunoaştem Binele şi Rãul: cu toate astea chiar aici ne atribuim un merit special. Dar doar pe latura cea mai îndepãrtatã a acestei cunoştiinţe apar adevãratele diferenţe. Aparenţa contrarã este cauzatã de urmãtorul fapt: nimeni nu poate fi mulţumit doar cu cunoştiinţele, trebuie sã se şi strãduie sã acţioneze în concordanţã cu ele. Dacã nu este dotat cu puterea de a face asta, trebuie sã se distrugã pe sine cu riscul de a pierde orice şansã de a mai cãpãta vreodatã puterea, dar nu poate face nimic decît sã facã aceastã ultimã încercare. (Acesta este şi sensul ameninţãrii cu moartea asociatã cu interdicţia de a mînca din Pomul Cunoaşterii: poate cã acesta este şi înţelesul originar al morţii naturale.) Aceasta este o încercare pe care îi este fricã sã o facã: preferã sã-şi piardã distincţia dintre Bine şi Rãu (termenul de cãdere îşi are originea în aceastã fricã); dar ce s-a întîmplat cîndva nu mai poate fi schimbat, poate doar deveni ceţos. În acest scop apar motivaţiile. Lumea întreagã e plinã de ele: într-adevãr poate cã lumea vizibilã nu este altceva decît motivaţia dorinţei omului de se odihni o clipã-o încercare de a falsifica faptele cunoaşterii, o încercare de a transforma cunoaşterea într-un ţel.



87. Credinţa ca o ghilotinã-la fel de grea, la fel de uşoarã.



88. Moartea ne stã în faţã, ca într-o salã de clasã care are pe un perete agãţatã o reproducere a bãtãliei lui Alexandru. Trebuie sã întuneci sau chiar sã faci sã disparã prin acţiuni acest tablou în aceastã viaţã a noastrã.



89. Un om este liber arbitru în trei feluri: mai întîi a fost liber cînd şi-a dorit viaţa asta: acum, bineînţeles nu se mai poate întoarce, pentru cã nu mai este aceeaşi persoanã de atunci, poate numai în mãsura în care îndeplineşte trãind ceea ce cîndva şi-a dorit. În al doilea rînd este liber sã aleagã ritmul şi calea acestei vieţi. În al treilea rînd este liber prin aceea cã în calitate de persoanã care va exista din nou, are voinţa de a trece prin viaţã în orice condiţii şi în acest fel sã se apropie de sine, mai mult, pe un drum care, deşi e o chestiune de algere, este atît de întortocheat încît nu existã nici o porţiune din viaţã pe care sã o lase neatinsã. Aceasta este trichotomia liberului arbitru, dar deoarece se petrece simultan este şi o unitate, un întreg, şi fundamental este atît de complet încît nu mai lasã loc nici unui arbitru, fie el liber sau nu.



90*. Douã posibilitãţi: sã te faci infinitezimal de mic sau sã fii astfel. A doua este perfecţiunea, adicã repaosul, prima este începutul, adicã acţiunea.



91*. Spre evitarea unei confuzii verbale: Ceea ce intenţioneazã sã fie distrus trebuie mai întîi sã fie strîns apucat: ceea ce se fãrîmiţeazã, se fãrîmiţeazã fãrã a putea fi distrus.



92. Prima adoraţie a idolilor a fost cu siguranţã fricã de lucrurile acestei lumi, dar, legat de asta, fricã şi de necesitatea lucrurilor, şi legat de asta, fricã de responsabilitatea lucrurilor. Atît de imensã pare sã fi fost acestã responsabilitate cã oamenii nici mãcar nu au îndrãznit sã o punã pe seama unei singure entitãţi extra-umane, pentru cã nici mãcar medierea unei singure fiinţe nu ar fi putut uşura responsabilitatea umanã, relaţia cu o singurã fiinţã ar fi fost încã prea profund încãrcatã de responsabilitate, de aceea fiecãrui lucru i s-a dat o responsabilitate proprie, şi mai mult, acestor lucruri li s-a dat şi o parte din responsabilitatea omului.



93*. Niciodatã din nou psihologie!



94. Douã sarcini la începutul vieţii: sã-ţi restrîngi calea din ce în ce mai mult şi sã controlezi mereu dacã nu cumva te-ai pierdut pe undeva prin afara ei.



95. Rãul este ca un instrument: recunoscut sau nerecunoscut, poate fi pus deoparte dacã aşa ai decis.



96. Deliciile acestei vieţi nu sunt ale ei ci ale fricii de a ne înãlţa deasupra; problemele acestei vieţi nu sunt ale ei ci ale chinurilor noastre datorate acelei frici.



97. Doar aici este suferinţa, suferinţã. Nu într-un asemenea fel încît cei ce suferã aici vor fi înãlţaţi datoritã acestei suferinţe altundeva, ci într-un asemenea fel încît ceea ce numim suferinţã în aceastã lume, va fi la fel şi în cealaltã lume, neschimbatã, doar eliberatã de opusul ei, mîntuirea.



98. Noţiunea de expansiune infinitã şi imensitate a cosmosului este rezultatul amestecului, dus la extrem, al unei creaţii dificile şi a unei libere-determinãri.



99. Mult mai îngrozitoare decît cea mai inexorabilã convingere a pãcatului prezent este chiar şi cea mai slabã convingere a eternei justificãri a temporalitãţii noastre.. Doar intensitatea în convingerea celei de-a doua, care o conţine în întregime pe prima, este mãsura credinţei. Mulţi cred cã dincolo de marea dezamãgire primordialã existã şi o dezamãgire mai micã conceputã pentru fiecare în parte, cu alte cuvinte, cã atunci cînd o poveste de iubire se joacã pe scenã, actriţa dincolo de surîsul ipocrit faţã de iubit, mai are şi un mic surîs insinuant pentru un anumit spectator de la balconul de sus. Mergem prea departe.



100. Poţi sã cunoşti diavolul dar nu poţi crede în el, pentru cã mai mult diavol decît existã nu poate fi.



101. Pãcatul vine întotdeauna fãrã ocolişuri şi poate fi apucat cu toate simţurile. Merge pe propriile-i rãdãcini şi nu trebuie smuls.



102. Trebuie sã suferim şi suferinţa din jur. Nu avem un corp, ci un mod de a creşte, şi asta este sursa tuturor neliniştilor, sub o formã asta sau alta. La fel ca un copil care trece prin toate stadiile vieţii pînã îmbãtrîneşte şi moare (fundamental primelor stadii cele ulterioare par de neatins, datoritã atît dorinţelor cît şi fricii), la fel ne dezvoltãm (nu mai puţin legaţi de umanitate ca de noi înşine) prin toate suferinţele lumii. Nu e loc pentru dreptate în acest context, dar nu e nici loc pentru frica de suferinţã sau pentru interpretarea suferinţei ca pe un merit.



103. Poţi sã te retragi faţã de suferinţa lumii; eşti liber sã o faci şi este în acord cu natura ta proprie, dar poate cã aceastã retragere este singura suferinţã pe care ai putea-o evita.



105. Metoda de seducţie a acestei lumi şi garanţia cã ea este doar o etapã intermediarã sunt unul şi acelaşi lucru. Chiar aşa, cãci doar astfel ne poate seduce lumea, şi asta în concordanţã cu adevãrul. Cel mai rãu, totuşi este cã dupã ce am fost seduşi cu succes, uitãm garanţia şi astfel Binele ne-a momit înspre Rãu, privirea femeii înspre pat.



106. Umilinţa permite oricui, chiar şi celui care disperã în singurãtate, legãtura cea mai solidã cu semenii, şi asta imediat, deşi, bineînţeles, doar în cazul umilinţei complete şi totalã. Poate asta pentru cã reprezintã limbajul natural al rugãciunii, în aceeaşi mãsurã adoraţie şi uniunea cea mai fermã. Comuniunea cu semenii este comuniunea rugãciunii, comuniunea cu sinele este comuniunea efortului: din rugãciune se obţine energia necesarã efortului. Poţi cunoaşte altceva decît dezamãgirea? Dacã dezamãgirea va dispare vreodatã, nu trebuie sã priveşti întracolo cãci te vei transfoma într-o stanã de sare.



107. Toatã lumea este foarte bunã cu A., mai mult sau mai puţin la fel cum încerci sã protejezi o masã de biliard excelentã chiar şi faţã de jucãtorii buni, pînã cînd va veni marele jucãtor, va examina masa cu atenţie şi nu va tolera nici o stricãciune fãcutã mesei dinainte, dar cînd, la rîndul lui începe sã joace, se lasã pradã violenţei, fãrã nici o jenã.



108. „Apoi s-a întors la muncã de parcã nimic nu s-ar fi întîmplat”. Aceasta este o remarcã cu care suntem familiari dintr-o mulţime de poveşti, deşi probabil nu s-a petrecut niciodatã în realitate.



109. „Nu se poate spune cã ne lipseşte credinţa. Chiar şi simplu fapt de a fi în viaţã este o valoare inepuizabilã din punct de vedere al credinţei.”. „Sugerezi cã ar fi vreo valoare în asta? Dar, la urma urmelor, nu poţi sã nu trãieşti.” Chiar în acest „nu poţi sã nu trãieşti” rezidã forţa nebuneascã a credinţei: se întrupeazã chiar din aceastã negaţie.

*Nu e nevoie sã ieşi din casã. Stai la masã şi ascultã. Nici mãcar nu asculta, aşteaptã.. Nici mãcar nu aştepta, fii liniştit şi singur. Lumea ţi se va oferi singurã spre a-ţi fi dezvãluitã; nu poate altfel; în extaz, rãvãşitã îţi va sta în faţã.



Traducere de Adrian Man şi Paul Doru Mugur
 
Back
Top