POVESTIRI CU TÂLC

[Old DG]

Parabolă

Prietenul meu şi cu mine am văzut odată un orb care şedea de unul singur la umbra templului.
- Priveşte, acela este omul cel mai înţelept din ţinutul nostru, zise prietenul meu, iar eu m-am apropiat de orb pentru a-i da bineţe.
După ce am discutat puţin, i-am zis:
- Iartă-mă că te întreb, dar de câtă vreme eşti orb?
- De când m-am născut, îmi răspunse.
- Şi pe ce cale a cunoaşterii te-ai îndreptat?
- Sunt astronom, îmi spuse.
Şi, punându-şi mâna pe piept, zise iar:
- Cercetez toate stelele, luna şi soarele de aici.

(Gibran]

 

[Old DG]

Iubire necondiţionată

Un tânăr fusese în război în Vietnam aproape 3 ani de zile. Într-un final se întoarce în America şi îşi sună părinţii la telefon.
- Mama, tata, mă întorc acasă, dar vreau să vă cer o favoare. Am un prieten foarte bun şi aş vrea să îl aduc acasă cu mine.
- Sigur, ne-ar face mare plăcere să îl cunoaştem, au spus părinţii.
- Mai e ceva ce ar trebui să ştiţi despre el; în timpul războiului a fost rănit foarte rău. A călcat pe o mină şi explozia l-a lăsat fără o mână şi un picior. Nu are unde să se ducă şi vreau să vină să stea cu voi acasă.
- Ne pare rău să auzim asta, fiule. Poate rezolvăm cumva să îi găsim unde să stea.
- Nu, vreau să stea împreună cu noi acasă.
- Fiule, îi răspunde tatăl, nu-ţi dai seama despre ce vorbeşti. Un om handicapat ca el înseamnă o povară foarte mare pentru noi. Avem şi noi vieţile noastre de trăit. Ce sens are să ne încărcăm viaţa cu unul ca el. Lasă-l în pace şi vino acasă. O să-şi găsească el unde să stea.
În acest moment, fiul închide telefonl brusc. Părinţii n-au mai auzit nimic de el de atunci. După câteva zile, au primit un telefon de la Poliţie care îi anunţa că fiul lor s-a sinucis aruncându-se de pe o clădire. Erau chemaţi să identifice trupul. Părinţii înmărmuriţi, au ajuns repede la morgă şi acolo au descoperit că într-adevăr, fiul lor era cel care murise. De asemenea au mai descoperit un lucru.
Băiatul lor avea doar o mână şi un picior.

Ne e atât de uşor să îi acceptăm şi să îi iubim pe cei care sunt amuzanţi, plini de viaţă, fără probleme, dar nu ne pasă de cei care ne pot încurca planurile, care au probleme, sau nimeni nu-i bagă în seamă. Suntem ipocriţi. Da, eu sunt unul din ei.

 

[Old DG]

Bogăţia sufletului

Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:
Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.
Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.
Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “Ai doar 8 minute!”
Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.
Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.

Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu: ”Nu uita ce e cel mai important!”

Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.

In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.

Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “Bogatia sufletului.”

Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”

 

[Old DG]

Cum poţi fi strălucitor

Într-un sat trăia un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a-şi lucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!" Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de al doilea mai târziu?!" Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă.

În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?" Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug.

După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse:

"Cine stă şi leneveşte
Iute-iute rugineşte,
Însă cine se jertfeşte,
Ca un soare străluceşte".

 

[Old DG]

O POVESTE CU TALC

Un barbat si o femeie erau casatoriti de peste 60 de ani.
Ei impartaseau totul si discutau despre orice. Nu aveau secrete unul fata de celalalt, cu exceptia unei cutii de pantofi pe care femeia o tinea pe dulapul ei de haine, si, despre care l-a atentionat pe sotul ei sa nu o deschida sau sa intrebe de ea vreodata.
In toti acei ani, el nici nu s-a gindit la cutie, dar intr-o zi, batrinica se imbolnavi foarte tare si doctorii ziceau ca nu prea mai are sanse sa se traiasca. Incercind sa puna toate lucrurile in ordine, batrinelul a luat cutia de pantofi de pe dulap si a pus-o linga patul sotiei sale..
Era si ea de acord ca era timpul sa afle si sotul ei ce era in acea cutie.Cind a deschis-o, in cutie erau doua papusi crosetate si o gramada de bani, in total vreo 25.000 de dolari. El a intrebat-o despre continutul acestei cutii.
- Cind ne-am casatorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus ca secretul unei casatorii este sa nu te certi niciodata. Spunea ca intotdeauna cind ma suparam pe tine, sa tac din gura si sa crosetez o papusica...
Batrinelul era atit de impresionat, incit abia isi putea stapini lacrimile. Doar doua papusi erau in cutie! Ea fusese suparata numai de doua ori in toti acesti ani in care au trait impreuna.
Nu mai putea de fericit!

- Iubito, spuse el, inteleg existenta papusilor, dar toti acesti bani?
- Oh, zise ea, acestia sunt banii pe care i-am obtinut din vinzarea papusilor...

 

[Old DG]

"Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Frumoasa poveste!

Cu mai bine de 17 ani in urma, eram in Franta cu sotia si cu un grup de copii de scoala, invitati de o biserica sa petrecem cateva zile de vacanta acolo.
Preotul ne spune urmaoarea poveste:
Un post de televiziune face urmatorul experiment.
Merge in tara si alege dintre tinerii intalniti o fata ce-si ducea viata linistita undeva intr-un colt uitat de lume. Fara scoala, saraca, fara griji isi ducea viata acolo. Nu se stie din ce traia.
Au invitat-o la ei, la televiziune, au filmat-o in situatia in care au luat-o, si au inceput sa o supuna unui program de educare, sa o imbrace, sa o duca la spectacole, etc. In general sa-i faca unele placeri pe care nu si le-ar fi satisacut niciodata.
Dupa catva timp, cand ei au crezut ca au facut destule pentru ea, si ca ar putea s-o prezinte la televiziune, punanad in fata in fata ceea ce a fost si ceea ce a devenit in scurt timp, animatorul emisiunii ii pune intrebarea finala:
Ei, acum, ce vrei sa faci? Ramai aici, in viata pe care ti-am deschis-o noi acum, sau te intorci de unde ai venit?
Raspunsul a fost prompt:
- Nu! Voi aveti aici placerea, eu acolo am fericirea.

Raspunsul a dat peste cap experimentul initiat de televiziune.

 

[Old DG]

O cale sigura catre iad

De-a lungul unei plimbari prin oras , doi prieteni au ajuns , fara sa isi dea seama , pe ulitele unui cartier rau famat , iar unul dintre ei , captiv in ghearele poftei carnale, a venit cu ideea de a agata niste prostituate.Celalalt nu a fost deloc incantat de aceasta sugestie , si si-a sfatuit amicul sa nu se lase in voia pacatului.
Dupa o mica disputa , cei doi s-au despartit , unul din ei intrand intr-o casa gazduind femei cu moravuri usoare, iar al doilea , plin de resentimente , indreptandu-se catre un templu pentru a citi sfintele scripturi.Desi hotarase sa intre intr-un locas sfant , acesta din urma nu isi putea scoate din minte dorinta lasciva a amicului sau.
Odata intrat in bordel , cel dintai a inceput sa fie macinat de remuscare fata de faptele pacatoase ce ii stateau inainte.Mintea lui era absorbita intru totul de maretia si moralitatea prietenului sau care se hotarase sa mearga la templu pentru a se indeletnici cu cele sfinte.Parerea de rau ca nu facuse acelsi lucru nu ii dadea deloc pace.
Cealalt , desi tinea in maini o carte religioasa in mijlocul unui templu , nu se gandea decat la ceea ce facea amicul lui in compania prostituatelor , acuzandu-i nimicnicia si firea slaba.
Pe neasteptate, a avut loc un cutremur care a curmat multe vieti, printre care si cele ale celor doi prieteni.
Din cauza aglomeratiei de suflete , ingerii raiului si iadului erau ocupati pana peste cap cu munca lor.Primul amic a fost luat in primire de ingerii cerului si a putut zari, la distanta , cum tovarasul sau era luat in stapanirea nemiloasa a ingerilor infernului."Trebuie sa fie o greseala " , a strigat el , plin de nedumerire ."Potrivit a ceea ce faceam fiecare dintre noi, eu ar trebui sa pasesc pe drumul spre iad, iar el ar merita sa fie acceptat fara rezerve in minunatele taramuri ale paradisului !"
"Noi nu facem decat sa respectam niste ordine , iar in aceasta privinta nu are cum sa se strecoare nici o greseala ", au replicat ingerii raiului.Omul nu s-a multumit insa cu aceste raspuns , asa ca i s-a oferit o explicatie : "In vreme ce mintea ta era preocupata de bunacuviinta prietenului tau aflat in templu , aplecat peste randurile unei carti sfinte , el gazduia in sinea lui gandurile rautacioase, incarcate de invidie, despre placerile tale necuviincioase."

Vocea ce ii raspundea a concluzionat : "Gandul meschin fata de ceilalti si din cale afara de inaltator fata de sine este o cale sigura catre iad !"
O poveste indiana despre karma si spiritualitate

 

[Old DG]

Super-market-ul lui Dumnezeu
din invataturile Parintelui Paisie Aghioratul, din Muntele Athos

Inainte cu mult timp mergeam in Autobuzul vietii. Si intr-o zi am vazut o placuţă pe care scria "Super-marketul lui Dumnezeu." Si am ramas surprins! Cand m-am apropiat, usa s-a deschis larg si m-am aflat inauntru. M-au intampinat lucratorii angajati. Si m-am umplut iarasi de uimire. Erau ingerasi! Unul dintre ei s-a apropiat zambind si mi-a dat un cos. "Cumpara cu intelepciune tot ce vrei!" - mi-a zis.
Erau de toate acolo. Intai de toate am pus in cosul meu multa Rabdare, pretioasa Iubire si Intelegere. M-am gandit:"Acestea iti trebuie mereu, oriunde te-ai duce".In continuare am luat o sacosa de Intelepciune si doua sacose cu Credinta. Sfantul Duh era peste tot si L-am lasat sa ma patrunda. M-am oprit putin, dar mai incolo am vazut Puterea, indinspensabila in luptă. "Imi trebuie insă si Binecuvantare, Smerenie si Recunostintă!", am gandit eu. Le-am procurat si pe acestea. In sfarsit , m-am apropiat de casa pentru plata. Cand am inaintat, insa, am vazut si Rugaciunea si Infranarea. Sigur aveam nevoie de amandoua, pentru ca stiam ca, odata iesit din magazin, aveam sa intalnesc pacatele. Pacea si Bucuria, precum si Doxologia erau in ultimul raft.
Deci m-am apropiat de casa si l-am intrebat pe inger:
- Cat datorez? Acela a zambit si mi-a spus cu simplitate:
- Ai luat toate cate ti-au trebuit?
- Da, i-am zis. Cat datorez?
A suras si mi-a zis din nou:
"Suma este platita demult. A platit-o Hristos Cel Intrupat, Cel Rastignit, Cel Inviat!"

Sursa: http://vestitorul.blogspot.com/search/l ... Aghioritul

 

[Old DG]

Astazi... nu...

Vine tatal acasa si isi gaseste cei 3 fii inca imbracati in pijamale, jucandu-se in noroi iar cutii de carton si hartie de impachetat erau imprastiate peste tot prin curte. Portiera masinii sotiei sale era deschisa, la fel si usa de la casa si nici urma de caine. Intra in casa unde gaseste o dezordine si mai mare. O lampa era sparta, vopsea imprastiata pe pereti.
In living, televizorul urla foarte tare pe desene animate, pe jos erau jucarii si haine. In bucatarie chiuveta era plina cu vase, mancare era imprastiata pe masa, usa frigiderului larg deschisa, mancarea cainelui imprastiata peste tot, pe podea, sub masa un pahar spart. Urca scarile in graba calcand peste jucarii si haine, cautandu-si nevasta. De sub usa de la baie iesea apa. Intrand gaseste prosoape ude, kilometri de hartie igienica insirati pe jos si pasta de dinti imprastiata pe oglinda si pereti.
In dormitor isi gaseste sotia in pat, cu parul pe bigudiuri, citind o carte. Ea s-a uitat la el si a zambit intreband cum a fost ziua. El s-a uitat mirat la ea si a intrebat:
"Ce s-a intamplat azi aici?"
Ea a zambit din nou si i-a raspuns:
"Stii cum in fiecare zi te intorceai acasa si ma intrebai ce am facut eu toata ziua?"
"Da!" raspunse sotul.
"Ei bine, astazi... nu... n-am mai facut..."


Acesta povestire este dedicata tuturor sotiilor de pe acest site!

 

[Old DG]

Urmele din copac

A fost odata un baietel cu un caracter foarte urat. Tatal lui i-a dat intr-o zi un saculet plin de cuie si i-a spus:
- Bate cate un cui in pomul din spatele gradinii de fiecare data cand te superi sau te certi cu cineva!
In prima zi baiatul a batut 37 de cuie. In saptamanile care au urmat a invatat sa se controleze si numarul cuielor batute in copac s-a micsorat de la o zi la alta.
Descoperise ca este mult mai usor sa te controlezi decat sa bati cuie intr-un copac!
In sfarsit a sosit ziua in care baiatul nu a mai batut niciun cui in pom. S-a dus prin urmare la tatal sau sa-i spuna ca nu a mai batut niciun cui in acea zi.
Tatal lui i-a spus atunci:
- Scoate cate un cui din pom pentru fiecare zi care trece fara sa iti pierzi rabdarea!
Zilele au trecut si in sfarsit baiatul a putut sa-i spuna tatalui ca a scos toate cuiele din pom. Tatal l-a condus pe baiat pana in fata pomului si i-a spus:
- Fiule, te-ai purtat foarte bine, dar priveste cate gauri sunt in copac! Nu va mai fi niciodata ca inainte…

Cand te certi cu cineva si cand ii spui lucruri urate ii lasi o rana, la fel ca aceasta…

 

[Old DG]

Parabolă…

Un biet mieluşel pe care maică-sa, oaia, abia de mi-l fătase, mi se aventură în crâng. Se proţăpi pe malul unei ape şi se adăpă cu nesaţ, apoi, când îl izbi foamea, cătă în jur după hrană. Când colo, să vezi ispravă! Se întâmplă să-l vază un lup furios care venea de la o întrunire electorală. Cu voce de justiţiar, acesta-i spuse:
- Vai mie! Ce-mi văd ochii! Un nichipercea care-mi tulbură apele! Apăi stăi, că-ţi arăt eu ţie!
- Stimate domn, îmi cer mii de scuze, dar cum să-ţi fi tulburat eu apele, când eu beau mult mai de la vale? îi spuse mieluşelul smerit.
- Ba o tulburi, îi răspunse lupul nervos. Şi ai făcut-o şi acum un an, când m-ai bârfit cu toate suratele din sat!
- Acum un an, şefule?! Păi nici nu eram născut. Eu mi-s mititel şi încă sug la ţăţa mămicii.
- Mă rog, este posibil să fi fost vreun frate de-al tău…
- Dar, nene, mă jur că nu am fraţi, pe sf…
- Ciocu’ mic! N-are-a-face dacă ai fraţi ori nu, tot unul de-al tău a fost, spuse lupul şi se învârti pe călcâie, arătându-şi colţii. Sunteţi la fel de pişicheri cu toţii –ciobani, oi şi dulăi. Cu toţii mă hăituiţi şi mă-mpilaţi! Am şi eu doar un singur biet viciu – mi-e foame mereu, dar faţă de alţii, este un viciu minor.
Şi lupul n-a mai stat la discuţii. L-a dus în pădure şi l-a mâncat.

Aşa-i şi astăzi, iubiţilor: nevinovaţii sunt mâncaţi de lupi, iar lupii-şi urlă nevinovăţia… Deci, dacă veţi fi însetaţi, fiţi cu băgare de seamă din care apă beţi…

 

[Old DG]

Parabolă

Un maestru zen se plimba pe stradă, când un om a ieşit brusc dintr-un gang şi cei doi s-au izbit puternic unul de celălalt. Străinul şi-a ieşit din minţi de furie. Maestrul a făcut o mică plecăciune, a zâmbit amabil şi i-a spus:
- Prietene, nu ştiu care dintre noi este răspunzător de această întâlnire bruscă. Nu am intenţia să-mi pierd timpul făcând investigaţii în această direcţie. Dacă a fost vina mea, îmi cer iertare. Dacă a fost vina ta, consideră-te iertat.
După care a zâmbit din nou şi şi-a văzut de drum…

 

[Old DG]

MIREASMA DE MERE COAPTE

Afară începuse să ningă, iar ea privea pe fereastră aşteptând. În sufletul ei, de câteva ierni, cădeau fulgi frumoşi şi liniştiţi. Zâmbi. De dimineaţă se învârtea prin casă fără veun motiv anume, asemeni unei şcolăriţe. Totul era aproape perfect, dar ea vroia mai mult de atât, deşi ştia că, perfecţiunea se întâmpla doar în clipa în care el intra în casă umplând totul în jur de căldură şi zâmbet senin. Se apropie de bucătărie când de afară, auzi motorul unei maşini. Apoi, auzi trântindu-se portiera. Trase aer în piept, se îmbujoră şi numără până la douăzeci şi unu. Alergă la uşă aşa cum nu a alergat niciodată. Deschise, iar lumea ei se contură atât de frumos. Se aruncă în braţele lui şi rămase o vreme ascunsă acolo.
Intră. Mereu găsise acolo tot ce avea nevoie sufletul lui pentru a fi liniştit. Atinse în treacăt un ornament ca şi când ar fi vrut să ia cu el o amintire vie.
Îl ajută să îşi aşeze hainele pe cuier şi îi culese din privire toate strălucirile în care se oglindea ea ... apoi, i le dădu înapoi înmiite, lăsându-l să-i iubească fruntea şi buzele, iar ea le iubi pe ale lui.
Intrară în sufragerie, unde cafeaua îi aştepta ca de obicei, aburindă. Îl întrebă dacă i-au trecut toate când a trecut pragul, deoarece, dacă nu au trecut, vroia să le asculte..., să treacă.
În timp ce el sorbea din cafea, îi aduse mâncarea şi se aşeză în faţa lui, să poată să-l privească. Îl privea pe sub gene cum mânca şi până şi acest gest simplu se transforma într-o mare bucurie pentru ea.
"Bine că măcar îi place şi mănâncă!", gândi ea, amintindu-şi zilele lui grăbite în care mânca în fugă sau aproape deloc.
Din cuptor, se împrăştia în jur o mireasmă de mere coapte şi scorţişoară. Ea se gândi că pe lângă ştrudelele cu mere i-ar face plăcere să guste şi din prăjitură. Zâmbi din nou.
"Dacă nu o să-i placă, am şi ştrudel..."
Dar, i-a plăcut. Oricum şi dacă nu i-ar fi plăcut, nu i-ar fi spus. Îi plăcea să o vadă zâmbind fericită şi bucuroasă de tot şi toate. Niciodată nu-l întrebase nimic. Nu îl întreba unde merge după ce trece pragul. Nu îl întreba cu cine se întâlneşte sau a cui frunte o mai iubeşte. Ea...îl iubea fără întrebări. Frumos şi tăcut. Se bucura de toate clipele lor, aşteptându-le pe celelalte... fără tristeţe, fără păreri de rău, fără regrete. Oftă.
Ea îl privi cu buzele strânse. Ştia câte griji îl măcinau şi câte întrebări. Încerca de fiecare dată să-i mai şteargă din norii de pe frunte, dar ştia că orice ar face ea, ei vor exista mereu acolo..., sub tâmplele lui frumoase. Uneori însă..., reuşea să-i alunge.
În cameră se auzea o muzică lină şi frumoasă. El zâmbi. Mereu se fâstâcea spunându-i că nu ştie să danseze, dar cu ea făcea cei mai frumoşi paşi de blues. Zbura. O privea, iar paşii veneau de la sine.
"Cred că aici, fluturii fac totul...", gândi el.
După un timp, se opriră şi se uitară lung, unul la altul. Ea încremeni o clipă. Înţelesese deja, dar nu îi spuse nimic. Înghiţi uşor, toată teama. Ieşi până afară, apoi se întoarse şi privind împreună filmul lor.., .a nu ştiu câta oară, adormi cu capul la el pe genunchi.
Când se trezi, el nu mai era, dar, mireasma de mere coapte, pătura aşezată cu grijă peste umerii ei, căldura ce i-a rămas peste frunte şi fluturii..., toate îi arătau cât de liniştit ningea în sufletul ei, în timp ce el..., gonea pe şosea, rupându-se în mii de bucăţi.
Ochii i se împăienjeniră. Trase maşina pe marginea drumului şi îşi sprijini fruntea de volan. Rămase o vreme aşa, apoi, îşi ridică privirea spre scaunul din dreapta. Pe scaun era un coşuleţ plin cu ştrudele cu mere calde..., iar agăţat de el se clătina un bilet. Întinse mâna tremurător...şi luându-l citi:
"Despărţirile şi drumurile fără întoarcere sunt doar atunci când sufletul nu mai cunoaşte drumul spre casă... spre locul unde el, s-a simţit...acasă!"
Cu ochii înlăcrimaţi luă un ştrudel şi privi pe fereastră. Afară ningea cu fulgi mari, iar ea era peste tot...dansa şi râdea.
Afară începuse să ningă, iar ea privea pe fereastră aşteptând. Peste părul ei, căzuseră fulgi de asemenea, dar ea..., tot aştepta. Casa era la fel de aranjată, cafeaua călduţă, iar melodia se auzea lin din sufragerie. În timp ce se apropie de fereastră, ... , auzi motorul unei maşini. Apoi auzi trântindu-se portiera. Trase aer în piept, se îmbujoră şi numără până la douăzeci şi unu. El nu ajunse. Ea...tăcu înfrigurată pentru prima dată. În uşă se auzi o bătaie înceată. Tresări. Deschise, iar lumea ei se contură atât de frumos. Privindu-l, zâmbi plângând.
- Pot să intru? Mi s-a golit coşuleţul de ştrudele şi m-am gândit că ..., poate... Sper doar să nu-mi dai tot din alea de data trecută. După atâţia ani cred că s-au....
Ea se ridică pe vârfuri şi îi puse mâna pe buze. Îi atinse părul grizonat, faţa, ochii, buzele şi se ghemui din nou în braţele lui.
- Ani? Ţi s-a părut iubitule..., au fost doar clipe!
Din cuptor se împrăştia în jur o mireasmă de mere coapte şi scorţişoară, iar din sufletele lor se împrăştia iubire şi linişte.

 

[Old DG]

Povestea fulgului de zapada care s-a indragostit de o crenguta de brad

Îi plăceau înălţimile. Îi plăcea să fie vecin cu Stelele, să locuiască în Castelul Cerului, să privească Lumea de sus şi să se mire cât e de mică. O iubea pe Mama Iarna şi îi plăceau poveştile pe care le spunea ea fiecărui fulg ce se năştea. Îi plăceau înălţimile, bineînţeles. Fiecărui frate-fulg îi plăceau. Dar micuţului Fulguşor îi plăcea cel mai mult zborul. Zile întregi visa cum se-aruncă îndrăzneţ pe Pământ, cum oamenii îl aplaudă când coboară, cum dansează vesel şi face giumbuşlucuri, cum este încoronat Regele Fulgilor de Nea. Ce mândră va fi mama de el!
- Şi ce senzaţie! Suspină Fulguşor cu capul în mânuţele lui subţirele, ce senzaţie trebuie să ai când cazi! Se gândi el şi o lacrimă ca de cristal i se prelinse din ochişori.
- Dacă mai plângi mult, ai să te topeşti şi-ai să ajungi pe Pământ ca o biată picătură de ploaie, chicoti Cea-Mai-Frumoasă-Steluţă-De-Zăpadă privindu-l cu drag.
- Eu n-am să mă topesc, spuse Fulguşor. Eu am să zbor şi-am să dansez în aer şi toţi oamenii mă vor aplauda şi se vor aduna să mă vadă cum cad. Am să cad în părculeţul ăla verde de-acolo, ştiai? O să dansez în jurul brăduţului din mijlocul parcului, o să dansez şi-o să mă învârt până am să obosesc… apoi am să mă aşez pe Crenguţa aia de brad şi-am să-i fur o sărutare.
Cea-Mai-Frumoasă-Steluţă-De-Zăpadă se înfurie:
- Ba n-ai să cazi pe Crenguţa aia de brad. Nici măcar n-ai să dansezi în Parcul ăla. Mama Iarna o să se înfurie şi-o să te pedepsească dacă ai să te abaţi de la drumul nostru. Noi doi trebuie să cădem împreună, ai uitat? Şi Cea-Mai-Frumoasă-Steluţă-De-Zăpadă se îndepărta furioasă… şi Fulguşor continua să viseze la clipa când va fura o sărutare Crenguţei…
- Veniţi, copii, striga Mama Iarna. A venit momentul să faceţi ce v-am învăţat.
Şi Iarna îşi adună toţi fulgii, îi sărută pe fiecare pe frunte şi ei deveniră albi-albi, strălucind de mândrie şi de voie bună. Apoi fiecare fulg se aşeza la locul lui şi Iarna le dădea avânt pe rând, unul după altul, ca să cadă aşa cum îi învăţase.
Cea-Mai-Frumoasă-Steluţă-De-Zăpadă şi Fulguşor au pornit deodată. Trebuiau să zboare, să facă un drum lung şi să se unească deasupra unei fabrici de zahăr.
- Yupiiiiiiiiii, striga Cea-Mai-Frumoasă-Steluţă-De-Zăpadă fericită… Grăbeşte-te, Fulguşor, trebuie să aterizăm deodată pe Pământ.
Dar Fulguşor se îndepărta, se îndepărta mereu.
- Nu te abate de la drumul tău! Mama Iarna o să te pedepsească! striga zadarnic Cea-Mai-Frumoasă-Steluţă-De-Zăpadă, în timp ce Fulguşor se îndepărta, se îndepărta mereu.
Fulguşor nu o mai auzea. Se avântă cu curaj spre Parc, hotărât să fure sărutarea Crenguţei. Simţea în stomac ceva, ca un ghem, ca un gol care creştea şi creştea şi, pentru o clipă, bietul fulg s-a temut că se topeşte şi că nu va mai ajunge la Crenguţă.
- Nu te abate de la drumul tău, îi şopti Vântul încercând să-l împingă.
- Lasă-mă, ţipă Fulguşor şi se avântă cu şi mai mare viteză spre Parc.
- Nebunule! Se supără Vânt şi-l lasă să zboare încotro vroia.
Şi micuţul fulg zbura, zbura mereu… în curând avea să ajungă în Parc. Vedea deja băncile, vedea Brăduţul cu crenguţele lui, o vedea pe Crenguţă.
“Doamne, e mult mai mare decât mi-o aminteam, îşi spuse Fulguşor. Sper să nu mă înghită când o sărut.”
- Bună dimineaţa, Crenguţă, strigă el. Am venit la tine.
Veselă, Crenguţa se foi în bătaia Vântului:
- Bună dimineaţa, străine. Cine eşti şi de unde mă cunoşti?
- Eu sunt Fulguşor, am să dau un spectacol pentru oameni, în curând. Te cunosc de când m-a făcut Mama Iarna, de când am deschis prima dată ochii. Te-am văzut şi m-am îndrăgostit de tine.
Crenguţa scoase un clinchet vesel:
- De unde vii şi pentru ce?
- Vin din Regatul Cerului, unde stăteam împreună cu fraţii mei – Fulgii, cu Norii Pufoşi, cu Picăturile de Ploaie, cu Stelele şi cu Depărtările Albastre. Am venit ca să-ţi fur o sărutare.
- Nimeni nu mi-a mai furat vreodată o sărutare, râse Crenguţa. Nu ţi-e teamă că am să te înţep? Vezi tu, eu am o mulţime de ace verzi – se scutură mândră – poate fi periculos să mă superi.
- Ba nu poate. Eu am să dau un spectacol atât de frumos, încât ai să te îndrăgosteşti de mine şi ai să vrei sa te sărut. Apoi ai să mă ţii în braţele tale şi eu am să strălucesc pe crenguţa ta.
Şi Fulguşor începu să se rostogolească în aer, să sară, să se învârtă şi să danseze cum ştia el mai frumos.
- Ningeeeeeeeeee! Strigau copiii din Parc, întinzând braţele în sus şi încercând să prindă fulgii de zăpadă.
- Mamă, tată, priviţi! Strigă o copilă cu năsucul roşu, arătând spre Fulguşor.
Iar Fulguşor dansa, se-nvîrtea, sărea şi se rostogolea în aer, fericit…
- Ţi-am spus eu că oamenilor o să le placă spectacolul meu, îi spuse el Crenguţei, făcând un triplu-salt minunat, aşa cum îl învăţase Iarna. Eram cel mai bun dansator, acolo, în Regatul Cerului. Mama Iarna vroia ca eu să mă unesc cu Cea-Mai-Frumoasă-Steluţă-De-Zăpadă, îi şopti el cu mândrie.
- Îmi pare bine că nu ai făcut-o. Te iubesc, Fulguşor, te iubesc şi te-aştept de când eram într-un mugur, oftă Crenguţa. Iartă-mă că nu te-am cunoscut mai devreme. Dacă tu nu m-ai fi strigat, n-aş fi ridicat niciodată ochii spre cer şi m-aş fi uscat fără să iubesc niciodată.
Şi Fulguşor alunecă lin pe Crenguţă, furându-i o sărutare.
- Nu-i aşa că noi doi o să fim împreună pentru totdeauna? îl îmbrăţişa Crenguţa, fericită.
- Pentru totdeauna, repetă Fulguşor şi-şi spuse în sinea lui că a meritat… a meritat tot drumul, toate zilele în care a visat să ajungă aici, toate speranţele pe care nu a lăsat pe nimeni să i le frângă. A meritat… era mult mai fericit decât işi imaginase…
Dar fericirea lor a durat doar o dimineaţă. Furioasă, Iarna l-a certat pe Fulguşor:
- Copil neascultător, de ce te-ai abătut de la drumul tău?
Şi, supărată, Iarna a plecat din Parc.
- Nu pleca, a rugat-o Fulguşor, simţind cum se topeşte. Te rog, nu pleca încă…
- Fulguşor, plângea Crenguţa, văzându-l cum se transformă într-o picătură de apă. Rămâi cu mine, dragul meu, rămâi cu mine pentru totdeauna…
Şi Crenguţa plângea, plângea întruna, văzând cum i se topesc pe rând toţi fulgii de zăpadă care o împodobiseră atât de frumos. Plângea şi îşi frângea mânuţele în bătaia Vântului, văzându-l pe Fulguşor tot mai moale, tot mai transparent…
- Nu pleca, te iubesc! Noi doi trebuia să fim împreună pentru totdeauna, plângea Crenguţa…
Dar Fulguşor a căzut odată cu primele Raze ale Lunii… A fost ultima picătură de ploaie care a părăsit-o pe Crenguţă. Disperată, ea a întins mânuţele, s-a chinuit să îl prindă şi să îl tragă înapoi în braţele sale, dar el a alunecat şoptindu-i cu glasul stins:
- Te iubesc, Crenguţă, am să te iubesc întotdeauna…
Şi, în lumina Lunii, Fulguşor a strălucit pentru ultima dată, dansând cu ultimele puteri, în drumul lui spre Pământ.
- Nu plânge, Crenguţă, am fost cel mai fericit fulg din Regatul Cerului, îi şoptea Pământul în fiecare dimineaţă.
- Am să te iubesc, Fulguşor, am să te iubesc pentru totdeauna, plângea Crenguţa scuturându-se de rouă, de picăturile de ploaie şi de oricine încerca să-i mai fure o sărutare…

 

[Old DG]

Gindul zilei...

Un om si un caine mergeau pe un drum.
Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata isi dadu seama ca de fapt murise.
Isi aducea acum aminte clar ca murise iar cainele care mergea langa el,
murise chiar cu mai multi ani in urma.... Se intreba "...oare unde duce drumul asta?"
Dupa o vreme ajunsera amandoi in dreptul unui gard inalt de piatra.
Privindu-l mai de indeaproape, vazu ca era facut dintr-o marmura foarte fina.
Mai sus pe colina, gardul era intrerupt de o arcada care stralucea in soare..
Ajunsera acolo si vazu ca era incrustata cu perle iar aleea care ducea spre ea
parea pavata cu aur. El si cainele sau se apropiara de poarta si atunci observa
intr-o parte, un om sezand la un birou .
Il intreba:
- Scuzati-ma, unde ne aflam ?
- Aici e Raiul - raspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot sa va rog sa ne dati putina apa ?
- Bine'nteles, intrati inauntru. Am sa trimit imediat vorba sa vi se aduca niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.
- Prietenul meu, poate intra si el ? - intreba calatorul aratind inspre caine.
- Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale.
Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise
impreuna cu cainele sau.
Dupa inca o plimbare lunga si pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara,
dadura de o ferma a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici vorba.
Se apropie si vazu un cetatean sezand, rezemat de un copac si citind o carte.
- Scuzati-ma ! - i se adresa el. Aveti cumva putina apa?
- Da, desigur... e o cismea ceva mai incolo.
- Si pentru prietenul meu ? - aratand catre caine.
- Trebuie sa fie si o strachina chiar langa cismea.
Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa. Omul si cainele baura pe saturate. Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta ? - intreba calatorul.
- Asta este raiul.
- Sant total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.
- Te referi la locul acela cu aleea de aur si zid de marmura ?... Ala e iadul.
- Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca Dv. ?!...
- Din contra, santem fericiti ca ei ii triaza intai pe cei care sant gata sa-si lase in urma
prietenii cei mai buni.

Uneori ne miram de ce prietenii continua sa redirectioneze glume spre noi, fara a ne scrie un singur cuvant...

 

[Old DG]

FABULA

Cica au fost odata doi frati tarani care aveau ogoare invecinate. Gard intre gospodarii nici gind. Intre ei era mare prietesug si se ajutau unul pe altul cu unelte si alte chestii..
Arau impreuna cu acelasi tractor, semanau inpreuna cu aceeasi.. Ma rog, stiti voi.
Etc.[insa nevestele nu le imparteau, da' nu asta e chestia].
Si'ntr-o zi o pisica neagra fugarita de un elefant contemporan [vezi Toma Caragiu], a trecut printre ei si gata. S-au sucarit unul pe altul.
Fratele cel mic a facut gard intre ogoare in dreapta paraului care le despartea fermele.
Si a tot trecut timpul in liniste incordata....
Intr-o zi fratele cel mare a auzit o bataie in usa. Era un dulgher care a spus:
- Crestine! Am nevoie de lucru caci am ramas fara parale. Ai nevoie de un dulgher?
- Da. Vezi gardul de colo? E al pacatosului de frati-miu. Am sa-i arat io. Fa-mi in gard la fel.
Seara.
Fratele cel virstnic a vazut ca dulgherul in loc sa faca gard, a construit un podet care lega ogoarele si a fost nemultumit.
Cum stateau ei in casa si taranul nu stia cum sa-l mustre pe dulger, s-a deschis usa si fratele cel mic s-a napustit inauntru.
- Frate, scump frate. Dupa toate vorbele grele pe care ti le-am aruncat in fata, dupa ce te-am suparat cu gardul acela, tu ai fost bun si marinimos si ai facut acel podet de prietenie.
Lacrimi, imbratisari, o betie strasnica, etc.
Dulgherul era de fapt un Sfint.
Sfintul Asteapta.
Invataminte, mai bine zis - povata:
Nu astepta pe Sfintul Asteapta.
S-a insurat si a plecat in luna de miere. La sfinti asta tine o mie de ani.

 

[Old DG]

Dreapta educaţie

Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii.
Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi 1-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu 1-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu 1-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus:
- Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-1 daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi.
- N-am să-1 dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne.
- Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?
Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie:
- Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-1 dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său.
Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

 

[Old DG]

DE CE ZBIERAM UNII LA ALTII???

"Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? Intreba din nou inteleptul...
-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol?!
Maestrul intreba din nou:
-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzii unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.
-Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica.Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final,inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

Mahatma Ghandi

 

[Old DG]

CASA CU FERESTRE DE AUR

A fost odata ca niciodata o fetita care traia intr-o casa simpla, saracioasa , de la tara , asezata pe varful unui deal. Pe masura ce crestea , putea zari de la fereastra ei tot mai multe lucruri minunate aflate in valea de la poalele casutei.Cel mai mult o incanta o cladire mare , cu ferestre de aur , a caror stralucire ii starnea fantezia , facand-o sa viseze despre cat de frumos ar fi fost sa traiasca in interiorul ei , plin , desigur, cu tot felul de minunatii.

Desi isi iubea parintii din tot sufletul , fetita tanjea dupa acea mare casa asemanatoare unui palat din povesti , incomparabila cu bordeiul ei umil si inghesuit. De fapt, aproape in fiecare zi , ramanea ore in sir cu privirile atintite catre cladirea cu ferestre de aur , tesand in minte felurite si incantatoare povesti .

Atunci cand a ajuns destul de mare ca parintii ei sa aiba incredere in ea, fetita le-a cerut voie sa faca o plimbare pe poteca care trecea pe langa gradina lor. Desi nu mai iesise niciodata singura din curte , mama i-a facut in cele din urma pe voie . Vremea era frumoasa , cu un soare stralucind vesel pe albastrul cerului nepatat de vreun nor. Fetita a deschis cu o mica ezitare poarta scartatitoare si a pornit pe poteca , din ce in ce mai sigura pe ea. Desigur , stia incotro se indreapta , iar pasii i-au devenit mai repezi pe masura ce se apropia de casa cu ferestre de aur. Mersul i s-a preschimbat fara sa-si dea seama in fuga si , dupa scurta vreme , a ajuns in fata cladirii mult visate.

Atunci cand a ridicat privirea spre obiectul fanteziilor ei , dezamagirea a lovit-o dintr-o data , spulberandu-i toate visurile minunate. Casa parea parasita de multa vreme , peretii ii erau scorojiti de var asemeni unui lepros , iar ferestrele intunecate si murdare isi dadeau gol tristetea atunci cand nu mai erau in stare sa reflecte razele soarelui.

Cuprinsa de mahnire , cu capul in pamant , fetita a pornit inapoi pe poteca , taraindu-si picioarele catre locuinta ei. La un moment dat , si-a inaltat capul si si-a indreptat ochii inainte. Privelistea care adasta in fata ei a lasat-o fara respiratie. La mica departare , pe varful unui deal , se oferea privirilor o casa cocheta , avand ferestrele cu totul si cu totul din aur , gratie soarelui care se oglindea in ele. Nu era alta decat casa copilariei ei. Dintr-o data , si-a dat seama ca traise pana acum , fara sa stie , intr-o casa din aur, iar dragostea si caldura cu care fusese inconjurata facea ca locuinta ei sa fie invaluita in sclipirea pretiosului metal . Visul ei magic era de fapt realitate. Toate minunatiile dorite cu pasiune erau chiar acolo , in propria ei casa.

De cate ori ne lasam vrajiti de poleiala ieftina si stralucirea falsa a lucrurilor ori oamenilor din jurul nostru ? Asa cum este firesc , tot ce este nou sau altfel de cat stim ne captiveaza sau ne intriga.De aici si pana la subjugarea fata de orice este noutate ori inedit , indiferent de valoare , este doar un pas .Chiar daca ne ratacim in lumea duplicitara a formelor lipsite de fond , avem intotdeuna sansa de ne indrepta spre noi insine , catre valorile si adevarurile noastre esentiale.

 

[Old DG]

Un dar din inima

Potrivit legendei , un tanar ratacit in desert si insetat din cale afara a dat peste un izvor cu o apa delicioasa , limpede ca un cristal. Apa era atat de dulce incat si-a umplut cu ea plosca din piele pentru a i-o aduce batranului intelept caruia ii era invatacel. Dupa o calatorie de 4 zile , tanarul a ajuns in sfarsit in fata invatatorului sau si i-a daruit apa , laudandu-i din cale afara gustul minunat. Batranul a sorbit cu pofta din plosca, a zambit incantat si i-a multumit ucenicului sau pentru dar.Apoi, tanarul s-a indreptat fericit catre casa sa.

Ceva mai tarziu , batranul intelept i-a inmanat plosca unui alt invatacel , cerandu-i sa isi spuna parerea. Ucenicul a dat sa guste din apa , dar a scuipat-o imediat , dezgustat. Se pare ca apa devenise statuta din cauza invelisului de piele al ploscai. Nedumerit , invatacelul si-a intrebat maestrul : " Invatatorule , apa este este groaznica.De ce te-ai prefacut ca iti place ?"

Batranul i-a raspuns cu un suras pe fata : " Tu ai gustat numai apa. Eu am gustat darul. Apa a fost la randul ei doar o plosca continand un un simtamant de iubire si nimic nu poate fi mai dulce ! "


Adeseori , manati de setea noastra de a aduna obiecte , bani si bunuri materiale , uitam sa pretuim adevaratele cadouri care ni se ofera. Cadouri cu atat mai pretioase cu cat nu ascund , ci dezvaluie minunile existentei care ne justifica viata. Un dar autentic ne ofera ceva ce nu se poate cumpara sau masura , adica iubire , recunostiinta sau inocenta.Pastrez cu sfintenie intr-o caseta , alaturi de cateva mici bijuterii , o piatra micuta , aparent banala , daruita ca cea mai de pret comoara de catre un baietel de 5 ani.