• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Poezia Insulte grave


Moise a venit acasa,
Intr-o dispozitie ardenta,
S-a gasit pe Blima,
intr-o Situatie indecenta.
Goala toata si frumoasa,
O ispita, - ma parolo!
- Asta n-ar fi fost nimic,
Dar era si Smil acolo!
Ce a fost, nu ne priveste.
Nici nu stim a cui e vina,
Si intocmai ca la teatru,
O sa coboram cortina.
E destul numai sa spunem,
Cum ca Moise, de asta-data,
Dovedind ca-i ferm,
a dat-o Pe nevasta-n judecata.
S-a mutat in alta parte,
Si cu sentimente brave,
A cerut urgent divortul
Pe motiv: „Insulte grave”.
Cazul a produs rumoare,
Mai ales printre limbuti,
Fiindca Moise si cu Blima
Erau foarte cunoscuti.
A starnit si controverse
Si atata interes,
C-a venit toata Beer Seva
Sa asiste la proces.
Sala de sedinte-i plina
De barbati si de femei,
Multi de-ai lui, colegi de breasla
Si prieten-ale ei.
Dupa ce-a citit dosarul,
Judele a spus: ”-
Asculta,
Intre soti, orice discutii
Nu-i considerat insulta!
Pentru alt motiv, probabil,
Vrei divortul imediat.”
„- Da! Mentiu! Insulta grava!”
Urla Moise, disperat.
A sarit ca o naluca
Si c-o voce batause
Mi-a spus: „- Boule! Cand intri,
Pentru ce nu bati la use?”
„Nu permit la mine-n casa,
O asemenea dojana,
Mai ales c-a fost de fata,
Si... pardon... terta persoana!

Pribeagul
 
Pt Bodo (o sa-ti placa)

De ziua mea

Aş fi dorit iubiţi prieteni,
De ziua mea – care a fost ieri –
Să mi se împlinească una
Din mult râvnitele plăceri.

Să fac o masă ca-n poveste,
Să vă invit pe toţi la mine
Dar n-am saloane atât de multe
Şi scaune am prea puţine.

Aveam în teatru o pleiadă
De talentaţi actori ş-artiste,
Cărora le-am scris cuplete, skeciuri
Şi roluri prime în reviste,

Am împărţit cu ei succese
Şi flori, ş-aplauze, fericit,
Dar nimeni n-a trimis o floare
Şi nici o vampă n-a venit…

Aveam şi-o dragă, o blondină,
În braţe c-un mănunchi de vise
Căreia i-am închinat poeme
Ce nici în vise n-au fost scrise,

Speram să vie să-i văd ochii
Şi obrăjorii puf de nea,
Să-mi dăruiască înc-un zâmbet
Din prag, dar n-a venit nici ea.

Speram să vie Budişteanu,
Cu-a lui vioară fermecată
Ca să-mi mai cânte o “ciocârlie”
Cum mi-a cântat şi altă dată,

Sau Angelica Moldovanu
Să mă vrăjească cu “Bundiţa”
Cu vocea-i de privighetoare
Şi tot ansamblul “Mioriţa”.

Guvernul n-a bătut medalii
Sau mărci poştale să-mi consacre,
Cu “Treanca fleanca mere acre”,
Şi nimenea din toată lumea
Nici din Paris sau Botoşani
Nu mi-au trimis o telegramă
Cu trei cuvinte “La mulţi ani”!

Şi nu ştiu cum târziu în noapte
Cum stau cu gândul dus spre stele…
Şi-mi povesteam de unul singur,
Despre campaniile mele,

Cum am învins în luptă cruntă
Cu mărăcinii şi scaieţii
Şi le-mpleteam cu haz şi patos
Că se strâmbau de râs…pereţii.

Deodată, fulger, mi-am dat seama
Că dintre toţi ce i-am dorit
De ziua mea să-mi spună o vorbă
De duh – Nici unul n-a venit.


Şi m-am trezit ciocnind c-o sticlă
Cu vin de la Ieruşalaim
Urîndu-mi:- “să trăieşti Ionică”!
Ad mea ve esrim! Lehaim!

Şi nu fii supărat că astăzi
Nu ai cu cine să petreci
Că o să vie toţi la anul
Când ai să împlineşti optzeci

Că mi-au lipsit atâţi prieteni
De la al glume-n tămbălău
Vă spun stimate cititoare
Parol, bemet că-mi pare rău.

Pe de altă parte, să mă credeţi
Declar cinstit că-mi pare bine
Fiindcă saloane n-am prea multe
Şi lire-n pungă prea puţine.

(Ion Pribeagu)
 
Eu nu

Liviu-Ioan Muresan


Eu nu-mi pun întrebări
ar trebui să le găsesc răspunsuri.

Şi cu ce m-aş deosebi de ceilalţi?
întrebările sînt apanajul raţiunii
în lumea fiinţelor raţionale aş fi un om banal.

De aceea mă plimb pe alei,
cu minile la spate, mestecînd gumă şi rîzînd
uneori ridic privirea şi văd ceea ce nu cunosc,
ceea ce nu mă întreb,
alteori rup cu piciorul fire de iarbă
a căror înţeles îmi scăpa,
precum înţelesul gestului meu
văd murmurînd trecătorii,
eu rîd,
sînt cei ce-şi pun întrebări

străluminat,
găsesc primul răspuns:
oare ce întrebare mi-am pus?

Ordinea gîndirii
Liviu-Ioan Muresan


Dacă orizontul
concav
ar pătrunde prin noi
curcubeu
de pe o culoare pe alta
ne-am echilibra mersul
spre destin am păşi calmi
pe nori
ţinîndu-ne cu mîinile de pămînt
căderea ar fi inălţare
cerul susţinîndu-ne picioarele
am privi centrul Pămîntului
aspirînd
spre focul în care orizontul plat
se topeşte.

Ordinea lucrurilor
e, uneori,
ordinea gîndirii acestora.
 
MAMEI




Din vremile apuse ş-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ş-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!

Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!

O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scânduri,
Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.

Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale,
Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.

Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte,
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.

Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoţi, şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viaţă, adunată
Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase!

La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ţi luneci,
În mine-ţi stă viaţa… întreaga ta ursită;
Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.

Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Şi cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…

Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie,
Nenorocită mamă, şi plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ţi dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!

De fiul tău departe, stingheră şi trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga şi plânge,
Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită,
Cum a rămas pustie şi cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră şi trudită.

Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată,
Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ş-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.



Alexandru Vlahuta
 
Balul pomilor

Dimitrie Anghel

Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,
Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,
Înveşmîntaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,
Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,
Împrăştie în aer, danţul acesta ritmic de fantome,
Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele
Zvîrlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vîntul plecat a deşteptat un cînt,
Şi-nvoalte mîneci horbotate se-ntind uşoare să salute
Preludiul acestei stinse şi dulci orchestre nevăzute,
Şi-apoi cu reverenţe pomii s-au înclinat pîn’ la pămînt.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un arc sub fiecare ram
Bolteşte-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă şi mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Aşa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,
Despodobiţi de-atîtea graţii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caişii, zarzării şi prunii,
Banalii pomi din faţa casei, ce-i ştiu de-atîtea primăveri.
 
CUM ?
Autor: Dan Podaru

Dar oare cum ai ochii Dumnezee?
Sunt verzi, albaştri, galbeni sau căprui?
“Eu sunt doar unul sau doar una
Sunt foc şi viscol, rău sau bun
Adun în mine nemurirea
Şi timp, şi spaţii, tot adun”
Dar oare cum ai mersul măi Bătrâne?
E legănat? Sau poate nu...?
“Nu înţelegi că Eu sunt totul?
Eu vin şi plec când vreau
Şi când socot
Eu sunt puterea şi lumina minţii tale
Dar văd ca nu-nţelegi..
Eşti prea nărod”
Dar oare cum ai mintea Zeitate?
E grea, e groasă la vedere?
Sau poate cantitatea nu contează
Căci spiritul nu e materie?
“Eu sunt un TOT neregulat
Ce are ochii verzi, albaştri, galbeni sau căprui
Cu mersul legănat sau poate nu...
Şi am întotdeauna năbădai…”
 
Nobilul viciu
Adrian Păunescu


Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am facut răsfăţ şi templu.

Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.

Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu împerator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.

Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna
E-adevărat c-a fost Euridice.

E-adevărat că-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.

Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.

Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.

De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.
 
Cine iese ultimul din ţară
Adrian Păunescu



Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

Pluralismul tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?

Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.

Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.

Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.

Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.

Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.

N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
 
Ion Minulescu

Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
 
Dreptul la întrebare
Adrian Păunescu



Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.
 
Adrian Păunescu
Viaţa, dublu mixt

Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul.

18 iulie 1997
 
Cântec femeiesc
Adrian Păunescu




Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…


Cred ca a mai fost postata :P dar merita citita iar si iar........
 
Linişte

Dimitrie Anghel

Cît de sfioasă creşte noaptea, pălind încet din scară-n scară
Şi cîtă linişte se lasă; pe cer grămezile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă şi scînteie ca un ban nou într-o comoară.

Lîngă habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, cînd îşi reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurînd se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-şi dea o sărutare.

Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopţile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriţi de orişice ispită,
Iar eu, păşindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Cîmpiilor Elizeene.

În slavă braţele-amîndouă le-nalţi atunci, şi-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pămîntul şi-i mulţumesc, simţind în mine
Nădejdea tinereţii mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde şi scînteie ca un an nou într-o comoară.
 
Soarele si Luna .

Umbla soare sa se-nsoare,
Noua ai pe pe noua cai.
Noua pe drumuri a stat,
Noua cai mi-a cumparat,
Alti-n grajd ca i-a spetit,
Potrivnica n-a gasit.
Ca soru-sa Ileana,
Ileana Cosanzeana,
Din otrovarile marii,
La cele noua argele.
Tese-mi, cheldeseste
Si mi se gateste
Cu suveica d-aurel,
Cu sulul de argintel.
Si panza-i de matasa,
Sa faca lui soare camasa.
In gura d-argea
Soare ca sosea
Si el ca-mi zicea:
-Hai, soru-mea, Ileano,
Ileano Simzeano,
Intinde-ti, neica, piciorul
Si-ti ia condurul,
Seaca-mi sufletul,
Ca eu am umblat,
Mult mi-am trepadat,
Noua ai pe noua cai,
Noua pe drumuri mi-au stat,
Noua cai mi-am cumparat,
Alti-n grajd ca i-am spetit,
Potrivnica n-am gasit,
Far’ decat, soro, pe tine,
Arde inimioara-n mine!
Luna raspundea,
Lui soare-i zicea:
-Frate, luminate,
Trup far’ de pacate,
Unde s-a aflat
Si s-a-adevarat
Sa ia sor pe frate?
Asta nu se poate!
Si frate pe sor,
N-are-n lume dor!
D-o fi sa te iau,
Tu mie sa-mi faci
D-o scara de fier
Cu piroane de otel,
Sus la-naltul cer,
Pan-la maica Eva
Si la mos Adam;
Daca ei or vrea
Atunci ne-om lua.
Soare c-auzea,
Puternic ce era,
Din palme batea,
Scara mi-o cladea,
Sus ca sa suia,
Pe scara de fier
Chiar la-naltul cer.
Eva ca-l vedea,
La Adam striga:
-Adame, Adame,
Ia tu cheile,
Deschide portile,
Pe soare sa-l plimbi,
Pe puntea iadului,
Muchia cutitului.
Adam auzea,
La soare se ducea
S-asa cuvanta:
-Soare luminate,
Trup far-de pacate,
Dar tu ce-mi poftesti,
Spune-mi, ce voiesti?
Dar soare striga,
Fiindca nu stia,
Iadul ca-l dorea,
Iadul ca-l poftea.
Adam se scula,
De mana-l lua,
La iad mi-l ducea,
Pe punte il da,
Puntea iadului,
Muchia cutitului!
Adam se scula,
La mijlocul puntii sta.
Puntea se misca
Soare scapata,
In iad ca-mi cadea,
Viermii-l incarca,
Viermi neadormiti,
Cu cap si cu dinti,
Cu capul de os.
Si el ca vedea
Niste butuci parliti,
La pamant trantiti.
Si el se mira,
Si el intreba:
-Adame, Adame,
Ce sunt ai busteni parliti
De zac la pamnat trantiti?
Adam raspundea,
Lui soare zocea:
-Nu-s butuci parliti,
Ci-s oameni negriti,
Negriti, nespovediti,
Care nu si-au dat,
Care nu si-au fapt.
Si sunt negrii si parliti
Si de veci ei oropsiti.
Adam se scula,
Acolo-i lasa
Si el ca-mi pleca.
Soare cand vedea,
Greu se-nspaimanta,
La Adam striga:
-Adame, Adame,
D-ai facut vreodata bine,
Fa s-acuma pentru mine:
Te rog ca pe Dumnezeu,
Vezi de sufletul meu!
Adam l-auzea,
Mila i se facea,
De mana-l lua,
Pe soare-l scotea,
Soare ca uita,
La soru-sa gandea,
Adam ce-mi facea?
De mana-l lua,
La raiu mi-l ducea.
In rai ce-mi vedea?
Tot pomi inverziti,
Tot pomi infloriti,
Altii parguiti,
In ei pasarele
Mici si mititele,
Mandre, frumusele,
Zboara, ciripeste
Si din plisc graieste:
-Ferice de noi
Si de parintii nostri,
De ne-au botezat
Si ne-au comandat,
La dreapta ne-au dat!
Au la ce trai,
Au la ce muri.
Aici d-or veni,
Ferice de ei o fi!
Adam se scula,
Drumul acas-ii da.
Soare acas’venea,
Pe loc ca uita,
La Iana gandea
In ostrovurile marii,
La cele noua argele.
Aici c-ajungea
La gaura d-argea,
Soare ca striga:
-Hai, soru-mea Ileana,
Ileana Cosanzeana,
Tinde-ti piciorul
Si-ti ia condurul,
Seaca-mi sufletul.
Ea ca raspundea,
Lui soare zicea:
-Frate luminate,
Trup far’ de pacat,
D-o fi sa te iau,
Tu mie sa-mi faci
Ia, d-un pod pe mare,
La capul podului
D-alba manastire,
Chip de pomenire
Pentru cununie.
Soare se scula,
Puternic ce era
Din palme batea,
Podul mi-l facea,
La capul podului,
Chip de manastire,
Falnica zidire
Pentru cununie.
La gura de-argea
Soare ca-mi venea,
Din gura-mi zicea:
-Hai soru-mea Ileano,
Ileano Cosanzeano,
Sa ne cununam,
La dreapta sa dam.
Si ei ca pornea,
La pod ajungea
Si pe pod mergea,
Mireasa-nainte,
Mirele pe urma.
La mijloc sosea,
Aici se oprea,
Luna ca zicea:
-Soare luminate,
Trup far’ de pacate,
Und’ s-a vazut,
Und’ s-a pomenit
Mireasa-nainte.
Mirele pe urma?
Inainte mi-l da,
In urma ea ca sta,
Din gura zicea:
-Decat nevasta fratilor
si muma nepotilor,
Mai bine asternut broastelor,
Buna masa crapilor!
Manele sapa facea,
In mare ea se arunca
Si-n apa se scufunda.
Domnul insa, n-o rabda,
Mreana mi-o facea.
De unde se zbatea
Si se zvarcolea,
Un solz ca sarea,
In cer se prindea,
Luna se facea.
Soare se scula,
Din palme batea,
In cer s-anina.
Luna ca-i zicea:
-Soare luminate,
Trup fara de pacate,
De vazut sa ne vedem,
De-ntalnit sa nu ne-ntalnim!
Cand eu oi fi la asfintit,
Tu sa fii la rasarit;
Cand eu oi fi la rasarit,
Tu sa fii la asfintit!
Ca d-atunci s-a facut
Luna luminat’.
Sa traiesti cu drag,
Asa i-a fost dat!
 
CONTEMPLARE
Paula Popescu

Culoarea diminetii de astazi e alta.

Se schimba adierea vantului seara,
Si luna e din ce in ce mai frumoasa.

Da nuanta unor versuri ce stau sa apuna
Iar ritmul melodiei il numeste:tandru.
Inlatura praful discoridei,si-n loc presara:

Smaralde.

Uratul mandriei il numeste defect,
Si-l slefuieste cu grija.
Starpeste minciuna,

instaurand adevarul.

Nu se clatina niciodata,
Nu-si ia cuvantul inapoi.
Deschide ochii,s-o prinzi.

Si apoi,da-o la toti:

Cu dobanda!

Modifica-i dimensiunea pana la cer.
Pentru ca asta inseamna:
Iertarea!
 
Lăsaţi mâhnirea!
Cincinat Pavelescu



Nu, dragii mei, lăsaţi mâhnirea!
E timpul care ne-a schimbat,
Zadarnic luptă amintirea,
Nu-nvie arborul uscat!
Ne-a despărţit de mult destinul,
Ne-a înrăit al vieţii greu.
Azi ne-a rămas prieten vinul,
Şi tinereţea e-n căminul
Şi-n catalogul din liceu.
 
Perdea de timp
Ionut Demetrescu



Mi-am pierdut sinele
...unde sa-l regasesc?, inciudat
te privesc, cautand o spuza de cuvinte
as fi vrut sa te patimesc, despletita si goala
cand nasteai din tine aluatul timpului...

ai fost descatusata prin mine,
pana la primul sarut, leganat intre gene
pana la prima aroma de noapte
strepezita intre migrene...

iar valurile cantau plictisul ordinar
din care ni s-au innegrit unghiile
din care ni s-au imburghezit clipele
din ce in ce mai chele...

as fi vrut sa te alint
dupa o perdea soioasa de timp
sa-ti recit ere intregi
sa nu mai cunoastem pietre
nici conceptul de seara

dar mi-am pierdut sinele
inlauntrul sinelui tau
contopire vulgară
un inger cu aripi de ceara...
 
Mihai Eminescu
Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.
 
nimic despre iubire
pop marius

eternitatea ţi se joacă în palme
liniile ei umede sunt doar cântece din simfonia
cercurilor pentru sfere
auzi ?
capătul timpului se strecoară şi-acum
prin gândurile tale
tu taci înmărmurit de sărutul dimineţii
pe orizontul tău
fără sunete

atunci cand ai fost floare
nu ştiai să plângi
inima ţi se cuibărea între paradis
şi linişte
ce te desface acum dintre ceţuri
sâmbure de mister
fără nume ?

clipele uită să mai vină
cad semnele cerului peste rime

acum ai luat de mână nesfârşitul
aşa ca o joacă de-a v-aţi ascunselea
printre picurii de ploaie
ai vieţii
ai adormit undeva între chemarea mea
şi buzele uitării
sau îţi place să fii liber
în toata splendoarea nimicului
pentru oameni...?

cercul se-nchide
pe rana de foc
a sferei nebune
plâng capetele iubirii
aproape de lume

acolo de unde vin
pop marius

cresc odată cu visul ce-mi unge izvoarele
fără lacrimă sunt
doar inimă
gol din pustiuri
cerul aprinde chemare din nou
în jocuri desculţe cu patimi şi flori
cine sunt unde merg
ecuaţii întinse la maxim
pe coarda de foc a mirării

cresc cu palmele vinete de atâtea
întrebări fără rost
răspunsuri ce vin prea devreme
vorbe tăiate nebune şi repezi
apoi tac
liniştea-mi creşte în sângele viu
se usucă celule dar cresc
în tăcerile albe
paradis într-o rană deschisă

acolo de unde vin şi unde merg
nu există cuvinte
e doar linişte îmbrăcată în mov
acolo tu şi cu mine
ne confundăm
atât de uşor
ca un vals între lumini şi umbre
eterne

acolo de unde vin
Dumnezeu pariază pe tine
întreaga iubire
 
M-AM ASCUNS

m-am ascuns într-un ochi de femeie
si de-acolo privesc lumea altfel
caci exista atâta singuratate
încât si cafeneaua din bazar
si-a închis usile.

de acolo lumea se vede ca un labirint
în care timpul nu mai este în sine
si nici cararile nu mai duc nicaieri.

acolo danseaza speranta
ascunsa într-o lacrima dulce
ce se scurge pe obrazul suav,
udând gradinile din visele noaste.

dincoace si dincolo de timp
zboara imaginea ta
ca o pasare a singuratatii
spre tinuturi albastre
unde dragostea se logodeste cu visul
si moartea cu eternitatea.

Ion Ionescu-Bucovu
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top