NOSTALGII

[bodo]

Sa fie-al naibii cel care nu bea azi !!! =))

 

[anuk]

=)) Blestem!?

 

[bodo]

ihi. sau, altfel spus, nici nu stiu ce pierd la distractie toata lumea!!!!

 

[alerim_61]

Bucurie
Zorica Latcu

Ca sufletul de schimnic in pustie,
Adanc patrund in tine, Bucurie!
Strabat incet cararile desarte,
Incolo, inspre miezul tau, departe.
Ma biciuieste vantul Tau fierbinte,
Rupand bucati din slabele-mi vesminte;
Ma bate soarele cu raze grele
Si seceta-mi brazdeaza cute-n piele;
Mi-a ars dogoarea frigurilor chipul,
M-a fript la talpi cu foc uscat nisipul.
Ca sufletul de schimnic in pustie,
Petrec adanc in tine, Bucurie!
Cand lutul meu se mistuie-n dogoare,
In duh trimiti mireasma de racoare.
Cand sufletul mi-e foc fara prihana,
Il potolesti cu ploile de mana…
Cand buzele imi tremura, uscate,
In duh reversi cuvinte luminate;
Si cand de sete sufletul imi moare,
Tasnesc din tine tainice izvoare.
Ca sufletul de schimnic in pustie,
Te preamaresc, izvor de bucurie!

 

[anuk]

Elegie


Mai bine sa umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
sa uitam mortii neingropati
si vintul sa caute singur ce mai e de gasit prin cenusa,
mai bine sa ne ducem departe de ranile noastre,
sa nu regretam nimic si sa cultivam trandafiri,
bine sa fixam sarbatorile
in zile fara memorie,
mai bine sa ducem ucigasilor crini
si sa-i decalram inocenti,
mai bine sa convingem fantomele
sa ne lase in pace,
sa ne ducem departe de ranile lor
si cit mai discret,
sa nu deranjam cu tristetile noastre pe nimeni,
inainte de a spune ca toate acestea-s firesti.

Octavian Paler

 

[alerim_61]

Castanii

Demostene Botez

Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristeţea
Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea,
Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa,
Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare,
Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng.

Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi,
Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi,
Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
Eu umblu părăsit şi singur subt măşti de aştri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.

(“Floarea pământului”, 1920)

 

[anuk]

VERSURI PE TABLOUL UNUI PRIMITIV


Adam se desteapta; il arde lin coasta,
Femeia din fata senina-i zambeste,
Uimit, el se-ntreaba, ca-n vis, ce e asta ?
Balaie si goala, la ce foloseste ?
Deodata privirea in miez isi tinteste,
Sta gol de rasunet o clipa; din coasta
Fiinta-i un licar de jinduri tasneste...

Iar Eva, patrunsa de dulcea sageata,
Varsandu-si pe spate a pletelor unde,
Isi plimba surasul cu-o gratie-nceata,
Pe sani, peste coapse, pe trupu-i oriunde,
Sa afle ce taina-i deschisa... si, iata,
Ferindu-si rusinea cu palme plapande,
Mai mult o arata decat si-o ascunde.




Autor: Francois Villon
Poezia VERSURI PE TABLOUL UNUI PRIMITIV de Francois Villon

 

[bodo]

Exemple de toleranţă
Luminita Suse


multe trecem cu vederea
în virtutea uzanţelor sau a obişnuinţei
nu este de mirare
că nu ne mai salutăm ca odinioară
şi degete se arată reciproc
de la o vreme ca niciodată

dincolo de voalul toleranţei
instaurat incomod peste faţă
viaţa curge cu inconsistent temei
de la naştere la postfaţă

timpul ne flutură în faţa ochilor
steag ţesut literalmente pe viaţă
din secunde de oţel
soarele răsare şi apune
pe orizont de metal
de la temelia ancorată în speranţă
la mansarda legată cu aţă
de ziua următoare
de la stânga la dreapta, de sus în jos
şi ordonat ideogramă înapoi

trecută cu vederea
durerea loveşte în esenţe identic
deşi cu alte ţipete spumegă fierea
cu alte cutume ucide liniştea
fără discriminare, simetric

alaltăieri născutul dintâi
a murit pentru o idee în piaţă
mijlociul paratrooper
zace de ieri cu deşertul la căpătâi
călcat de şenile insurgente
mezinul s-a integrat în necuprins
jucând minesweeper

astăzi ploaia joacă zaruri pe asfalt
cu gloanţe lichide
doi-doi se furişează bobii cuminţi
pe vârfuri de stropi
la capătul balansoarului aşează
doi fii de tiran
doi copii din părinţi necunoscuţi
de ambele părţi
atâtea gropi câţi ireversibil pierduţi

unu-unu
femeie anonimă executată pe stadion
cu voalul pe faţă
prinţesă cade cu mediatizată prestanţă
retezată de Uzi
electron pentru un pozitron
ochi prieteni se văd dintr-o dată duşmani
dinte de ură lângă dinte de iubire
încă o ţesătură dublă de molecule
se destramă iremediabil

uneori balanţa arată un raport inegal
doisprezece–doi
doisprezece pui de porumbei pe faţă
doi pui de vultur pe dos
împuşcături în bibliotecă şi în şcoală
doisprezece greieri mititei
dansează funebru pe portativ
doi dinozauri rostogolesc popice de foc
fără umbră de milă sau îndoială
în liceul din Columbine, USA

infinit pomelnic al dualităţii
pentru legea compensaţiei
consistentă, inconstantă şi universală
niciodată un ultim foton
nicidecum numai primul obraz e de vină
întotdeauna întuneric vremelnic
câteodată lumină abisală
îndoielnic toţi, improbabil nici unul
fiecare zi lumină în noi
provoacă noapte în ei, cu pumnul

viaţă este ceea ce trecem cu vederea
când la moarte ne petrecem fiii
prin ploaie cu gloanţe lichide

 

[anuk]

Nedreptate



De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz ?

Atit de pacatosi sa fim noi incit sa fim nevoiti

sa avem

sperante, pentru frumusete

si pentru duiosie, ochi

si pentru alergare, picioare ?

Atit de nefericiti sa fim noi

incit sa trebuiasca sa ne iubim.

Atit de nestabili sa fim noi

incit sa trebuiasca sa ne prelungim

prin nastere

tristetea noastra urita

si dragostea noastra infrigurata ?


Nichita Stanescu

 

[anuk]

AM CANTAT
Virgil Carianopol

Am cantat cat am voit
Nimenea nu m-a oprit
Am iubit cat am putut
Orice dragoste m-a vrut

Toata tara cat e ea
Am purtat-o in vremea mea
De la munte pana la pom
Intr-o inima de om

Unii-au dat cu vorba-n mine
Astazi poate li-i rusine
Altii multi cati au trecut
Nici macar nu m-au vazut

Impacat acum salhui
Stau in trenul timpului
Si astept plutind in zbor
Halta unde-am sa cobor

Nu blestem,nu strig, n-arat
Nu-ntorc capul indarat
De era in altfel dat
Nu stiu daca-as fi cantat

 

[bodo]

Orice om
Geo Bogza


Orice om pe care nu pot sa-l iubesc inseamna pentru mine un prilej de adanca tristete.
Orice om pe care l-am iubit si nu-l mai pot iubi inseamna pentru mine un pas spre moarte.
Atunci cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, voi muri.
Voi care stiti ca meritati dragostea mea, aveti grija sa nu ma ucideti.

---

Sa ne iubim, chera mu

Mircea Cartarescu
--------------------------------------------------------------------------------
Sa ne iubim, chera mu
sa ne iubim, chera mu, sa ne iubim tujur
ca maine vom fi prada inundatiilor, surparilor de teren, betiilor crancene,
ca maine un ieri cu labe de paianjen de fan iti va umbla in carliontii de florio ai coiffurii
zapacindu-te, ambetandu-te . . .
sa sim tandri, baigui poligonul catelu lipindu-si irisii
de soldurile voluptoase ale autobazei filaret
sa fim tandri, singuratatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
sa fim tandri, mai zise o musca.
primavara ne lingea ca un pechinez pe fata, pe maini
ne facea sa ne intrebam ce gust om avea pe limba infinita a noptii plina de autocare si stele,
primavara ne mangaia depasind uneori limitele maternitatii sau prieteniei nevinovate
aratandu-si provocatori sanii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai ramai, sopti lustra catre o scama de pe covor,
nu vrei sa te urci la mine? bem ceva, ascultam muzica, iti arat biblioteca . . .
nu vrei sa ramai in noaptea asta la mine?
sa ne tinem de mana, ii spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tabla din vitrina cu jucarii.
sa ne iubim, sa ne amam, sa crestem si sa ne inmultim
cantau tergarulile si velurul, drilul si chembrica pe gabroveni
le raspundeau pana la raguseala plutonierii si norisorii
sa facem chestia aia, gafaiau frizeriile.
ca niste becuri electrice legate in serie
nervii plezneau pe antebrat, venele se umflau pe torace,
in nari analizatorii mirosului isi incuiai paltoanele in dulapuri
si indicele de refractie isi halea sandviciul cu carne de pui
in holbarea perversa a ochiului.
ce de ocheade, cate accidente din neatentie,
conturi incheiate, polite platite,
ingerasule, stranuta plamanul cand se privi in oglinda
si vazand in urma lui o uzina.
primavara ne intindea pe paine felia groasa de televizor
mintea noastra era imbacsita de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul impanzit de transee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blana de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelati ai omului care trece prin zid …
creierul nostru isi amintea de cand statea ghemuit
de cand pulsa, de cand palpita, fojgaia, colcaia, misuna, serpuia
antebratul isi defula in aerul slabanog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncaluitul triceratopsului
si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fata.
ai incredere in mine, ganguri flora intestinala
intinzandu-se voluptos in bratele groazei
care purta in acea seara un costum simplu, cambrat, tineresc,
da-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu ma chinui, ranjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, orasul se anima,
venea noapteam strazile sfaraiau ca sifonul,
sa fim tandri, loz necastigator, sa fim tandri, batator de covoare,
sa ne iubim, robinete, sa facem excursii, mapa de plicuri!
in rochii de moloz si nuiele verzi, de mezeluri si de branzeturi,
spoite cu vodca si motorina emotiile iesisera la agatat.
prin ganguri si pasaje acoperite cu geam colorat
cate un pisoi zgaria in ladita vreunui dafin
si in berarii ospatarele se lasau desurubate de vii contra cost.
sa ne iubim, unamuno, nebuno, sa ne iubim, chera mu,
si apoi sa ne-nselam cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinti,
sa ignoram influenta exercitata in psihicul nostru
de complexul lui grozavesti.
primavara priveste galbena sin stratosfera, gadilata de ozon si de ioni,
sa ne cunoastem mai bine, melcule, zice,
sa ne imbratisam, depoule, hartiuto, tomberonule …
iar noi la tasnitoarea din capatul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apa
chiar langa policlinica, si pana si copacii
miroseau a dentist.

 

[alerim_61]

Alexandru Vlahuta
Sonet - A revenit frumoasa primavara

A revenit frumoasa primavara;
Copacii parca-s ninsi de-atâta floare;
Dorinti copilaresti, renascatoare,
Fac inimile noastre sa tresara ....

Iubire e în razele de soare,
Si farmec în a codrului fanfara,
Si visuri dulci în linistea de sara:
În cer si pe pamânt e sarbatoare.

Ascult, privesc, respir cu lacomie,
Caci toata frumusetea asta-mi pare
Ca niciodata n-are sa mai fie!

Si-s fericit c-am fost o clipa-n stare
Sa simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.

 

[anuk]

CINE MOARE?

de PabloNeruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

 

[alerim_61]

Nichita Stănescu

Lună în câmp
Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.


Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
... si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.

 

[bodo]

Poezia Despre ambitia cuiva de a face alt om din mine
Lucian Avramescu

da-ma la remaiat,
du-ma la intors, tese-ma din nou,
zugraveste-ma, pune-mi alt guler,
alta manseta, alt zbenghi,
da-mi alt numar la pantofi,
toaca-ma marunt
si umple-ma cu condimentele moralei tale,
impunge-ma cu o mie de sfaturi,
imprastie-ma in patru vanturi
si vei observa ca acolo unde cad
se umple locul de mine

 

[anuk]

Oda saraciei

Cand m-am nascut
te-ai luat dupa mine
si ma priveai,
saracie
printre sipcile putrede,
in iarna profunda.
Apoi
tot ochii tai erau cei
ce ma priveau printre grinzi.
Noaptea,
stresinile
repetau
numele si prenumele tau
sau, cateodata,
solnita sparta,
camasa rupta,
ghetele ranjite mi te-aminteau.
Stateai acolo,
la panda,
cu dinti tai viermanosi,
cu ochii de mlastina,
cu limba ta lesioasa
care taie haina si lemnul,
oasele, sangele.
Stateai acolo,
de cand ma nascusem,
ma cautai, ma urmareai
pe unde mergeam.

Cand inchiriai
o camaruta la mahala
te gaseam sezand pe un scaun;
ma asteptai;
cand, adolescent,
intr-un hotel mohorat,
nu intalneam mireasma
despuiatului trandafir,
ci numai suierul rece al gurii tale.
M-ai urmarit,
saracie,
in cazarmi si spitale,
in razboi si pace.
Pe cand zaceam, cineva
batu la usa.
Nu era doctorul.
Intra iar saracia.
Te-am vazut scotandu-mi
mobila in strada: oamenii o tranteau ca pe niste pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioaroasa,
dintr-un maldar de boarfe,
in mijlocul strazii si-al ploii,
iti faceai, un tron harbuit si privind spre calici
culegeai de pe jos,
cea din urma strachina a mea,
facandu-ti din ea diadema.

Acum, saracie,
eu sunt urmaritorul.
Necrutatoare ai fost,
necrutator sunt si eu.
Langa fiecare sarac ma vei gasi cantand;
sub fiecare cearsaf de oribil spital
vei afla cantecul meu.
Te urmaresc, saracie,
te pazesc, te impresur,
te tintesc, te-nchid, ghearele ti le retez,
iti frang,
dinti pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni: pe ocean cu pescarii,
in mina, oamenii cand isi sterg de pe frunte naduseala cea neagra
dau de poeziile mele.
In fiece zi o-nsotesc pe textilista.
Mainile mi s-au albit impartind painea in brutarii.
Saracie, pe oriunde umbli, dai de cantecul meu
care canta, de viata mea
care traieste, de sangele meu
care lupta.
Voi infrange ofilitele-ti flamuri oriunde le-ai inalta.

Alti poeti, odinioara,
sfanta ti-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hranit si-au disparut
Eu te desfid,
cu versuri aspre te lovesc in fata,
te imbarc, te izgonesc de la noi.
Eu, impreuna cu alti,
cu alti, multi alti,
te-am surghiuni de pe pamant,
intr-o temnita de pe luna,
ca de acolo, patrunsa de frig,
sa privesti, cu un singur ochi,
painea si strugurii
ce-or sa acopere pamantul de maine.

Pablo Neruda

 

[bodo]

Repetabila povara
Adrian Paunescu

Cine are pãrinti, pe pãmânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Cã am fost, cã n-am fost, ori cã suntem cuminti,
Astãzi îmbãtrânind ne e dor de pãrinti.

Ce pãrinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încã vii, respirând tot mai greu,
Sunt pãrintii acestia ce ofteazã mereu.

Ce pãrinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupã actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albirã de dor
Sã le fie copilul c-o treaptã mai domn,
Câtã muncã în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pãtimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupã lungi sãptãmâni
Fii bãtrâni ce suntem, cu pãrintii bãtrâni
Dacã lemne si-au luat, dacã oasele-i dor,
Dacã nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prãsilã de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are pãrinti, pe pãmânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Cã din toate ce sunt, cel mai greu e sã fii
Nu copil de pãrinti, ci pãrinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însã pentru potop, încã nu-i de ajuns.
Mai avem noi pãrinti? Mai au dânsii copii?
Pe pãmântul de cruci, numai om sã nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orãsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptã si-acum, semne de la strãmosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are pãrinti, încã nu e pierdut,
Cine are pãrinti are încã trecut.
Ne-au fãcut, ne-au crescut, ne-au adus pânã-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot pãrea, când n-ai ce sã-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisãlogi.
Ba nu vãd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sã le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabã de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa cã te-apucã o milã de tot,
Mai cu seamã de faptul cã ei nu mai pot?
Cã povarã îi simti si ei stiu cã-i asa
Si se uitã la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtã vreme de dus
Pe constiintã povara acestui apus
Si pe urmã vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Cã povarã suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uitã curând,
Si nu vãd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încã nu e potop pe cuprins,
Desi plouã mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care pãrinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduitã de plâns..











.

 

[anuk]

Ramura furata

Ne vom strecura noaptea
sa furam
o ramura inflorita.

Vom sari zidul
in intunericul unei gradini straine,
doua umbre in umbra.

Iarna inca nici n-a trecut
si marul se arata
preschimbat pe neasteptate
intr-o cascada de flori mirositoare.

Vom patrunde in noapte,
vom ajunge pana la firmamentul ei tremurator
si mainile tale mici, si mainile mele
vor fura stelele…

Si in varful picioarelor,
in casa noastra,
prin noapte si umbra,
va patrunde odata cu pasii tai
pasul mut al parfumului
si,
cu picioarele instelate,
trupul limpede al primaverii.

Pablo Neruda

 

[bodo]

Iulian Boldea
Nimeni

nimeni nu ştie care e drumul cel bun
nimeni nu-şi aminteşte povara singurătăţii
în labirinturile delicate ale visului.
nimeni nu mai învaţă să silabisească tristeţea de a fi
coşmarul acesta tandru din care ne vom trezi o dată şi-o dată
murind.
nimeni nu-şi mai permite luxul melancoliei
pe străzile înguste umbrite urât mirositoare
nimeni nu profită de ocazia de a nu se naşte
în lumina aceasta trudnică copleşitor de ireală
nimeni nu mai rămâne sub pleoapa rănită a cerului
în somnul unduios al ierbii.
nimeni nu-şi aminteşte acum de carnea încercănată enigmatică
a destinului:
nimeni nu ştie care e drumul
bun.

 

[anuk]

Versuri "Alejandro Sanz - Corazon partido (romana)"




Acest suflet ranit, acest suflet ranit
Vezi, ca nu sunt 2 fara 3
Ca viata vine si pleaca si nu se opreste
Si, ce stiu eu
Dar minte-ma, chiar daca stiu,
spune-mi ca a ramas ceva,
Intre noi 2,
in camera ta, niciodata nu iese soarele
Nu exista nici timp, nici durere.
Lasa-ma daca vrei sa pierzi
nici un destin, fara nici o explicatie.
Stiu ca sufletul care nu vede
este sufletul care nu simte,
sufletul care te minte, iubire,
Dar stii, ca in adancul sufletului meu
Contiuna accea durere, d a crede in tine.
Care a fost iluzia? si cat e de frumos sa traiesti...
Pentru atunci cand m-ai ajutat cand eram ranit
Dar azi ma lasi din nou cu sufletul ranit.
Cine imi va da sentimentele lui?
Cine ma va ruga sa nu-l parasesc?
Cine ma va incalzi in noaptea asta daca va fi frig?
Cine imi va vindeca sufletul ranit?
Cine vrea primavara anul acesta?
si ascunde luna ca sa ne jucam
Spune-mi daca pleci, spune-mi dragostea mea
Cine imi va vindeca sufletul ranit?
Acest suflet ranit, acest suflet ranit.
Doar singuratatea care te invaluie
Niciodata nu e impartasita, continua incet, iubire
Daca tu nu stii iti spun eu,
Dupa furtuna urmeaza mereu linistea,
Dar stiu ca dupa tine,
dupa tine nu mai e nimic.
Dar m-ai vindecat cand eram ranit
Si azi ma lasi din nou cu sufletul ranit
Cine imi va da sentimentele lui?
Cine ma va ruga sa nu-l parasesc?
Cine ma va incalzi in noaptea asta daca va fi frig?
Cine imi va vindeca sufletul ranit?
Cine vrea primavara anul acesta?
si ascunde luna ca sa ne jucam
Spune-mi daca pleci, spune-mi dragostea mea
Cine imi va vindeca sufletul ranït?