NOSTALGII

[anuk]

Toate au fost postate,dar....pt bucuria sufletului meu,le postez iar,cadoul meu pt mine si voi



Octavian Paler - Avem Timp


Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede.
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Am invatat...




_________________________________________________



Repetabila povară
Adrian Paunescu



Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

 

[bodo]

Marea
Jorge Luis Borges

Inainte ca visul (sau teama) să ţeasă
Mitologii şi cosmogonii,
Înainte ca timpul să se transforme-n zile,
Marea, marea veşnică, exista deja, era.
Cine este marea? Cine este acea violentă
Şi străveche fiinţă care roade pilonii
Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp?
Cine-o priveşte o vede pentru prima dată
Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc
Lucrurile elementare, frumoasele
Seri, luna, focul aprins într-un cămin.
Cine este marea, cine sunt eu? Ziua care va urma
Agoniei mi-o va dezvălui.


Impasul
Jorge Luis Borges

Te-nşeli de crezi că fi-vei izbăvit
De ce-au scris scris cei pe care îi implori.
Nu eşti ceilalţi şi-acum te trec fiori
În centrul labirintului urzit
De paşii tăi. Iisus cel răstignit
Pe lemnul crucii nu te mântuieşte,
Şi nici Siddharta, care îşi primeşte
Într-o grădină moartea,-n asfinţit.
Tot pulbere e şi cuvântul scris
De mâna ta ori verbul pronunţat
De gura ta. E neînduplecat
Destinul tău de beznă şi abis.
Substanţa ta e timpul. N-ai scăpare,
Prins în şirag de clipe solitare.

 

[anuk]

Noapte



Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun' nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.

Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.

Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...

O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.

Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.

Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă...
Azi nu mai este... Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine...

Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec...
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!

Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.

Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.



O Goga

 

[alerim_61]

Cântecul mării
De vrei să fii un Tot şi nu o parte
Coboară în albastrul meu mister.
Cu cât mai clară-i, mai neînţeleasă,
Eternitatea sfântului meu cer.

Zdrobeşte universul tău cu margini,
Căutător de-icoane şi de stele
Şi în imperiul marilor imagini
Treci prin substanţa visurilor mele.

Eu nu sunt un senin ţinut al morţii
Şi aştrii înălţimii eu îi sting.
Ei scânteie aici în vecinicie
Căci valurile mele nu-i ating.

Dumbrava mea e pururi străvezie
Şi limpezimea de azur, cerească.
Şi frunza de smaragd strălucitoare
Umbreşte, însă fără să lovească.

Aicea peştele trece ca visul
Sau ca săgeata de sidef, prin stâncă,
Iar păsările zbor triumfător prin lucruri
Parc-ar fi palpitarea lor adâncă.

Icoana-naltului în adâncime!
Închipuire-aproape-a depărtării!
Sunt numai ritm, culoare, cântec,
Sunt sunete din imnul mării.

Un suflu, purtător al vieţii
De dincolo de largul zării,
Le leagă într-un tot pe toate
În cântul nesfârşit al mării.

Şi fiecare strop din ele
E însuşi sufletul mişcării
Ce naşte-n ţărmuri mărginite
Nemărginitul cânt al mării.

George Magheru

 

[bodo]

Pornocaligrafia

Vasile Munteanu

nu voi termina niciodată prima carte,
oamenii despre care scriu ies din mine prea repede,
se mută în alte trupuri sau poate,
impotenţi fizic, aleg să mă arate cu degetul.

diferenţa dintre natură şi cultură este dată de gastronomie
şi de caligrafie –
dacă te întrebi ce calitate am sunt humanolog,
cuvânt pe care deşi scris în limbaj natural procesorul text îl subliniază
ca inexistent.

nu ţi-aş mărturisi nimic,
dar mă citeşti,
meriţi tipul acesta de dans erotic inofensiv,
ochiul e o bară de care
degetele mele îşi freacă buricele şi coapsele. aşa că hai,
renunţă la banii de buzunar şi vâră-mi
limba română acolo unde găseşti loc şi încă te atrage!

nu mă înţelege greşit, mă refer la dicţionare şi enciclopedii.
ziua în care publicitatea va da faliment nu poate fi departe,
lumea s-a săturat să-şi doneze economiile pentru ambalaje
sau să-şi transfere libertăţile unor politicieni mincinoşi.

nu sunt nici mai bun nici mai rău decât semenii mei –
vezi bine,
dacă scoţi o viaţă din context, rostul său şi-aşa puţin dispare
dar, observând şi notând cum trăiesc,
sunt şi om şi om de ştiinţă.

dacă m-am bâlbâit înseamnă
că-ntre cuvinte gol e adevărul.
nu voi termina niciodată de scris prima carte,
oamenii intraţi în mine ajung la orgasm înainte de punct!

 

[anuk]

Povestea omului



În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină...
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani...
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti...
Atâtea bucurii şi-atât senin...
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci...
- Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

- Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
- Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine...
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci...
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste...
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare...

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani!
- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...

- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis...
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou...

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne...
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine...

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă.


Ion Pribeagu

 

[bodo]

un tot relativ
Iftimie Vasile

I

Am găsit metafora pierdută aseară…
(Mulţumesc celor care au uitat să ducă gunoiul!)
Era mucegăită pe-alocuri.
Chimia aceasta este atât de neputincioasă…
Oare de ce şi frumosul putrezeşte???
Până şi non-materia trebuie să suporte
Aceleaşi canoane ale descompunerii.
Totul este relativ, de la Mendeleev până la Socrate.
Acum am două mâini…
Mâine, la apelul solemn,
Îmi va fi mai uşor să mă culeg
Dacă îmi voi auzi numele.

II

Iată-mă util…
Ieri am ajutat să crească un fir de iarbă,
Vreo două săptămâni şobolanii
Nu vor mai şti ce este foamea,
Cu ce cade de la masa stăpânilor
Se vor hrăni slugile,
Din tâmpla dreaptă a crescut un salcâm…
A fost păscut şi el odată cu smocul de iarbă.
Nu are rost să spun unde am ajuns
După ce am rotunjit burţile prietenilor…
Sunt însă acasă
Şi de va fi nevoie de un Adam,
Voi accepta pentru ultima oară
Să mi se răstignească lutul.

III

Nu am ştiut niciodată cât pot fi de alb
Şi nici nu mi-a trecut prin cap
Să îmi număr măcar coastele.
Acum mă cunosc pe dinăuntru:
Ştiu câte măsele stricate am,
De ce şchiopătam când era vreme rea,
Şi pe a câta falange a degetului
Purtam verigheta.
În tibia dreaptă şi în craniu
Nu mi-a intrat nici o carie…
Mi s-a desfăcut mandibula -
Ultimul cuvânt pe care l-am spus
A fost ,,apă”…


Doar picioarele mi-au rămas în poziţie de ,,drepţi”-
Pentru că în sat nu mai este nici o vrăjitoare
Să-mi fure piedica.
Înainte de a muri am privit o icoană…
Din vertebre, mi-am făcut un şirag de metanii,
Mă rog şi aştept o sâmbătă a lui Lazăr
Să pot redevin acelaşi tot relativ.

 

[bodo]

Lucruri simple

de Iustin Panţa


Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată –
casa umbrită în care dormeam dimineaţa pînă tîrziu,
fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecînd prin faţa porţii;
după-amiezile cînd coboram fără să mă gîndesc la nimic.
(O singură dată gîndisem la vorbele ei, Sînt atîţia bani în lumea asta
şi atîtea feluri de-ai obţine. Nu mă interesează. Oamenii vor să se
drogheze. Eu mănînc o prăjitură, beau un suc, merg, adică, pe drumul drept.
Sînt o fiinţă liniştitoare, nu crezi? Sînt un om simplu, liniştit.
Desigur, minţea).
Liniştea nu este deloc un lucru simplu,
aşa cum am crezut mai demult –
uneori simţi cum cade ceva de la o înălţime imensă
în tine – un obiect despre care nu ştii nimic
şi în liniştea aceea aştepţi bubuitul care să însemne
sfîrşitul căderii. Înălţimea este nebănuită,
obiectul se mai află mult timp în cădere, ţinîndu-te încordat.
Cu puţină şansă ai putea să uiţi –
Nimeni nu ne-a simţit lipsa nici prezenţa. Ne gîndim la preocupările simple, casnice sau de sfîrşit de săptămînă, cînd, poate, vom ieşi cîteva ceasuri la aer curat, să fumăm mai puţin. Spunem cuvinte obişnuite, ca în primele clase de şcoală, cînd copiii învaţă despre subiect şi predicat şi dau exemple de propoziţii: Calul paşte iarbă pe deal. Oamenii se întorc de la cîmp. Sau atîtea altele
aşa cum am dat uitării întîmplarea din gară,
cînd am sosit prea tîrziu la peron, trenul plecase
şi făceam cu mîna cuiva nevăzut,
din tren nu ştiam ce mînă îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna.
Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.

 

[alerim_61]

La poarta înserării- de Adrian Erbiceanu

Din adâncimi - pe ape dispersate
Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar -
Călăuzit de simţul meu primar,
Sui treptele de vis îmburniţate.

La poarta înserării gândul bate.
Incertitudini -trepte de altar-
Grăbite se preling pe minutar:
Nimicnicie şi…eternitate!

Aşa adun, corvoadă la corvoadă,
Inscripţii - tăinuind aspru consemn -
Vizibile, când n-aş vrea să se vadă.

Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn;
Doar ghemul care singur se deznoadă,
Să-mi lase mie, şi pe toate, semn!

 

[anuk]

De dragoste

Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,

Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur

Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele...


A Blandiana

 

[bodo]

Azi sau despre un altul
Mihai Chitez


Ma-ndur sa trec sub forma de boala
Aceasta posibilitate genetica de a ma fi stiut
Sub analiza timpului intre distante
Da la om pina la constiinta cosmica – subiect de discutii –
Mai este de strabatut un imposibil, doua , poate.


Eu si MetaEu ca material absurd intr-o liniste absurda,
Ma zidesc in timpul geologic al bunului simt acceptat ca atare,
Chipul, mina, ideea, morala, altceva decit eu
Ar fi tot ce poate demonstra ca am fost odata..

Cit despre orizontul culpabilitatii dintre mine si altceva
Ma tem sa meditez cu nume propriu.

Poate pentru ca nasterea mea a fost neintrebata..





Ratacire
Mihai Chitez


Greseala timpului este ca nu are ecou
Pe cind tu simti zgomotul frunzei si dupa cadere.
M-as legana un pic in palmele ei
Ca un fruct umilit de napasarea cuiva de a-l culege,
Dar linistea mi-e frinta de priviri printre cuvinte.

Pe oriunde cobor
Mituri stricte despre cum a atipit soarele ieri
Imi inunda urechile ,
acelasi buletin de stiri, acelasi somn, aceeasi minciuna de sapun..

Frumos inseamna, sa nu mai avem pe nimeni acolo
Unde ne intersectam cu noi, cu gindul, cu parerea de rau.

Si daca tac ma simt penibil ca un om cumsecade
Ratacind printre obsesii la radacina sentimentelor de staniol,
Ma-nchin in gind, in monolog,
Certindu-ma cu retorica, cu oglinzile si poate
Cu teama de a recunoaste.

Ca niste stele, ideile de linga timpla
incendiaza drumul din fata ochilor,
rastignind negrul de parere;

Intortocheatul drum, v-a mai dura ceva...

 

[anuk]

Sunt un om viu



Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

N Stanescu

 

[bodo]

Ţara celor o mie şi una
Liviu-Ioan Muresan ]



ţara celor o mie şi una de păcate
ţara oamenilor trişti
unde nu s-a mai rîs cu buzele pînă la graniţe
de pe vremea împăratului roşu sau a împăratului verde
cine să ştie
poveştile amintesc de feţi-frumoşi de ilene cosînzene
de purici voinici ce săreau în al nouălea cer cu nouăzecişinouă de oca la picioare

e vremea de făcut copii e vremea de scris poveşti
e vremea reinventării zîmbetului pe buze

să ne refugiem în păduri seculare cu patrocle
cîinele sanitar ce linge rănile
să ne adunăm în jurul rugurilor aprinse
cînd ard şi cicatrizează metehne

e vremea de ţară de rîsete
de copii şi poveşti
de mi se rupe de toate scopurile fără de scop
oamenii trişti devin şi mai trişti uită poveştile cu purici voinici
e vremea zilelor cu rîset pînă la graniţe

împăratul roşu sau verde sau cum o mai fi e împăratul iluziei
să lăsăm naibii palatele să ieşim în păduri
să facem copii şi să rîdem la soare
în ţara celor o mie şi una de păcate
tristeţea e păcatul cel mare

spune copila mea poveşti
pentru o mie şi una de zile
noi să facem copii tu să-i creşti
spune copila mea spune poveşti





Mi se …
Liviu-Ioan Muresan

Mi se rece de obiele
Mi se roşu de călcîi
Zboară paserile mele
În frunzişul de gutîi

Mi se scutură de viaţă
Mi se plimbă de pămînt
Iau înaltul ca verdeaţă
Şi îl rumeg şi îl cînt

Mi se plimbă peste limbă
Ca un mucegai scîrbos
Un cuvînt ce pielea-şi schimbă
Şi devine vanitos

Mi se face de poeme
Cu făclii ieşiri protest
Agăţate în blesteme
Mai precum decît acest.

 

[anuk]

Treptele iertării

Greşim în fel şi chip, e omeneşte -
doar cine nu trăieşte
nu greşeşte...
(Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Când eşti între ai tăi,
să ierţi, e cu putinţă, orice lucru -
nu e păcat, greşeală, neajuns,
iertare să nu merite cumva...
Când eşti între ai tăi, de bună seamă -
duşmanului, nimica să nu-i ierţi!...

- O, suflet de cristal, îi răspunsei,
e cu putinţă, deci, să ierţi orice -
dar ce e cu putinţă, te întreb?...

Şi-aşa, purtat de el, pornirăm,
urcând şi coborând,
pe nişte-nchipuite trepte,
pe scara-nchipuită a-ndurării.

- Să-l ierţi, zicea,
pe cel ce fără voie te-a lovit,
pe cel ce, prost ţintaş,
te-a nimerit în plin, ochind alături.
Să-l ierţi pe cel ce cu stângacea-i mângâiere
un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă,
pe cel ce te-a lovit
de frică, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trăi,
ca din avântul orb, elementar,
cu care explodează mugurii-n April.
Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură
îl poţi ierta -
de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi,
ajută-l tu din coaja ei să iasă,
aşteaptă-l
într-o zi,
şi-o va lăsa pe-un gard:
pestriţă, veştedă armură,
din care fluturele a scăpat.
Şi mai uşor îl vei ierta, fireşte,
pe cel ce vrând
o scamă de pe şapcă să-ţi alunge,
în râvna-i binevoitoare,
îţi vatămă şi ţeasta, din greşeală...
Să-l ierţi pe cel ce-şi cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepăsare,
dintr-o umană pricină, meteahnă...

Chiar când ţi se apropie de gleznă
murdar şi pofticios şi-ntărâtat
ceva ce-abia mai seamănă a om,
ci mai curând a colţ de lup aduce
şi-a rât de râmător,
murdar şi pofticios şi-ntărâtat,
să-l cruţi e cu putinţă, dacă vrei,
şi să nădăjduieşti
că poate e o vrajă, cine ştie,
că poate se va da de trei ori peste cap
şi-n om se va preface iarăşi...

- Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!...
Să ierţi atât înseamnă să fii slab,
să ai nevoie însuţi de iertare,
să presupui că vei avea nevoie...

- Nu! Pentru toate poţi avea-ndurare
şi drept e să o ai, şi omenesc.
nu slăbiciune-i asta, ci tărie,
căci crede-n om, se bizuie pe timp -
ne-ndurătorul e un pesimist,
un suflet acru, neîncrezător,
şi temător de oameni şi zbârcit...

Deci, iartă-i omului umanele greşeli! -
tot ce-i uman nu e străin de om.
Mai fă un pas,
fugi şi mai mult de jungla-ntunecată,
de sângerosul "dinte pentru dinte" -
filozofii de robi şi de barbari!...
Să ierţi cum iartă ţărmurile mării
bătaia valurilor spumegânde.
Să ierţi cum iartă pasărea când zboară
din mâna celui ce-o ţinu captivă,
cum piere-n cărămidă rezidită
amara amintire a caselor surpate...
Să ierţi cum iartă firea.
Să ierţi cum iartă via a grindinii bătaie -
răzbună-te în bobul ce-a rămas
şi fă-l mai greu, mai rumen şi mai dulce
şi-adună-n el tărie şi mireasmă...

Dar să nu-ntorci obrazul celălalt,
al sclavului duios,
împătimit în viciul umilinţei -
nu bucuros să ierţi, ci necesar,
nu cu mărinimie, amorţit
de lâncede efluvii ancestrale,
ci dintr-o bărbătească, gravă,
şi limpede nevoie creatoare,
încredinţat adânc
că omul e în stare de mai bine...

- Prea bine, zic, prietene, să ştii
că pot să mă-nvoiesc uşor cu tine
în ce priveşte pragul omeniei.
Da, iartă-i omului umanele greşeli,
când dincolo de-o vină
nu e alta,
când cel ce te-a lovit
a dat în tine,
nu în ai tăi,
nu dincolo de tine,
nu în ungherul unde-ţi ţii comoara
(un steag, o hartă, o fotografie,
un cântec, o medalie de bronz...)

- O, negreşit, răspunse,
doar ţi-am spus:
duşmanului nimica să nu-i ierţi!
Dar cu ai tăi să mânui altă lege -
să ierţi e cu putinţă orice lucru,
să ierţi,
chiar când te doare
(şi mai ales atunci),
chiar când ţi s-ar părea cu neputinţă,
chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura,
măsura legiuită a-ndurării:
nimic nu se plăteşte mai adânc,
mai drept
şi mai covârşitor,
decât iertarea simplă, omenească...

- Aşa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare şi ceva ce nu se iartă?

- Rămân destule, vai! Tu stai şi-alege
cu-adâncă luare-aminte,
nu greşi! -
mai bine laşi să treacă de la tine...

- Aşa e! zic. E drept ce spui. Rămân
mult prea destule grelele păcate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurării.
Să ierţi, cum spui,
să ierţi în fel şi chip,
dar uită-te în palma ce-a lovit:
şi de-ai să vezi în relieful sincer,
pe albia adâncă dintre linii,
o urmă inelară,
o bătătură galbenă, ciudată,
să ştii că e o urmă de arginţi,
să ştii că lovitura fu plătită...
Şi asta să n-o ierţi!
O, asta niciodată să n-o ierţi!

Să-ţi lepezi îndurarea ta de om
şi să te dai de trei ori peste cap
în fiară prefăcându-te, feroce -
un urlet cosmic să slobozi
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeaşi crâncenă nedumerire,
cu-aceeaşi grea durere
a primului învins prin mişelie,
a celui dintâi om trădat din lume,
şi să loveşti
cu-aceeaşi disperată hotărâre
cum ai sări să-ţi scapi din flăcări pruncul!
Retează mâna cu stigmat, mârşavă,
să nu mai poată da,
să nu mai poată să primească,
chircită-n veci să zacă în ţărână
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiară...

Şi amândoi am spus atunci aşa,
am spus, aidoma gândind,
de sus,
pe scara-nchipuită a-ndurării,
nemaifiind vreo treaptă cu putinţă,
am spus, strigând din vârful ei,
cu vocile-mpletite-n jurământ:
Să-l ierţi pe cel ce te-a lovit...
Trădarea să n-o ierţi!
Pentru nimic în lume să n-o ierţi!


G Dumitrescu

 

[anuk]

Nina Casian

Dialog

- Frunze de toamna, frunze natange,
Miezuri de piersica, pline de sange,
Cum v-ati ranit atat de cumplit ?

- N-am banuit, n-am banuit
Ca soarele poarta-un cutit, un cutit.

Indragostitii cei lasi

Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celalalt si ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zapezile ...

Iubirea noastra cea mare
a ramas inchisa-n sarutare,
de buzele noastre strivita,
ca fluturele mort in crisalida.

Prea blanda-s cu noi ! Am trait ca doi monstri
pe spinarile tinere-ale anilor nostri.
Din mierea lor, din gingasul lor stup,
ne-am ingrasat la suflet si la trup
si-acum taram greo, bucata cu bucata,
ceara suava-a casei de-altadata ...

Nu, noi cei lasi n-ar trebui sa iubim !
Ne-nfricosam pe pamant si ametim pe-naltimi
domesticim suferinta, o facem caine de curte,
pentru speranta ni-s bataile inimii prea scurte ...
Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zapezile ...
Fiecare-anotimp ne desparte
pe unul de celalalt - si ne-apropie de moarte.





Proiect de intelepciune

Stiu de pe-acum ceasul acela in care
voi scotoci dupa tine, prin zece sertare,
ca sa-i pot spune cuiva cat de mult am iubit
in tineretile mele.
Multe scrisori voi avea, si fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
si, printre ele, mainile mele fosni-vor
searbad ca frunzele vechi.
Dar am sa spun, am sa spun cum zambeai langa mine
buzelor mele de-atunci, dulci si veline,
si cum stiai ca vom fi impreuna mereu,
vesnic (sau pana la moarte).
Si am sa spun ca aveai cate-un profil,
care-si pierdea in lumina hotarul fragil,
ochii pestriti ca doua gize imense,
prinse in ploaia de-april.

O sa ma laude-acela, fara-ndoiala.
« Da, ai trait o frumoasa iubire de gala ... »
Eu voi inchide sertarele. Stiu de pe-acum
ceasul in care ...

Din volumul « Sa ne facem daruri », 1963

 

[bodo]

Tu spui,linistit: "adevar".
Ei se uita la tine si tac,
fara sa priceapa ce vrei,
dar pentru ca sunt oameni educati
intreaba: "Cat costa?"
Tu le arati mainile goale,
Dar ei nu mai pricep gestul demult
si,nedumeriti, dau sa plece.
Tu alergi si le spui: "speranta".
Politicosi,ei se opresc si te intreaba
inca o data: "Cat costa?"
Iara tu nu stii ce valoare are speranta.Tu taci.

O.Paler - Perplexitate





Doar un pas ne desparte.
Nu stiu daca pasul absent
e al meu
sau al tau.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
si intre noi curge noaptea.
Ca sa ajungem atat de aproape
ca sa ramanem atat de departe
doar un pas ne desparte,
si intre noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

O.Paler - Definitia pasului absent

 

[anuk]

Pacatul
Pacatuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrana, nici odihna,
Când n-avea a se teme de zile amarâte,
Când roaba-i era lumea – si el domnea în tihna.

Pamântul, înca proaspat, patatu-s-a de sânge
Când lumea era larga si oamenii putini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trasnet – si nici pamântul spini.

Si vreti ca astazi omul sa nu pacatuiasca?
Când grijile-l apasa, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit sa patimeasca,
Când relele-l framânta, si poftele-l robesc!

Si vreti sa n-avem Caini, când e nepotrivire,
Si ura si cruzime în neamul omenesc,
Când neagra dusmanie si lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopti pierdute în vremuri departate
Blastemul sta pe oameni, în veci vor suferi.
Si râvna, si ispita, si negrele pacate
Nascutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!


A Vlahuta

 

[anuk]

Alerim si Bodo ,pt voi ca iubiti poezia



spuneau filosofii – s-au găsit urme de paşi în ventriculul stâng!...
de Costel Cioancă



traforând tăcerea,
gata să-nflorească la miezul nopţii,
ea cânta la pian.
Sonata Lunii.
desfăcuse venele şi capilarele oraşului
pentru a trece, spre rănile proaspăt-excavate,
o altă salvare.
da, da, bisericile rupestre dintre hematii încă
purtau pictate chipurile sfinţilor de la Început,
când veşnicia nu era decât un (alt) neologism
ne-nvins pentru Marele Anonim.
da, da, am văzut şi mormântul somnului…
genunchii îmi tremurau abia ghicit.
inima – crucificată lin, fugise din vreme.
de sub zăvoare imens-invizibile,
sunetele dintâi sângerau fereastra,
căutând un drum oarecare spre ea,
spre stareţa nopţii de gustar…
ea cânta la pian.
Sonata Lunii.
cu frică mi-am ridicat paharul şi l-am băut.
cu frică – să nu fi coborât Luna în paharul meu
şi eu s-o beau aşa, pe neştiutelea


Frumos ,nu?

 

[bodo]

Minunata! Ia sa-l studiez si io pe nenea Costel. E bun.

 

[anuk]

Despre iubire



Cand iubirea coplesitoare va face semn, urmati-i indemnul,
Chiar daca drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase,
Si cand vraja paradisiaca va cuprinde cu aripile ei angelice,
supuneti-va misterului ei,
Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani,
Iar cand iubirea transfiguratoare va vorbeste si o
simtiti profunda si divina, dati-i crezare,
Chiar daca vocea ei ar putea sa va sfarame visurile himerice,
asemenea vantului din miaza-noapte care va pustieste gradinile.
Fiindca, precum iubirea va incununa,
adeseori tot ea trebuie sa va si crucifice.
Precum va face sa cresteti mult mai repede si imbatati de fericire,
Tot ea trebuie sa va si reteze si uscaciunile
si sa va distruga cat mai repede rautatile si egoismul.
Precum ea va ridica imbatati de bucurie,
pana la inaltimea voastra ideala,
alintandu-va cu o dumnezeiasca gingasie
ramurile cele mai fragile care freamata
in lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va razbate ca o miraculoasa
forta purificatoare pana in adancul radacinilor voastre,
zdruncinand inclestarea lor cu pamantul.
Asemeni snopilor de grau, ea va secera, niciodata intamplator.
Va treiera pentru a va decoji.
Va vantura spre a va curata de pleava.
Va macina pana la inalbirea fainii voastre.
Va framanta pana ajungeti foarte supusi, divini si puri.
Ca apoi sa va harazeasca focului sau
si sa puteti deveni painea cea sfanta
a nemuririi la ospatul divin.
Toate aceste si multe altele vi le va da cu prisosinta iubirea,
pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste pe deplin tainele inimii
si sa deveniti o parte din inima Vietii Eterne
din care izvoraste nesfarsita IUBIREA.
Dar daca, stapaniti de indoiala, egoism, meschinarie,
suspiciune sau de teama,
veti cauta doar tihna si placerea dragostei
care permanent vi se daruie fara ca voi sa iubiti,
Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind infranti,
goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va intoarce, ramanand inchistati si singuri,
in lumea fara de anotimpuri,
unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie,
unde veti plange
dar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii.
Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia energia sa atotputernica,
divina si misterioasa decat de la sine.
Iubirea nu stapaneste si nu vrea sa fie stapanita
de cel sau cea caruia i se daruie;
Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajunsa iubirea infinita,
sublima si transfiguratoare.
Cand iubiti nu trebuie sa spuneti "Creatorul e in inima mea",
ci mai degraba "eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului",
Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drumul iubirii,
fiindca iubirea, daca cu adevarat o meritati,
va va arata cu siguranta drumul ea insasi.
Iubirea nu are nici o alta dorinta
decat aceea de a se implini prin totala iubire.
Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte,
fie ca ele acestea sa fie:
Sa te topesti de iubire in tot si
sa devii izvor de iubire divina ce susurul in noapte-si canta;
Sa cunosti adesea durere prea marii duiosii;
Sa fii ranit si imbatat de intelegerea iubirii;
Sa sangerezi de bunavoie si bucurandu-te;
Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si sa inalti,
plin de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa te odihnesti, coplesit de beatituine,
la ceasul amiezii si sa cugeti la extazul iubirii;
Sa te intorci impacat si debordand de fericire acasa la ora amurgului,
Si apoi, sa dormi inaltand in inima o ruga pentru fiinta iubita,
iar pe buze sa ai un cantec de lauda.

Kahlil Gibran