IOAN, LUI GOGU
Despre mănăstiri
Revin la o întrebare pe care tu ai adresat-o lui Ler. Este vorba despre mănăstiri şi călugări.
Cu permisiunea lui Ler îţi răspund eu.
Ler apreciază viaţa monahală ca o formă deosebită de vieţuire, prin care o grupare de oameni are ca sens al existenţei trăirea alături de Dumnezeu, de Maica Sfântă, de Iisus Hristos. Curăţenia şi trăirea în dragoste faţă de Dumnezeu poate fi o binecuvântare pentru anumite grupuri de creştini, care se adună împreună în muncile cele trebuitoare, în cântare, în liturghie, în rugăciune şi în meditaţie, aşezăminte unde primează dragostea cea curată şi ridicarea sufletului spre cer.
Voi face, totuşi, o remarcă: Ler Doamne nu face un elogiu al vieţii rupte de la normalitate, prin separarea bărbaţilor şi femeilor şi izolarea acestora în comunităţi monahale. Sensul existenţei umane este căutarea şi găsirea fericirii, împreună bărbaţii şi femeile, aşezaţi într-o lege sănătoasă a familiei. Oamenii nu sunt făcuţi să nesocotească legea de sfinţenie a familiei şi funcţiunile normale ale corpului, nici să se autopedepsească. Trăirea în comunităţi bazate pe meditaţie, rugăciune, cântare liturgică şi viaţă monahală normală, în care să fie integrată şi familia întreagă, incluzând femeile şi copiii, este calea de mijloc, calea cea bună. Această cerinţă este aceeaşi atât pentru mănăstirile de călugări cât şi pentru acelea de călugăriţe.
Iisus Hristos nu a venit pe Pământ să rupă femeia de bărbat. El însuşi a avut o familie binecuvântată de taina sfântă a căsătoriei. De asemenea, familia Sa a fost binecuvântată şi de prezenţa copiilor, care au dus mai departe, înspre timpurile de astăzi, o moştenire sfântă a vieţuirii Sale pe Pământ, perpetuată prin lanţul urmaşilor.
Vorbind despre viaţa monahală nu putem să nu amintim pe sfinţii şi asceţii creştini care au renunţat la viaţa normală de om şi au trăit numai şi numai în izolare, rugăciune şi meditaţie, rupându-se complet de grijile şi de viaţa normală a comunităţii.
Repet, nu ruperea de viaţa dată de Dumnezeu este dorinţa Domnului, ci traiul acesteia împreună cu binele şi cu greul vieţii de toate zilele. Cu atât mai mult cu cât au existat perioade în istorie, când viaţa comunităţii, cu toate componentele sale, a fost deosebit de dură. Chiar şi aşa, civilizaţia a rezistat tuturor probelor timpului, tipică rămânând până astăzi existenţa miraculoasă a satului românesc.
O apreciere pozitivă a mănăstirilor a fost folosirea acestora ca insule de creaţie. Tăind în meditaţie, linişte şi izolare, aici s-au creat uneori capodopere ale culturii şi civilizaţiei. Dar, chiar şi în acest caz, Ler ar dori legarea comunităţilor monahale de viaţa de zi cu zi a comunitătilor omeneşti.
Există încă sfinţenie în viaţa monahală? Dumnezeu ne răspunde că da. Sfinţenie mai există, nu peste tot, au existat şi mai există exagerări, abuzuri şi fapte demne de plâns, despre care nu voi vorbi. Teamă mi-e ca în România de astăzi, unde comunităţile monahale au o viaţă lipsită de griji, unele fiind chiar bogate, prosperitatea să nu ducă la decăserea tradiţiei şi sfinţeniei vieţii monahale româneşti.
Dintre multele comunităţi trăitoare în sfinţenia lui Ler Dumnezeu, voi aminti doar cele din Grecia, în special cele din Muntele Athos, din România, mai ales cele din Moldova, din Rusia, Moldova, Bulgaria, Finlanda, Polonia, Cehia şi Slovacia, Croaţia, Slovenia şi Serbia, Ungaria, Siria şi Armenia.
Există comunităţi monahale creştine şi în alte ţări, unele chiar foarte mari şi bine organizate. Ceea ce primează este în primul rând credinţa adevărată a acestor comunităţi, în primul rând dragostea pentru Iisus Hristos şi Sfânta Maria.
O dezvoltare mare o au, în ultimii ani, comunităţile monahale orientale, de tip tibetan, indian, japonez. În aceste timpuri de răscruce, este păcat că învăţăturile, meditaţiile şi rugăciunile acestora nu se adresează veşnicului Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos. Frumuseţea milenară lumească a acestor civilizaţii cu totul deosebite, alături de spritul de renunţare şi de sacrificiu, oricât de interesantă ar fi prin filozofia lor străveche, nu este din păcate calea adevărată înspre Mântuire. Fără de Iisus Hristos şi Învierea Lui, nu există Mântuire!
După părerea mea personală, curentele religioase contemporane, în special americane şi apusene, conlucrează astăzi înspre fuziunea credinţelor orientale cu anumite elemente ale creştinismului. Tipică este gruparea mereu crescândă New Age.
În încheierea acestui cuvânt, aş dori să repet prima poruncă a Mântuitorului, porunca iubirii.
Întru iubirea lui Iisus Hristos, să ne unim unii cu alţii şi să pornim pe drumul Mântuirii!