• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Cântecul omului

Cincinat Pavelescu

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată…
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas…
Ţara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt…
 
Imago mortis
Laurenţiu Belizan

s-au spânzurat de lumină palmele noastre
cum se anină oraşul noaptea de cer
să ne ţinem strâns mâinile
să nu se vadă nimic!
cuvintele sunt doar geamanduri
sub care se unduiesc străzile

copiii au furat verdele
lăsându-ne o gutuie pe fereastră

aş vrea să adormim
la umbra unui melc într-o nucă
îţi voi întoarce fiecare bătaie a inimii
ne vom înfige rădăcinile în neant
trişti că am uitat ceva important
care ne-ar fi colorat viaţa

cei întorşi povestesc despre tunelul irizat
noi ne vom pregăti contemplând toate apusurile
 
Barbatul si femeia
Victor Hugo

Barbatul este cea mai elevata dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a facut pentru barbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinteste.
Barbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeste lumina, inima primeste iubire. Lumina fecundeaza, iubirea reinvie.
Barbatul este puternic prin ratiune, femeia este invincibila prin lacrimi.
Ratiunea convinge, lacrimile induioseaza sufletul.
Barbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.
Eroismul innobileaza, sacrificiul aduce sublimul.
Barbatul are suprematia, femeia are intuitia.
Suprematia semnifica forta, intuitia reprezinta dreptatea.
Barbatul este un geniu, femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.
Aspiratia barbatului este catre gloria suprema, aspiratia femei este indreptata catre virtutea desavarsita.
Gloria face totul maret, virtutea face totul divin.
Barbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecti.
Barbatul gandeste, femeia intuieste.
A gandi inseamna a avea creier superior.
A intui, simtind inseamna a avea in frunte o aureola.
Barbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perla care il impodobeste, lacul, poezia care-l lumineaza.
Barbatul este un vultur care zboara, femeia - o privighetoare ce canta.
A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul.
Barbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
In fata templului ne descoperim, in fata sanctuarului ingenunchem.
Barbatul este plasat acolo unde se sfarseste pamantul, femeia acolo unde incepe cerul.
 
Despre singuratate in tot atâtea cuvinte, câte secole am uitat sa exist
Ramona Anamaria Secrieru

M-am iscat odată cu primul plâns. Nu era primavară,
nici vară, nici toamnă sau iarnă. Era tarziu. Aşa ca
acum când întinzându-mă între cuvinte aştept Dimineaţa
(zilele mele au două dimineţi)
Cuvintele... Ele, cele care răsar si apun, se nasc si
mor, construiesc si dărâmă, vând si cumpără- doar
rătăcirea le mai salvează cand noaptea mi le împinge
printr-o venă a muţeniei... Le ascut până la ţiuit,
tocindu-mi cărbunii de perete. Cel mai probabil maine,
primul cuvânt va fi calciu .
Va veni din pereţii camerei, pereţii cărţilor, pereţii
caietelor, pereţii , pereţii, pereţii...
Greşit! Cuvântul e pereche . Nu se ascute, nu ţiuie,
nu toceşte nimic.
Dar e departe...

. |
 
Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă înşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert-
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...


În cinstea ta,
Cea mai frumoasă dintre toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci-
Tot flori însângerate-
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrva binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert-
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...


De ce nu-ţi cer vorbe-mperecheate de săruturi,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi-n priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa, tăcuţi-
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori-
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Minulescu
 
Cântec de dor
Nichita Stanescu

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
 
O iubesc pe Alba-ca-Zapada
Adrian Păunescu

Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.

Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.

Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.

Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
o iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.:P
 
Destinul

Vasile Voiculescu

Aud din fundul meu
Cum suie pe-ntuneric, dibuind, Destinul
De ani se taraie mereu
Si urca necurmat cu toate piedicile si tot chinul.
De-a lungul pesterilor vietii mele
Cu hrube jilave si intortocheate
El vine, pipaind cu mainile lui grele
Peretii reci…si pietrele tresar speriate
Inainteaza catziva pasi si sade,
Asculta parca negraite soapte
porneste iar, se-mpiedica si cade,
Invaluit de aburi si de noapte.
Tacut se scoala pipaind peretii
Si dibuind prundisul cu piciorul…
Si vine asa orbecaind de-a lungul vietii
Tarand in urma lui, in lanturi, Viitorul.
E orb si vine dupa mine… Se indreapta
Sa ma gaseasca
Si urca scari de blocuri rasturnat, treapta dupa treapta,
Un groaznic melc pornit sa se tarasca
prin intunericul din funduri nepatrunse,
Pe unde insusi cugetu-mi n-ajunse:
E un dedal de sali, de gropi si coridoare
Ce urca, se sucesc si se coboara
Cu iezere de ape in valtoare,
Cu naruiri de bolti ce te doboara
El dibuie intr-una si inainteaza,
Mai sta de-asculta, parul ud isi stoarce,
Desfunda gurile astupate, cercetaza,
Si cu ocoluri iar la loc se-ntoarce…
…Asa de ani se taraie din fund spre mine,
Aud inabusitu-i pas cum vine
Si-am inghetat pe oprag aici:
Mai sus de tine unde poti sa te ridici?…
E-n mine…sim ma va gasi odata!…
Ascult cum umbla bajbaind in adancime
Si nu-l cunosc;ghicesc de ce ma cata,
Dar nu stiu ce-mi aduce din intunecime…
Atata stiu doar despre el,
Ca-i orb, ca-i neindurat, ca nu-i misel;
Ca vine
Din fundul meu de ani intregi
Spre mine
Batranul orb rasturnator de regi!
(Si ca, cu cat inainteaza in lumina si-n tumult,
Cu-atata intunericul ii copleseste ochii tot mai mult.)
 
"As trai ca indragostit de dragoste"


Daca Dumnezeu mi-ar oferi inca o bucatica de viata, m-as imbraca simplu, as cadea in genunchi in fata soarelui, lasandu-mi goale corpul si sufletul.
Dumnezeule, daca as avea o inima, mi-as scrie ura pe gheata si as astepta primele raze de soare.
Cu un vis de Van Gogh as picta pe stele un poem de Benedetti si i-as oferi lunii un cantec de Serrat.
As stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simti durerea spinilor si sarutul rosu al petalelor.
Dumnezeule, daca as avea o bucata de viata... n-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun celor pe care ii iubesc cat de mult ii iubesc.
As convinge fiecare barbat, fiecare femeie ca ei sunt preferatii mei si as trai ca indragostit de dragoste.
As demonstra oamenilor cat se inseala crezand ca inceteaza sa se indragosteasca imbatranind, fara sa stie ca incep sa imbatraneasca atunci cand inceteaza sa se indragosteasca!
I-as da aripi unui copil, dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.


"Cand ma vor pune in cutie..."

I-as invata pe batrani ca moartea nu vine odata cu batranetea, ci cu uitarea.
Am invatat atat de mult de la voi oamenilor!
Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe culmi, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul in care escaladezi muntele.
Am invatat ca atunci cand nou-nascutul strange pentru prima data, in pumnul lui mic, degetul tatalui, il cucereste pentru totdeauna.
Am invatat ca un om nu are dreptul sa-l priveasca pe un altul de sus decat atunci cand trebuie sa se aplece pentru a-l ajuta sa se ridice.
E adevarat ca multe am putut invata de la voi, dar nu vor folosi la mare lucru, deoarece, cand ma vor pune in aceasta cutie, vai, voi fi mort.

Gabriel Garcia Marquez
 
Simfonia ploaiei
Cincinat Pavelescu

E noapte de toamnă şi plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploaiei nu-s şoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse şi mute
Ce nasc şi ce mor neştiute.

În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale şi de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă, simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini,
Întunecând cu ochi haini
Şi glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopţilor posomorâte!

Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic fără val,
Şi flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.

Pe când visezi la pianu-ţi, doamnă,
Şi-asculţi al sobei dulce cânt,
N-o să-nţelegi ce tristă sunt
Când plouă, nopţile de toamnă!
 
Şi a zis Domnul Dumnezeu: „iată Adam s-a făcut ca unul din noi, cunoscând binele şi răul”


de Maria-Magdalena Jindiceanu


a smuls rădăcinile cu dinţii
şi-a încustat dragoni pe piele
a plâns de frumuseţea lumii
fără înţelesuri
nu ştia nimic despre viaţă
deşi crezuse că ştie
înţelesese prea puţin
din dansul copacilor
cu tulpini din trupuri de cai
cu tulpini din tigve de vulturi
cu tulpini din flori răvăşite
şi s-a apropiat de prăpastie
gândurile sinucigaşilor îl bântuiau
s-a aşezat pe gura abisului
aşteptând să-i crească ramuri
aşteptând îngeri să vină doi câte doi
aşteptând să moară încet
fără regrete şi fără amintiri
coloanele templelor se unduiau
cu melancolia nevăzutului
dintr-o tresărire a firii
o lumină puternică din adâncuri
ochii i-a mângâiat
vântul cald l-a înfăşurat
într-un giulgiu de raze
păsări au coborât din văzduh
trupul i s-a deschis
curcubeu peste nelinişti
şi din coasta lui a alunecat
un val de trandafiri
o furtună de pânze albe
o ploaie de stele
o femeie
 
dedicatie pt anuk :)
Joe Dassin - Le Cafe des Trois Colombes
 
Traiectoria destinului

antonina audiere


Am atins cu gingăşie chitara
Şi în vibrarea vulcanică a coardelor,
Am simţit ritmul rotativ al vieţii,
De parcă totul s-ar reduce la un punct
de unde curge energia atomilor,
frămîntînd Istoria
şi unde totul se întoarce devenind neant.
Atunci în clipele cînd transformam muzica
în fulgi de gînduri fugare
aş fi dorit să învăţ înţelepciunea
ca să pot calcula cu exactitate
traiectoria destinului meu
încît s-aud paşii secundelor
pe podeaua timpului
şi astfel să preţuiesc orice zi
lăsînd în urma mea icoane şi valori.
 
Antiprimavara

Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.


Paunescu
 
Pacatul
Alexandru Vlahuta

Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea şi el domnea în tihnă.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă şi oamenii puţini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet şi nici pământul spini.

Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când rălele-l frământă, şi poftele-l robesc!

Şi vreţi să n-avem Caini, când e nepotrivire,
Şi ură şi cruzime în neamul omenesc,
Când neagra duşmănie şi lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi,
Şi râvna, şi ispita, şi negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!
 
Descintec de ploaie




Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,
E urit si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cind ploua,
Numai atunci cind ploua,
Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vint
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sint indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei...

Ana Blandiana
 
Noapte de mai.




Sarman cizmar!
Ce demon te-a ursit sa stai
Pe trepiedul tau barbar,
In noaptea limpede de mai?…
O soapta prinde sa-nfioare
Umila ta singuratate.
Prelung si rar, in departare
Un clopot miezul noptii bate.
Coboara vremea ca o apa
Nestavilita-n lunga-i cale,
Si fiecare ceas ingroapa
Comoara tineretii tale.
Ca niste ritmice ciocane
Rasuna pasii pe asfalt:
Sunt ghete mari „americane“
Si ghete mici cu tocul nalt…
Acum odaia-ti pare mica.
Te uiti cu sila imprejur…
Un fum subtire se ridica
Din lampa ta cu abajur…
Si iata, ca-n atatea randuri,
Ai devenit sentimental,

Privind cu ochii dusi pe ganduri
Pantoful delicat de bal.
In captusala-i de matasa
Te-ndeamna visul tau curat
Sa pui o forma gratioasa
De piciorus aristocrat…
. . . . . . . . . . . .
O vezi la bal… asa, inalta
Si eleganta ca o floare…
In ploaie de confetti salta
Perechile dantuitoare…
Si visul tau acum te-arata
Frumos ca un locotenent,
Cand vii in fata ei deodata
Si-i faci usor un compliment:
Dansati cu mine, domnisoara?
Mersi! raspunde ea incet…
Si-n luxul care va-nconjoara,
O strangi la pieptul tau, discret.
Te prinde redingota bine.
Sunt mandre ghetele de lac:
Zambesti, increzator in tine…
Apoi, cand muzicile tac,
La brat va strecurati afara,
Prin parcul linistit sa stai
Cu ea, pe-o banca solitara,
In noaptea tainica de mai…
Si-ti tremura deodata mana
Cand te gandesti c-ai saruta,
In raza lunii, pe stapana
Pantofului din mana ta.

O, mana ta rudimentara,
Cu piele aspra, de toval!…
Acum in pieptul tau coboara
Revolta calda, ca un val.
Alungi vedeniile triste
Din lumea celor fericiti,
Si mii de ganduri anarhiste
S-aprind in ochii tai truditi.
O, cum ai rascula norodul,
„Sarmana plebe care-asuda“,
Ai da nebun cu calapodul
In randuiala asta cruda!
Va trebui sa vie-odata
Acel feeric viitor…
Si-n mintea ta infierbantata,
Te vezi deodata orator:
Inflacarat rostesti tirade,
Pornesti multimea dupa tine.
Se-nalta mii de baricade
Si cad palatele-n ruine.
Tu vezi in noapte mii de tortii,
„Femei cu parul despletit“,
Prin aer trece duhul mortii
Si-al razbunarii vant cumplit!…
Dar pana-atunci, la judecata,
Pe trepiedul tau barbar,
Cu fruntea-n mana rezemata
Ai adormit…
Sarman cizmar!

Toparceanu

Nici nu mă spăl de multele iubiri
George Ţărnea


Nici nu mă spăl de multele iubiri
Mi-e greu să fac din dragoste o vină
Sau prost îndemn al bietei mele firi,
Când văd cum arde roua-n trandafiri
Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină.

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină,
Când pot clădi cu jertfa lor grădina
De stânjenei, de crini, de calomfiri.

Cei sterpi si răi n-au starea să-nţeleagă,
Eu, păcătos fiind de la-nceput,
Mi-am dăruit priveliştea întreagă

Şi cel mai sincer, poate, m-am temut
Că dacă-n carne clipa rod nu leagă,
Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput.
 
Trădare...
Voion Giorgiana


Clipele demult încrezătoare,
S-au topit în acidul minciunii,
Substanţa vorbelor arzătoare,
Cândva le credeam lumina lunii
Şi totuşi, acum privesc îndurerată,
Oameni cu haina sufletului pătată,
Ce dispreţuitor va fi aruncată
Refuzând, cu prefăcătorie să fie spălată,
De aşa zisa, faptă bună, halucinantă.

Îmi ţin genunchii lipiţi de piept,
Paradoxal, m-am transformat în corp inert,
Susţinător a unei măşti de ghips,
Pătată de două smaralde, aruncate-n abis,
Ele privesc inexpresive, fuga clipelor pierdute,
În ascultarea minciunilor inimilor mărunte.
 
Trecea un om pe drum
Elena Farago


Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum – ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top