• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

* CAPRICIU

În fiecare seară
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
Şi le citese versuri.

Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Dacă ştii cum să le aşezi.

De aceea Eu mă emoţionez,
Şi timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.

Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fără entuziasme

De prisos. În orice caz,
Înseamnă că fiecare
Ne-am facut datoria,
Şi putem merge

Mai departe.

marin sorescu
 
Jan Lulu Stern
Vreau tot

Vreau tot , sa stiu ca tot mi-e cunoscut
Cu tot ce-a fost , ce este si va fi
Sa mi se-nsire-n fata , zi cu zi ,
Enigmele de-acum si din trecut .
Vreau Sfinxul sa-si dezlege-al lui secret
Gioconda sa-mi explice-al ei suris
Sa aflu tot ce-a fost in paradis
Cu Eva si Adam sa stau la tabiet
Vreau soare , apa , tunete si ploi
Dar si verdeata , dune ca si stinci
Sa urc cu greu , pe coate si pe brinci ,
Sa am si nestemate-alaturi de noroi
Atunci , poate atunci ,voi intelege viata
Misterul ce se naste ne-ncetat
In ce e pur , curat sau intinat
In zile luminoase sau cind se lasa ceata
Si cind nu va mai fi in fata-mi vreun mister
O voi porni , agale , cintind usor , spre cer
 
Iluziile

Lucian Avramescu


cred în valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpină în ureche cu piciorul
ele funcţionează mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care împuşcăm râsul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audienţă
îndruga verzi şi uscate
şi nici nu-ţi vine să crezi ochilor
câtă credinţă pun ele în ele însele

Intrarea în grevă a plămânilor
respirăm pâna când ne ia dracu
si atunci se cheamă că am murit
primul lucru care-ţi sare în ochi este într-adevar
greva plămânilor
ei stau de parcă ar pândi ceva, de parca ar ciuli
urechea,
nu mai forţeaza gaicile vestei
apoi inima şi celelalte înceteaza lucrul
ca la o cariera de piatra
nici-un ciocan, nici-o bubuitură,
nici-un ecou;

ce se petrece în acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zău, daca n-aş da oricât să aflu
 
MAMA
Vasile Militaru

A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!

A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag;

Sarutandu-i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa.

Inauntrul casei mele, -cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane sa se creada-ntr-un palat:
Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn sa nu ia seama si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac sa sada pe-un divan cu scoarta noua…

-”Mi-era dor de tine, maica…Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, iar colea-n traista niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar sa ma sarute:

-”Poate mor, ca sunt batrana si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfarsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri sa ma cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mamuca, dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta…

Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala de pe urma lui ramasa:
Lui Codin sa-i dai pamantul de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca, maica, sa le ia Maria;
Lui Mitrus sa-i dai zavoiul de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul sa le dai lui Nicolae,
Iara tu, ca mai cu stare decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie ti-a fost dat sa vii pe lume…
Cand si cand, in miezul verii sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii, la casuta mea baiatul
Si-avand tihna si odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii cate-un pai de lumanare!…

A tacut apoi batrana si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala, se-ntalneau cu ale mele.


(Azi mi-am adus aminte de copilarie si evident ....de MAMA )
 
Grigore Vieru - Mi-e dor de tine, mama
Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o sama,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mama.

Maicuta mea: gradina
Cu flori, cu nuci si mere,
A ochilor lumina,
Vazduhul gurii mele!

Maicuto, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor si omenie
Si cîntec fara moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Si frunza o destrama.
Mi-e dor de-a tale brate,
Mi-e dor de tine, mama.

Tot casca leul iernii
Cu vifore în coama.
Mi-e dor de vorba-ti calda,
Mi-e dor de tine, mama.

O stea mi-atinge fata
Ori poate-a ta naframa.
Sunt alb, batrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mama.
 
CORBUL

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.


E.A. Poe
 
Aruncarea în valuri

Iubita mea să ne-aruncăm în mare
Împleticiţi în sare şi guvizi
Să fie marea templul nunţii noastre
Pe urmă uşa ţărmului s-o-nchizi
Iubita mea te-ai îmbrăcat în alge
Şi te sărut cu univers cu tot
Pe zarea sfâşiată de păcate
Plutim râzând şi ne iubim înot.

R:
Iubita mea să ne-aruncăm în mare
Şi să trăim în marele înfrânt
Şi să ne luăm dacă voieşti la vară
Trei săptămâni concediu pe pământ.

Ţi-am spus de mult că pe pământ sunt rele
Ţi-am spus că marea-i căpătâiul meu
Ţi-am pregătit o flotă scufundată
Şi-o nuntă pe-un vapor de minereu
Iubita mea să devenim acvatici
Pământul care suntem ni-i destul
Sătulă eşti de cele pământene
De cele pământene sunt sătul

Ne vor privi prin sute de binocluri
Se vor uita ca la un alt prăpăd
Mirându-se că doi fusesem parcă
Şi ei pe mare numai unul văd
Dar nu-i nimic le vom plăti aceasta
Vom reveni în anul 2000
Cu plete-ncărunţite mult de sare
Şi-n braţe cu o mare de copii.
Autor: Adrian Paunescu
 
Pentru unii...:D

Trairi contradictorii
Bogdan Nicolae Groza


In mine am doar sentimente desfigurate...
Iubirea o confund cu ura,
Frica de viata imi clantane gura,
Si ma hranesc cu trairi importate.

Nu mai stiu ce-i rau si ce e bine,
Nici ce e urat sau ce e frumos...
Intregu-mi suflet buruienos
Pluteste confuz printre identitati straine.

Mi-s sentimentele desfigurate
De-atatea trairi contradictorii...
In mine joaca doar actorii
Ce au roluri mici si neinsemnate.
 
ACELA CARE NU SE TEME DE NIMIC

Stefan Augustin Doinas


Totzi regii mi s-au inchinat !
De cine oare ma voi teme ? ...
- O teme-te de innoptat ,
de cel ce-asteapta nemiscat ,
stapin pe sine si pe vreme !...

Asa raspuns i se dadu .
Dar el falos si fara minte ,
iesind pe poarta disparu
intr-un virtej de colb , si nu
dori de loc sa-l tina minte.
Cum strabatea intr-un tirziu
cumplit infricosind - calare
pe-un minz salbatic fumuriu -
pamintul aspru si pustiu
de orice om si aratare ,
in fundul unor vai adinci
ce se-ngropau ca niste ulitzi
tirindu-se-n nisip pe brinci ,
vazu un parapet de stinci ,
iar sus pe stinci vazu trei sulitzi .
- Aha ! ... gindi in sinea lui .
Acesta pare mai de seama
din toti vrajmasii ce-i avui .
Pacat ca nici un crainic nu-i
sa spuna lumii cum il cheama ! ...
Intepenit in scari , inalt
si socotind sa se amuze ,
Il astepta pe celalalt
privind spre stinca de bazalt
cu zimbet luminos pe buze .
Dar zimbetul ii deveni
curind prea larg sub strimta casca :
pe stinci nimic nu se clinti
si nici dusmanul nu veni,
nici sulitele , sa-l loveasca .
- Voi astepta ...gindi-ncruntat.
Si astepta . Insa degeaba .
De dupa nor imaculat
iesi Crai-Nou zimbind ciudat
si parca luminindu-i graba .
Mereu cu fata la dusman ,
el isi strunea intr-una fapta .
Ci umbra , lunecind viclean ,
cu pasul mic si diafan
trecu din stinga lui in dreapta .
Atunci striga usor , rizind .
Nimic nu se misca , nimica .
Doar minzul negru , nechezind
izbi copitele la rind ...
Iar el simtzi deodata frica .
Striga din nou cu glasul plin ,
inspaimintind intreg desertul
care dormea imens senin .
Dar numai un ecou strain
tirziu raspunse vag , cu sfertul .
Facu un pas , dar in zadar .
Pe-acelasi stinci , ca pe cetate ,
trei suliti cu tais de var
stateau in licarul lunar ,
sclipind subtiri si nemiscate .
Atunci , innebunit pe cal ,
in seaua ce-i parea fierbinte ,
cu chipul prelungit si pal ,
scotind un sunet gutural
tisni deodata inainte .....

In zori cind umbra e la fel ,
nu si lumina boltii insa ,
zaceau pe jos : si cal si el ;
zdrobit sta coiful de otel ,
iar platosa ardea , desprinsa .
Intr-un avint nemarginit
cu bratu-ntins spre-al zilei astru ,
ca spre-un vrajmas inchipuit ,
el odihnea ne-nsufletit ,
scaldat in singe gros , albastru .

Iar sus pe stinci sclipeau usor
tirindu-si umbra pe copite ,
sub soarele dogoritor
care-ncalzea arama lor ,
trei biete suliti ruginite.....
 
Lauda omului

Nichita_Stanescu

Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!
. |
 
Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

A Paunescu
 
Ratacire

Mihai Chitez

Greseala timpului este ca nu are ecou
Pe cind tu simti zgomotul frunzei si dupa cadere.
M-as legana un pic in palmele ei
Ca un fruct umilit de napasarea cuiva de a-l culege,
Dar linistea mi-e frinta de priviri printre cuvinte.

Pe oriunde cobor
Mituri stricte despre cum a atipit soarele ieri
Imi inunda urechile ,
acelasi buletin de stiri, acelasi somn, aceeasi minciuna de sapun..

Frumos inseamna, sa nu mai avem pe nimeni acolo
Unde ne intersectam cu noi, cu gindul, cu parerea de rau.

Si daca tac ma simt penibil ca un om cumsecade
Ratacind printre obsesii la radacina sentimentelor de staniol,
Ma-nchin in gind, in monolog,
Certindu-ma cu retorica, cu oglinzile si poate
Cu teama de a recunoaste.

Ca niste stele, ideile de linga timpla
incendiaza drumul din fata ochilor,
rastignind negrul de parere;


Intortocheatul drum, v-a mai dura ceva...
 
În neantul...
În neantul de apururi te aflai așa de bine
Cofundat în vecinicie rece și nesimțitor
Nici plăcere-nșelătoare care trece precum vine
Nici durere nemiloasă cu-al ei zbucium zdrobitor.

Și-ntr-o zi pe-această lume te-au adus fără de voie
Întrupându-te din lumea fericitei neființi,
Și-ai venit, nevinovatul, la povară și nevoie
Să-mplinești pedeapsa vieței moștenită din părinți.

Pentru ce? Pentru ca însuți s-aduci pe-alții după tine
Și ei tot așa să facă pân-la cel din urmă rând
Chin din chin să se reverse peste VALEA DE SUSPINE,
Și-astfel să se vecinicească suferința pe pământ!

Nicolae Volenti
 
Rondelul meu


Când am fost ura am fost mare,
Dar, astazi, cu desavarsire
Sunt mare, ca mã simt iubire,
Sunt mare, cãci mã simt uitare.
Esti mare când n-ai indurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ti-este inima iubire,
Când ti-este sufletul iertare.
Stiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viata trecem în nestire,
Dar mangaierea e-n iubire,
De-ar fi restristea cat de mare,
Si inaltarea e-n iertare .

A Macedonski
 
Intrebari pentru iubire
Musat George Ovidiu

Oare ce dispretuim?
Si care suflet il mintim?
Ce intrebari sa pui iubirii
Sa iti dea cheia fericirii?
Poti sa o intrebi dac-a mintit
Sau daca suflete a chinuit,
Poti sa intrebi ce a avut cu tine
Cand te-ai indragostit, daca te tine...
Sau poti sa o intrebi incet,
In ce pat strain te-ndrepti discret?
Mai poti sa o intrebi de ce exista,
De ce minciuna in toate persista?
Poti sa o pui la grea-ncercare
Si s-o intrebi: -De ce iubirea doare?
Poti sa ii ceri si socoteala acum
Pentru vietile facute scrum.
Din dragoste si din durere
Sau poate numai din placere,
Nemernic sentiment ce ne osandeste
La chinuri sufletesti si ne secatuieste...
Ne stoarce sufletul ca pe o carpa
Pana cand sta ca sa se rupa
Pana cand si cea din urma picatura
Ni se prelinge si se pierde-n zgura.
Ne rupem in mii de bucatele dureroase
Dar cine sta s-adune vorbe dragastoase?
Sau cine poate sa lipeasca in acelasi fel
Un suflet care nu mai are tel?...
Cine mai vrea s-adune cioburi din tarana
Cand sunt vitralii in lumina?
Si stralucesc de iti iau mintea
Si amintesc de tine, undeva, candva...
Sa nu ne rispim iubirea pe minciuna
Sa nu latram de unii singuri, catre luna,
Sa dam iubirii ce-i al ei din veacuri
Sa nu mai cautam pe la vraci leacuri,
Sa-i dam iubirii sufletul deschis
Iar mincuna sa o aruncam in abis...
Poate ca doare cand iubesti
Sau poate asta inseamna sa traiesti.
Doar un lucru e important acum:
- Nu va lasati iubirea prefacuta-n scrum!
Iubiti-va pana cand veti fii nemuritori
Si mereu feriti-va de “binevoitori”.
Adanciti-va in marea voastra de iubire
Iubiti pana ce veti fii valuri de fericire,
Nu lasati nicio corabie pe mare sa se-avante
Nici naufragiati prin inimi sa se-mplante.
Inecati-i pe toti care va invadeaza
Si de iubire va indeparteaza...
Intrebari degeaba puneti iubirii dintre voi,
Raspunsul sincer il stim numai noi,
Asa ca fara nicio vorba mare,
Iubiti-va pe veci, fara vreo intrebare!

. |
 
Costache Ioanid
Pentru cine?

Pe cararile razlete
dintre zimbet si suspine,
ti se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?
Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zapada
ghiocelul in april,
daca n-ar fi ochi sa-l vada ?
daca totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roada,
sorb si string in ei culoare
pentru vara urmatoare
embrionii
din begonii,
daca totul e-o-ntimplare ?
Pentru cine-si tese-n casa
haina pala
de vestala
cu luminie de diamant
floarea alba de mireasa,
daca totul e neant ?
Pentru mintile obtuze
de bondari si buburuze ?
Pentru fluturii ce sboara
in zig-zaguri pe afara ?
Oare viespile ursuze
sunt initiate-n arta ?
oare barzaunii trupesti,
plini de miere pe musteti,
sunt sensibili,
sunt estei ?
Oare-ar sta flamind bondarul
de n-ar fi subtil decorul
si nu si-ar abate sborul
in gradinile bogate,
daca florile de crin
n-ar fi ... proportionate ? ...
n-ar avea acea prestanta
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare si nuanta
de la alb pin' la carmin ?
Nu cumva pretind ... culbecii
sa dezvolte-atitea specii
rozele is liliecii ?
Nu.
In floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un inger din Eden,
care-aduce-n valea mortii
o inalta marturire
in culoare,
in proportii,
in mireasma
si-n desen.
Omule cu mintea plina,
du-te-o clipa in gradina,
treci prin vaile-inflorite
si te uita la sulfina,
la bujori, la margarite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din carare,
la naframa de matase
ce ne-o darue ciclama !
Lasa-te sa te desfete
ochii-adinci de violete,
clopoteii cu trei cupe
si narcisele trompete !
Si ia seama !
Daca inima-ti ramine
ca un bulgar, ca o piatra,
ca un bolovan in vatra ...
leapad-o !
zdrobeste-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilau cu dalta !...
Si apleaca-te in ruga
sa ceri alta !

Dar de simti o-nseninare,
un suris si o blindete,
care vine
sa te-aline
de povara,
de tristete,
tu apleaca-te si spune:
"Surioara,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?"
"Pentru cine ?...
Pentru om !
Pentru voi Fauritorul
si-a ascuns in floare dorul,
in petalele de aur
de fior si de lumina,
ca in opera divina
sa cunoasteti
AUTORUL ... "
 
FLOAREA DE STÂNCÃ
de Pavel Coruţ

Îmbãtrânise bietul Neam,
Cãzuse-n jalea-adâncã,
Dar i-a-nverzit un tânãr ram,
Plângând cu flori de stânca.

Ca o vedenie de vis
Împrãştie lumina
Peste-a tenebrelor abis
De care lumea-i plinã.

Se-nalţã robii din pãmânt,
Sã-l mângâie o razã,
Sã-l prindã dulcele cuvânt,
Gândirea sa viteazã.

Întineresc bãtrâni cãrunţi,
Se întãresc feciorii,
Albastre focuri ard pe munţi
Şi se aratã Zorii.

Întinse neamuri stau la sfat
Sa inteleaga vrerea
Stãpânului ce-a aratãt
Dreptatea si puterea.

Prea înţeleptul învãţat
Descoperi-va, oare,
Din care Neam s-a întrupat
Lumina cea din floare?

Din cartea cãrţilor din veac,
Va înţelege, oare,
Cã neamul vechi, de geto-dac,
E-nmugurit şi-n floare ?
 
Alb si negru


Inca o noapte alba in contul vietii gri
Inca un bulgar negru la muntele de smoala
Inca un om mai crede si altul il insala
Si „a minti” se-aude la fel cu „a iubi”.
Nu mai putem distinge minciuna de greseala?
Ni-i dat sa spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi
Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?
Iubito, cum sa ducem angoasa mondiala?
Ce drept are minciuna sa vina intre noi?
Dam pensie la diavoli sa ne pazeasca iadul.
Noi re-nviem si raiul, si muntele, si bradul!
Te-acuz si-ti cad in fata tirindu-ma-n noroi.
Noi sintem programatii, trimisii, posedatii
Unui blestem mai mare, mai rau si mai adinc.
M-a umilit minciuna, pe-a carei nota pling.
Strigoii-nstrainarii din casa noastra ia-ti-i.
Inca o noapte alba, poti merge sa te culci
Te voi iubi de taina, de jale si de veghe,
Iti voi fura din vorbe, cercei pentru ureche
Inca o noapte alba, cu negre fructe dulci.
Eu plec nu prea departe, aici, linga padure
Ma intilnesc cu Shakespeare, un viitor coleg.
Si intr-o tragedie de-a lui am sa te leg,
Ca toti actorii lumii destinul sa ti-l fure.
Prea dulceo! Noapte buna -sa visezi ca minti
Si treaza in minciuna s-adormi cu foc sub talpa
Sa ai o noapte neagra, sa am o noapte alba
Tu cu o taina-n suflet, eu cu-n cutit in dinti.
(Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1984)


A Paunescu
 
eu n-am raspuns...
marjus dasad


eu n-am raspuns
dar un raspuns ma are ca-ntrebare!

nimic nu imi provoaca scarba...
poate un vin prea vechi
sau o mana prea lunga...
ma hranesc rar, sinusoidal inca,
din cadavre ce put animal,
dintr-un creier ce mesteca ciunga;
absurde imi par
cuvintele din insectar,
oamenii care se-aduna in fata
la Patria sa poata macar
sa dea 2 versuri si-un "doar"
in loc de "poate"...

mai nepoate,
lucrurile toate,
in intregimea destramari lor,
nu se rezuma la moarte
ci la dorinta de-a nu fii,
la cat de bine stii sa mori
si cat de mort ti-e verbul
a murii
cand altii te considera transparent-
transparenta e viata fiecaruia:
din cand in cand ne mai lovim de morti,
opaci si plini de rame-n intestin,
mai nebauti, mai fara vin
dar pleaca...

sa-mi fie tarana usoara!
 
Ce simplu mi-ai fi, daca nu te-as iubi.

A Paunescu


Altceva nu-i nimic
Si mereu ma complic
Si ce simplu mi-ar fi,
Daca nu te-as iubi.
Daca m-as lua dupa pretexte,
daca-as trage unde e usor,
nici nu trebuia s-aud de tine
si-mi era mai de folos sa mor.
M-am bagat de buna voie sluga,
dragostei morale ce ti-o port,
dar pricep ca mi-ar fi fost rentabil
sa privesc destinul ca pe-un sport.
Nu-i o simpla incapatanare, pentru un ambitios pariu,
dar aleg o cale complicata,
tocmai din motivul ca sunt viu.
Eu detest relatia burgheza,
decorata circumstantial,
ma inchin la legile naturii
si salut iubirea, ca scandal.
Mama ei de viata prefacuta,
tatal ei de soarta la mezat,
te iubesc in felul unui traznet,
te prefer asa cum s-a-ntamplat.
Greu imi e si greu iti e si tie
cu acest fel de a trai al meu,
totusi, vreau sa stii ca, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fara care-ar fi cu mult mai greu.
(31 decembrie 1996 - 1 ianuarie 1997 Bucuresti)
 
Back
Top