• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Hai sa bag si o epigrama dragutza, ca tot suntem la capitolul iubire

Nedumerire
Radulescu Florin

"Iubirea trece prin stomac",
Imi zice ea, dar sunt buimac,
Caci o-ntrebare-n gand se ţese:
Pe unde intra si cum iese?

Dar sa trecem si la chestiuni mai serioase. Acelasi Octavian Paler...

Nopţile

Nopţile, cînd îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mîine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptînd cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, cînd se ating, mîinile,
totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visînd să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfîrşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.
 
Epoca

Alexandru Macedonski

Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit,
Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit.
Trebuieşte-ntotdeauna spre a fi-n moralitate
Să te faci apărătorul caselor de sănătate;
La nebun să zici cuminte, pe neghiob să adorezi
Şi de s-află în Mărcuţa geniu să-l decretezi.
În nimica, de-azi-nainte, răul nu-şi mai are leacu,
Şi o naţie mai bine nu s-a dat de-a berbeleacu,
Iar desigur niciodată dezmăţarea n-a domnit
Într-o epocă fatală, sub un aer mai tâmpit…
În tot locul predomneşte o sfruntare colosală…
Imoralul ia cuvântul şi-ţi vorbeşte de morală…
Cine crezi că ţi-e prieten ţi-e duşman neîmpăcat…
N-ai să faci un singur bine, c-ai făcut şi un ingrat,
Cine crezi că e mai nobil e mai plin de laşitate…
Tot netrebnicul se crede scriitor de-nsemnătate…
Nu e om care sub masca unui vecinic carnaval
Ca lozincă să nu poarte: ,,Interesul personal”.
Legile sunt o minciună: slove puse pe hârtie…
Ziaristica mai toată cuib nerod de mişelie.
Cei de sus îşi umplu punga; cei de jos, cu mare zor,
Se silesc ca să-i ajungă pentru-a-şi umple şi pe-a lor.
,,Patria” e-n orice gură, ,,Pentru patrie” sunt toate…
Toţi voiesc la mal s-o scoată, însă nimenea n-o scoate.
 
Alerim, excelenta poezie si totul e atat de actual. Se intampla aici si peste tot si acum. Excelent!

O dedicatie pentru toti cei ce nu ma iubesc...he he

Rebut
defectul uman
Copoiu Florin Beniamin

Eu nu pot fi ce-ai vrut tu totdeauna...
Un om perfect,prea-blând şi prea-tăcut,
Şi să-ţi spun tot...că tu n-ai suportat minciuna.
Ăsta sunt eu...eu sunt REBUT...

Mă poţi goni să plec din timpul tău...
Să nu fiu eu,un om ce tu nu l-ai plăcut,
Tu n-ai să vezi nimic în mine decât rau...
Ăsta sunt eu...eu sunt REBUT...



Si tot de acelasi autor. Chiar imi place.


Si mi-ai spus DA...
Copoiu Florin Beniamin


Şi-am apărut în gândul tău...din nou...
Şi mi-ai spus "DA" când te-am salvat din a ta formă de Bermude;
M-ai dezgropat...adânc...din solul tău marou,
Şi ai lăsat o dragoste prea oarbă-n tine să cufunde...

Şi mi-ai spus "DA"...
Când am uitat...cu tine...de viaţa şi de moarte,
Şi-am fost copii...din nou...ca la-nceput
Cu gânduri lungi şi visuri mari...departe...
Un simplu "DA" cu tine-a fost deajuns...
 
Ce a postat Alerim se pliaza manusa si la vremurile noastre ,o dovada ca, nimic nu-i nou sub soare , ca asa a fost omul si asa va ramane pt totdeauna .(vezi Caragiale,Eminescu ,etc )



Iar tu Bodo,chiar daca ai preluat textele,nici macar in gluma nu-ti asuma termenul de "rebut" :P
 
Hehe, Anuk, pe pariu ca unii asa gandesc. Doar vreau sa le transmit, macar subliminal, ca nu ma deranjeaza ce cred ei. Ha. Si imi place autorul , chiar foarte mult. :D
 
Iarta-ma ca te caut.



Iartă-mă că te caut atât de stângaci
în cugetul tău.
Iartă-mi durerea ce ţi-o trezesc.
Vreau să ridic la lumină
ce e-n tine mai bun,
ceea ce nu văzusem, să văd,
ca un scafandru-n adâncuri,
să iau
ce-i mai de preţ în tine,
şi să duc în lumină, cum duce copacul
cea din urmă lumină
cu care soarele l-a mângâiat.
Atunci tu
vei veni în tărie să cauţi
bunul de preţ;
ca să-l ajungi,
deasupra ta însăţi ai să te-nalţi,
aşa cum de vreau,
de-abia atingând pamântul, în trecerea ta,
cu vârful înrourat al picioarelor tale,
cu trupul tot încordat, într-un elan,
din tine, spre tine însuţi.
Pentru ca dragostei mele să-i răspundă atunci
făptura cea nouă ce vei fi tu.


Pedro Salinas
 
Tocmai pt asta am si postat poezia...repetabile vremuri,iar tu bodo stii prea bine ca nu poti fii pe placul tuturor,fiind tu insuti este de apreciat,in niciun caz nu-ti poti atribui cuvantul "rebut".
Versurile insa chiar mi-au placut.
 
Decalog
Octavian Paler

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
 
Si timpul

Subrezit de timpul ce-n urma nu priveste
Am adunat in inima, taceri si scancet moale
Si m-am lovit de umbra tacerii unui peste,
Ce ratacea prin noapte si se aprinse-n stele.

Am tresarit la raza chemarii din strabuni,
Si m-am luptat cu mine, si am iesit batran,
Si viscolit de albul, comorii din furtuni,
Crezand in ochii nostrii si-n floarea de salcam.

Si fosnetul luminii pluteste catre mare
Pe drumul nemuririi cu maracini de sant,
Pandind garoafa vietii se-ndreapta catre zare,
C-un zambet cald si verde in zaua mea de lant.
Gheorghe Puzdreac




A fost un caine

Insotind un vis ce se destrama,
A ramas in gandul cel tenebru,
Latratul catelusului meu negru,
Ce din adancuri, numele mi-l cheama

Micut in ganduri, sufletul de bob,
Ce negru ca lumina zilei oarbe,
Si-a inchinat taria lui de rob,
Si nimeni din gandire nu mi-l soarbe.

A fost, si daca nimeni n-a stiut,
Ca el adesea ma-nsotea in gand,
In noptile senine din trecut,
O spun acum, si sincer eu il plang.
Gheorghe Puzdreac
 
MURĂTURI DE TOAMNĂ


romantică erai trecând printre borcanele de castraveţi
în rochie sumară-aroma mea de-nibahar
un val de-oţet mă ameţea interminabil
privind cum treci sculptată-n chihlimbar
cu foi de dafin te-nveleam pe coapse
dulce-acrişor zâmbeai cu un uşor suspin
gustam din sfârcuri de piper pe îndelete
şi gura ta-mi părea-un pahar de vin
şi îngeri mici mustind de condimente
îţi răsăreau pe pielea albă, devotată,
adulmecând febril pe sâni o nouă toamnă,
pesemne mai frumoasă, mai bogată
cu gestul tău firav, dar ferm
(ţi se citea în ochii negri, umezi, mari)
m-ai fi oprit sau nu, nici tu nu ştii,
să-ncepem şi-un borcan de gogoşari.



Valeriu Marius Ciungan
 
Intermetzzo
Mihai Chitez


timpul e gol
iar noaptea geloasă pe strigătul luminii

nu mă mai bucur de liniştea zăpezii
amintirile se dezbracă de căldură
cuvintele-clopotele gândului clădesc tăcere

stau pe un colţ de speranţă
unde nu există flori
doar frigul părerilor

ceilalţi..
ca într-o piesă de teatru la fereasta sufletului
se joacă cu depărtarea mea de culorile vieţii
dimineaţa încă doarme
somnul ei naşte o ceaţă albastră în tinereţea norilor
câtă nelinişte în glasul luminii
ce o căutăm, năuci...

înlăcrimaţi de spaimă,
fiecare din noi se ascunde în tăcere
în necunoscuta voce a zidurilor
şi nu ne dăm seama...
cât ne depărtăm de noi...

noapte bună
freamăt înmugurit
 
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Lucian Blaga

Trei Feţe


Copilul râde:
"Întelepciunea si iubirea mea e jocul!"
Tânarul cânta:
"Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!"
Batrânul tace:
"Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!"
 
Posibilele intamplari ale fiintei...
Ionut Demetrescu


posibilele intamplari ale fiintei
imi gazduiesc jumatate din idei
agatate perfid pe arpegii de jazz
la umbra unui gand...
posibilul arbore al vietii
a secat si el,
inecat in lacrimi de fecioară,
vândut laolaltă cu copite de demon
si sânge dulce de caprioară
in flacoane de eter
ce mister!...
se joaca moartea cu el
despletită ca o cadână
cu răbojul sticlindu-i-se la luna

innebunim, aschii de nimic!
de cand ne-am ingropat credintele
printre rasaduri atee.
ca talanti putreziti,
cuvintele din flori
le-am ingropat fără culori
nestingheriti...
ce suntem noi, posibile intâmplări?
doar atât, nici un rictus mai mult
ne lovim de nimic si nimicul râde
lovindu-se de noi,
si ne omoară cu pietre, rând pe rând
ca pe hotii de cai
ca pe hotii de noi...




Oasele tale femeie…
Ionut Demetrescu


Mai multe din oasele tale mi-au trecut prin stomac
Blagoslovite de milenii de spaima
Oseminte fara de ingeri, ce au fost odata lacrimi
Pe pervazul facerii tale, femeie
Cand struguri dulci maturau vazduhul cu pielea lor rascoapta
Si coapsele tale sarutau dansuri in lipsa picaturilor de timp
Plecate la adulat idoli zevzeci printre utere spurcate de ere bolnave

Si ma minunam de setea din mine, de dupa sarea oaselor tale
Tremurand cautam urmele potirului sa ma desfat cu uitarea din el…
 
PLOAIA SFANTULUI ILIE


Ploua!...
Zi si noapte, ploua —
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ploaie-n rate
Calculate
De cerescul camatar,
Si la termen, achitate —
Sa ne spele de pacate
Dupa noul calendar...
Ploaia Sfantului Ilie
Abia sta...
Si-cepe iar!...
Parca-ar fi o papadie
Ca barba Sfintiei-Sale —
Barba fara-asemanare,
Ce se spulbera-n spirale,
Peste “Romania Mare”,
Pe care Sfantul Ilie
Ar fi luat-o cu chirie
Pentru... hidroterapie!...

Ploua!...
Zi si noapte, ploua...
Ploua-asa cum se stie
Sa mai fi plouat candva...
Ca si cum Sfintia-sa
N-ar fi om de omenie,
Si-ar fi —
Doamne!... Cum sa zic?...
Om ca noi — la suflet mic —
Om adica, cu pacat,
Nu chiar sfant adevarat...
Ploua!...
Zi si noapte, ploua...
Ploua-asa ca si cum ploaia
N-ar fi ploaie, ci... potop!...
Stop, Sfinte Ilie...
Stop!...
Domoleste-ti telegarii
Si mai crapa-ti barba-n-doua,
Ca de cand tot ploua... ploua,
Ploaie veche,
Ploaie noua,
Ne-au murit toti carturarii
De ftizie,
Si-n spital
Nu ne-a mai ramas decat
Un opet, cu-o tuse-n gat
Ca o strofa de... cristal!...



Nu-l lasa, Sfinte, sa moara,
Ca-i pacat de-asa comoara!...
Nu-l lasa sa moara-n ploaie
Ca pe biata cucuvaie...
Iar de-o fi sa fie asa
Cum socoti Sfintia-ta,
Vreau sa zic
Sa-l pedepsesti
Pentru faptele-i lumesti,
Da-i cerneala si hartie
Si-un consemn ceresc,
Sa-si scrie
Ultima lui poezie:
Ploaia Sfantului Ili


Ion Minulescu
 
Mi-e dor de tine
Paraschivei
Tudor Arghezi

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.
 
Mamei



Dulce mama, luminoasa vietii mele calauza,
Tu, a carei umbra sfanta o evoc la orice pas,
Dac-as sti ca al tau suflet ar putea sa ma auza
Plangerilor mele toate intr-un tipat le-as da glas.
Imi spuneai odinioara, mangaindu-ma pe fr unte:
E frumoasa poezia, dar te lasa nemancat.
N-ascultai a ta povata, fiindca poate si-un graunte
De mandrie inmuiase glasul tau cand m-a certat.

Si cu inima de mama iubitoare, care stie
Sa-ntrevada viitorul, iti placea sa ma privesti
Stand pe ganduri noaptea-ntreaga, sa cioplesc o poezie
Faurita spre marirea limbii noastre romanesti.
Pentr u mine pastrai toate mangaierile de mama.
Cand eram copil, la patu-mi vegheai noptile tarziu,
Uitai boala, somnul, toata dureroasa vietii drama,
Ca sa spui povesti cu zmeii rasfatatului tau fiu.
Socoteai c-o sa m-astepte toate gloriile-n lume,
Nu era ca mine altul. O fecioara de-mparat
Trebuia sa ma iubeasca. Si-auzind doar al meu nume,
Chipul tau cel trist d-odata s-arata mai luminat.
Si-am crescut, ca si toti fratii, in iubire si credinta.
Pr unc, hranitu-m-ai cu lapte de la sanul tau cel sfant.
Tanar, ai sadit in gandu-mi a virtutii constiinta
Si, poet, mi-ai pus in suflet inspirare si avant.
Tu, ce-n visul tau de mama, ma vedeai atat de mare!
Dac-ar fi din cer asupra-mi ochii blanzi sa ti-i cobori
Si-ai vedea cat plang si sufar si ce sunt, ai fi in stare
De durere si de mila inc-o data sa mai mori...
Te-ascultai, si fruntea mandra mi-o naltai intotdeauna,
Nici prostiei, nici maririi nevoind sa mi-o-ncovoi.
C-un sarcasm si cu un zambet de-am stiut sa-nfrunt furtuna,
Iata-ma cu ghete r upte prin zapada si noroi.

De-am iubit, la pieptu-mi dansa n-a vrut capul sa si-l culce,
Dar nici eu n-am plans cersindu-i mana alba de copil,
Ci, privind-o cu durere, intr-un cantec trist si dulce
Am inchis pentru vecie nestatornicu-i profil.
Peste fata mea lasat-au anii ur ma lor adanca.
Am iubit macar? Sau poate avui timpul sa traiesc?
Totusi pe mireasa alba o astept si astazi inca
Si, vazand ca prea-ntarzie, plang, simtind ca-mbatranesc.
Unde-i, mama, -nvingatorul ce vedeai cu drag in mine?
Poate dulcea ta iubire m-a-nvatat sa fiu copil,
Si-am ramas copil si astazi, pe cand corpul e in mine
Ca palatul unui rege mort de veacuri in exil.
Dar pe pragul cartii-n care vin de scriu a vietii drama
Amintirea ta pioasa ma-ngenunche si-o slavesc;
Si rupand din al meu suflet acest planset il urzesc
Ca sa poarte al tau nume, printre veacuri, scumpa mama!


1904, noiembrie, Piatra N.


Cincinat Pavelescu
 
AM INVATAT.........


Am invatat..


Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua.

Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca. Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul .. depinde de ceilalti.

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie Altora s-ar putea sa nu le pese.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi.
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute.
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.

Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia, orice lucru are doua fete

Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde s-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc dar nu stiu s-o arate

Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat dar nu am dreptul sa fiu si rau.
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta. Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata.
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.

Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten oricum te va rani din cand in cand.
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi iertat de altii.
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.

Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea. Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii.
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc.
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.

Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore de catre oameni care nici nu te cunosc.

Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat, cand te striga un prieten, vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul ca si vorbitul poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc, ca sa pot sa fiu iubit

Octavian Paler
 
DORMI ÎN PACE




Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ţi tulbur somnul,
Nici să plâng… La ce-am mai plânge pe-adormiţii întru Domnul!
Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
Gândurile să-mi desfăşur, şi să stau la sfat cu mine
În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înţelept,
Ş-ale lumii toate parcă le văd limpede şi drept.
Cât de clare mi se-nşiră toate din trecut, în minte,
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

E uscat-acuma ţărna ce te copere, şi mie
Parcă tot nu-mi vine-a crede că eşti dusă pe vecie.
Uneori te ţin departe şi mă-ntreb de ce nu-mi scrii…
Dornic căutând în cale-ţi, parcă tot aştept să-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea şi viaţa fără tine!

Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
Ca o furie nebună. Ş-aş voi atunci, aproape,
Faţă-n faţ-acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
Lumile le cârmuieşte, şi-n văzduh astrii îndreaptă,
Şi eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mişcă nici un pai de pe pământ
Fără ştirea şi voinţa ta, şi dac-al tău cuvânt
Este singura poruncă cărei toate se supun;
Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credinţa-n judecata ta-nţeleaptă?

De ce fulger cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită
Şi în ţăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui april
Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că eşti,
Şi, topindu-le în focul tinereţii, le urseşti
Dor cu dor să-şi împletească, prinse-n dragoste nebună,
Şi când se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună,
Din senin îţi vine-o toană: zvârli ţărâna peste una,

Iar pe cea stingheră neagra jale pentru totdeauna!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.

Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
O, de-ai şti cât am iubit-o şi cât sufăr, m-ai ierta
Că-ntr-un timp pierdui credinţa în dumnezeirea ta!

Era tânără, frumoasă. Vai, şi cum o mistuise
Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:
Ce te uiţi aşa la mine… M-am făcut urâtă… ştiu!
Şi-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinşi, sub alba-i frunte i se adâncise,
Şi pe vinetele-i buze un surâs încremenise.

Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morţii gheară!
Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
Îşi da duhul, liniştită, ca un Mesia pe cruce,
Am simţit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
Pân şi drojdia credinţei ce-o purtam fiinţei tale.
Şi mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieţii noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbătrânită în mizerii şi nevoi

Singură se cârmuieşte. Piatră, floare, astru, om,
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rând pe rând, una din alta, fără ştirea nimănui.
Tot ce Biblia ne cântă decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei iadul cu munci,
Îngeri, rai… o-nchipuire!…
Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de îngheţul morţii
Şi ieşii sub minunata boltă înstelat-a nopţii,
Luna galeşă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, şi-n aşa sfântă splendoare
S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
Şi-mi zisei: E cu putinţă să fim tot dintr-o bucată?
Eu clipa de lut, şi dânsa veşnicia de lumină!
Eu urăsc şi plâng, ea trece zâmbitoare şi senină…
Eu mă târâi prin noroaie, ea pluteşte-n cer albastru…
Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pân la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?… Cine

Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, ce mic, şi ce netrebnic m-am simţit atunci-naintea

Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda şi mintea!
Şi adânc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunii,
Slavă şi-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.

Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ţi tulbur somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre Domnul.



Alexandru Vlahuta

PĂCATUL
de Alexandru Vlahuta



Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea şi el domnea în tihnă.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă şi oamenii puţini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet şi nici pământul spini.

Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când rălele-l frământă, şi poftele-l robesc!

Şi vreţi să n-avem Caini, când e nepotrivire,
Şi ură şi cruzime în neamul omenesc,
Când neagra duşmănie şi lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi,
Şi râvna, şi ispita, şi negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!
 
cea mai bună moarte
Marinescu Victor


când lumea se face
şi alunecă în spatele oamenilor
există lucruri frumoase despre care poţi să scrii
pe care nu le mai aprinde niciun dumnezeu
şi undeva o dată în viaţă
pentru tot ceea ce ai crezut că ştii
există o inimă
o inimă de scorţişoară
şi te îndeamnă în picioarele goale
să visezi
să îndrăzneşti ca o pasăre albastră
deasupra timpului
unde nu nu mai poţi ascunde nimic
unde ochii tăi sunt mai mult decât un om deznădăjduit
şi unde
dacă te opreşti
poţi deveni o stea
sau chiar sufletul tău cu mâinile în piept
din tot ce a mai rămas




…pentru că
Marinescu Victor


realitatea mea nu este realitatea lor
şi din păcate diferenţa dintre ele nu dă nimic
sau aproape nimic
dacă iau în calcul ignoranţa care a obişnuit această lume cu “oameni”

… pentru că nu pot să mă aşez aici unde sunt
singur
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top