DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ
George Cosbuc
I
Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz
Nu ştiu ce-avea fata, că-i era necaz
Şi umbla de colo până colo beată.
O vedea şi mă-sa că e supărată
Şi că-i joacă-n lăcrămi ochii arşi de foc,
O vedea prin casă că se-nvârte-n loc;
Prinde-n mâini un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăşi iese-n tindă
Şi frământă casa cu nimic, aşa.
Ieri, cât a fost ziuă, nu s-astâmpăra
Nici cât baţi în palme, şi-alerga silhuie,
O trudea vreo taină şi-ar fi vrut s-o spuie
Şi de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Şi prin somn întruna a vorbit cu şoapte.
Astă-dimineaţă s-a sculat de noapte
Şi-a tors două fuse până s-au sculat
Ceialalţi ai casei. Şi-avea plânsă faţa.
N-a vrut să mănânce. Toată dimineaţa
N-a vorbit nici două, iar când a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă şi-apoi verde şi-a izbit din mână
Fusul plin şi furca şi-a umplut de lână
Laviţele vetrei. Bine, fă, dar ce-i?
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori cămaşă, soare de frumoasă
Şi s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu ştiu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei: Nu vezi că se pierde?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în şir.
Numără, Simino, numără pe fir;
Trei le treci şi două le desparţi deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca la carte.
Florile altiţei, tu le spânzuri sus,
Roşul de pe margini uite cum l-ai pus!
Şi-ai cusut cu negrul fluturii pe coate!…
A văzut Simina greşurile toate
Şi-a început să taie cusătura-n rând.
Se uita la pânză! dar nebunu-i gând
Alerga departe, numai foc şi pară.
Când se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară
Şi-a pus mâna-n şolduri şi-a privit-o drept:
Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept!
Ce-a fost bun: păi, uite mânecile-s rele!
Ce-ai făcut? Stai beată şi te uiţi la ele!
Ea prinzându-şi toate sculele-ntr-un loc
Le-azvârli deoparte: Dă-le, mamă,-n foc!
II
Avea biata fată ca de ce să-şi poarte
Sâmbetele însăşi. Zi, că şi la moarte
S-a gândit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: Du
Câteva şi Linei, că şi ea-ţi aduce!
Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce
Şi de gât s-o strângă până va muri
Lina, că din dânsa doar le răsări
Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată!
Ieri, de la chindie, şi-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gândul, tot pe gânduri stând,
Parcă e cu farmec! Tot acelaşi gând,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte!
Se muncea Simina să-şi aduc-aminte
Când s-au prins la ceartă, pentru ce şi cum?
Ce-a zis el? Şi dânsa ce-a răspuns, şi-n drum
Cine-a fost s-audă? El a zis: Ei lasă,
Pentru-atâta lucru nu fi mânioasă!
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ţi-o mai zic.
Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic
Şi-a plecat. Lisandru într-un suflet vine:
Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine!
Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat!
Uite, dă-mi o palmă şi să fiu iertat!
El a hărţuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Şi-o silea să râdă. Hoaţa se preface!
Ea smucindu-şi însă grabnic braţul drept
L-a lovit cu pumnul mânioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace! Şi-a plecat, nebuna!
Asta-i ce o doare, asta numai una:
L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta,
A privit în urmă-i şi-a strigat aşa:
Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte!
Dar aşa ţi-e portul? Bine, ţine minte:
De pe mine-ţi crească iarbă verde-n prag.
Rău e şi Lisandru. Dacă-l are drag
Într-atâta fata şi el ştie bine,
Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat,
N-o să-şi prindă doară mintea c-o femeie
Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei?
Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei,
A voit să-şi bată joc de ea, s-o strângă
Cu ţâţâna uşii şi-i venea să plângă
De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut
Şi-acum el în urmă vezi ce i-a făcut:
I-a spus verde-n faţă că-i mai place Lina!
Ea-l iubeşte, biata, cum iubeşti lumina
Ochilor, şi toate-toate i le-a dat
Şi-acum el o poartă gurilor prin sat,
O-ngloteşte-n vorbe ca pe-o vinovată
Tuturor le spune, că Simina-i fată
Mai aşa şi-altminteri, toţi ştiu de la el
Că pe-un braţ Simina are un negel:
Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?…
Toată ziua fata s-a gândit la astea
Şi din toate una mai mult răsărea:
Şi-a bătut Lisandru joc numai de ea.
Şi gemea Simina, foc acum pe dânsul,
Şi strângea din gură să-şi înghită plânsul.
III
A venit Joiana. Fata şi-a luat
Doniţa, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vânt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurând,
Sta-n cămaşa-i lungă de copil, ţinând
Lumânarea-n preajma doniţei. Deodată
El clăteşte ceara şi-ngânând arată
Pe pământ cu mâna: Uite ce-ai făcut.
Şi târziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte doniţa e goală:
Mult pe jos mulsese, şi-altă parte-n poală
Nicu e de vină! Nu mai văd defel!
Şi-l izbi deoparte, şi-a lovit în el.
Şi plângând copilul şi-a cătat cărarea.
Ea luând din mână-i volnic lumânarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte şi mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastâmpărată
Şi-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.
Când era prin tindă, ea şi-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumânare.
D-apoi ce? Atâta pagubă mai mare!
Şi-i sări deodată gândul la viţel:
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Şi-l auzi, sărmanul, cât de jalnic muge:
Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge!
Şi-a nălţat din umeri. Iac-aşa!… Ce-i pasă!
A intrat aprinsă şi grăbită-n casă,
Doniţa punând-o după uşă-n cui.
Mă-sa stă crucită. Păi acol-o pui?
Vino şi strecoară laptele odată!
Ea prinzându-şi grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei şi-l izbeşte: Ce să mai strecor?
Şi răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Şi s-a-ntors şi mă-sa negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă,
Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc!
Şi s-au pus la cină. Fata sta la foc
Şi când zise mă-sa: Haida, fă, la cină!
Nu mănânc! răspunse şi ieşi-n grădină.
IV
Se-nserase bine. Turmele trecând
Zângăneau vrun clopot, şi veneau pe rând
De la câmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cântarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vânt.
Şi plângea Simina şi privea-n pământ
Şi-şi vedea viaţa toată pustiită
Dintr-o vorbă numai! Se simţea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus!
Şi din ce? Simina n-avea chip de spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietena ei, poate cea mai bună-n sat
Mă-sa-n târg fusese ieri şi-a cumpărat
Mere; şi Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Şi Lisandru-i cere,
Întâlnind-o-n stradă, mărul cel ţinut
Pentru el! Ea-l dete însă necerut:
De pe piept cămaşa vesel ea-şi desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
Dar dacă iau două? Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unul! Dar dacă iau trei?
Şi Simina râde: Mi le iei pe toate!
Dacă-ţi place, ia-le! Tu te superi, poate?
Nu, Lisandre; uite, aş fi vrut, aşa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată; Lina n-are doar să piară!
Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntâlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei?
Eu ţi le dau ţie, nu i le dau ei.
Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Şi-aşa mi-e mai dragă Lina decât tine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V
Ea stătea pe laiţ sub cireş. Cu ea
A venit şi Turcu. Liniştit şedea
Câinele de-alături şi-şi privea stăpâna.
Braţul stâng nălţându-l, ea-şi aduse mâna
Până peste-obrajii rumeni şi învolţi,
Iar cu mâna dreaptă, apucând de colţ
Mâneca ei stângă, îşi ştergea plânsoarea.
Se pornise vântul prin cireş, şi floarea
A-nceput să ningă şişăind domol,
Şi cădea pe pieptul şi pe braţul gol
Al Siminii, stându-i albă-n poala rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Câinelui, şi-n urmă câinele-a-nceput
Mârâind să mişte capul. A tăcut
Câteva clipite şi-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Câinele, şi blândă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vântul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Şi dormea, şi biata s-a zbătut de frică,
Şi-acel zgomot dase cânelui prepus.
Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,
Şi simţea că-i arde capul tot, ca focul,
Şi de-amar năvalnic n-o mai ţine locul.
Prea sunt eu nebună! Şi pe când zicea
S-a nălţat cu totul, hotărât avea
Gândul să se ducă liniştit în casă.
Dar simţea o mână grea cum îi apasă
Pieptul şi-o sugrumă, şi o ţine drept.
Ce să fac în casă? Dar aici ce-aştept?
Şi-i venea să ţipe ca dintr-o pădure
Şi-i venea să urle ca din foc, să-njure,
Şi-i venea să plece, noaptea cum era,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunându-i că el nu-i de vină
Şi plângând i-ar zice: Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ţine minte şi-ar ierta-o poate!
Şi cu-aceste gânduri ea s-a-mbărbătat
Dar în clipa asta Turcu şi-a nălţat
Capul, întorcându-l într-o parte ţântă.
S-a mişcat şi fata şi-a rămas ca frântă
Şi simţea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine. Se gândea Simina
Că de bună seamă iarăşi e vecina
Tudora, că dânsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, când nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită,
Pe când toată lumea doarme liniştită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, şi leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ş-apoi minte
Dac-o-ntrebi, şi jură când e la prilej
Că de-a pus ea mâna măcar pe-un gâtej
S-o găsească moartă mâine-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii:
Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard!
Vreai să-ţi fac eu poate gardul nou? Ba bine;
Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine?
Ea-ţi despoaie gardul
Şi Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, şi-a prins-o tremurul de ciudă,
Şi simţea suindu-i sângele-n obraz.
Slabă eşti de înger! Şi-i era necaz
De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură.
Câinele întruna mârâie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală şi pe ochi i-a pus
Mâinile, deodată a simţit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat şi rece,
Şi s-a strâns de spaimă toată lângă pom
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l! Ţine-n mâini zăbunul
Parcă-s doi e umbră! Nu, e numai unul.
Un tâlhar! Se duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, şi vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Şi-i venea să ţipe,
Se temea. Să tacă mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simţea
De pe paşi tâlharul? S-ar grăbi să vie
Către ea, s-o bată. Doamne, cine ştie
Ce om rău e dânsul, rău, că altfel cum?
Vrun fugit din ocnă, care-ţi sare-n drum
Şi te-omoară. Iată-l, s-a oprit d-odată
Şi tiptil s-aşează la fereastră, iată
El îşi ţine-n mână pălăria, stând
Ca lipit de ziduri, şi din când în când
Îşi iveşte capul, numai câte-o clipă
Şi pătrunde casa şi s-ascunde-n pripă.
Uite-acum se duce şi-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des priveşte, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu ştiu cum Simina nu se mai simţea,
Îi venea să creadă şi tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, aşa că fata îi văzu curată
Faţa-n zarea lampei. Roşie s-a făcut
Şi-i venea să râdă de ce s-a temut.
Şi-ar fi râs cu hohot, dar cu mâna stângă
Şi-a-nvelit obrajii şi-a-nceput să plângă.
VI
Se zarea de lună. Câinele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mâna şi să i se-arete
Prieten. Şi-atunci glasul plângătoarei fete
Se-ncerca să cheme câinele napoi,
Numai ca s-audă hoţul, că sunt doi
În grădină. Vântul, gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.
VII
Nu eşti supărată? Nu, dar tu?
Nici eu!
Şi mă ierţi? Lisandre, eu am fost de vină!
Răsărise luna, galbenă şi plină,
Ca o fată blândă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniştea şi pacea zărilor albastre
Şi cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireş iubiţii mult timp au rămas.
Când din uşa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: Unde eşti, Simino?
Ne culcăm! Pe uşă pui zăvorul, vino!.
