• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

1 MAI
Daniel Bratu


E 1 Mai, redus la nemişcare
încet oraşul îşi deschide roza
şi-ncepe-n zori, făuritor, osmoza
cu hărnicia clasei muncitoare.

Apare roşu, aprig, dinspre fabrici,
un soare ca o forjă reaprinsă,
albastre zări de noapte interzisă
sunt ochii tăi de ceaţă grea, metalici.

Lucid, spălat de roua genei tale,
pe burta urbei văd urcate-n crampe
falange viermuite-adânc, de vampe
şi-armate pe sub roşii felinare.

Sunt oşti înveşmântate-n pungi de plastic,
ce-şi duc, febril, prin pieţe, iar, războiul,
termită-i clipa, măcinând altoiul
discursului pe sânul tău bombastic.

Se trec apoi, cohorte-nspre pădure
sau pe izlaz, în pas de defilare
pleacă oraşul, transhumanţa doare
când muşc din buza-ţi tăvălită-n mure.

Ne suntem ca pe-o arcă, în cearşafuri
mor pânzele corăbiei moderne,
se-aprind pe vale focuri, printre lemne
ard muncitorii, de pe tobe, prafuri.

Urcă spre blocuri voci tânguitoare,
ne-acoperă stelară epidermă,
fumuri de idoli mici avem ca pernă,
în ritmuri de manele, pe grătare.

Aşa-nvelită-n pungă, ziua piere
şi-n oboseală de amurguri plânge,
c-amestecaţi frenetic, până-n sânge,
ne-am înmuiat aripile în bere.

E 1 Mai, apusul îşi aruncă
raze coclite-n iarba şi gunoaie.
Oraşul se intoarce. În odaie
trei şoapte mă îndeamnă:
"Treci la muncă!" :D
 
Iubiţi-vă pe tunuri
Adrian Păunescu

Mă voi feri ca de foc de pericolul
Că dragostea să devină
Obiect al meditaţiei,
Al speculaţiei,
Al filozofiei.

Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă
Numai eroii
Pe scenele de scândura uscată.

Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Şi nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneală roşie,
De care s-au învrednicit toţi actorii.

Eu însumi am ceva teatral
În fiinţa mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joacă atâţia.

Adolescenţi şi adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
Şi nu pot.

Căci nici o boală nu devine
Mai mică în tine
Dacă se molipsesc şi alţii de ea;
O, dragostea mea devăstătoare,
Câţi tineri îşi vor face iluzia
Că-i poţi salva când te vor ciţi
În cuvintele mele.

Nu există propriu-zis experienţă umană,
Nimic nu e valabil decât o singură dată,
Ca o seringă în vremea modernă.
Totul se aruncă după folosinţă,
Înclusiv dragostea unui poet
Citită în cărţile lui.

Nici Biblia nu foloseşte,
Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,
Experienţa din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de şedintă,
Nu e nimic de făcut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât plăcerea estetică.

Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreună cu actorii,
Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,
Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.

Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Şi poate ca de-atâta singurătate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut răbdarea
Să-şi omoare toţi eroii,
Stiind
Că vă fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum,
Toţi aveau să moară,
De moarte firească.

Dar eu sunt poet liric,
Eu încă n-am deprins învăţul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devoră persoana întâi.
Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestăţii
Şi n-am putut şi unii dintre voi
Au numit, prosteşte,
Această care mi s-a întâmplat,
Egoism.

Şi nici nu am blestemată
Răceala de cuget
A şefului de cadre
Care iubeşte-n taină,
În vreme ce acţionează
Cu dosare şi referinţe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet şi expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilinţelor,
Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite
De legi fără de lege.

Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecţii de literatură universală
Pe textele mele,
Biată autopsie,
Vinovată şi impudică autopsie,
Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
C-au luat note mici
La lecţia “Poezia lui Adrian Păunescu”,
N-aţi fi azi în stare
Să mă ucideţi
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.

Vă voi trece clasa,
Pe voi şi pe femeile voastre,
În faţa cărora îngenunchez
Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Şi pentru misteru1 care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Veţi supravieţui în poezia mea,
Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementată
Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
O, bieţii mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste
Şi ştiu că n-am nici o şansă
În timpul vieţii mele.
Sunt făcut să par altceva,
Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru că-n clădirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toata muniţia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru că în oraşul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
Întrucât primaria e plina de funcţionari.

Teatral, teatral, într-adevăr,
Şi rugindu-vă,
Implorindu-vă,
Ordonidu-vă:
Pace şi dragoste
Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea
Va fi şi Truda de-a le păstra.
Bucuraţi-vă că mai aveţi
Poeti din acest os,
Păsări de această marcă,
Împulsuri în această direcţie.
Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând,
Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
În sintaxa unei singure orientari,
Să lucrez ca orbetele
Pentru infăţişarea voastră festivă,
Eu iubeam şi scriam
Poezie de dragoste.

Iar pe voi, fraţii mei tineri,
Pe voi, care mă veţi ciţi crezând
Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariaţi prea mult
Pe această iluzie.

Nimic nu se învaţă de la nimeni
Până când nu înveţi acel lucru
Din propria ta experienţă.
Voi mă veţi iubi
Abia după ce
Veţi ajunge-n situaţia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,
În versurile mele nu veţi găsi
Descrise somptuos
Poziţiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneză.
O, nu. Toată poezia mea de dragoste
E o imensa vatră de cenuşă
La temelia unui rug
Ce arde încă.
Luaţi această carte-n mâini,
Această machetă a unui teatru tragic,
Iubirea e tragică.
Pentru că iubirea e moarte,
Iubirea e tragică
Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
Măreaţă cum e
În scriitura pe care au învăţat-o,
Dar abia aşteaptă să coboare
Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se sărută pe scenă cu o actriţă.
Vai, eterna contradicţie
Dintre artă şi viaţă!

Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise
Citiţi cartea mea
Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,
N-am decât orgoliul de-a mă alatura
Cu toată cenuşa distrugerii mele
Cenuşilor voastre,
Căci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea începe
Iaraşi BR> Lumea.

Şi când veţi vedea
În faţa ochilor voştri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă
Câmpiile şi fabricile,
Oamenii şi munţii,
Păsările şi peştii,
Bibliotecile şi spitalele,
Mormintele şi bisericile,
Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi,
Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă,
Şi pentru că pământul e rece,
Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme,
Sub ochii holbaţi ai armatelor,
Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor,
Fără nici o ruşine,
În numele singurei religii care ne uneşte,
Credinţa în continuitatea speciei umane,
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Concediaţi tunarii
Şi dezamorsaţi obuzele
Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
Semn al păcii universale.

Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.

Facă-se profeţia mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!
 
Lumini si umbre
Otilia Cazimir

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.

Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.

De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.

Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.

Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.
 
Fior
Nicolae Labiş

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
Poate-i doar vântul ce limpede sună,
Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh străveziu de poveşti,
Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă – acelaşi mi-i chipul
Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh coborât din poveşti,
Undă prelinsă să mă învenine,
Stea fulgerată în mine?
 
Trecea un om pe drum
Elena Farago

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum – ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.
 
Pastel

George Topârceanu

Din asfintit, de peste munte,
Rasfringeri rosii de amurg
Se sfarma-n licariri marunte
Si-n Dunarea umbrita curg.

Dar unda tulbure le-ngroapa
Când, subt rachitele din vale,
De-abia mai tremura pe apa
Ca niste coji de portocale.

Acolo jos, peste cununa
Intunecatului boschet,
Sclipeste-n aer semiluna
Din virful unui minaret.

Si parca zugravit anume,
Isi culca umbra până-n mal
Ostrovul izolat de lume
Ca un castel medieval.

El pare-o nava fermecata
Ce-a ancorat aici, subt munte,
Minune indelung visata
De valul Dunarii carunte!

A asteptat în nopti senine
Stralucitoare dimineata,
Când din adancul apei line
S-a ridicat la suprafata

Ca o gradina plutitoare
Cu pomi si pasari impreuna,
Cu florile-i ce rid în soare
Si noaptea tremura subt luna.
 
Umanism
Nicolae Labis

Sunt furios pe tine, dar mai ales pe mine,
Ca m-ai facut prea lesne sa-mi distilez in grai
Invalmasirea tandra si cruda, ce ma tine,
Diminuandu-mi forta canalelor de nai.

Sunt bucuros ca astazi a nins intai si-ntai,
Ca azi intaia oara sunt drept precum o spada,
Ca imi mangaie fruntea intaiul tau calcai,
Ca-s negru in pustia candida de zapada,
Si este totul aspru si disperat primar,
Adica in furtuna de patima tesut,
Si se alcatuieste pe nervii mei de jar
Uluitor de-albastru intaiul tau sarut.
Ce incalcire trista in mine ai produs
Si cata deznadejde si cata bucurie,
In acest vin de toamna, si tonic si confuz,
In aiurarea stearpa cum te arati tu mie.
Eu vreau o clipa numai viata sa-mi consum
In sarutari sterile manjindu-ti-o, manusa.
Ca niciodata, poate, drapelul meu postum
Sa nu-si descanteieze in asfintit cenusa.

Dar vie-apoi uratul, deluviile vie,
Si desclesteze-si noaptea deasupra-mi falci de fum,
Sa nu mai stie nimeni smintita bucurie
Pe care-o sorb cu cana sparta-acum.

Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot.
Sunt muntii in eclipsa, de-aceea nu vad soare.
Rachiurile-ntr-insii se poticnesc in bot,
Dar umanismu-i doare si dragostea ii doare.
Indura-te de toate acestea, Demiurge!
Placida in clepsidra nimicnicia curge,
Pe cand eu stau de fata teribil si onest
Topindu-ma in masa poemului acest.
 
Plugul blestemat




Vecina cu mosia bogata si domneasca
Se-ntinde o campie manoasa, razeseasca,
Pe care o pandeste avanul domnitor
Cu pofta nesatioasa, cu ochi adunator.
El vrea ca sa-si carpeasca hlamida aurita
Cu zdreanta saracimii de veacuri mostenita.
Dar nu vrea razesimea sa-i vanda-al sau ogor,
Caci e legat prin sange pamantul de popor.
Nu vrea? racneste voda... Prostimea intetita
Ridica azi din tarna fiinta-i umilita
Si indrazneste-a-si pune vrointa-n fata mea?
Sa afle dar ce-i vrerea atunci cand domnul vrea!"
A doua zi o ceata de multi neferi calare,
Inconjurand pe voda, pasesc peste hotare,
Si ca sa traga-o brazda, aduc un mare plug,
Unealta de rapire cu sase boi in jug...
Campia navalita luceste verde-n soare,
Dar un fior patrunde in orice fir si floare.
Si via ciocarlie cantarea si-a curmat,
Si zarea se-nveleste c-un nor intunecat.
Din capatul campiei incepe plugul rece
Sa traga brazda neagra pe locul unde trece
Si pajistea atinsa geme ne-ncetat

De-a fi-njumatatita prin fierul blestemat.
Vazduhul se rasuna de strigate de ura
Si plugul lasa-n urma-i in verdea batatura
O rana lunga, larga, din care amarat
Se-nalta-n cer blestemul pamantului rapit.
Si tot inainteaza plugarii... cand deodata
O falnica romanca in cale se arata,
Frumoasa, trista, nalta, pe frunte cu stergar
Si c-un pruncut la sanu-i, pasind maret si rar.
Ea vine si in fata cu boii se opreste,
Din ochi arunca fulgeri, apoi asa graieste:
Vrei sa ne prazi tu, voda, avutul stramosesc?
A! daca nu ai teama de trasnetul ceresc,
Na!... zi sa treaca plugul pe-al meu copil din fasa,
Ca sa ramaie-n lume pomina ucigasa .
Ea zice si depune odoru-i langa boi.
Minune!... Cei din frunte, plavanii amandoi,
Cu ochi plini de blandete pe dansul capul pleaca,
Il mirosa; el rade si ei nu vor sa treaca.
In laturi! striga voda, si glasu-i ragusit
Se pare de pacatu-i in piept inadusit.
Iar falnica romanca pe sanu-i alb cruceste
A sale brate albe, obrazu-si dezveleste
S-adauga-n glas tare: Mai bine mort de mic
Decat s-ajunga-n lume prin tine un calic.
Da! trage brazda, fiara, si-ngroapa laolalta,
Alature cu pruncul, mandria ta inalta!

Naprasnic atunci voda c-un bici cumplit de foc
Loveste-n boi sa-i maie, dar boii stau pe loc
S-acopera copilul cu-o calda infasare
Prin aburii ce iesa din deasa lor suflare.
Si ciocarlia-ncepe cantarile-a-si urma,
Si mama in uimire incepe-a lacrima.

Muiere! striga voda turbat, schimbat in fiara.
Pieri deci si tu pe brazda, si tancul fraged piara!
Nebun, el se repede, dar n-a facut doi pasi,
Si iata ca tufarii se misca a vrajmasi.
Si iata ca s-aude un glas de razbunare,
Si iata ca se vede o gloata-n fuga mare
Venind cum vine zmeul pe aripa de vant,
Cu-o falca sus in ceruri si alta pe pamant.
Razesii sunt, razesii!... Fugiti, pieriti cu totii.
Pacatul va ajunge, neferi si domni, voi, hotii!
Razesii in urgie s-apropie de voi
Ca sa va puie-n juguri, sa dati plugul napoi.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Dispar in clipa hotii, si zarea se deschide,
Si gloata striga: Oarba!... si copilasul rade.


Autor: Vasile Alecsandri
Poezia Plugul blestemat de Vasile Alecsandri
 
Vis Vegetal
Magda Isanos




As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra
ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna
sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face
cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe
frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca
usoara sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele
cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de
aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de
ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si
luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma femeie sa
fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si
pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si
senina,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare
mana,
As incepe
sa
zambesc.


:D: Stiu ca am mai postata-o .Dar tot asa de bine stiu ca nimeni nu rasfoieste postarile anterioare:P
 
sa o crezi tu!
oricum. e foarte frumoasa.

Ascultând iarba
George L. Nimigeanu


Auzi
surâde iarba sub tălpi parcă-n artere
de lut ar curge vara şi sângele prin noi
amurguri vinovate sub ceţuri şi sub ere
parcă-ar târî câmpia luminii înapoi

O dezrădăcinare a ploilor destramă
întârzierea noastră sub stele şi sub ani
auzi
vin caii toamnei cu frig şi vânt în coamă
pe-acoperişul lumii se scutură castani

Adorm la subsuoara nimicului albi fluturi
auzi
murmură lutul numele meu şi-al tău
n-ai vrea de umbra morţii sufletul să mi-l
scuturi
să îngropăm pustiul părerilor de rău

Păienjenişul clipei e împletit din funii
auzi
iarba surâde sub tălpi şi-l vom uita
pe celălalt de-alături murindu-ne păunii
parcă din altă viaţă de noi vom întreba

ducând în braţe poate verzi focuri vegetale
în gânduri poate veacuri şi vămi vom primeni
auzi
câmpii ni se fac munţii şi nu e altă cale
şi-n urmă veşnicia a prins a troieni
 
Macii
Magda Isanos

Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet.
 
Jucăria

Magda Isanos




Magda Isanos - Jucăria
Dusman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca si când te-as fi visat,
cum
poate mai viseaza cate-o floare
pamantul, iarna, dupa
ce-a-nghetat.
Iubirea noastra astfel a trecut,
ca dâra luminoasa-a unei
stele,
si bezna-n urma ei s-a refacut,
de-mi pare steaua fericirii
mele,
ca niciodata n-ar fi stralucit.
Si nu mai stiu acuma dac-am
stat
cu tine, daca-n pieptul tau iubit
eu inima-ntr-o zi ti-am
ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din departari de basm rasuna
parca,
pentru ca mierea tot acelui grai,
langa urechea alteia
le-ncearca.
Din ce în ce mai subred e sub pas
pamantul amintirilor si-mi
pare
ca dintr-un vis frumos mi-au mai ramas
franturi ciudate si
stralucitoare.
Zadarnic intre ele sa le leg
incerc acuma, fiindca nu
se poate
din cioburi vasul sa-l mai faci intreg,
si trista
surazând ma joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un
copil cu jucaria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru ca
alta mai frumoasa n-are.
 
Adrian Paunescu
Totusi, iubirea

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

Si totusi e stare de veghe
Si totusi murim repetat
Si totusi mai cred în pereche
Si totusi ceva sa-ntâmplat.

Pretentii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric si tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Retele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeste-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrisi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminosi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-si acelasi repros.

Si tu si iubirea există
Si moartea există în ea
Imi place mai mult când esti tristă
Tristetea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu esti în puterile mele,
Desi închizitii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.
 
Note de primăvară
George Bacovia


Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc,
Soare, soare…
Corpul ce întreg mă doare,
Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de răchită,
Primăvară,
O copilă poposită la fîntînă
Te îngînă
Pe cîmpia clară…

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Te mai văd, te mai aud,
Vis de-albastru şi azur.
 
MUgur de nichel
Adrian Păunescu



Primăvara în ţări dezvoltate
Un mugur de nichel străbate
şi-un verde ciudat, monoton,
Livezi de săpun şi şampon,
Primăvara în ţări dezvoltate.

Primăvara, a câta putere?,
La vamă nici acte nu-ţi cere,
Duminica totu-i deschis,
Ai lua-o încet spre Paris,
Primăvara doar ea grănicer e.

Primăvara pe-aici e o criză,
Răspunde cu-o frunză şi-o fisă
Şi oamenii-i sunt bieţii servi,
Primăvara-i o criză de nervi,
E o criză ea însăşi în criză.
 
Nicolae Iorga
Ci de-am fi singuri ...

Ci, de-am fi singuri amândoi
Si nime sa ne asculte,
Uitându-ma în ochii tai,
Ti-as spune asa de multe...

Ar trece vremea si n'am sti
Ce e aceia vreme
Si n'ar fi nimene din vis
În lume sa ne cheme.

Am fi departe tare dusi,
Straini de lumea'ntreaga:
Pe vesnicie ti-as fi drag,
Tu vesnic mi-ai fi draga;

Cu sarutari am sterge'n ochi
A'lacrimilor urme,
Si cine oare s'a'ndura
Al nostru raiu sa-l curme?

Ti-as spune vorbe dulci încet:
Ca sa le-auzi mai bine,
Tot mai aproape ai pleca
Obrazul tau de mine.

Si-atuncea de ne-om saruta,
A cui sa fie vina?
Nici tu, ca nu ma auziai,
Nici eu n'oiu fi pricina.
 
Am iubit...



Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...

Labis
 
Veac de tăcere

Adrian Păunescu

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.
 
Ce plangi?
Tudor Arghezi

Ce plangi, copilul meu? Ce-ti are
Sufletul? Te doare?
Senina ca un bob de roua,
Ar fi ca o podoaba noua,
Dar e o lacrima de turburare
Si mai cu seama locul ei ma doare.

Eu, lacrima, de tine-o am ascuns,
Caci lacrimile nici nu-ntraba, nici nu au raspuns.
Teama mi-a fost de lacrima ta, fata,
Si ea s-a si ivit neasteptata.

De unde a putut sa-nmugureasca?
Pricina ei o simt ca-i pamanteasca.
Dintr-un nisip, dintr-un prundis, dintr-un namol.
De nu as da de urma ei in gol.

Cand a-nceput si lacrima de vita,
Ai plans si tu, suava mea domnita,
Si n-am avut sa banuiesc prilej
Ca s-a ranit o ramura de vrej.

Ma doare ca-i sosita vremea lor,
A gandului si-a lacrimilor,
Fara sa vad ca fragedul san mic,
Creste tiptil in cuibul lui de borangic.

Obrazul sarutat de mine,
Acum primeste lacrima, mai bine.
Vioaia pleoapa, deodata trista,
Cata la drum si tace in batista.

Papusile, povestile, cum au trecut
De n-am stiut si nu am priceput?
 
,,Anti-daca"
Kostas Varnalis

De poti sa faci pe prostul
cand altu te repede-
facand-o pe desteptul-
si cu-n cuvant nu-l certi;
de nu te-ncrezi in nimeni
si nimeni nu te crede;de-ti poti ierta pacatul,
dar altora nu-l ierti;
de nu amai o clipa
un rau sa-l implinesti;
si daca minti mai tare
cand altii nu spun drept;
de-ti place in iubire
cu ura sa izbesti
si totusi iti pui masca
de sfant si de-ntelept;
de te tarasti ca viermii
si-n visuri nu-ti iei zborul
si numai interesul
il sui la rang de tel,
de parasesti invinsul
si treci cu-nvingatorul,
si-i vinzi, fara sfiala,
pe amandoi la fel;
de rabzi sa-ti afli scrisul
si spusa, talmacite
drept adevar, sa-nvete
multimea oarba, si
cand vorbele si fapta
in vant ti-s risipite,
tu, dandu-le la dracu,
poti altele scorni;
de poti sa faci intr-una
dintr-un castig, o mie
si patria pe-o carte
s-o vinzi la primul semn;
de nu-ti platesti banutul
luat ca datorie,
dar tu sa fii platitul
gasesti ca-i dept si demn;
de poti sa-ti storci si gandul,
si inima si nervii,
imbatranite-n rele
sa faca cele noi
si sub nehotarare,
plecandu-te ca servii,
cand toti striga: ,,'nainte! ",
doar tu sa strigi: ,, 'napoi! ";
daca stand in multime
te-mpaunezi semet,
dar langa cel puternic
ingenunchezi slugarnic,
si pe dusmani sau prieteni,
tratandu-i cu dispret,
te faci ca tii la dansii
dar ii inseli amarnic!
daca nu pierzi momentul
sa faci oriunde-un rau
si-n umbra lui te-nlinisti
ca-n umbra unui pom,
al tau va fi Pamantul
cu tot prinosul sau;
vei fi-ntre Domni, Intaiul,
dar niciodata OM !
 
Back
Top