NOSTALGII

[bodo]

Daniel CHIRILEANU - Doar noi


A trecut vremea si trece
ca visele pe care dimineata le uitam
ca ploile anilor ce-au curs in trecut,
florile vietii se ofilesc
sub a trecerii vremilor bruma,
iar noi ramanem nimic
poate ca doar o trecere a vremii din urma.

Ca totu-i trecator
o stie pomul, frunza, floarea,
o spun atatea cruci peste morminte
si amintirea celor multi care-au plecat
doar noi ne facem ca traim
si c-am uitat.

Ca tot ce s-a nascut sub soare
e goana dupa vant, desertaciune,
o stim si noi,
o spune fiecare
cand seara multumim Celui de sus
c-am mai trait un timp,
un fir din orizontul curs in departare.

Ca fiecare zi e imprumut ceresc
si ca doabnda lui e clipa unui bine,
o stim chiar de atunci
cand zorii se desfac
si cand visarile sunt numai amintirea
clipelor ce vin
si-n drumul lor nebanuit se duc si tac.

Doar noi ne facem ca traim
ori c-am uitat.

 

[anuk]

Fãt-Frumos

Adrian Paunescu

Oameni, oameni, fratii mei,
Disperatii, fericitii,
V-ati spãlat de superstitii,
De demoni si dumnezei.

Insã-i nu-i destul folos
Dacã peste tot ce este
V-ati spãlat si de poveste,
L-ati pierdut pe Fãt-Frumos.

Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângerã ca rana,
Unde este Consânzeana,
In ce bolti, pe ce pãmânt?

Mã ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vã e basmul, oameni.
Ce-ati fãcut cu Fãt-Frumos?

Fãt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimãnui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist bãiat.

Mai visati de vreti sã fiti
Fericiti cu capu-n pernã,
Feriti epoca modernã
De rigizi si scofâlciti.

Din prea mult entuziasm
Sã nu spargeti Voronetul,
Dati-i voi mai mare pretul,
Oameni, mai râvniti la basm.

Voi, care aveti copii,
Nu-i lãsati sub gând satanic,
Sã respire sterp, mecanic,
Ca si când nu ar fi.

Doborâti himera jos,
Oameni, reveniti în lume,
Pe umana noastra culme
Regãsiti pe Fãt-Frumos.

Fãt-Frumos si toti ai lui,
Fiincã unde nu-i poveste
Lume nu-i si om nu este
Si, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos
Si ni l-au rãpit piratii,
Vamesi vigilenti, redati-i
Actele lui Fãt-Frumos.

Dati-i viata înapoi,
Ochii mari, miscarea buzii,
Fãt-Frumosul din iluzii
Si frumos numai prin voi.

 

[anuk]

Murim... ca mâine

Magda Isanos

E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

 

[alerim_61]

Amintire

Cand zarva zilei se preface-n soapte,
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan’ la durere.
In cugetul meu trist, noian de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si ghemul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.
poezie de Puskin

 

[anuk]

În fiecare zi
În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Romulus Vulpescu -

 

[bodo]

Falsitatea de a fi om

de Iftime Vasile

De când mă ştiu visez că sap o groapă
La fel de nedefinită şi goală ca mine
Şi asta doar pentru a-mi mulţumi dimineţile,
Nu m-au găsit sămânţă ,nu m-au găsit cărbune
Dar sap căci prea îmbietoare-i chemarea.
Noaptea trecută fiind cea mai lungă din mine
Am mai reuşit să mai cobor o pătrime din viaţă
Celelalte trei…laşitatea de a mai sfredeli încă lutul.


Alunecă timpul din adânc în adânc,
Se rostogolesc secunde prin oase de gânduri
Făcând dedesubturile tot mai profunde,
Ce am desfundat ieri astăzi s-a umplut de cer…
Totul devine obositor de strâmt,
Chiar dacă am acelaşi gust cu pământul
Scârbit îşi închide gura refuzându-mi sărutul,
Inutil a răsărit până şi o cruce.

De când mă ştiu
O groapă se încăpăţinează să îngroape o groapă.

 

[magda]

Atat de frageda



Atat de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un inger dintre oameni
In calea vietii mele iesi.
Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pan-in poale
Plutesti ca visul de usor.
Din incretirea lungii rochii
Rasai ca marmura in loc —
S-atarna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasa blanda din povesti,
Nu mai zambi! A ta zambire
Mi-arata cat de dulce esti,
Cat poti cu-a farmecului noapte
Sa-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbratisari de brate reci.

Deodata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tai fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.
Te duci, s-am inteles prea bine
Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzandu-mi dreapta in desert.
S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtand coroana —
Unde te duci? Cand o sa vii?


m. eminescu

 

[bodo]

Şi dacă nu trebuie

Mihai Chitez

Şi dacă cuvântul celui dintâi simt a trecut
Făgăduind fiecăruia puţin din sare, ochi şi seminţe tăcând
Nu trebuie să plângi după unghiul infern, va veni
Risipind în mâinile tale pustiul unui dor cu zimţi
în care mai miroase încă a lut

Şi dacă toate lucrurile zidite-n sine continuă să vină mâine
Iar Tu, întors cu faţa spre copilăria oarbă,
Continui să cerşeşti speranţa câmpiilor arse de lumina memoriilor
Nu trebuie să-ţi pleci capul spre nesăbuinţa acestor umbre
cu glasuri îngheţate

Şi dacă în urmă, tăcute izvoare cărând sufletul apei sacrificate
Îngheaţă un târziu lângă viaţă, lângă copil, lângă cel dintâi,
Nu trebuie să ucizi liniştea mioapă în care eşti exilat acum.

Totul, ca o furie, ca toţi ai casei, ca un măr.
Îţi va răspunde sincer închizându-ţi pleoapele în silabe
Şi – dacă – nu –tre- buie ?

 

[anuk]

IARTA-MA CA TE CAUT…


Iartă-mă că te caut atât de stângaci
în cugetul tău.
Iartă-mi durerea ce ţi-o trezesc.
Vreau să ridic la lumină
ce e-n tine mai bun,
ceea ce nu văzusem, să văd,
ca un scafandru-n adâncuri,
să iau
ce-i mai de preţ în tine,
şi să duc în lumină, cum duce copacul
cea din urmă lumină
cu care soarele l-a mângâiat.
Atunci tu
vei veni în tărie să cauţi
bunul de preţ;
ca să-l ajungi,
deasupra ta însăţi ai să te-nalţi,
aşa cum de vreau,
de-abia atingând pamântul, în trecerea ta,
cu vârful înrourat al picioarelor tale,
cu trupul tot încordat, într-un elan,
din tine, spre tine însuţi.

Pentru ca dragostei mele să-i răspundă atunci
făptura cea nouă ce vei fi tu.

de Pedro Salinas

 

[bodo]

Focul
Octavian Paler

Nu-i adevărat povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, cînd singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
cînd un om s-a gîndit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decît un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
cînd vulturii coboară în noi
şi ne temem.

 

[anuk]

DARUL




Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi.
Ce stramos mi-a gresit ca sa-i port lauri vina?
Tot ce ating se preface-n cuvinte
Ca-n legenda regelui Midas.
Aproape mi-l simt pe regele mort de blestemul
Ca mana lui sa prefaca in aur orice,
Sa moara flamand pentru ca painea uscata in aur
Nu mai putea s-o manance, nici apa s-o roada.
Cerul nu pot sa-l privesc se innoreaza de vorbe,
Merele cum sa le musc impachetate-n culori?
Dragostea chiar, de-o ating, se modeleaza in fraze,
Vai mie, vai celei pedepsite cu laude.
Vai mie, vai, arborii nu scutura frunze,
Numai cuvinte cad toamna batrane si galbene,
Muntii inalti ii iubesc, dar se clatina muntii
Sub povara imperecheatelor sunete.
As vrea sa adun vorbele toate-ntr-un loc,
Sa le aprind, sa dezbrac lumea de ele,
Dar s-ar scoroji trupul lumii asemeni
Frumosului print cu piele de porc din poveste.
O data cu ele ar arde si lumea lipita
Pe partea interioara-a cuvintelor, ca-ntr-un album...
Nu stiu eu oare desparte sau nici nu se poate desparte
Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum?




Ana Blandiana

 

[anuk]

Moartea caprioarei


Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit si a curs pe pamânt.
A ramas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fântâna namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri
Danseaza salbatice, satanice jocuri.

Ma iau dupa tata la deal printre târsuri,
Si brazii ma zgârie, rai si uscati.
Pornim amândoi vânatoarea de capre,
Vânatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea ma naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa, straina si grea.

Asteptam într-un loc unde înca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni în sirag sa se-adape
Una câte una caprioarele.

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!

Ea s-arata saltând si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri înfiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara
Bataia pustii tatii sa dea gres!

Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,
Îl pravali apoi, stârnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile târzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.

Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai fara vânt alearga frunzarele duium!
Înalta tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fara sa stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea...
Tu, iarta-ma, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!

N Labis

 

[bodo]

Contabilitate
Marin Sorescu

Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.
Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali.
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trait.
O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu m-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.
Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua( scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi)

 

[anuk]

A XI-a porunca

Asculta, priveste si taci!...
Asculta, sa-nveti sa vorbesti,
Priveste, sa-nveti sa cladesti.
Si taci, sa-ntelegi ce sa faci...
Asculta, priveste si taci!

Când simti ca pacatul te paste
Si glasul Sirenei te fura,
Tu pune-ti lacat la gura
Si-mplora doar sfintele moaste -
Când simti ca pacatul te paste!...

Când simti ca dusmanul te-nvinge,
Smulgându-ti din suflet credinta,
Asteapta-ti tacut biruinta
Si candela mintii nu-ti stinge -
Când simti ca dusmanul te-nvinge!

Când bratele-ncep sa te doara,
De teama sa nu-mbatrânesti,
Ramâi tot cel care esti -
Aceeasi piatra de moara -
Când bratele-ncep sa te doara!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea sa mai faci,
Asculta, priveste si taci!...
Din brate fa-ti aripi de fier
Si zboara cu ele spre cer!...

Minulescu

 

[alerim_61]

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Adrian Paunescu

 

[anuk]

Pe o piatră încălzită de soare

de Doru Davidovici


Mai bine aşează-te strâmb pe o piatră încălzită de soare
Şi judecă-mă drept.
Nu încerca să fii prea înţelept
Mai bine decât binele, binelui strică
Şi orice lucru judecat în pripă
Se-ntoarce împotrivă-ţi.

Eşti încă prea crud să ştii ce e de ştiut,
Ce se întâmplă, şi cum se întâmplă,
Apa din alţii cât e de adâncă
Vârtejul nebun cât e de nebun
Cum vine pârjolul, cum lasă doar scrum,
Cum trebuie din scrum să renaşti, pocăit
Şi iar te întorci de unde ai pornit
Când trebuie să uiţi, sau să-ţi aminteşti
Când trebuie să ierţi, sau să pedepseşti
Trecând peste tine.
Când singur râmâi, până unde să ajungi
Când spui ce ai de spus, sau când praf să arunci
În ochi de prieten, de părinţi, de soţie -
Ce ţii pentru tine, ce alţii să ştie
Ce-i bun şi ce-i rău, eterna problemă.
Să poţi rezolva savanta dilemă
În care,
Prin legile firii, atât de încurcate,
Pe rând şi deodată, cu toţii au dreptate.

Cu omul din tine, pustiit, fărâmat
Să poţi să te scoli de nimic rezemat,
Doar de omul din tine - care încă rezistă.
Să poţi să prefaci în surâs ziua tristă
Să treci marea-not, chiar de nu ştii să-noţi
Când pleci, să nu laşi doar urme de roţi.

...Şi eu aş vrea să fiu turnat
În bronzul tare şi durabil
Ce corespunde admirabil
Solidului portret de tată
Din mintea ta întortocheată...

......................................................................

Hai, dă-te jos de pe piatră...

 

[bodo]

Superstiţie
Marin Sorescu

Pisica mea se spală
Cu laba stângă,
Iar o să avem un război.

Fiindcă, am observat,
De câte ori se spală
Cu laba stângă,
Creşte considerabil încordarea
Internaţională.

Cum vede ea
Cele cinci continente?
S-a mutat cumva­
În pupilele sale
Pitia, cea care ştie să-ţi spună dinainte
Toată istoria
Fără punctuaţie?

Îmi vine să plâng
Când mă gândesc că eu
Şi cerul cu suflete pe care mi l-am legat
În spate
Depind, în ultimă instanţă,
De toanele unei pisici!

Fugi de prinde şoareci,
Nu mai dezlănţui
Războaie mondiale,
Fire-ai a dracului
De putoare!

---

Hârtie
Marin Sorescu

S-a anunţat, cred, la apocalipsă,
Nu ţin bine minte,
Că un mare uragan de hârtie
Se apropie din direcţia N-V
Şi din toate direcţiile.

Uraganul va pustii totul în calea sa,
Prefâcând totul în hârtie.

Copacii se vor transforma în hârtie,
Animalele în hârtie,
Aurul în hârtie.

Oamenii vor ţipa de groază,
Şi ţipetele lor
Vor deveni pe loc şerpi de hârtie,
Şi apoi ei înşişi se vor desface hârtie:
Hârtie de împachetat, hârtie de plicuri,
Hârtie de saci, hârtie de biblie,
Hârtie de ţigarete.
Şi mai ales ziare.

Unii vor deveni articole de fond,
Alţii vor intra în problemele
Industriale ori agrare,
Alţii vor trece la pagina externă.
Scriitori care nu s-au ratat încă,
Din lipsă de spaţiu,

Se vor rata în primii cinci cuadraţi.
Ca să mai lungim vorba:
Va un uragan şi o hârtie
Mondială.

Şi la urmă,
Scos din răbdări,
Se va căsca pământul.
Va înghiţi cu poftă totul
Şi se va şterge la gură
Cu oamenii care s-au transformat
În şerveţele.

 

[anuk]

He,he ! Daca pana si ei anunta apocalipsa.......






Astazi ne despartim


Astazi nu mai cântam, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tacerea noastra.
Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sa fie ...
Alaturi, umbra albastra
pentru adevaruri gândite sta marturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mari,
eu voi fi pamântul cu toate pacatele.
Pasari mari te vor cauta prin zari
ducând în gusa mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede ca suntem dusmani.
Între noi, lumea va sta nemiscata
ca o padure de sute de ani
plina de fiare cu blana vargata.

Nimeni nu va sti ca suntem tot atât de aproape
si ca, seara, sufletul meu,
ca tarmul care se modeleaza din ape,
ia forma uitata a trupului tau ...

Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul rasfrânt,
eu voi fi soarele negru, pamântul.
Nu peste mult are sa bata vânt.
Nu peste mult are sa bata vântul ...

Stefan Augustin Doinas



________________________________________________



Orologiul de gheaţă

La cumpana nopţii, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.

Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.

O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.

O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere...

De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă sovai: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.

 

[alerim_61]

Ion Minulescu
Ecce homo

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!..

 

[anuk]

Fii atent



Fii atent
Fii atent cum te dai,
Niciodata de tot.
Pastreaza ceva, de o parte pus bine
Doar pentru tine.
O carte, un crez, un cuvant
Ca un borcan de dulceata, ascuns de bunica-n camara.
Locul unde revii fara sa doara


Numai al tau, tainuit,
In care poti dormi linistit, cu tine impacat
Somn adanc, leganat
Si unde poti fi pe rand sau deodata
Pirat
Aviator
Pompier
Si axa de roata dintata.

Fii atent cui te dai,
Deschide ochii larg, priveste-n jur
S-a cam perimat notiunea de “pur”
In secolul nostru motorizat…
Suntem altii
De noi insine depasiti,
De noi insine putin inspaimantati si siliti
Sa nu facem totdeauna ce-am vrea.
Oamenii nu sunt teribil de buni, nu sunt nici rai,
Oamenii-s oameni
Crede doar in ochii deschisi mai larg ca ai tai.
Oricum ar fi…
E pacat pentru noi
Sa risipim
Orzul pe gaste
Si painea alba pe oi
(Ultima farama, stii bine
Niciodata n-o pastrezi pentru tine
Totdeauna e altul care are nevoie mai mare
Face parte din a fi tare) .
Fii atent cum te dai, fii atent cui te dai
Oamenii nu-s buni, nu sunt nici rai,
Oamenii-s oameni
Crede doar in ochii mai larg deschisi ca ai tai.


DORU DAVIDOVICI