Povesti de singuratate si dorinte
- Thread starter beniamin24
- Start date
beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
@Anuk - sau asa, insa povestea e mai mult psihologica, e o lupta dintre partea divina si cea reala... daca vrei o poti numi antiteza dintre iubirea pentru divinitate si cea pentru realitate
beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
@Bodo - este si-un substrat la toata povestea asta 
)
@Anuk - mie-mi place cand dezbatem pe ele
pe povesti adica
)@Anuk - mie-mi place cand dezbatem pe ele
pe povesti adica"@Anuk - ca nu-mi vine sa cred ca pot scrie... "
Fantastic!!! ai avut o revelatie? Nici mie nu-mi vine a crede, dar trecem peste.
@Anuk - azi dimineata pe la 4 am sunat o tipa si am pus-o sa-mi citeasca cele doua parti, ma crezi ca e prima data cand le aud , le-am citit insa nu le-am auzit"
Mey Ben, e nemaipomenit ce spui tu. Adica ai sunat o puicuta la 4 dimineata si aia luata din somn s-a apucat sa citeasca Calugarita" ... Oauuu, esti tare frate! Eu parca intelesesem ca te ocolosesc femeile, ca nu te inteleg, datorita firii tale artisitce. S-ar parea ca asta te intelege in mod excesiv. Daca imi spuneai ca puicuta era langa tine in pat, au trezit-o usurel, ai luat-o cu lugu, lugu si apoi ai pus-o sa-ti citeasca frumoasa povestire, poate te credeam. Dar asa... Cred ca ai vrut sa faci un nou exercitiu de imaginatie. Asta inseamna sa fii poet! Bravo!
@Ben, am citit blogul tau si am vazut ca spuneai ca unele povestiri sint scrise de niste "fete". Asta spuneam si eu ieri, dar ma bucur ca ai recunoscut si tu asta.
Altceva, am aflat tot din povestirile tale, ca ai crescut fara tata. Ceea ce explica caracterul tau extrem de feminin. Probabil ca mama ta a tinut si locul tatalui si si-a pus amprenta intr-un mod mai pregnant asupra formarii tale ca om. Mama ta e si ea poeta? De la ea mostenesti talentul artistic?
Te astept in continuare cu noi povestiri. Aaaa, si inca ceva: de ce ti-ai schimbat poza de pe Facebook? Nu dadea bine la CV sa apari cu berea in mana? Fii barbat Ben! Daca tot te-ai dezbracat de orice secret aici, la noi pe forum, de ce nu-ti asumi pozele? Poate sint rau, dar asta denota ca nu esti chiar asa sigur pe tine. Asa sint artistii!!
Fantastic!!! ai avut o revelatie? Nici mie nu-mi vine a crede, dar trecem peste.
@Anuk - azi dimineata pe la 4 am sunat o tipa si am pus-o sa-mi citeasca cele doua parti, ma crezi ca e prima data cand le aud , le-am citit insa nu le-am auzit"
Mey Ben, e nemaipomenit ce spui tu. Adica ai sunat o puicuta la 4 dimineata si aia luata din somn s-a apucat sa citeasca Calugarita" ... Oauuu, esti tare frate! Eu parca intelesesem ca te ocolosesc femeile, ca nu te inteleg, datorita firii tale artisitce. S-ar parea ca asta te intelege in mod excesiv. Daca imi spuneai ca puicuta era langa tine in pat, au trezit-o usurel, ai luat-o cu lugu, lugu si apoi ai pus-o sa-ti citeasca frumoasa povestire, poate te credeam. Dar asa... Cred ca ai vrut sa faci un nou exercitiu de imaginatie. Asta inseamna sa fii poet! Bravo!
@Ben, am citit blogul tau si am vazut ca spuneai ca unele povestiri sint scrise de niste "fete". Asta spuneam si eu ieri, dar ma bucur ca ai recunoscut si tu asta.
Altceva, am aflat tot din povestirile tale, ca ai crescut fara tata. Ceea ce explica caracterul tau extrem de feminin. Probabil ca mama ta a tinut si locul tatalui si si-a pus amprenta intr-un mod mai pregnant asupra formarii tale ca om. Mama ta e si ea poeta? De la ea mostenesti talentul artistic?
Te astept in continuare cu noi povestiri. Aaaa, si inca ceva: de ce ti-ai schimbat poza de pe Facebook? Nu dadea bine la CV sa apari cu berea in mana? Fii barbat Ben! Daca tot te-ai dezbracat de orice secret aici, la noi pe forum, de ce nu-ti asumi pozele? Poate sint rau, dar asta denota ca nu esti chiar asa sigur pe tine. Asa sint artistii!!
beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
@Nita - am aceeasi poza de-o saptamana pe facebook asta sa te lamuresc cu poza, cat despre mine ti-am zis ca nu ma ascund si tind sa cred ca ai inteles asta. Cat despre faptul ca am trait fara tata sau ca maica-mea si-a pus amprenta mai tare asupra dezvoltarii mele ca si individ in societate, iti pot spune ca te inseli din anumite privinte, tu citeste daca esti curios si vei afla ), sau te-ai interesat in stanga si dreapta despre mine 
). Nu m-as mira, ti-am spus ca nu ma ascund.
In ceea ce priveste tipa, facusem o referire la faptul ca nu le-am auzit citite pana acum. N-am luat-o cu lugu lugu si in oricecaz a fost un context aparte in care am rugat-o sa-mi citeasca povestile... Imi place sarcasmul tau si faptul ca impingi limitele psiho-sociale in anumite situatii. Inca un lucru sa stii despre mine, un lucru care nu l-am scris nicaieri, sunt varsator si varsatorii intotdeauna traiesc la extrem. Acum tu sa vezi care sunt extremitatile mele ).
), sau te-ai interesat in stanga si dreapta despre mine ). Nu m-as mira, ti-am spus ca nu ma ascund. In ceea ce priveste tipa, facusem o referire la faptul ca nu le-am auzit citite pana acum. N-am luat-o cu lugu lugu si in oricecaz a fost un context aparte in care am rugat-o sa-mi citeasca povestile... Imi place sarcasmul tau si faptul ca impingi limitele psiho-sociale in anumite situatii. Inca un lucru sa stii despre mine, un lucru care nu l-am scris nicaieri, sunt varsator si varsatorii intotdeauna traiesc la extrem
. Acum tu sa vezi care sunt extremitatile mele ).beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
Cea de-a treia parte din povestea scrisă de acum 10 ani
“Înger îngerasul meu…” Îţi spun că am greşit în Faţa Ta cu neruşinare, Domnul meu... Iisuse... Dumnezeul meu prea-milostiv, căci am poftit la săruturi fierbinţi în care uitam de Tine. Săruturi în care uitam de credinţă! Săruturi în care gustam salbatică pentru întâia oară limba celui ce mă dăruisem. Limba ce se zbătea ca “şarpele” în gura mea. Da! Îţi spun Dumnezeule, că ne-am sărutat fără suflare până ce trupul roabei mame îi iesea din Casa Sfântă. Udă eram. Udă ca după ploile duminicilor de toamnă când plângeai de păcatele noastre, Domnul meu.
Asudând din plăcere simţeam cum tremura şi el. Bietul de el. Hristoase! Scumpul, cum îmi mângâia chipul ce plângea din dorinţa şi poate neputinţă; din regret şi poate lepădare de Tine. De ce l-am ales pe el Dumnezeule? De ce?
Mormântarea înainta iar el mă săruta de rămas bun, şi dispăruse printre crucile din cimitir. Am trăit cu secretul în mine. Nici preotul tată, nu ştia chiar de nelegiuirea mea faţă de Tine. Faţă de credinţă sau că Te-am trădat în crez.
Priveam fereastra Bisericii dumnică de duminică, la fiece slujbă. Miercurea. Vinerea. Viaţa mea era doar el. Nu-mi puteam stăpânii emoţiile, şi durerea luptei dintre Sfinţii mei şi iadul lui. L-am adorat şi îl ador. Şi dacă ardeam în iadul cel neiertător de ce încă-Ţi mai eram alături?
Dormeam la mânăstire, ce-a de-a doua casă în care-mi petreceam timpul de ani de zile, încă din inocenţă. Inocenta pe care Tu mi-ai dăruit-o Dumnezeule, iar eu în schimb Îţi ofeream viaţa mea şi-ţi ascultam prea-cuvântul. Dormind îl mai vedeam cum îşi plimba degetele fine, fine ca de pianist, pe sub roba negra ce-a sfântă ce-o purtam, pe sub nădragii chiloţi cu care ruşinea-mi purtam să nu fiu “goală” în păcat precum era şi el. Doamne dacă ai putea să ierţi păcătoasa-mi fiinţă căci nu ştie ce face. Îi simteam degetele viclene cum treceau prin tot corpul, cum îmi strângea sânii ca pe un burete ce udă pruncul proaspăt botezat. Am trăit cu Tine. Te ştiam doar pe Tine. Ce era să fac? Ce? Să uit, să-Ţi vin alături? Să mă pocăiesc? Să nu privesc, şi să prefac într-un sine că eu nu simt nimic, ori Tu ne-ai învăţat să nu minţim? Chiar şi Tu ştii că voi arde-n purgatoriu… Ori în flăcările iadului, de nu o fac deja. Doar ştii că de-o perioada după el mă trezesc cu hainele-mi rupte şi ude de somnuri iubăreţe în păcaturi pe care Tu nu le-Ai ierta, în Vecii Vecilor. Amin.
Vroiam Doamne. Vroiam să-mi amintesc vocea lui. Vocea cu care nu a rostit un cuvând căci noi vorbeam din priviri şi simţuri din iubirea păcătoasă. Dar mai des Te auzeam pe Tine, Doamne reprosându-mi păcatele şi durerea ce se nistuia asupra mea.
Şi de fiul meu ce Vei spune Doamne? Poartă numele Fiului. Vei ştii totul într-o altă spovedire.
“…şi-n tot locul mă-nsoţeste şi de rele mă fereşte. Amin.”
Călugăriţa ( partea 3 )
de Copoiu Florin Beniamin
“Înger îngerasul meu…” Îţi spun că am greşit în Faţa Ta cu neruşinare, Domnul meu... Iisuse... Dumnezeul meu prea-milostiv, căci am poftit la săruturi fierbinţi în care uitam de Tine. Săruturi în care uitam de credinţă! Săruturi în care gustam salbatică pentru întâia oară limba celui ce mă dăruisem. Limba ce se zbătea ca “şarpele” în gura mea. Da! Îţi spun Dumnezeule, că ne-am sărutat fără suflare până ce trupul roabei mame îi iesea din Casa Sfântă. Udă eram. Udă ca după ploile duminicilor de toamnă când plângeai de păcatele noastre, Domnul meu.
Asudând din plăcere simţeam cum tremura şi el. Bietul de el. Hristoase! Scumpul, cum îmi mângâia chipul ce plângea din dorinţa şi poate neputinţă; din regret şi poate lepădare de Tine. De ce l-am ales pe el Dumnezeule? De ce?
Mormântarea înainta iar el mă săruta de rămas bun, şi dispăruse printre crucile din cimitir. Am trăit cu secretul în mine. Nici preotul tată, nu ştia chiar de nelegiuirea mea faţă de Tine. Faţă de credinţă sau că Te-am trădat în crez.
Priveam fereastra Bisericii dumnică de duminică, la fiece slujbă. Miercurea. Vinerea. Viaţa mea era doar el. Nu-mi puteam stăpânii emoţiile, şi durerea luptei dintre Sfinţii mei şi iadul lui. L-am adorat şi îl ador. Şi dacă ardeam în iadul cel neiertător de ce încă-Ţi mai eram alături?
Dormeam la mânăstire, ce-a de-a doua casă în care-mi petreceam timpul de ani de zile, încă din inocenţă. Inocenta pe care Tu mi-ai dăruit-o Dumnezeule, iar eu în schimb Îţi ofeream viaţa mea şi-ţi ascultam prea-cuvântul. Dormind îl mai vedeam cum îşi plimba degetele fine, fine ca de pianist, pe sub roba negra ce-a sfântă ce-o purtam, pe sub nădragii chiloţi cu care ruşinea-mi purtam să nu fiu “goală” în păcat precum era şi el. Doamne dacă ai putea să ierţi păcătoasa-mi fiinţă căci nu ştie ce face. Îi simteam degetele viclene cum treceau prin tot corpul, cum îmi strângea sânii ca pe un burete ce udă pruncul proaspăt botezat. Am trăit cu Tine. Te ştiam doar pe Tine. Ce era să fac? Ce? Să uit, să-Ţi vin alături? Să mă pocăiesc? Să nu privesc, şi să prefac într-un sine că eu nu simt nimic, ori Tu ne-ai învăţat să nu minţim? Chiar şi Tu ştii că voi arde-n purgatoriu… Ori în flăcările iadului, de nu o fac deja. Doar ştii că de-o perioada după el mă trezesc cu hainele-mi rupte şi ude de somnuri iubăreţe în păcaturi pe care Tu nu le-Ai ierta, în Vecii Vecilor. Amin.
Vroiam Doamne. Vroiam să-mi amintesc vocea lui. Vocea cu care nu a rostit un cuvând căci noi vorbeam din priviri şi simţuri din iubirea păcătoasă. Dar mai des Te auzeam pe Tine, Doamne reprosându-mi păcatele şi durerea ce se nistuia asupra mea.
Şi de fiul meu ce Vei spune Doamne? Poartă numele Fiului. Vei ştii totul într-o altă spovedire.
“…şi-n tot locul mă-nsoţeste şi de rele mă fereşte. Amin.”
Va urma!
beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
@Anuk - asta e toata ideea, daca observi fiecare particica incepe cu cate-un inceput de rugaciune, pe cat partile merg , partea 1, partea 2, partea 3 etc cu atat rugaciunile merg in ordine cronologica a varstei, ex partea 1 = tatal nostru, partea 2 = crezul , partea 3 = inger ingerasul meu etc, e o etica )
)beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
@Anuk - nu nu, te tin in suspans )
)beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
Cea de-a patra parte din povestea scrisă de acum 10 ani
“Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”… Iisus îl cheama. L-am născut să-i mulţumesc de iubirea dăruită. De iadul în care păşisem odată ce m-am lepădat de Tine. De lumea care mi-a arătat-o cu adevărat. Am văzut suferinţa care mi-Ai ascuns-o Doamne. Prea-Milostive Doamne am văzut. Nuştiu cine ar putea să urască mai mult. Tu, Dumnezeule că Te-am trădat în credinţă şi că nu mă pocăiesc, ori eu că am trăit în lumea Ta perfectă şi prea-sfântă în care am crezut în prea fericitul rai ce poate nu există, unde am călugărit şi m-am dăruit complet Tie Dumnezeule; unde aşteptam un copil “din flori” ca şi Mama? Am simţit furia lumii. Furia credinţei, furia Ta, furia tuturor sfinţiilor asupra mea şi asupra celor ce-Ţi poartă crezul şi-Ţi ştiu de frică, Dumnezeule. De ce să trăiesc aşa Domnul meu? Ştii că mă tem de Tine mai mult decât orice şi-aş fi fost în stare să mă dăruiesc toată, să-mi sacrific darul pentru Tine. Nu îmi mai e teamă. Îmi iubesc copilul Doamne, îl iubesc.
N-Ai să Ştii că într-o zi de luni mi-a vizitat mânăstirea, dulce-mi e prea sfântul cămin, să-mi caute fiinţa. Să mă poată gusta. Să-mi simtă trupul umed din emoţii precum iarba cosită-n dimineaţă, buzele muscate din dorinţa, din poftă, din uitare…
M-am trezit cu el la uşa, Dumnezeule, credeam că iar visez şi mă trezesc cu hainele rupte de zbatere; şi mă privea adânc aşa cum Tu priveai cerul din prea sfânta cruce. Eu îl priveam înapoi, cu ochii lăcrimaţi ca-n prima zi când am aflat ce e credinţa cu preotul tată. M-a cuprins toată într-o îmbrăţişare pe care n-am simţit-o nici când mi-am părăsit părinţii să-Ţi fiu alături. Ştiai Doamne, că măicuţa ce mi-a dăruit harul ceresc atunci când Ţi-a venit alături nu m-a golit într-un suflet pe cât eram de goală când nu era în mine? El, prea sfinte Doamne, el! Fiinţa lui! Şarpele păcatului, că nu putea fi mai dulce mărul din care am gustat şi nu puteam fi mai singură şi mai dornica de săruturile lui pe cât eram atunci. Îl doream, deşi nu ştiam nimic în ale iubirii păcat, simţeam că-l vreau. Iisuse, nu mă puteam stăpânii când intram tot mai mult iadul ce căzusem pradă, dar trupul lui mă ispitea teribil.
Într-o fracţiune de secundă din îmbrăţişări am trecut la pacatele trupeşti, rupându-mi roaba-mi sfânta ce-o aveam cadou de la Tine, şi m-am lăsat devorată de el ca pe-un vinovat la execuţie. Fiorii îmi treceau prin corp precum Fiul pe Cruce şi muream înăuntru uşor… Uşor… Usor... Nu-mi puteam stăpani dorinţa din interior Hristoase, şi-l acceptam într-o durere plăcut de nebunească în care el m-a însămânţat. Şarpele. Nici acum nu-i ştiu numele, nici acum nu mi-a rostit un cuvânt, dar m-a găsit mereu de mă feream de el.
Doamne am păcătuit ca o laşă ce sunt. Nu merit iadul, sfinte… Nu merit ce Tu promiţi celor drepţi sau greşiţi, merit purgatoriu, merit să ard veşnic în chinuri, deşi atunci ardeam poate mai tare ca flăcările iadului.
Îl strângeam între coapse plină de dorinţă, nu vroiam să mai plece şi nici să mai rămâie, vroiam sa “fug”. Şi eu…Tată… Uitasem de credinţa pe care o aveam pentru Tine. Uitasem de Sfânta Scriptură, de cele zece porunci. Doamne! “Să nu preacurveşti”, iar eu am păşit în templul iadului din primul sărut iar acum ajung să-i port pruncul. Pruncul unui necurat. Pruncul meu. Pruncul cel greşit ce a urmat să nască şi să-mi poarte povara trupească şi sufletească. M-ai blestemat, Tata!
“Mărturisesc un Botez, Întru iertarea păcatelor.Aştept Învierea morţilor.Şi viata veacului ce va să vie.Amin!”
Călugăriţa ( partea 4 )
de Copoiu Florin Beniamin
“Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”… Iisus îl cheama. L-am născut să-i mulţumesc de iubirea dăruită. De iadul în care păşisem odată ce m-am lepădat de Tine. De lumea care mi-a arătat-o cu adevărat. Am văzut suferinţa care mi-Ai ascuns-o Doamne. Prea-Milostive Doamne am văzut. Nuştiu cine ar putea să urască mai mult. Tu, Dumnezeule că Te-am trădat în credinţă şi că nu mă pocăiesc, ori eu că am trăit în lumea Ta perfectă şi prea-sfântă în care am crezut în prea fericitul rai ce poate nu există, unde am călugărit şi m-am dăruit complet Tie Dumnezeule; unde aşteptam un copil “din flori” ca şi Mama? Am simţit furia lumii. Furia credinţei, furia Ta, furia tuturor sfinţiilor asupra mea şi asupra celor ce-Ţi poartă crezul şi-Ţi ştiu de frică, Dumnezeule. De ce să trăiesc aşa Domnul meu? Ştii că mă tem de Tine mai mult decât orice şi-aş fi fost în stare să mă dăruiesc toată, să-mi sacrific darul pentru Tine. Nu îmi mai e teamă. Îmi iubesc copilul Doamne, îl iubesc.
N-Ai să Ştii că într-o zi de luni mi-a vizitat mânăstirea, dulce-mi e prea sfântul cămin, să-mi caute fiinţa. Să mă poată gusta. Să-mi simtă trupul umed din emoţii precum iarba cosită-n dimineaţă, buzele muscate din dorinţa, din poftă, din uitare…
M-am trezit cu el la uşa, Dumnezeule, credeam că iar visez şi mă trezesc cu hainele rupte de zbatere; şi mă privea adânc aşa cum Tu priveai cerul din prea sfânta cruce. Eu îl priveam înapoi, cu ochii lăcrimaţi ca-n prima zi când am aflat ce e credinţa cu preotul tată. M-a cuprins toată într-o îmbrăţişare pe care n-am simţit-o nici când mi-am părăsit părinţii să-Ţi fiu alături. Ştiai Doamne, că măicuţa ce mi-a dăruit harul ceresc atunci când Ţi-a venit alături nu m-a golit într-un suflet pe cât eram de goală când nu era în mine? El, prea sfinte Doamne, el! Fiinţa lui! Şarpele păcatului, că nu putea fi mai dulce mărul din care am gustat şi nu puteam fi mai singură şi mai dornica de săruturile lui pe cât eram atunci. Îl doream, deşi nu ştiam nimic în ale iubirii păcat, simţeam că-l vreau. Iisuse, nu mă puteam stăpânii când intram tot mai mult iadul ce căzusem pradă, dar trupul lui mă ispitea teribil.
Într-o fracţiune de secundă din îmbrăţişări am trecut la pacatele trupeşti, rupându-mi roaba-mi sfânta ce-o aveam cadou de la Tine, şi m-am lăsat devorată de el ca pe-un vinovat la execuţie. Fiorii îmi treceau prin corp precum Fiul pe Cruce şi muream înăuntru uşor… Uşor… Usor... Nu-mi puteam stăpani dorinţa din interior Hristoase, şi-l acceptam într-o durere plăcut de nebunească în care el m-a însămânţat. Şarpele. Nici acum nu-i ştiu numele, nici acum nu mi-a rostit un cuvânt, dar m-a găsit mereu de mă feream de el.
Doamne am păcătuit ca o laşă ce sunt. Nu merit iadul, sfinte… Nu merit ce Tu promiţi celor drepţi sau greşiţi, merit purgatoriu, merit să ard veşnic în chinuri, deşi atunci ardeam poate mai tare ca flăcările iadului.
Îl strângeam între coapse plină de dorinţă, nu vroiam să mai plece şi nici să mai rămâie, vroiam sa “fug”. Şi eu…Tată… Uitasem de credinţa pe care o aveam pentru Tine. Uitasem de Sfânta Scriptură, de cele zece porunci. Doamne! “Să nu preacurveşti”, iar eu am păşit în templul iadului din primul sărut iar acum ajung să-i port pruncul. Pruncul unui necurat. Pruncul meu. Pruncul cel greşit ce a urmat să nască şi să-mi poarte povara trupească şi sufletească. M-ai blestemat, Tata!
“Mărturisesc un Botez, Întru iertarea păcatelor.Aştept Învierea morţilor.Şi viata veacului ce va să vie.Amin!”
Va urma!
Citind “Calugarita”, mi-am adus aminte de o intamplare, petrecuta acum ceva ani, in timp ce ma intorceam acasa din zona de nord a Moldovei. O intamplare cu un calugar, care pe drumul ce l-am parcurs impreuna, la intoarcerea spre Bucuresti, mi-a povestit viata lui. Calugarul nu era batran, dar la varsta lui, a avut o experienta de viata pe care altii nu o au in doua vieti. Fara a avea pretentia ca sunt un bun povestitor, va voi spune si voua ce am aflat de la acel calugar. Pentru a-i proteja identitatea, il voi numi “Fratele Corlatean”. Spun asta pentru ca la despartire i-am promis sa ramanem doi straini si vreau sa-mi respect cuvantul ca un gentlemen ce sunt. Doi straini care nu se vor mai intersecta niciodata. Sau ...mai stii ce surprize iti rezerva viata ?
Totul s-a intamplat acum 5 ani. Am avut o deplasare in zona Duraului. Cu serviciul. Imi place nespus zona. E frumoasa. In fine, dupa cateva zile m-am intors in Bucuresti. La iesire din Piatra Neamt, un calugar imi face semn cu mana, sa-l iau cu masina. Am stat un pic in dubiu…. “sa-l iau, sa nu-l iau….Sa nu fie vreun impostor! am mai vazut din astia de imbraca sutana si iti dau in cap ca sa te fure.” Dar ceva din infatisarea lui m-a facut sa zic: “hai sa-l iau, nu pare prea fioros, mai am cu cine sa schimb o vorba”.
Opresc masina si deschid portiera. El ma intreaba: mergeti la Bucuresti? Ma luati si pe mine?
Dupa ce ne-am masurat cu privirea de cateva ori, ii spun:
- Poftiti! Zic in gand: Tot drumul sa merg cu asta in masina? Asta e, m-a mancat ….
Se urca, spune “Doamne-ajuta” si pornim.
Si apoi tacere. Eu asteptam sa deschida el discutia. El era foarte tacut. Oricum eu ii privesc mai altfel pe calugari. Nu prea inteleg modul lor de viata … Imi zic: ia sa-l descos eu nitel pe nenea calugarul…
Era un calugar tanar ... mi-am dat seama de asta, dupa mainile lui fine, ca de pianist. Avea barba, dar se putea observa ca are pielea fetei tanara, fara riduri. Si avea si niste buze carnoase, cam nefiresti pentru un barbat. Cred ca daca si-ar fi dat jos barba, ar fi semanat cu o femeie. Ma hotarasc sa sparg eu gheata:
- De unde sunteti?
- De la Manastirea Neamt imi spune el.
- Sunteti de mult timp acolo?
- Nu chiar mult, cam de un an. Am intrat in manastire cand aveam 30 de ani.
“Aha”, zic eu…i-am aflat varsta. Parea un pic mai matur, probabil din cauza barbii.
Iar tacere.
Tot eu:
- Pot sa va intreb ceva, asa…, mai personal? Daca nu vreti sa-mi raspundeti va inteleg….
- Spuneti, zice el
- Va place viata de calugar? De ce v-ati calugarit?
El zambeste… un zambet amar, asa mi s-a parut … oricum, il vedeam cu coada ochiului.
- Si da si nu… Uite ce e: poti sa-mi “Frate Corlatean”. Sau mai simplu, “Frate”. Sa nu ne mai formalizam, zice el
- OK zic eu. Eu sunt Dan (ii dadusem un nume la plezneala. In fond si el imi daduse numele de calugar, nu cel real)
- Frate, imi spune el, in mod normal, motivele pt care m-am calugarit ar trebui sa fie stiute numai de mine.
- Stiu, dar mereu m-am intrebat de ce barbatii aleg drumul asta… Ce-i determina? Adica vreau sa spun, esti tanar, ca si mine, ai toata viata inainte, iar pentru unul ca mine, lucrurile astea par de neinteles. Nu vreau sa te supar sau sa te fac sa te simti prost, dar asa gandesc eu.
- Nu, nu ma supar. Ai dreptate sa gandesti asa. Si eu gandeam inainte cam la fel, desi legatura mea cu divinitatea a existat mai mereu. Divinitatea a fost refugiul meu … caci am avut o viata mai zbuciumata …. Candva am vrut sa-mi iau viata, stii?
- Aaa, si sa inteleg ca credinta te-a facut sa nu faci gestul asta.
- Da, eu asa cred.
- Dar de ce ai vrut sa te sinucizi? O femeie cumva?
- Da, o femeie….. si tace.
Mi-am zis: sa nu fortez nota. Sa-l las pe el sa se destainuie. Desi, poate ii este mai usor daca il intreb…uneori marturisirea nu e asa usoara. Mai ales in fata unui strain, cum eram eu.
- Singurul caruia m-am spovedit e Dumnezeu! imi zice el. Si staretul. Sper ca m-a inteles, desi am indoieli in privinta asta. Dumnezeu ne-a dat viata si a ti-o lua cu buna stiinta intr-un moment de ratacirea sau dezamagire, e un pacat capital de neiertat si o mare lasitate.
- Sunt convins… eu nu sunt nici Dumnezeu, nici staret, desi sa stii, am capacitatea de a intelege.
- Probabil ca ai capacitatea de a intelege…dar capacitatea de a nu judeca, crezi ca o ai?
Aici am tacut eu desi curiozitate nu-mi dadea pace. Trebuia sa-i dau un raspuns care sa-l fac sa capete incredere in mine.
- De ce crezi ca te-as judeca? In fond suntem niste straini, care s-au intalnit intamplator. Fratele Corlatean si Dan…. odata ajunsi la destinatie, ne pierdem in anonimat. Fiecare cu drumul lui. Nu vom mai stii nimic unul de altul. Si iti spun sincer, te simt cumva doritor de-ati spune oful. Ca si cum spovedania facuta in fata staretului si a lui Dumnezeu nu te-a eliberat… Gresesc?
- Nu e vorba despre asta. Sau ma rog, cumva ai dreptate. Dar tocmai de aceea am venit la manastire…cu speranta ca-mi voi gasi linistea mult dorita, ca prin rugaciune voi fi iertat pentru ura ce-o port femeii in a caruia pantec am fost. Referitor la ce-ai spus, asa e. Maine nu vom mai stii nimic unul despre altul ..
- “Aha, zic eu, l-am starnit…”
- Fratele meu, femeia pt care am vrut sa ma sinucid a fost mama mea…. spuse el brusc…
- Cum e posibil asa ceva? Greu de crezut ca o mama face un rau voit copilului ei.
- La ea merg acum…. E bolnava rau. N-ar merita asta …. Dar cea mai mare virtute a omul e iertarea.
- Frumos spus.
Dupa o periada scurta de ezitare, calugarul imi spune:
- E o poveste mai lunga…dar si drumul pana la Bucuresti e lung…
- Pai da, zic eu
Si Fratele Corlatean a inceput sa-si depene povestea. O poveste chinuita si ireala. Din care am inteles ca in lumea asta traiesc foarte multi oameni ciudati, perversi si cu mintea ratacita …. O lume in care placerile carnale pot fi duse pana la extrem, devenind pentru unii un mod de viata. Un mod de viata care distruge alte vieti.
Calugarul
I
I
Totul s-a intamplat acum 5 ani. Am avut o deplasare in zona Duraului. Cu serviciul. Imi place nespus zona. E frumoasa. In fine, dupa cateva zile m-am intors in Bucuresti. La iesire din Piatra Neamt, un calugar imi face semn cu mana, sa-l iau cu masina. Am stat un pic in dubiu…. “sa-l iau, sa nu-l iau….Sa nu fie vreun impostor! am mai vazut din astia de imbraca sutana si iti dau in cap ca sa te fure.” Dar ceva din infatisarea lui m-a facut sa zic: “hai sa-l iau, nu pare prea fioros, mai am cu cine sa schimb o vorba”.
Opresc masina si deschid portiera. El ma intreaba: mergeti la Bucuresti? Ma luati si pe mine?
Dupa ce ne-am masurat cu privirea de cateva ori, ii spun:
- Poftiti! Zic in gand: Tot drumul sa merg cu asta in masina? Asta e, m-a mancat ….
Se urca, spune “Doamne-ajuta” si pornim.
Si apoi tacere. Eu asteptam sa deschida el discutia. El era foarte tacut. Oricum eu ii privesc mai altfel pe calugari. Nu prea inteleg modul lor de viata … Imi zic: ia sa-l descos eu nitel pe nenea calugarul…
Era un calugar tanar ... mi-am dat seama de asta, dupa mainile lui fine, ca de pianist. Avea barba, dar se putea observa ca are pielea fetei tanara, fara riduri. Si avea si niste buze carnoase, cam nefiresti pentru un barbat. Cred ca daca si-ar fi dat jos barba, ar fi semanat cu o femeie. Ma hotarasc sa sparg eu gheata:
- De unde sunteti?
- De la Manastirea Neamt imi spune el.
- Sunteti de mult timp acolo?
- Nu chiar mult, cam de un an. Am intrat in manastire cand aveam 30 de ani.
“Aha”, zic eu…i-am aflat varsta. Parea un pic mai matur, probabil din cauza barbii.
Iar tacere.
Tot eu:
- Pot sa va intreb ceva, asa…, mai personal? Daca nu vreti sa-mi raspundeti va inteleg….
- Spuneti, zice el
- Va place viata de calugar? De ce v-ati calugarit?
El zambeste… un zambet amar, asa mi s-a parut … oricum, il vedeam cu coada ochiului.
- Si da si nu… Uite ce e: poti sa-mi “Frate Corlatean”. Sau mai simplu, “Frate”. Sa nu ne mai formalizam, zice el
- OK zic eu. Eu sunt Dan (ii dadusem un nume la plezneala. In fond si el imi daduse numele de calugar, nu cel real)
- Frate, imi spune el, in mod normal, motivele pt care m-am calugarit ar trebui sa fie stiute numai de mine.
- Stiu, dar mereu m-am intrebat de ce barbatii aleg drumul asta… Ce-i determina? Adica vreau sa spun, esti tanar, ca si mine, ai toata viata inainte, iar pentru unul ca mine, lucrurile astea par de neinteles. Nu vreau sa te supar sau sa te fac sa te simti prost, dar asa gandesc eu.
- Nu, nu ma supar. Ai dreptate sa gandesti asa. Si eu gandeam inainte cam la fel, desi legatura mea cu divinitatea a existat mai mereu. Divinitatea a fost refugiul meu … caci am avut o viata mai zbuciumata …. Candva am vrut sa-mi iau viata, stii?
- Aaa, si sa inteleg ca credinta te-a facut sa nu faci gestul asta.
- Da, eu asa cred.
- Dar de ce ai vrut sa te sinucizi? O femeie cumva?
- Da, o femeie….. si tace.
Mi-am zis: sa nu fortez nota. Sa-l las pe el sa se destainuie. Desi, poate ii este mai usor daca il intreb…uneori marturisirea nu e asa usoara. Mai ales in fata unui strain, cum eram eu.
- Singurul caruia m-am spovedit e Dumnezeu! imi zice el. Si staretul. Sper ca m-a inteles, desi am indoieli in privinta asta. Dumnezeu ne-a dat viata si a ti-o lua cu buna stiinta intr-un moment de ratacirea sau dezamagire, e un pacat capital de neiertat si o mare lasitate.
- Sunt convins… eu nu sunt nici Dumnezeu, nici staret, desi sa stii, am capacitatea de a intelege.
- Probabil ca ai capacitatea de a intelege…dar capacitatea de a nu judeca, crezi ca o ai?
Aici am tacut eu desi curiozitate nu-mi dadea pace. Trebuia sa-i dau un raspuns care sa-l fac sa capete incredere in mine.
- De ce crezi ca te-as judeca? In fond suntem niste straini, care s-au intalnit intamplator. Fratele Corlatean si Dan…. odata ajunsi la destinatie, ne pierdem in anonimat. Fiecare cu drumul lui. Nu vom mai stii nimic unul de altul. Si iti spun sincer, te simt cumva doritor de-ati spune oful. Ca si cum spovedania facuta in fata staretului si a lui Dumnezeu nu te-a eliberat… Gresesc?
- Nu e vorba despre asta. Sau ma rog, cumva ai dreptate. Dar tocmai de aceea am venit la manastire…cu speranta ca-mi voi gasi linistea mult dorita, ca prin rugaciune voi fi iertat pentru ura ce-o port femeii in a caruia pantec am fost. Referitor la ce-ai spus, asa e. Maine nu vom mai stii nimic unul despre altul ..
- “Aha, zic eu, l-am starnit…”
- Fratele meu, femeia pt care am vrut sa ma sinucid a fost mama mea…. spuse el brusc…
- Cum e posibil asa ceva? Greu de crezut ca o mama face un rau voit copilului ei.
- La ea merg acum…. E bolnava rau. N-ar merita asta …. Dar cea mai mare virtute a omul e iertarea.
- Frumos spus.
Dupa o periada scurta de ezitare, calugarul imi spune:
- E o poveste mai lunga…dar si drumul pana la Bucuresti e lung…
- Pai da, zic eu
Si Fratele Corlatean a inceput sa-si depene povestea. O poveste chinuita si ireala. Din care am inteles ca in lumea asta traiesc foarte multi oameni ciudati, perversi si cu mintea ratacita …. O lume in care placerile carnale pot fi duse pana la extrem, devenind pentru unii un mod de viata. Un mod de viata care distruge alte vieti.
Va urma
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Nita, povestea ta, chiar daca din punct de vedere pur literar nu e spectaculoasa, din punct de vedere "reportericesc" e chiar buna. Privita din persepectiva asta, chiar ai talent. Si ce e cel mai important, capteaza interesul publicului. Asteptam cu nerabdare contiunuarea. 
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Mey,nu vreau sa raman de caruta : recunosc ca n-am talentul celor doi :,dar nu ma las si nici nu schimb eroii
Capitanul Noel Bouton si calugarita Mariana Alcoforado .
Una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste, despre care s-a scris mult, s-a petrecut intre capitanul francez Noel Bouton, marchiz de Chamilly, si calugarita portugheza Mariana Alcoforado. Ziua indragostitilor fiind aproape, am ales pentru acest numar un episod emotionant care se refera la iubirea a doi tineri ce apartineau unor lumi diferite, separate prin multiplele prejudecati existente in acea epoca.
Totul a inceput in anul 1663 cand tanarul capitan in calitate de comandant al unei companii de cavalerie a fost detasat in orasul Beja din Portugalia pentru a pune capat conflictului ce mocnea de multa vreme intre spanioli si portughezii localnici care-si doreau independenta.
Tanarul ofiter de rang nobiliar s-a nascut in localitatea Chamilly, in Bourgogne, in anul 1636 si a murit in anul 1715. S-a remarcat in razboiul contra Olandei in care l-a invins pe principele de Orania pe campul de la Grave unde au murit 16 mii de soldati pe parcursul a 93 de zile. In 1703, a obtinut bastonul de maresal oferit de regele Ludovic al XIV-lea pentru bravura manifestata in diferite confruntari armate.
La inceputul carierei militare, a fost trimis in Portugalia, asa cum am mai aratat unde, in anul 1663, a sedus o calugarita portugheza din localitatea Beja, oras in care era incartiruit impreuna cu celelalte regimente. Prin grilajul ogival al ferestrei manastirii din acea asezare era mai tot timpul admirat de ochii frumosi ai Marianei Alcoforado o inocenta care i-a scris tanarului ofiter douasprezece scrisori de dragoste dintre care cinci s-au pastrat in copie. Acestea au fost date publicitatii intr-un mod mai putin onorabil de catre ofiterul aventurier care a incalcat astfel cu brutalitate dreptul la intimitate al tinerei.
Pe toata perioada sederii in spatiul lusitan Noel Bouton cauta sa-si imparta timpul intre cavalcade si chefuri, intre arme si plimbari pe sub zidurile lacasului sacru de unde erau atintite asupra lui privirile patimase ale calugaritelor pazite cu severitate.
Primele intalniri ale amorezilor au fost facilitate de Balthazar, fratele Marianei. In anul 1667, frumosul capitan este rechemat in Franta impreuna cu intreg efectivul de soldati pe care-l comanda. Nu peste mult timp, Portugalia si-a castigat independenta fata de Spania.
Pe junele chefliu despartirea de Mariana nu l-a afectat prea mult, el parasind de-a lungul timpului la fel de usuratic numeroase alte inimi zdrobite.
Calugarita Mariana Alcoforado s-a nascut la 22 aprilie 1640. Tatal sau, Francisco Alcoforado fusese ofiter, si mama, Leonor Mendes, se tragea dintr-o familie de negustori. Datorita izbucnirii razboiului de independenta cu spaniolii, si in previziunea luptelor care urmau sa se apropie, tatal se hotaraste sa incredinteze pe copila de 12 ani manastirii ce facea parte din ordinul Sfanta Clara. In urma decesului mamei sale, Mariana o preia in ingrijire pe sora cea mica in varsta de trei ani, care va fi adapostita in acelasi locas de cult pentru tot restul vietii.
Anii au trecut si intr-o zi privirile Marianei s-au intalnit cu cele ale capitanului Bouton, seducator redutabil, aflat intr-o permanenta cautare de noi aventuri galante si care lasase in Franta mai multe partenere indurerate.
Magia si-a facut efectul, dragostea la prima vedere a avut o incandescenta aparte pentru Mariana Alcoforado. A fost instantanee, plina de imprevizibil si de riscuri. Pentru Mariana, a reprezentat prima experienta de viata, prima iubire care avea sa fie si ultima. A fost o revelatie. Dar dupa extaz a urmat agonia. Dupa ce a sedus-o iubitul a parasit-o. Patima calugaritei a devenit mistuitoare si scrisul a devenit medicamentul care i-a alinat durerea.
Ea ii scrie iubitului frivol cu o forta devoratoare de distante. Il cheama inapoi, dar el ramane insensibil rece si nepasator. Scrisorile o fac sa retraiasca totul, sa-si imortalizeze scurta ei fericire in oglinzile convexe ale amintirii. Pe parcursul acelor epistole, se intalnesc in mod repetat cuvintele nefericire, durere, speranta si soarta ingrata. Textul scrisorilor reproduce patetic dialectica sentimentelor - invocarea juramintelor, reprosuri pentru lipsa de sinceritate, spaima de a nu fi uitata, dorinta acerba de a fi amagita in continuare.
Cele doua destine au urmat drumuri diferite. Ofiterul a imbatranit langa cea pe care a ales-o drept sotie, o partenera de viata care nu i-a daruit urmasi. Calugarita a supravietuit cu gandul la pasiunea arzatoare din tinerete. A suportat cu tarie oprobiul moralistilor din jur care o acuzau pentru savarsirea acelui scurt "pacat". Din cauza acestei unice vijelii sentimentale din viata sa, ea nu a urcat nici o treapta in ierarhia monahala, imbatranind trista intre zidurile intunecoase ale manastirii, retrogradata din functia de secretara in cea de portarita. S-a stins din viata in anul 1723, la varsta de 83 de ani.
Dupa ce a imortalizat pe hartie acele clipe de vis si de amaraciune calugarita a pus capat lungului tipat de dragoste interzisa, reintrand in viata anonimatului manastiresc. Marturisirile ei au rascolit cititorii veacuri intregi si i-au inspirat pe poeti. Gandurile asternute pe hartie au fost considerate de eruditi printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale tuturor timpurilor, desi s-au gasit si negativisti care le-au criticat si contestat paternitatea.
In anul 1669, contele Gabriel-Joseph Guilleragues, care avea functia de secretar regal, publica in traducere franceza cele cinci scrisori in copie, spunand ca le-ar avea de la un ofiter francez care pastrase originalele in limba portugheza. Faima acestor acestor capodopere epistolare, scrise intre decembrie 1667 si iunie 1668, a facut inconjurul continentului unde ele au fost cunoscute sub denumirea de Scrisorile portugheze. Parcurgand textul lor, se pot constata stadiile succesive prin care trece autoarea de la credinta, la indoiala si in final, la disperare. Continutul lor se sprijina pe clipa, senzatie si intensitatea psihologica, toate la un loc depasind conventiile clasiciste. Sentimentalismul formularilor, sinceritatea tandretea, pasiunea si speranta au suscitat admiratia si incantarea adolescentelor care le-au citit cu sufletul la gura.
Stilul scrisorilor este sustinut de o tensiune inalta si de o elocventa a pasiunii perfect adaptata la miscarile sufletului. Toate aceste trasaturi se desprind mai ales din cea de-a doua scrisoare din care am selectat un fragment: "Atata m-ai asediat pana m-ai cucerit, inflacararea ta ma cuprins si pe mine, bunatatea ce mi-o aratai, m-a vrajit si in sfarsit juramintele tale m-au incredintat pe deplin... Peste cateva zile se implineste un an de cand m-am dat tie cu totul, fara nici o rezerva. Pasiunea ta mi se parea foarte arzatoare si foarte sincera. Niciodata nu mi-as fi inchipuit ca daruirea mea te-ar dezgusta intr-atata incat sa fii silit sa strabati cinci sute de leghe si sa te expui la vreun naufragiu numai ca sa te indepartezi de mine".
Observatiile indragostitei sunt de mare acuitate. Expresia este precisa si subtila. "Am simtit ca-mi esti mai putin scump decat imi este propria mea pasiune. Sa stii ca-mi dau seama ca nu esti demn de sentimentele mele. M-am lasat ademenita de niste calitati foarte mediocre".
Finalul ultimei scrisori pe care o trimite infidelului ingrat are o grandoare tragica si incisiva: "Nu mai vreau nimic de la tine. Nebuna sunt ca iti spun mereu acelasi lucru.Trebuie sa te parasesc si sa nu ma mai gandesc la tine. Cred chiar ca nu-ti voi mai scrie. Sunt oare obligata sa-ti dau socoteala de tot ce se intampla cu mine?".
Calugarita a apelat la un stil folosit de regula de moralistii timpului. Afectata de deceptia amoroasa reactia ei este reactia fireasca a unui suflet inzestrat cu o mare capacitate afectiva.
Plecarea iubitului care a generat inceputul durerii este evocata in mod sugestiv in prima scrisoare, din care prezint un fragment: "Aceasta plecare careia durerea - oricat si-ar tortura fantezia - nu i-ar gasi un nume in stare sa dea glas deznadejdii, parasirea aceasta ma va opri pe vecie sa vad ochii ce ma intampinau cu atata iubire si carora le datorez atatea emotii atatea pricini de bucurie".
Lectia de viata prin care a trecut calugarita portugheza a fost inteleasa in cele mai mici detalii de catre o alta calugarita din spatiul mexican, Juana de la Cruz. O mica parte din trairile Marianei au fost puse in versuri de Juana care a imbracat haina monahala deceptionata de lumea intalnita la curtea reginei unde fusese doamna de onoare: "Stai inca umbra a fericirii mele/al farmecului chip amagitor/mult - fericita pentru tine mor/Si suferind, traiesc in chinuri grele./ De-i pieptul meu metal supus si bland / magneticelor farmece - ale tale/ de ce ma-mbii pe a iubirii cale/ ca tu sa fugi indata si razand?/Si totusi simt, te-ai lauda-n zadar/ca tirania ta imi scurma rana/ dispretuindu-mi pana si liana/ce te-a legat o chip imaginar/Putin imi pasa daca razi de mine/cand nalucirea-ncatusat te tine".
Cuvintele ce au ramas sunt specifice romanului sensibil si epistolar din secolul al 18-lea. Iubirea aceasta nu a fost reciproca. Sentimentul de dragoste a pus stapanire pe un singur partener, calugarita inocenta si sensibila, care a ramas cu sufletul strivit. Ofiterul aventurier, personaj tipic pentru vremea lui, calare pe calul sau alb si imbracat intr-o eleganta tunica rosie, a tulburat pentru totdeauna imaginarul Marianei Alcoforado, dar a ramas total insensibil la drama pe care a generat-o in micul orasel de provincie dintr-un colt uitat al Portugaliei.
Valoarea acestor scrisori de dragoste, care au influentat o intreaga epoca romantica si au fermecat generatii de cititori, a ramas in zilele noastre nestrirbita. Ele imortalizeaza un tipat de dragoste sfasietor oferit posteritatii.
http://paginiromanesti.com
: recunosc ca n-am talentul celor doi :,dar nu ma las si nici nu schimb eroii Capitanul Noel Bouton si calugarita Mariana Alcoforado .
Una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste, despre care s-a scris mult, s-a petrecut intre capitanul francez Noel Bouton, marchiz de Chamilly, si calugarita portugheza Mariana Alcoforado. Ziua indragostitilor fiind aproape, am ales pentru acest numar un episod emotionant care se refera la iubirea a doi tineri ce apartineau unor lumi diferite, separate prin multiplele prejudecati existente in acea epoca.
Totul a inceput in anul 1663 cand tanarul capitan in calitate de comandant al unei companii de cavalerie a fost detasat in orasul Beja din Portugalia pentru a pune capat conflictului ce mocnea de multa vreme intre spanioli si portughezii localnici care-si doreau independenta.
Tanarul ofiter de rang nobiliar s-a nascut in localitatea Chamilly, in Bourgogne, in anul 1636 si a murit in anul 1715. S-a remarcat in razboiul contra Olandei in care l-a invins pe principele de Orania pe campul de la Grave unde au murit 16 mii de soldati pe parcursul a 93 de zile. In 1703, a obtinut bastonul de maresal oferit de regele Ludovic al XIV-lea pentru bravura manifestata in diferite confruntari armate.
La inceputul carierei militare, a fost trimis in Portugalia, asa cum am mai aratat unde, in anul 1663, a sedus o calugarita portugheza din localitatea Beja, oras in care era incartiruit impreuna cu celelalte regimente. Prin grilajul ogival al ferestrei manastirii din acea asezare era mai tot timpul admirat de ochii frumosi ai Marianei Alcoforado o inocenta care i-a scris tanarului ofiter douasprezece scrisori de dragoste dintre care cinci s-au pastrat in copie. Acestea au fost date publicitatii intr-un mod mai putin onorabil de catre ofiterul aventurier care a incalcat astfel cu brutalitate dreptul la intimitate al tinerei.
Pe toata perioada sederii in spatiul lusitan Noel Bouton cauta sa-si imparta timpul intre cavalcade si chefuri, intre arme si plimbari pe sub zidurile lacasului sacru de unde erau atintite asupra lui privirile patimase ale calugaritelor pazite cu severitate.
Primele intalniri ale amorezilor au fost facilitate de Balthazar, fratele Marianei. In anul 1667, frumosul capitan este rechemat in Franta impreuna cu intreg efectivul de soldati pe care-l comanda. Nu peste mult timp, Portugalia si-a castigat independenta fata de Spania.
Pe junele chefliu despartirea de Mariana nu l-a afectat prea mult, el parasind de-a lungul timpului la fel de usuratic numeroase alte inimi zdrobite.
Calugarita Mariana Alcoforado s-a nascut la 22 aprilie 1640. Tatal sau, Francisco Alcoforado fusese ofiter, si mama, Leonor Mendes, se tragea dintr-o familie de negustori. Datorita izbucnirii razboiului de independenta cu spaniolii, si in previziunea luptelor care urmau sa se apropie, tatal se hotaraste sa incredinteze pe copila de 12 ani manastirii ce facea parte din ordinul Sfanta Clara. In urma decesului mamei sale, Mariana o preia in ingrijire pe sora cea mica in varsta de trei ani, care va fi adapostita in acelasi locas de cult pentru tot restul vietii.
Anii au trecut si intr-o zi privirile Marianei s-au intalnit cu cele ale capitanului Bouton, seducator redutabil, aflat intr-o permanenta cautare de noi aventuri galante si care lasase in Franta mai multe partenere indurerate.
Magia si-a facut efectul, dragostea la prima vedere a avut o incandescenta aparte pentru Mariana Alcoforado. A fost instantanee, plina de imprevizibil si de riscuri. Pentru Mariana, a reprezentat prima experienta de viata, prima iubire care avea sa fie si ultima. A fost o revelatie. Dar dupa extaz a urmat agonia. Dupa ce a sedus-o iubitul a parasit-o. Patima calugaritei a devenit mistuitoare si scrisul a devenit medicamentul care i-a alinat durerea.
Ea ii scrie iubitului frivol cu o forta devoratoare de distante. Il cheama inapoi, dar el ramane insensibil rece si nepasator. Scrisorile o fac sa retraiasca totul, sa-si imortalizeze scurta ei fericire in oglinzile convexe ale amintirii. Pe parcursul acelor epistole, se intalnesc in mod repetat cuvintele nefericire, durere, speranta si soarta ingrata. Textul scrisorilor reproduce patetic dialectica sentimentelor - invocarea juramintelor, reprosuri pentru lipsa de sinceritate, spaima de a nu fi uitata, dorinta acerba de a fi amagita in continuare.
Cele doua destine au urmat drumuri diferite. Ofiterul a imbatranit langa cea pe care a ales-o drept sotie, o partenera de viata care nu i-a daruit urmasi. Calugarita a supravietuit cu gandul la pasiunea arzatoare din tinerete. A suportat cu tarie oprobiul moralistilor din jur care o acuzau pentru savarsirea acelui scurt "pacat". Din cauza acestei unice vijelii sentimentale din viata sa, ea nu a urcat nici o treapta in ierarhia monahala, imbatranind trista intre zidurile intunecoase ale manastirii, retrogradata din functia de secretara in cea de portarita. S-a stins din viata in anul 1723, la varsta de 83 de ani.
Dupa ce a imortalizat pe hartie acele clipe de vis si de amaraciune calugarita a pus capat lungului tipat de dragoste interzisa, reintrand in viata anonimatului manastiresc. Marturisirile ei au rascolit cititorii veacuri intregi si i-au inspirat pe poeti. Gandurile asternute pe hartie au fost considerate de eruditi printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale tuturor timpurilor, desi s-au gasit si negativisti care le-au criticat si contestat paternitatea.
In anul 1669, contele Gabriel-Joseph Guilleragues, care avea functia de secretar regal, publica in traducere franceza cele cinci scrisori in copie, spunand ca le-ar avea de la un ofiter francez care pastrase originalele in limba portugheza. Faima acestor acestor capodopere epistolare, scrise intre decembrie 1667 si iunie 1668, a facut inconjurul continentului unde ele au fost cunoscute sub denumirea de Scrisorile portugheze. Parcurgand textul lor, se pot constata stadiile succesive prin care trece autoarea de la credinta, la indoiala si in final, la disperare. Continutul lor se sprijina pe clipa, senzatie si intensitatea psihologica, toate la un loc depasind conventiile clasiciste. Sentimentalismul formularilor, sinceritatea tandretea, pasiunea si speranta au suscitat admiratia si incantarea adolescentelor care le-au citit cu sufletul la gura.
Stilul scrisorilor este sustinut de o tensiune inalta si de o elocventa a pasiunii perfect adaptata la miscarile sufletului. Toate aceste trasaturi se desprind mai ales din cea de-a doua scrisoare din care am selectat un fragment: "Atata m-ai asediat pana m-ai cucerit, inflacararea ta ma cuprins si pe mine, bunatatea ce mi-o aratai, m-a vrajit si in sfarsit juramintele tale m-au incredintat pe deplin... Peste cateva zile se implineste un an de cand m-am dat tie cu totul, fara nici o rezerva. Pasiunea ta mi se parea foarte arzatoare si foarte sincera. Niciodata nu mi-as fi inchipuit ca daruirea mea te-ar dezgusta intr-atata incat sa fii silit sa strabati cinci sute de leghe si sa te expui la vreun naufragiu numai ca sa te indepartezi de mine".
Observatiile indragostitei sunt de mare acuitate. Expresia este precisa si subtila. "Am simtit ca-mi esti mai putin scump decat imi este propria mea pasiune. Sa stii ca-mi dau seama ca nu esti demn de sentimentele mele. M-am lasat ademenita de niste calitati foarte mediocre".
Finalul ultimei scrisori pe care o trimite infidelului ingrat are o grandoare tragica si incisiva: "Nu mai vreau nimic de la tine. Nebuna sunt ca iti spun mereu acelasi lucru.Trebuie sa te parasesc si sa nu ma mai gandesc la tine. Cred chiar ca nu-ti voi mai scrie. Sunt oare obligata sa-ti dau socoteala de tot ce se intampla cu mine?".
Calugarita a apelat la un stil folosit de regula de moralistii timpului. Afectata de deceptia amoroasa reactia ei este reactia fireasca a unui suflet inzestrat cu o mare capacitate afectiva.
Plecarea iubitului care a generat inceputul durerii este evocata in mod sugestiv in prima scrisoare, din care prezint un fragment: "Aceasta plecare careia durerea - oricat si-ar tortura fantezia - nu i-ar gasi un nume in stare sa dea glas deznadejdii, parasirea aceasta ma va opri pe vecie sa vad ochii ce ma intampinau cu atata iubire si carora le datorez atatea emotii atatea pricini de bucurie".
Lectia de viata prin care a trecut calugarita portugheza a fost inteleasa in cele mai mici detalii de catre o alta calugarita din spatiul mexican, Juana de la Cruz. O mica parte din trairile Marianei au fost puse in versuri de Juana care a imbracat haina monahala deceptionata de lumea intalnita la curtea reginei unde fusese doamna de onoare: "Stai inca umbra a fericirii mele/al farmecului chip amagitor/mult - fericita pentru tine mor/Si suferind, traiesc in chinuri grele./ De-i pieptul meu metal supus si bland / magneticelor farmece - ale tale/ de ce ma-mbii pe a iubirii cale/ ca tu sa fugi indata si razand?/Si totusi simt, te-ai lauda-n zadar/ca tirania ta imi scurma rana/ dispretuindu-mi pana si liana/ce te-a legat o chip imaginar/Putin imi pasa daca razi de mine/cand nalucirea-ncatusat te tine".
Cuvintele ce au ramas sunt specifice romanului sensibil si epistolar din secolul al 18-lea. Iubirea aceasta nu a fost reciproca. Sentimentul de dragoste a pus stapanire pe un singur partener, calugarita inocenta si sensibila, care a ramas cu sufletul strivit. Ofiterul aventurier, personaj tipic pentru vremea lui, calare pe calul sau alb si imbracat intr-o eleganta tunica rosie, a tulburat pentru totdeauna imaginarul Marianei Alcoforado, dar a ramas total insensibil la drama pe care a generat-o in micul orasel de provincie dintr-un colt uitat al Portugaliei.
Valoarea acestor scrisori de dragoste, care au influentat o intreaga epoca romantica si au fermecat generatii de cititori, a ramas in zilele noastre nestrirbita. Ele imortalizeaza un tipat de dragoste sfasietor oferit posteritatii.
http://paginiromanesti.com
beniamin24
New member
- Joined
- Nov 15, 2010
- Messages
- 94
- Reaction score
- 0
Nu stiu daca ati inteles , nu vreau sa fiu rautacios, dar am specificat ca sunt numai perspective feminine nicidecum masculine
, nu vreau sa fiu rautacios, dar am specificat ca sunt numai perspective feminine nicidecum masculine