• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

PROFETII MINCINOSI

marin sorescu

Profetii mincinosi imi plac,
Pe luat aminte pus, pe-nvat,
Ascult si tac, ascult si tac
Acest delir si-acest dezmat,

Din viitor, ca dintr-un sac,
Ei scot proorociri, c-un bat.
Proorocirea lor e-un hat,
Care te poarta, dupa plac.
Va fi asa, va fi altfel,
Tot turuie mereu, profetii.
Si ei sunt robii gurii, bietii!

Eu stau in rand cu natafletii,
Nu ma mai satur sa ma-nsel.
In targ, sunt tot mai scumpi buretii.
 
CANTEC FARA RASPUNS
de Nichita Stanescu

De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie în doua
luna varateca, azvârlind-o în ape,
despartita de ea însasi
ca doi îndragostiti dupa îmbratisare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragând dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri fara umbra?

De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazând. Ca o rasuflare-aburita de ger.
 
DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ
George Cosbuc




I
Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz
Nu ştiu ce-avea fata, că-i era necaz
Şi umbla de colo până colo beată.
O vedea şi mă-sa că e supărată
Şi că-i joacă-n lăcrămi ochii arşi de foc,
O vedea prin casă că se-nvârte-n loc;
Prinde-n mâini un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăşi iese-n tindă
Şi frământă casa cu nimic, aşa.
Ieri, cât a fost ziuă, nu s-astâmpăra
Nici cât baţi în palme, şi-alerga silhuie,
O trudea vreo taină şi-ar fi vrut s-o spuie
Şi de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Şi prin somn întruna a vorbit cu şoapte.
Astă-dimineaţă s-a sculat de noapte
Şi-a tors două fuse până s-au sculat
Ceialalţi ai casei. Şi-avea plânsă faţa.
N-a vrut să mănânce. Toată dimineaţa
N-a vorbit nici două, iar când a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă şi-apoi verde şi-a izbit din mână
Fusul plin şi furca şi-a umplut de lână
Laviţele vetrei. Bine, fă, dar ce-i?
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori cămaşă, soare de frumoasă
Şi s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu ştiu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei: Nu vezi că se pierde?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în şir.
Numără, Simino, numără pe fir;
Trei le treci şi două le desparţi deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca la carte.
Florile altiţei, tu le spânzuri sus,
Roşul de pe margini uite cum l-ai pus!
Şi-ai cusut cu negrul fluturii pe coate!…
A văzut Simina greşurile toate
Şi-a început să taie cusătura-n rând.
Se uita la pânză! dar nebunu-i gând
Alerga departe, numai foc şi pară.
Când se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară
Şi-a pus mâna-n şolduri şi-a privit-o drept:
Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept!
Ce-a fost bun: păi, uite mânecile-s rele!
Ce-ai făcut? Stai beată şi te uiţi la ele!
Ea prinzându-şi toate sculele-ntr-un loc
Le-azvârli deoparte: Dă-le, mamă,-n foc!

II

Avea biata fată ca de ce să-şi poarte
Sâmbetele însăşi. Zi, că şi la moarte
S-a gândit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: Du
Câteva şi Linei, că şi ea-ţi aduce!
Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce
Şi de gât s-o strângă până va muri
Lina, că din dânsa doar le răsări
Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată!
Ieri, de la chindie, şi-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gândul, tot pe gânduri stând,
Parcă e cu farmec! Tot acelaşi gând,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte!
Se muncea Simina să-şi aduc-aminte
Când s-au prins la ceartă, pentru ce şi cum?
Ce-a zis el? Şi dânsa ce-a răspuns, şi-n drum
Cine-a fost s-audă? El a zis: Ei lasă,
Pentru-atâta lucru nu fi mânioasă!
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ţi-o mai zic.
Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic
Şi-a plecat. Lisandru într-un suflet vine:
Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine!
Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat!
Uite, dă-mi o palmă şi să fiu iertat!
El a hărţuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Şi-o silea să râdă. Hoaţa se preface!
Ea smucindu-şi însă grabnic braţul drept
L-a lovit cu pumnul mânioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace! Şi-a plecat, nebuna!
Asta-i ce o doare, asta numai una:
L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta,
A privit în urmă-i şi-a strigat aşa:
Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte!
Dar aşa ţi-e portul? Bine, ţine minte:
De pe mine-ţi crească iarbă verde-n prag.
Rău e şi Lisandru. Dacă-l are drag
Într-atâta fata şi el ştie bine,
Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat,
N-o să-şi prindă doară mintea c-o femeie
Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei?
Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei,
A voit să-şi bată joc de ea, s-o strângă
Cu ţâţâna uşii şi-i venea să plângă
De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut
Şi-acum el în urmă vezi ce i-a făcut:
I-a spus verde-n faţă că-i mai place Lina!
Ea-l iubeşte, biata, cum iubeşti lumina
Ochilor, şi toate-toate i le-a dat
Şi-acum el o poartă gurilor prin sat,
O-ngloteşte-n vorbe ca pe-o vinovată
Tuturor le spune, că Simina-i fată
Mai aşa şi-altminteri, toţi ştiu de la el
Că pe-un braţ Simina are un negel:
Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?…
Toată ziua fata s-a gândit la astea
Şi din toate una mai mult răsărea:
Şi-a bătut Lisandru joc numai de ea.
Şi gemea Simina, foc acum pe dânsul,
Şi strângea din gură să-şi înghită plânsul.

III

A venit Joiana. Fata şi-a luat
Doniţa, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vânt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurând,
Sta-n cămaşa-i lungă de copil, ţinând
Lumânarea-n preajma doniţei. Deodată
El clăteşte ceara şi-ngânând arată
Pe pământ cu mâna: Uite ce-ai făcut.
Şi târziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte doniţa e goală:
Mult pe jos mulsese, şi-altă parte-n poală
Nicu e de vină! Nu mai văd defel!
Şi-l izbi deoparte, şi-a lovit în el.
Şi plângând copilul şi-a cătat cărarea.
Ea luând din mână-i volnic lumânarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte şi mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastâmpărată
Şi-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.
Când era prin tindă, ea şi-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumânare.
D-apoi ce? Atâta pagubă mai mare!
Şi-i sări deodată gândul la viţel:
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Şi-l auzi, sărmanul, cât de jalnic muge:
Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge!
Şi-a nălţat din umeri. Iac-aşa!… Ce-i pasă!
A intrat aprinsă şi grăbită-n casă,
Doniţa punând-o după uşă-n cui.
Mă-sa stă crucită. Păi acol-o pui?
Vino şi strecoară laptele odată!
Ea prinzându-şi grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei şi-l izbeşte: Ce să mai strecor?
Şi răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Şi s-a-ntors şi mă-sa negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă,
Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc!
Şi s-au pus la cină. Fata sta la foc
Şi când zise mă-sa: Haida, fă, la cină!
Nu mănânc! răspunse şi ieşi-n grădină.

IV

Se-nserase bine. Turmele trecând
Zângăneau vrun clopot, şi veneau pe rând
De la câmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cântarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vânt.
Şi plângea Simina şi privea-n pământ
Şi-şi vedea viaţa toată pustiită
Dintr-o vorbă numai! Se simţea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus!
Şi din ce? Simina n-avea chip de spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietena ei, poate cea mai bună-n sat
Mă-sa-n târg fusese ieri şi-a cumpărat
Mere; şi Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Şi Lisandru-i cere,
Întâlnind-o-n stradă, mărul cel ţinut
Pentru el! Ea-l dete însă necerut:
De pe piept cămaşa vesel ea-şi desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
Dar dacă iau două? Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unul! Dar dacă iau trei?
Şi Simina râde: Mi le iei pe toate!
Dacă-ţi place, ia-le! Tu te superi, poate?
Nu, Lisandre; uite, aş fi vrut, aşa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată; Lina n-are doar să piară!
Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntâlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei?
Eu ţi le dau ţie, nu i le dau ei.
Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Şi-aşa mi-e mai dragă Lina decât tine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

V

Ea stătea pe laiţ sub cireş. Cu ea
A venit şi Turcu. Liniştit şedea
Câinele de-alături şi-şi privea stăpâna.
Braţul stâng nălţându-l, ea-şi aduse mâna
Până peste-obrajii rumeni şi învolţi,
Iar cu mâna dreaptă, apucând de colţ
Mâneca ei stângă, îşi ştergea plânsoarea.
Se pornise vântul prin cireş, şi floarea
A-nceput să ningă şişăind domol,
Şi cădea pe pieptul şi pe braţul gol
Al Siminii, stându-i albă-n poala rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Câinelui, şi-n urmă câinele-a-nceput
Mârâind să mişte capul. A tăcut
Câteva clipite şi-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Câinele, şi blândă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vântul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Şi dormea, şi biata s-a zbătut de frică,
Şi-acel zgomot dase cânelui prepus.
Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,
Şi simţea că-i arde capul tot, ca focul,
Şi de-amar năvalnic n-o mai ţine locul.
Prea sunt eu nebună! Şi pe când zicea
S-a nălţat cu totul, hotărât avea
Gândul să se ducă liniştit în casă.
Dar simţea o mână grea cum îi apasă
Pieptul şi-o sugrumă, şi o ţine drept.
Ce să fac în casă? Dar aici ce-aştept?
Şi-i venea să ţipe ca dintr-o pădure
Şi-i venea să urle ca din foc, să-njure,
Şi-i venea să plece, noaptea cum era,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunându-i că el nu-i de vină
Şi plângând i-ar zice: Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ţine minte şi-ar ierta-o poate!

Şi cu-aceste gânduri ea s-a-mbărbătat
Dar în clipa asta Turcu şi-a nălţat
Capul, întorcându-l într-o parte ţântă.
S-a mişcat şi fata şi-a rămas ca frântă
Şi simţea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine. Se gândea Simina
Că de bună seamă iarăşi e vecina
Tudora, că dânsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, când nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită,
Pe când toată lumea doarme liniştită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, şi leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ş-apoi minte
Dac-o-ntrebi, şi jură când e la prilej
Că de-a pus ea mâna măcar pe-un gâtej
S-o găsească moartă mâine-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii:
Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard!
Vreai să-ţi fac eu poate gardul nou? Ba bine;
Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine?
Ea-ţi despoaie gardul

Şi Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, şi-a prins-o tremurul de ciudă,
Şi simţea suindu-i sângele-n obraz.
Slabă eşti de înger! Şi-i era necaz
De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură.

Câinele întruna mârâie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală şi pe ochi i-a pus
Mâinile, deodată a simţit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat şi rece,
Şi s-a strâns de spaimă toată lângă pom
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l! Ţine-n mâini zăbunul
Parcă-s doi e umbră! Nu, e numai unul.
Un tâlhar! Se duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, şi vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Şi-i venea să ţipe,
Se temea. Să tacă mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simţea
De pe paşi tâlharul? S-ar grăbi să vie
Către ea, s-o bată. Doamne, cine ştie
Ce om rău e dânsul, rău, că altfel cum?
Vrun fugit din ocnă, care-ţi sare-n drum
Şi te-omoară. Iată-l, s-a oprit d-odată
Şi tiptil s-aşează la fereastră, iată
El îşi ţine-n mână pălăria, stând
Ca lipit de ziduri, şi din când în când
Îşi iveşte capul, numai câte-o clipă
Şi pătrunde casa şi s-ascunde-n pripă.
Uite-acum se duce şi-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des priveşte, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu ştiu cum Simina nu se mai simţea,
Îi venea să creadă şi tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, aşa că fata îi văzu curată
Faţa-n zarea lampei. Roşie s-a făcut
Şi-i venea să râdă de ce s-a temut.
Şi-ar fi râs cu hohot, dar cu mâna stângă
Şi-a-nvelit obrajii şi-a-nceput să plângă.

VI

Se zarea de lună. Câinele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mâna şi să i se-arete
Prieten. Şi-atunci glasul plângătoarei fete
Se-ncerca să cheme câinele napoi,
Numai ca s-audă hoţul, că sunt doi
În grădină. Vântul, gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.

VII

Nu eşti supărată? Nu, dar tu?
Nici eu!
Şi mă ierţi? Lisandre, eu am fost de vină!
Răsărise luna, galbenă şi plină,
Ca o fată blândă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniştea şi pacea zărilor albastre
Şi cu dor să umple sufletele noastre.

Sub cireş iubiţii mult timp au rămas.
Când din uşa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: Unde eşti, Simino?
Ne culcăm! Pe uşă pui zăvorul, vino!.
 
Jurideceste

Şi veniră din Craiova
Şi din Iaşi, din Roşiori
Toţi Juriştii, toţi maeştrii
Şi-ai dreptăţii slujitori.

Unii slabi, cu favorite
Alţii sluţi ca Tutankamon
Toţi cu tumori şi scripte
Să asiste la examen.

Sala-i plină de discipoli
Şi celebrităţi savante
Numai capete ilustre
Şi figuri interesante

Şi deodată Domn Profesor
Chel şi cu priviri absente
Se-adresează cu prestanţă
Unei nostime studente.

- Cum e termenul juridic –
Zise el zâmbind agale –
Dacă eu aş pune mâna
Sub rochiţa dumitale?

Fata roşie ca macul
După o scurtă meditare
Îi răspunde:
- Este, maestre
Atentat la pudoare!

- Foarte bine! A spus maestrul, -
Însă fi bună şi spune
Dacă dimineaţă, mi-ai face
Mie, această chestiune

Cum ar fi juridiceşte
Denumirea-n trei cuvinte
Şi răspunse domnişoara
- Profanare de morminte!


acelasi..Ion Pribeagul
 
Nu pleca acum
Vlad Ticleanu


Nu pleca acum
mai stai
o clipă
cât să-mi sculptez amintirile
să mă închin lor
ca unui idol

aşteaptă doar
să-mi binecuvântezi frazele
în finalul poeziei noastre
tu lumină
eu umbra timpului

Nu pleca acum
mai stai
o secundă
cât să-mi construiesc din tine
eternitatea




Continuum
Vlad Ticleanu


Se va desprinde din rădacinile adevărului
mâine sau într-o clipă sau în două
spirala de rune indescifrabile
pentru haosul din noi
şi-l va lăsa haos trecut

Acum infinit ci doar o clipă
umbrele noastre actori
într-un spectacol de teatru trist
se uită pe ele pe noi
cu viteza gândului cu care
curg clepsidrele

Treceam pe lângă cimitirul secundelor
era pustiu
chiar şi eu şi noi eram în alt loc
ne copleşiseră tânguirile
amintirilor uitate
ce îşi cheamau stăpânii
înapoi în mormânt

Cum
nu ştiai
că timpul este pudic?
 
VERSURI UNEI FEMEI



Cum? Tu râdeai, femeie, când mi-aratai iubire,
Si ma minteai! Dar nu e în gându-mi sa te cert;
Nu ma-nselai pe mine, ci propria-ti simtire;
Odata mi-ai fost draga, iar astazi doar te iert.

Ca dragostea-mi iertarea din inima sa fie;
Eu nu-ti cer suferinta, nici chiar regretul mut.
Tot ce-am iubit în tine fu doar a mea betie;
Din ce-am iubit în tine nimic n-am pierdut.

Vapaia ta nu arse decât l-a mea caldura;
Ca oaspetele sacru din Cana Galilee
In vin eu preschimbat-am amara-ti bautura
Si-am prefacut în farmec minciunile-ti, femeie.

Tu fost-ai totdeauna, si chiar în clipe rare,
Un instrument sub arcu-mi: sa suni sta scris în rol.
Ca aria ce cânta în scorburi de ghitare,
Eu mi-am vibrat visarea în sufletul tau gol.

De-a fost sublim si dulce, e numai o himera;
Eu pot s-o strig în lume si nici sa te numesc.
Ca sa absorb din haos splendoarea-ti efemera,
Mi-a fost de-ajuns credinta, de-ajuns ca sa iubesc.

Adio deci. In calea-mi nici nu te-am întâlnit.
Discret pudreaza-ti fruntea de rosul impudorii;
Când mi-am golit paharul, banchetul s-a sfârsit;
Iar vin de-o mai ramâne, îl bea-vor servitorii.


LOUIS BOUILHET(traducere


dedicatie speciala :P
 
Tu plutesti ...
Nichita Stanescu


Tu plutesti ca un vis de noapte
Deasupra sufletului meu
Iti sprijini tampla
de inima mea ca de o piatra rosie,
si astepti sa-ti spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am ispravit de mult
sa ti le mai spun.
Gura mea e-n tacerea cea mai desavarsita,
inclinata ca matasea unui steag
intr-o zi fara vant.
O, nu pleca nicaieri!
Imi voi rupe inima cu un singur gest
al miinii,
ca sa rasara durerea care stie
numele durerii,
ca sa rasara dragostea mea de barbat
care stie numele tau ciudat, de femeie.
 
Nu ştiu cum s-a făcut
Magda Isanos



Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mândru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunătoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.

Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.
 
Ion Minulescu
A XI-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...
 
Mai înainte de a fi iubire
Adrian Munteanu


Mai înainte de a fi iubire,
Aripi de fluturi au născut uitarea.
Mai înainte de-a primi visarea,
Pe lut zdrobit s-a ridicat zidire.

Mai înainte de a fi mirarea,
Privirea s-a mutat în pângărire.
Mai înainte de a fi rodire,
Un sterp ţinut seca nevolnic marea.

Mai înainte de a fi-mpreună,
A existat Cuvântul, trudnic joc,
Inconştient articulat pe strună.

Mi-a-nvăluit fiinţa sub obroc.
Prin tâmpla vieţii Logosul răsună,
Pulsaţie de aur şi de foc.

Tu cel ce cauţi taina într-o filă
Adrian Munteanu


Tu cel ce cauţi taina într-o filă
Cutreierând neistovit izvoade
Şi năzuieşti spre-ascunsele monade
Spune-mi cinstit : te-ai îmbrăcat în milă ?

Tu cel ce-ntinzi necercetate nade
Pe luciul apei, curgere fragilă,
Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă
Prin ochiul gol din veşnice năvoade

Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline
Cu-n singur fir de iarbă din ogor
Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine

În duhul frunţii, vag şi temător,
Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine
Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor ?
 
Sorin Cerin





Infinitul clipei



La capat de inima
Sa nu spui niciodata,
Te iubesc!

În furtuna de Cuvinte,
Sa nu crezi niciodata,
În Adevar!

Pacea simtamintelor,
Nu poate fi niciodata,
Un absolut!

Zborul sperantei,
Va cadea mereu,
Pe zarul pierzaniei,
Ochilor ce nu stiu,
Sa priveasca,
Infinitul clipei.
________________________________________________________

Destin razvratit


Simt visul pierdut din sângele Clipei,
În care eram Dor!

Cred în frunza ce stie de Toamna,
În care e frig de noi!

Sper în zâmbetul înghetat al amintirii,
Careia îi e teama de ochii tai!

Vreau sa te mai am în bratele Timpului meu,
A caror clipe ti-au cerut prea mult!

Dor mai mult decât orice pe lume,
Inimile Dorului razvratit de Destin!
 
Din urmă iau doar ziua ce se duce
Adrian Munteanu

Din urmă iau doar ziua ce se duce,
Cu dinţi blajini, spre un deşert de seară
În care-mi uit târzia mea povară,
Calvarul meu, cel aşezat pe cruce.

Ziua de azi, şi dulce şi amară,
Se chinuie prin garduri să apuce
Frânturi de clipe avansând năuce,
Spre scutul oastei cu armuri de ceară.

Un mâine nu-i, nici n-ar putea răzbate
Prin bezna ce miroase a pustiu.
Nici n-am sfârşit de-orânduit bucate

Şi nu mă vreau mai însetat să fiu.
Doar curg şi eu, cu râurile toate,
Încălecând acelaşi bidiviu.

Ce-s eu, obscurul, pentru tine vere ?
Adrian Munteanu


ce-s eu obscurul pentru tine vere
eu cel ce-n bozii mi-am pierdut tăria
sugând doar pleava albă ca hârtia
ce mi-a scobit fiinţa prin artere
cum să arăt că mi-am păstrat domnia
deşi m-au pus în lanţuri la galere
şi m-au hrănit în loc de miez cu fiere
ca să mă-ngroape-n hăuri bălăria
poate mă vezi doar ca un trunchi de zadă
cu ace ofilite de zăduf
pe care ţânci desculţi de poame-l pradă
de parc-ar fi doar subţiratic stuf
atârn surpat cu braţe stând să cadă
n-am rădăcini doar prea scârbavnic puf
 
NICI O STEA
Grigore Vieru

Nici o stea nu este saraca
Atata timp cat se vede.
Nici un neam nevoias,
Cat are un cantec, un grai.
Sa ai un lacas propriu,
Un grai al tau, din adanc,
O memorie proprie
Iata ce este Patria.
Hei! Ce cauti acolo sus?!
Bocancul spaimei cerul a spart.
Pamant bun, negru,
Aluneca dus de suvoaie.
Multumeste mamei!
Cata vreme raman
Mamele jos pe pamant,
Nici o tara nu este saraca.

* * *
Ah, tot mai linistit mi-e verbul
Si dragostea si-a mea viata.
Ca floarea pomului pe apa
Imi curge somnul lin pe fata.
Arata-mi-se-n vis un cantec,
Il cant cum canta numai dorul:
„Ia-mi lacrima, dar ochii lasa-mi,
Ia apa, dar sa-mi lasi izvorul“.
„Esti trist, te pregatesti de iarna?“
Iubita parca ma intreaba,
Iar eu, senin, raspundu-i parca:
„Ma pregatesc de flori si iarba“.
 
Dictatura iubirii
Elena Armenescu



De vrei sau de nu vrei
Văzutele şi nevăzutele toate
Încolţesc, răsar şi cresc
Sub blândeţea forţei
Sub duioşia înfricoşării
Îndurătoare-neîndurătoare
Linişte neliniştită
Veşnic în alergare
Sacra putere a iubirii
Sub care toate se desăvârşesc
Dar dumnezeiesc!

Uneori parcă sunt
tumultul
memoriei exilate
din muguri în flori

cu ochiul florii văd în fine
cum lumina
din adâncul florii vine
aerul ne caută şi
ne respiră
prin celeste-pământene grădini
vântul cosmic ne răsfiră
trecutele- viitoare iubiri

în jocul razei lui cu umbra
soarele ne dansează tandru
pe trupuri, pe gânduri
imperceptibil, perceptibil
amplu
contrariile se apropie, se depărtează
şi iarăşi seating
se sting
ca din nimic apoi se aprind
cum
nevăzutele şi văzutele toate
încolţesc, răsar şi cresc
sub sacra putere a iubirii
în care toate se desăvârşesc.

Viul
În puritate se alintă
Nemăsurat, măsurat
Patimă împătimită
Din începuturi plămădită.

Suntem ai Soarelui
Suntem fii ai Pământului
Unde o clipă
Opoziţiile se suspendă
Şi iarăşi se infiripă
Pentru că
Toate nevăzutele şi văzutele
Simt în adâncul lor
Cum încolţesc, răsar şi cresc
Sub sacra putere a iubirii
În care toate se desăvârşesc
Minunat dar dumnezeiesc.

Timpul nu ne-ar atinge
Binecuvântată fii iubire!
m-aş întoarce şi m-aş alătura
celor ce construiesc noul model
omenesc, neomenesc
cu tine, cu el.

Dictatura iubirii este posibilă
Oricând, oriunde
În lumea vizibilă, invizibilă…

Comunicarea
Tăcerea din miezul hohotului
Lumina
Triunghiul înţelepciunii
Izvoditorul razelor genunii
În care râde, râde nestăvilit
Ochiul
Pulsatoriu, aleatoriu
Tăinuit.
Destăinuit
Râde Cel ce Vede
Şi cunoaşte neîncetat
Cum se naşte puritatea din păcat
Cum grandioasele splendori
Micul mare şi marele mic
Nemanifestatul manifestat
Căutarea parcă îşi găsesc aflarea
Şi cum
Deodată ţâşnesc, se aruncă în mişcare
Mi întâi vgând şi vis
Adorareapoi rug aprins de neaflare.

Nevăzutele şi văzutele toate
Încolţesc, răsar, cresc şi dispar
În văile abisale
Pe crestele mitocondriale
Sub blândeţea forţei
Sub duioşia îndurării
Sub care toate se desăvârşesc, în
Sacra putere a Iubirii.
 
Necuvintele



El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.



N Stanescu
 
Romanţă policromă.



Nu-i cer nimic...
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic...
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii
,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Şi perspectiva casei de nebuni...

Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Ion Minulescu
 
Singuratatea despicata in doua
de Alexandru Pascovicci




Singuratatea despicata in doua

Laptele diminetii

dupa ce ne-am trezit in acea dimineata
ne-am spalat mainile impreuna
in laptele ce iesea din pamint
ca un pom la umbra caruia
te-am tinut in brate
intreaga zi a legaturii noastre
pentru care
nu voi avea niciodata
suficient singe
sa o cuprind

Intunecime

cu adevarat inaintea diminetii
fusese o noapte lipsita de animale
ce puteam sa cred...?
si nici nu voiam sa fiu
singur
dar muntii si cerul
de dincolo de ei
plin de stele
imi spunea ca foarte aproape
chiar la picioarele mele
sta ghemuita
cea mai credincioasa umbra
pe care trupul tau
mi-o poate oferi
atunci cind il privesc in ochi

Sarutul

primul sarut a fost asa:
m-am adincit intr-o carne
oarecum straina mie insumi
si nu puteam gindi nimic altceva
in afara de o dorinta salbatica
de ati atinge gura
cu aerul ochilor mei

am vazut cum mi se deschide singele
si am mai vazut
cum ti se deschide singele
apoi te-am strins in brate
usor aplecat peste tine
si te-am sarutat
asa cum un soldat
saruta pamintul patriei

Atingerile

daca nu ai fi fost tu
nu as fi stiut niciodata
ce inseamna atingerea

daca nu as fi fost eu
nu as fi stiut niciodata
ce inseamna atingerea ta
in aceasta indiferenta
mai verde decit
frunzele tuturor padurilor
tropicale

fructe si flori
iti zimbesc ca niste cutite
pregatite indelung pentru tatuajul
placerii noastre

Singele pe piatra

suntem atit de apropiati
incit nici albastrul cerului
nu s-ar putea strecura intre noi

doar sinii tai
ca doi sori
fac trecerea
de la adolescenta la maturitate
ca doua basme tibetane
ca doua mari
la tarmurile carora
corabii mari si batrine
se adapostesc neintrecut

daca este iarna
ne intilnim in zapada

daca este arsita
ne intilnim in prerie
ca serpii carora le este frig

ca singele pe piatra

Sierra Madre

urcai incet spre muntii
Sierra Madre
eu eram ingrijorarea ta
arareori deslusita

urcai spre schitul din muntii
Sierra Madre
acolo unde eu
inchideam si deschideam portile

deodata
imaginea ta mi-a iesit de sub piele
si am stiut ca tu
cea pe care o iubesc atit de mult
va sosi si ma vei face sa uit
portile deschise

Adincuri

niciodata nu-mi va putea fi sila de tine

asa cum niciodata nu-mi va putea fi sila
de mare
cu animalele ei cu tot

as taia din carnea mea
fisii subtiri
si as scrie cu ele
numele tau

seara cind carnea isi pierde culoarea
intru in tine
ca razele soarelui
in apa limpede a botezului

stii si tu
doar impreuna

Sfintenie

acesta este jocul meu de copil
sa ma ascund mereu in tine
iar tu sa ma gasesti
cu o bucurie mai mare decit distanta
ce ne desparte acum

niciodata suficient de mare
ca sa-ti uit numele
sau chiar prima imbratisare

te iubesc atit de mult
incit ma cutremur
ca de o boala sfinta

Ratare

prima data cind mi-a fost teama
ai pus mina pe fruntea mea
si ti-ai lipit obrazul de obrazul meu
din cauza ta nu pot fi singur
din cauza ta am ratat singuratatea
din cauza ta te iubesc atit de mult
sint oglinda
in care ma pot privi doar alaturi de tine
si te ating cu un aer curajos
in care urlu ca un animal
nu vreau sa fiu singur
nu vreau sa fiu inafara ta

Knecht(sclav)

intre noi doi nu exista distanta
intre noi doi exista doar iubire
si o nesfirsita melancolie
din care as putea construi
pentru tine
castelul aristocratiei noastre
in gradina caruia
as regasi incet
incet
pielea si parul
carnea si singele
dar mai ales ochii tai
pe care ani de-a rindul
n-am incetat sa-i iubesc
cu o perversitate egala
cu a diamantului

Celui nenascut

da
sunt animalul moral
care te atinge
ca pe un animal moral
cind tu plingi
intregul fior al muntilor
se loveste de timplele mele
si se intoarce acolo
in zapada vesnica
in care noi doi
asa, ca doua animale
ne retragem unul in celalalt
doar ca eu am zis "pisoi"
iar tu ai plins
asa cum nu ar fi putut plinge
decit copilul nostru cel nenanscut

noi doi suntem singurii copii
ai iubirii noastre

Neclintit

te cuprind cu un lant negru si greu
este lantul carnii mele
in care numai tu
ai dreptul sa faci focul
asa cum se facea focul in Comuna Primitiva
asa cum se murea in Comuna din Paris
asa cum zac mortii in comuna nasterii tale

soarele arde intreg albastrul cerului
si umbra lui ne urmareste
ca pe doua fripturi ale vietii
mai bucuroase ca niciodata

Urmele

deasupra ta
doar o singura pasare poate zbura
dar nici ea mai mult decit mine

placerea mea este mai adinca decit viata
pentru ca mai adinc decit viata
nu poti fi decit tu
cu talpile tale umede
ce-mi umbla prin creier
lasindu-ma fara aerul
din care ma prabusesc
direct la picioarele tale

Nordul

ti in maini un mar rosu
si il privesti
cum singur dispare
in oceanul melancoliei
despre care poate fi vorba
uneori
pentru ca intotdeauna
iubirea poate inghiti
si timpul
si spatiul
si apa inghetata
a Nordului

Impreuna

iti sarut indelung mainile
iar mainile tale devin rosii
iar buzele mele devin albe
esti fructul cel mai indepartat
al padurii amintirilor noastre
esti numele singurului firmament
pe care il putem cunoaste
noi doi suntem mai tari
decit neputinta lor de a renunta
la viata

noi doi suntem un fruct
care nu va cadea niciodata

atit de departe
dar singur cu tine
si singur cu tine
impotriva lor

Devotament

iti dedic toate animalele salbatice
ale Lumii
din singele carora
ne vom face un pat imens
in care trupul tau si trupul meu
se vor rostogoli unul intr-altul
pina la primul cintat al cocosului
cins va incepe din nou primavara
sa piarda blana tuturor
animalelor salbatice ale Lumii
pe care ma oblig
sa le sacrific
pina spre seara

Casatoria

poate am imbatrinit
dar mersul nostru este inca tinar
asa cum tinara este iubirea mea
pentru tine
simt legatura
dintre numele tau
si numele meu
legatura in care
orice constructie dumnezeiasca
slabeste sub greutatea
sentimentelor noastre
nu cele care au fost
nu cele care vor veni
numai a celor cu care ne-am nascut
tu in fata mea
eu in fata lui Dumnezeu
si Dumnezeu in fata luminii

cum sa-ti spun altfel
cit de mult te pot iubi
mireasa a singelui ce-mi curge printre degete

Injumatatirea

ceva din tine si ceva din mine
si ceva din preamultul care a ramas
vor aduce in fata voastra
acel sacrificiu
despre care tot vorbesc abea acum

iti mingai parul
iti mangai pieptul
si asa
in caldura noastra
vom face loc unei iubiri
despre care nici noi nu stim prea bine
cind a inceput
dar ce importanta are
daca foarte batrini fiind
gindurile ni se vor usca
pe aceste cuvinte
desprinse din aer

Iarna

inzapezit si cuprins de frig
eram pe urmele tale de leoaica tinara
credeam in victorie si in bucurie
ca un gladiator
ca un luptator batrin
cu pielea ta in creierul meu

cine ar fi crezut ca mai pot visa
astazi
cind intreaga lume se prabuseste
cu un zgomot pe care nu il pot auzi
dar va veni primavara
si pe urmele tale voi pune
iarba
si flori proaspete
cu mirosuri de mosc
si de paciuli

dar pina atunci
voi arunca in aer bucati de
gheata ce vor cade incet
ca niste munti in miniatura

Impreuna

cind iti aud numele
fiorul adinc al legaturii noastre
imi cuprinde mainile
imbatate de argint si otrava

umbra parului tau
se odihneste in umbra ochilor mei
si asa impreuna
vei plinge
pentru cel nenascut
si poate chiar pentru mine
cel mai alaturi de tine nascut

suntem inceputul si sfirsitul
propriului nostru destin
in care singele departarii
ataca tot ceea ce este strain

numele tau
va inflori pe timplele mele
cu un zimbet
ingrozitor de tinar

Spre seara

in livada
fiecare cires avea mirosul tau
fiecare cireasa iti cauta gura
iar frunzele ca niste cuvinte
indreptate spre noi
alcatuiau o poveste
ce inca nu s-a sfirsit

am baut vin in livada de ciresi
ti-am sarutat mainile
pina la desfigurare
sint beat de placere
sint beat de iubire
ca o insecta care a gasit HRANA

privesc atent cum maninci cirese
in timp ce singele meu ocoleste incet
talpile tale de otel
mai tari ca vinul
pe care-l bem impreuna
in livada de ciresi

Nesiguranta

zimbetul tau se ridica spre cer
cum o fetita ridica bratele a mirare
iti iubesc sexul
ca pe propriu-mi sex
si asa impreuna zimbim
in centrul albastru al cerului
acolo unde se afla casa noastra
si unde intotdeauna
tu ma astepti pe mine

umblu incet prin oras
si fluier cintece vechi
sunt fericit atit cit pot suporta
doar pentru ca te stiu pe tine
sclava devotata a unui stapin ce-mi seamana

Si marea, alaturi

soarele rosu al diminetii
ca in visele mele cu tine
cind te tineam de mina
si te priveam fix in ochi
cind rasuflarea mea atingea rasuflarea ta
si bucuria
despica singuratatea in doua
lasind imaginea ta sa alerge
pe cimpiile de argint
spre muntii de argint
in care noi doi
salbaticiti
priveam cum adinc in lume sta iubirea
ca un stilp de otel si singe
amestecat cu griul
pentru care painea acestei zile
o impart numai si numai cu tine

Intre un mal si celalalt

cind chiar inteleg iubirea
nu mai inteleg nimic
cind chiar pot spune ceva
nu mai am cuvinte
cind privesc prin mine
te vad pe tine
alba si rosie si neagra
atacata de gindurile mele
ca niste animale mici
dar precise

te indepartezi de mare
si totul se intuneca
pentru ca nu stiu
daca voi putea vreodata
sa ajung dincolo inaintea ta
pentru a pregati sacrificiul

Inaintea sfirsitului

daca as avea puterea sa ma sinucid
as face-o numai si numai pentru tine
pentru ca puterea de a trai mi-ai dat-o tu
si soarele de seara al cuvintelor
pe care le gindesc numai si numai in preajma ta

am ratat singuratatea
dar nu am ratat iubirea
si cu toate armele pregatite
voi ataca imaginea ta
ce imi apare de sub piele
ori de cite ori scriu despre tine
cuvinte
a caror simplitate
ma imbata ca fumul de opiu
 
A.S. Mironescu


Tăcere

Mă recunoşti?
Da… desigur, trecut-au anii!
N-am să te-ntreb de unde vii
Şi nici măcar ce-ai mai făcut,
Nici câte lacrimi mi-ai trimis,
Sau cât de mult te-au mai durut,
Nici câte vise mi-ai ucis,
N-am să-ţi mai spun nimic mai mult.
De fapt, nu am să scot nici un cuvânt.
Poate… doar să te privesc…
Îţi aminteşti?
-toate în viaţă au un rost-
Where have you been when I was lost?
Când încercam în disperare
Să îţi explic o vorbă mare
Pe care toată lumea o ştie:
Că în iubire nu există ierarhie!
Cu toate acestea
N-aş fi putut să te urăsc…
Urăsc doar naivul care-am fost.
Dar n-am să pot nicicum schimba
O clipă doar din viaţa mea.
Şi n-am să-mi însuşesc decât
Tăcerea modelată-n plumb,
Topit
In argintul te iubescului folosit
Ca monedă -interzisă acum- de lut,
Oricum n-aş fi primit mai mult
Nici un cuvânt…
Nu am să-ţi zic.
Oricum n-ai înţeles nimic!
Alt suflet în loc n-ai cum să-mi pierzi
Prin tot acest deşert ce ne desparte.
Şi chiar de mâine-ar fi o zi
Acum e noapte…
 
Sunt tânăr, Doamnă
Mircea Dinescu


Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!
 
R. Tagore



"Mi-esti drag, iubitul meu. Iarta-mi iubirea.
Tu m-ai prins ca pe o pasare ratacita.
Inima mi se zbate asa de tare , incat valul sau a cazut.
Acoper-o cu duiosie, iubitul meu, si iarta-mi iubirea.

Daca nu ma poti iubi, dragul meu, iarta-mi durerea.
Nu ma privi de departe cu dispret.
Ma voi ghemui in coltisorul meu si acolo voi sta noaptea intreaga.
Intoarce-ti ochii de la mine, iubitul meu, si iarta-mi durerea.

Daca ma iubesti, dragul meu, iarta-mi bucuria.
Cand inima mea este furata de vartejul bucuriei,
Sa nu razi de primejdioasa mea daruire.
Cand, asezata pe tronul meu,
Te stapanesc cu tirania iubirii mele
Cand, asemenea unei zeite, iti daruiesc frumusetile mele,
Indura-mi mandria, iubitul meu, si iarta-mi bucuria
 
Back
Top