• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Meditatie in ritm de maree
A.E. Baconsky

Numai tacand si gandidu-te singur la toate,
ajungi sa-ntelegi ca din tot ce-ai fi vrut prea putine raman langa tine,
numai vazand cum se-aprind si se sting noaptea
toate cararile tale gresite – numai lasand
sa te-nvaluie pulberea lor vei ajunge sa stii
ca regretul e sarpele galben pe care-ntr-un vis
il auzeai ca pe-un rau adormind la picioarele tale,
adormind si trezindu-se iar. Fara cuvant, fara strigat:
drumul pe care-ai umblat, ori ca-l strigi, ori ca-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru si brun
cineva l-a zvarlit in ocean. Decat orice parere de rau
e mai buna tacerea. Numai tacand si gandindu-te singur
ajungi sa-ntelegi ca trecutul e-o casa pustie,
pentru toate
pacatele tale izbavirea e numai in timp, e numai in rosu,
e numai in oameni, in faptele lor. Liniste-n urma!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n fata. Alearga uitand,
ceea ce nu vei uita va veni dupa tine o data cu turma
de cerbi stravezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar inainte, totul sunt anii
care ard si te-ntampina-n cale.
 
Paradisul

Tudor Arghezi

„Grădina se chemase Paradis şi
Rai.
Acolo totdeauna-i mai, -
Oftează Eva a pustiu,
Când povesteşte, mai târziu,
Copiilor ţinuţi în poală
De câte ori îi culcă şi îi spală, -
Acolo anul ţine, fără greş,
De la caise până la cireşi,
De la cireşe până la caise.
De două luni e anul pare-mi-se,
Ba, mi se pare, nici de-atât.
Nu-i viscol, ger şi timp urât,
Doar poame bune, cu toptanul.
Cât e grădina şi cât ţine anul.

Un râu de miere şi un râu de lapte
Se-mpreunau în miazănoapte.
Şi am văzut şi altceva:
Bomboane-n flori şi gârle de cafea.
Zahăr movili şi cornuri mari cu mac,
Stafide, nuci cu cozonac.

Puneai o chiflă şi ieşeau o mie,
Crescute câte cinci pe-o farfurie,
Cu frişcă şi muiate în sirop,
Cu rom o picătură ori un strop.
Ziceai în gând şi, tăvi, nu mai ţin minte,
Veneau pe fugă cu plăcinte,
Frigări cu pui intrau pe uşi
Aduse de băieţi şi de păpuşi.

Peştii ieşeau, să întrebaţi pe tata,
Din iazuri, la dorinţă, copţi de-a gata,
Şi alegeai, pe sus, orice friptură,
Şi se prăjea prin aer, pân’ la gură.
Orice ai fi vrut şi jinduit
Era de ajuns să fi râvnit.
Tata mişca numai sprânceana
Şi vinul alerga cu damigeana.

Aşa era în Paradis. Păcat
Că l-am pierdut şi nu am ascultat!”.
 
Am iubit...

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...

N Labis
 
obiecte-destin

Ela Victoria Luca


nimic. doar cochilia unei promisiuni, convergenţe aparente
o lună în care pojghiţa de gheaţă acoperea straturi de dragoste
uimirea pe malul abrupt de unde auzeam alte voci
copii nesiguri deghizaţi în adulţi invocând un legământ fără spaţiu
şi nici timp să pleci din altă istorie

tăcerea. sfera de onix în care ghiceam iluziile
aşteptam să alunec prin tine
până la limita insuportabilă a cercului solar

dar ai rămas întors
umerii prea bine purtând neputinţa ca un munte de sare
ferită de tine am rostogolit viaţa în hăuri
m-am retras în pânzele mele acvatice
tot mai departe şi tot mai singură să-ţi pot ascunde chipul în somn

strigătul. camera închisă, fiecare obiect-destin arată un alt sfârşit
vara când am rupt o cruce, digul pe care am scris apăsat
- peste cuvinte nu se poate trece ca peste o apă leşioasă -

acceptarea. puntea stranie pe care merg acum de teamă
să nu pierd totul
dragostea asta cu margini neomeneşti e un vertij
mă smulge din mine, mă transformă în dublul tău şi nu mai ştiu
dacă obiectele care te cheamă îţi sunt predestinate
sau se reinventează o lume să mă poţi trăi până la capăt
 
Lacustra

g.bacovia
De-atitea nopti aud plouind,

Aud materia plingind...

Sint singur, si mă duce un gând

Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scinduri ude,

In spate mă izbeste-un val --

Tresar prin somn si mi se pare

Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,

Pe-acelasi vremuri mă gasesc...

Si simt cum de atita ploaie

Pilotii grei se prabusesc.

De-atitea nopti aud plouind,

Tot tresarind, tot asteptind...

Sint singur, si mă duce-un gând

Spre locuintele lacustre.
 
Zicere
Nichita Stănescu


Orice om prost este o gratie.
O, tu abundenţă de colivii!
Inimă tu, felină prămaţie
pândind peste tot colibri.

Ca noroc, păsările cântătoare
stau la locul lor agăţate în cui.
Ce noroc, fiecare
are pasărea lui.

Fiecare om prost e o gratie groasă
pentru stelele căzătoare
astfel se face că ele se lasă
numai când sună ora de culcare.

Atunci cerul rămâne neprivit
şi fiecare stea de capul ei, -
iar cine nu a adormit
are dreptul la o pasăre cântătoare,
la două, la trei ...
 
Păcatul - Alexandru Vlahuţă

Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea – şi el domnea în tihnă.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă şi oamenii puţini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet – şi nici pământul spini.

Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când relele-l frământă, şi poftele-l robesc!

Şi vreţi să n-avem Caini, când e nepotrivire,
Şi ură şi cruzime în neamul omenesc,
Când neagra duşmănie şi lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi.
Şi râvna, şi ispita, şi negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!
 
STROFE PENTRU INTUNERIC.


Dupa fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o corti-
na, si din spasmul agoniei de lumina imprumuti aspecte noi
monotoniei.
Intunerec... Intunerec... Intunerec!...
Cu vesmantul tau de doliu sau de gala, tu-nfratesti o
noapte boreala cu orchestra unui dirijor isteric...
Tu unifici adevarul cu minciuna, tu amesteci frumusetea
cu uratul si-ntregesti prezentul cu trecutul, cand nimicul si
cu totul faceau una...
Ca o pleoapa obosita, sub povara unei lacrimi incrustate
intre gene, tu te-nalti si te cobori alene, alternand asfaltul cu
Carrara!...
Intunerec — frate bun cu nebunia, cu iubirea, cu pacatul
si cu crima — tu esti ritmul infinitului si rima, ce ne legi in
somn cu vesnicia.


Minulescu
 
Lucian Blaga
Catrenele dragostei

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, piezis-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades si-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o soaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu si da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea si stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îsi stie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-năltimile si-abisul
si cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o tin,
căci frumsetea ei dispare
în frumsetile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
si-un păcat pe care-l arde
pe la miezul noptii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naste.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paste.

Dragostea ne-o tină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.
 
Adrian Păunescu
Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...
 
Pacient la final de veac

Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

A Paunescu
 
Privesti Cum Zboara Norii

Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază…

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

Alexandru Philippide
 
DE CE- AI FI TRISTA?
Grigore Vieru

Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda
Cum zmulgi din par albite fire.

Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.
 
Ca nisipul femeile sunt
Alexandru Andrieş

Bărbaţii-s făcuţi din carne,
Femeile – din oţel,
Ar fi trebuit să fie invers,
Dar Dumnezeu mai greşeşte şi el…

Femeile zic că-s din carne,
Bărbaţii că-s din oţel,
Şi de-aia e noaptea-ntuneric
Şi viaţa e un hotel…

Ca nisipul femeile sunt,
Le ia pe sus orice boare de vânt
Şi-napoi nu mai vin nicicând…
Ca nisipul femeile sunt!

Au camere mari, cu multe oglinzi,
Ca-ntr-o plasă în ele te prinzi…
Când sub pătura moale te-ntinzi
Nici nu ştii cât de adânc te prinzi!

Au ochi să te-oprească,
Şi-aceiaşi ochi să te gonească
Curând…
Ca nisipul femeile sunt…
 
Gândeste-te, n-ar fi pacat...


Invata-ma cu ce sa-ncep intai
si-n care vorbe-anume tuturor
sa spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata n-or sa stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi ramas.

Invata-ma cu ce sa-ncep si cum
sa-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o sa stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pamânt si sura vesnicie
sa mi te-aduca, -asa cum esti, aproape;

si, fiindca-o sa murim si noi odata,
gandeste-te: n-ar fi pacat sa moara,
cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima deodata?...

De-aceea, spune-mi cum sa-ncep anume,
si eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
sa ne iubim de-a pururea pe lume.


Magda Isanos
 
Ion Minulescu
Romanta fără ecou

Iubire, bibelou de portelan,
Obiect cu existenta efemera,
Te regasesc pe-aceeasi etajera
Pe care te-am lasat acum un an...

Iti multumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntimplat?...
Ce suflet caritabil te-a pastrat
In lipsa mea,
In lipsa ei,
In lipsa noastra?...
Ce demon alb,
Ce pasare albastra
Ti-a stat de veghe-atita timp
Si te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Si nu te-ai prafuit?...

Iubire, bibelou de portelan,
Obiect de pret cu smaltul nepatat,
Ramii pe loc acolo unde esti...
Să nu te misti...
Si daca ne iubesti --
O!... daca ne iubesti cu-adevarat --
Asteapta-ne la fel inca un an...
Un an macar...
Atât...
Un singur an...

Iubire, bibelou de portelan!...
 
CATRE CHIPUL DIN OGLINDA



Cum stai in rama si te uiti
Atat de trist la mine,
Ma-ntreaba ochii tai mirati:
„Ma mai cunosti, straine?“
„Uratule, nu te cunosc!
Prea palid esti la fata
Si prea bolnavi ard ochii tai,
Privirea lor ma-ngheata...
Ca te stiam copil nebun,
Crescut in vant si soare,
Obrazul rumen, ochii vii
Si gura zambitoare.
Natura toata se-nchina,
Ascultatoare tie:
Aveai palat un crang intreg
Si-o lunca-mparatie!
De-acolo, intr-o zi, te-au dus
Intre straini, departe,
Sa uzi cu lacrimi de copil
O uracioasa carte.

Dar anii lungi, ducand cu ei
Pustiu-nvataturii,
N-au stins vapaia ochilor,
Nici zambetele gurii.
Stiai sa canti si sa iubesti,
Pornit pe ras si glume...
Dar tot avantul tau pieri
Cand ai intrat in lume.
Asa pesemne-ai fost ursit
Sa suferi prea devreme.
Si gura ta, nici chiar acum,
Nu stie sa blesteme!
................
Usor pastreaza urmele
De pasi adanci nisipul.
Ci sufletul meu nu-i asa
Cum mi-l arata chipul:
Veninul suferintelor
In piept sa mi se stranga,
Eu vreau sa rad!... Dar ochii tai
Au inceput sa planga.“


George Toparceanu
 
Linişte
Ioana Opris

E linişte...
Şi totuşi în sufletul meu nu-i,
E gol, parcă simt doar un cui
Bătut adânc acolo-n gândurile mele.
De ce nu mă pot depărta de ele?
Aud o şoaptă.. - Nici nu trebuie!
Cine eşti ce vrei, şi ce nu trebuie?
Nu trebuie să îndepărtezi de ceea ce-i al tău,
Gânduri, trăiri, chiar dacă totul ţi se pare rău.
Vocea dispare, eu vreau doar o rază de soare,
Şi-mi amintesc.. Da! După tot ce doare
Apare fericirea, senină şi increzatoare,
Aşa că stau şi meditez, mă linistesc,
Ştiu ce-i important şi anume să iubesc,
E linişte şi totuşi lumea în jur a devenit
Mai zgomotoasă decât mi-am închipuit,
Dar e linişte... sunt liniştit.
 
Rămâi să mai ciocnim o cupă

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare

...Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău...

...Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime...
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii...

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...

Eusebiu Camilar
 
Nicolae Labiş
Fior

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
Poate-i doar vântul ce limpede sună,
Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă
Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
Ori poate e dimineaţă.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh străveziu de poveşti,
Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
Trupul şi sufletul meu?

Privesc în oglindă - acelaşi mi-i chipul
Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
N-a scris, încă nu, nici un semn.

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.

Cine eşti, ori ce eşti,
Abur ori duh coborât din poveşti,
Undă prelinsă să mă învenine,
Stea fulgerată în mine?
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top