anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Mihaida
Cântul I
Cânt armele române si capitanul mare
Ce-mpinsera pagânii si liberara tara,
Razbunatoare spaima lucira peste Istru,
Peste Carpati trecura de glorie încinse
Si toti românii-ntr-una unira sub un sceptru,
O acvila, o lege, cum are ca sa fie.
În van o cruda soarte i-alunga ne-mpacata,
În van conspira iadul sa-i tie-n întuneric
S-asupra lor trimite fatala dezbinare
Si uneltiri straine si-mperecheri civile,
Caci Domnul îi protege si-i tine peste secoli
Si i-a ales sa-si faca din ei tarie mare.
O, muza-mbarbatata ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptatii te-ncinde si te-nspira!
Muta sa fie buza profana ce te cheama
Sa amageasca omul si cerul sa insulte.
Severa deitate, a crimelor pedeapsa,
Ce vizitezi pamântul sa deifaci pe oameni,
Sa fulgeri tirania, sa reîntregi popoare!
Eroica ta lira acorda cu unirea,
Fa sa-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu da semnalul, muza, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsa mânia ceea sacra;
Aprinde-a mele versuri cu flacara-ti divina,
Si voi aprinde inimi, voi destepta românul
Sa te atinte-n fata, sa te cunoasca bine.
Spune-mi, o, muza, toate eroicele fapte,
Profunda-ntelepciune barbatului cel mare
Ce singur întreprinse si fapta-ndependentei,
Si fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Si patriei, re-mpinse barbari ce siroiara
Din Orient încoace sa-nece libertatea,
Sa stinga crestinismul si lumea sa subjuge
Sub otelosul palos si oarba nestiinta,
Sfortând-o sa îsi plece genunchii spre-nchinare
La un raszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL pacii,
Pe zisa inspirata unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor si fala!
P-acela cânt, s-ajuta sa bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu bratul si cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afara
Si mai fatali dinântru, si soartea ne-mpacata
Pare c-o abatuse din lupta prelungita,
Parca-si aflase omul s-o-nvete sa respecte
O natie celebra.
Întreaga România gemea de ani atâtia
Sub jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatala si rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nalta lucinda pe Dacia smerita.
Si glasul mueginiu în zi si-n miezul noptii
Svola purtat de vânturi ca arpa infernala
De crivat suierata, si rasuna profetic
Înfiorând crestinul în empia chemare
A numelui sinistru, tipând: Allah!- alt? hu!
Cambana solemnela cu totul amutise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Si ruga pietoasa, ascunsa, spaimântata,
Abia cuteza, muta, pe Crist sa mai adoare...
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Acum pe România plana al noptii angel
Si usura-mpilarea si dorurile zilei,
Când repede, mai iute decât clipirea însasi,
Arhangelul s-avânta de pe Carpati spre Istru
Si-si îndrepteaza svolul spre vetrele lui Bucur,
În noua rezidenta, si iata-l fata-n fata
Cu angelul dormirii. Se-mbrata, se saluta.
C-a ochilor dulci raze ce-aprinde simpatia,
Ca doua flacari tineri ce se absorb într-una,
Ca doua atribute ce întregesc ideea
În mintea concentrata, se înteleg în clipa
Si ambii fac un angel multit în atribute.
Ca fulger sunt în curte, ating tot ce vegheaza !
Soldati în sentinela, în prag adorm custodul,
Strabat la domn în doma, si scapara lucirea
Din candela ce arde, si stau în oratoriu.
Aci viata vietii, simbolul libertatii
Icoana învierii când în triumf CUVÂNTUL
Darapana sclavia a sufletelor moarte,
Si înnoieste omul spre cugetul cel mare,
Însasi acea icoana lucea d-a sa splendoare
Si reflecta lumina din candela de aur
Ce-si înalta la ceruri o flacara-albastruie
Ce-o aprinsese printul cu pietoasa-i mâna.
Eroul, dupa-o lunga, profunda cugetare,
Îsi terminase ruga cea dupa miezul noptii
Si-n jetul sau purpuriu, cu fruntea p-a sa mâna,
În planuri salutarii si varii, si marete
Îsi atintase mintea catre omnipotenta
Si ochii pe icoana, a carei ceresti raze
Împrumuta puterea acelui dulce angel
Ce-alina orice cuget si-n aromire sacra
Pe cuviosi adoarme dupa fierbinte ruga.
Asa adoarme-eroul; si serafimu-ndata
Desparte de la sine pe fratele sau angel,
Ca pe o calitate abstrasa din substanta;
Îl lasa la solia-i, si singur el, arhangel,
În toata frumusetea-i în umbra se deseamna.
S-apropie d-eroul, s-asupra lui întinde
O aripa alina si alba ca lumina;
Pe splendidele margini de fulguri diafane
Se-ngâna, se marita acele culori varii
A gloriei cu care îsi cinge cerul fruntea
Când racoritei sfere anunta abondanta.
Cu ochii sai cerulii înamorat îl vede,
Preveghetor l-atinta, sa nu-l atinga raza,
Sa, nu-l scoale lumina. Astfel o muma vine,
S-apropie de leagan la pruncul sau cu sânul
Si cu surâsu-n buze, în pieptu-i cu ardoarea,
Se uita încântata la fructul tineretii
S-al pacii conjugale; acest fel serafimul
Se uita caritabil, s-ardintea lui vedere
Vorbeste, spune multe în domnul ce viseaza.
A cerului decrete acum sunt cunoscute
Lui Mihail cel Mare. Arhangelul e-n ceruri,
Si domnul se desteapta, drept în picioare sare.
Si cauta, s-asculta, si n-aude nimica,
Nimic strain nu vede. A candelei lumina
Se nalta si se lasa, si vasul ei cel sacru
Se leagana usure p-aureea-i catena,
Si un profum de viata dintr-însa se exala.
Mihai pasa la usa si pe custod îl afla
Dormind în a sa lance cu capul p-a sa dreapta.
Se-ntoarna la icoana. Si mintea-i se lumina,
Îndata-i vine-n cuget ideea învierii
Dezvoalta, lamurita, acest fel cum la nimeni
Nu mai venise înca. Se cearca, se-nteroaga
Si alt cu tot se simte. E plin d-o-ncredintare
Necunoscuta înca. În inima sa simte
Decretele divine, si bratul s-a sa minte
Capabile de fapta. Fântâna cugetarii
Inunda de-adevaruri, fiinta îi îneaca.
Repaos cere carnea si-n svol îi este mintea.
Camara nu-l încape, si largii pasi detuna;
Strabate, restrabate întinsa-i încapere,
Gigantica sa umbra în lungu-i se deseamna
Si repede-l urmeaza, circonferind peretii.
Vulcan în pieptu-i fierbe divina razbunare,
Cu miile-i vin planuri întru restabilirea
A drepturilor patrii s-a tarii re-ntregire.
S-aseaza sa rasufle. Umbroasa-i, lata frunte
În pumnu-i se-ncreteste si-i încovoaie bratul.
Astâmpar nu e-ntr-însul si-ndata se realta.
Sublim este barbatul când intra în el geniul
Cerestilor vointe si inspirat îl misca!
Materia framânta în neastâmpar sacru
Si-ncinde carne, minte! E alt Enoh ce svoala
Pe aripa stiintei, rapit d-a sa credinta!
E un profet în planuri, al doilea Elie
Ce pe un car de flacari s-avânta catre ceruri
Sa-nveste majestatea c-o frunte radioasa!
Nu poate sta eroul, e drept la orologiu...
E mult pâna la ziua! ci poate napoiaza!
Si trece la fereastra sa caute afara.
O aura usure îi mângâie-ncet fruntea
Si parul îi rasfira si-i racoreste pieptul.
Se reazema pe brate si se rapeste-n cuget,
Revine iar în sine, si orele-i par secoli
Ce trec, cu toate astea, cu viata dimpreuna,
Ce si ea ni se pare ca ziua strecurata.
Trec orele si, iata, cocosul se aude,
Ce îi strabate-auzul ca ultima cea tromba
Ce cheama la viata pe trepasati din secoli.
Racoarea diminetii începe sa se simta,
S-alboarea nu-ntârzie, la rasarituri spunta;
Se coloreaza-n urma si purpura-si destinde
Ridenta aurora, si pier umbrele noptii.
Concerte mii de pasari saluta dimineata.
Natura se desteapta, si cerul îsi deschide
Eterne porti de aur, si soarele rasare.
Primarele lui raze, lucirea matinala
Inunda de lumina peloria lui frunte,
Simbol independentei la cugete române.
Pe loc el se îndreapta, se crede fata-n fata
Cu însasi providenta, al carei ochi l-atinta,
Prevazator îi spune ca e deschis asupra-i
Si rasarit-a ziua. E ora rugaciunii;
Eroul îngenunche si-nclina a sa frunte.
În ruga totdauna tacuta-i era buza,
Si inima sa numai se exprima fierbinte
Si-si dezvolta simtirea ce limba nu e-n stare
Material sa spuie; iar pietosu-i cuget
Pe aripe de flacari ce-i prumuta credinta
Svola pâna la tronul cerescului parinte,
Ca sacru olocaust de umil si drept suflet,
Si se-nturna în sânu-i reîncalzit, fierbinte,
Aducator de pace. Asa-ngenunche-eroul
S-atinta la cer mintea, ce înca ca icoana
Cingea în tot cuprinsu-i cea vizie nocturna,
Si gratia divina în toat-a lui fiinta
O simte revarsata, si-l face sa exclame,
Tinzând a sale brate: “O, Doamne al puterii,
Ce-n zile de pericol ai fost a mea scutire!
Si când turbat nimicul cerea a mea viata,
Atunci ca prin minune trimis-ai al tau angel
Când îmi lucea în ochii-mi securea ucigasa1
A omului de sângiuri, si îmblânzisi cruzimea,
Facând a-i cadea arma din mâna-i tremurânda.
Si ma salvasi din gheare a fiarelor bipede,
Ca sa-mi încrezi la urma cazutul acest popol
Si varga domniala. Tu, Doamne al minunii,
Al gratiei s-al vietii! binevoisi s-acuma
A-mi revela arcane decrete, salutarii.
E Domn, Domn, Zeul nostru! Românilor s-arata;
Glorificat sa fie trei-sântul al sau nume!
Si-n binecuvântare cerescul sau ministru,
Ce-n numele lui vine, o, suflete, mareste-l!”
Era înca-n genunche Mihai, plin de sudoare,
Si lacrime eroici stergea de p-a sa fata,
Când usa se deschide si intra scutierul...
“Ce stire?” “Preasfintitul Eftimie...” — “Sosit-a?”
“Cu ziua dimpreuna intra în capitala
Si la metoh asteapta, soleste-a sa venire
A s-arata la curte”. — “Sa vie.” Scutierul
Se-nclina, tacut iese a împlini comanda.
“Binevenit sa fie al Domnului ministru!
La timp sosi pastorul, si cerul îl trimite.
Ce cauza îl face Târgovistea sa lase,
Sa vie toata noaptea? s-atâta neastâmpar
A ma vedea îndata?... Mi-e foarte necesariu
Cu el a ma-ntelege. Pastorul ce vegheaza
Când turma e-n pericol, si printul ce nu doarme
Când îngenunche tara, din ochi îsi cunosc pasul,
Nici unul nu e iuda... Se cere-aci unire,
Barbati a te încrede, facuti a te-ntelege...
Mult poate chiriarhul cu viata cuvioasa...
E legea înainte, si patria, si fiii,
S-averea, si viata... Le-a pretuit românul.
Boierul e rea fiara! el numai se orbeste
Si toate si le vinde pe o speranta numai
Când are înainte o umbra de domnie.
Ci om e si boierul, si omul e amestec
De angel si de demon... Avem si partea buna,
Iar partea infernala e rea când e-n putere...
A împilat-o turcul... Sa nu pierdem speranta.”
Asa cugeta printul si cuvânta cu sine,
Când intra chiriarhul Eftimie, zelosul.
În Domnul îl saluta si-l binecuvânteaza.
Eroul se înclina cerându-i umil dreapta
C-o demna curtezie, ce-nnobila marimea;
Îl pune jos sa saza si cauta în ochii-i,
Si recunoaste-ntr-însii aceeasi exprimare
Arcana si divina a visului de noaptea
Ce aprinsese-ntr-însul acea mânie sacra
Si regeneratoare. — Tu, muza, spune-acuma
Ce vorbe-au între sine pastorii si cu printii
Când îsi cunosc solia si pasurile tarii,
Când au ca sa reforme si inima, si mintea
Popoarelor cazute, când raul predomina
Pe mic si peste mare, si toti s-abat din calea
Prescrisa omenirii, si nu e pân’ la unul;
Când au de a se teme de jugul din afara,
De intrigi intestine, si când conspira iadul
Asupra învierii a omenirii stinse
În moartea cea morala. Tu spune, sau tu fa-ne
A devina propusul si planul, si vorbirea
A doi români ce singuri erau meniti de Domnul
A realta poporul s-a da viitorimii
Exemplu de mari fapte si cuget necesariu,
Sa stie ca românul nu moare, si-l asteapta
O soarte radioasa, serbata-n preursirea
Divinelor decrete. Tu, muza, fa-ne iara
Sa stim ca viu e Domnul si e progres în sine,
Si-i asteptam venirea, ce popolii realta.
Tu spune toate, zeie! Crestina libertate!
Caci pâna la noi fama nu ne-a adus nimica
Din câte se vorbira în doma domniala
Cu Dumnezeu de fata.
Cântul II
Treizeci de zile-asemeni mai rasarira înca
Pe trista Românie, si soarele asemeni
D-atâtea ori trecuse peste aceleasi scene
De cereri fara margini, de prada, violatii,
D-ucideri fara teama, de tipete, de sânge.
De când în când pastorul se arata la curte
Si se-nchidea cu duca în lunga conferinta.
Boierii între sine aveau adunari dese
Si chiriarhu-adesea era cu ei de fata.
În cele de pe urma, nu înnoptase bine,
Si adunare mare era la banul Manta.
Era închisa poarta s-un ferentar sta-n pânda.
În curtea spatioasa se tot auzeau giruri
De cai si cluntul zornet zabalelor spumate
S-acea scuturatura ce duduie ca tunet,
Si baterea copitei, spargând în neastâmpar
Gunoiul bataturii cu iarba încoltita,
Si ninchezatul ager.
Feciorii primblau înca chingati, înselati caii
Pâna sa-i dea la iesle sub tinsele umbrare.
În case-era-ntuneric; în sus, în capul scarii,
O surda licurire din îngânata lampa
Îsi revarsa lumina în lunga intratura
Si arata vederii batrâni, galbui peretii.
La usa de intrare a salii de ospete
Sta un fecior din casa cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul salii, un pat cât tinea latul;
O scoarta purpurie în late vergi florate,
T;esuta de baneasa, sta-ntinsa în tot lungul,
Si atârna la vale stufosi si mândri ciucuri;
Si laviti prelungite în dreapta si în stânga
Roseau într-o dimie întinsa-n tinte albe,
T;esuta iar în casa. O tavola rotunda
Si mare sta la mijloc, c-o stofa belicoasa,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte ferecata
În smalt si nestemate, si luminari trichellii,
O varga pastorala si sacrele vestminte,
Pontificala mitra lucea naintea crucii.
În cap, în fata usii, un jet de nuc prea neted
Si vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu tinte pe el galbeni
S-auree-n jos funde. La rasarit, icoane
De la strabuni lasate, s-o candela mareata
Ardea întru tacere, în sus, dasupra usii,
Însemnele baniei în arme-nchipuite,
Cu lanci între stindarde, în jurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa s-o neagra gugiumana
C-o penisoara alba; si doua steaguri drepte
Drapa baneasca usa. În partea cea din stânga
Erau doua coloane masive, de stil moric.
Din una pân’ la alta, o varga de fier groasa
S-o draperie deasa de dânsa suspendata,
Cu ciucuri si cu funde, tinea usor intrarea
Cea larga, spatioasa, formata-ntre coloane.
Un alt fecior din casa, nepot de sor’ lui Manta,
Aci lânga cortina introducea pe oaspeti
În stanta afundata, trecând prin intratura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Batrânul banul Manta si banul al Craiovei,
Mihalcea, belicosul, si vornicul Dumitru,
Si Mircea cel hotarnic, Mirica logofatul,
Isar si Teodose, mintosi logofeti ambii,
Vistierii Dan si Pana, spatarul Vintilica,
Spatarul Vacarescul si aga Vitejescul,
Si aga Luca-Lungul, si Radul Barcanescul,
Tustrei fratii Buzestii, Calofirescul Radul,
Si capul lor, pastorul Eftimie zelosul.
Era-nvestiti cu totii ca-n zile de parada:
Îmbracatura strâmta, îngust gaitanata,
Intra în cizme galbeni ce zornaiau în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în gaitane late,
La capatâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârsie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellica centura ce cuprindea mijlocul
Într-o curea cu tinte, cu zale aurite,
O sabie-appenduta suna-n toata miscarea.
De gât decora pieptul colana cea de aur,
Cea ramasit-antica de cavalerii Romei.
Pe spalle cadeau plete din mica gugiumana
Si pusa la o parte, cu fundul lasat rosu.
Iar banii-aveau, pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung si splendid contes; la mijloc cingatoarea
Mai lata de matase, cu doua mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, s-o pana-n gugiumana.
Iar chiriarhu-n straie de lâna umilita,
S-o gluga monahala acoperea carunte
Si cuvioase plete, caci pân’ atuncea înca
Gâmfarea bizantina nu corupsese clerul.
“Rau se-ncuiba pagânul în tara, badeo Udreo! —
Suspina vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ai tineri!
Pe când eram eu june s-aleseram cu totii
Din Afumati pe Radul, când pasa din Nicopol
Venea ca bei al tarii, cinci batalii tot una
Avuram cu pagânii si-nfrânseram trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe tara!
Cadiu în tot orasul ! Turcime în tot satul!
Junghieri si prada mare! Erau turbati pagânii.
Junimea boiereasca p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, tara era în arme toata
Si mi-ti facea pe turcul sa ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfasi, suferiti trântori.
Câti cugetati sa fie cu totii-n toata tara?”
“Sunt multi, uciga-i crucea! — raspunse Dan
vistierul;
Vro trei mii ramasite de la domnii trecute
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepasare
Si moalea cârmuire, ramasera în tara
Ca negustori, sa zicem, si-n fapta ca lacuste.
Pe lânga ei venira pungasi cu punga seaca,
Acei ce-mprumutara pe hotul de Lisandru
Sa-si cumpere o tara ca sa o poata vinde;
Si spre-a-si lua iar banii, luara în arenda
Veniturile tarii cu oameni dimpreuna.
Si datoria-aceea e rea, mare gangrena,
Din zi în zi tot creste, se tot multesc datornici;
Se-nfipsera în tara ca lipitori mârsave
Ce nu le mai smulgi altfel fara sa rumpi si carnea.”
“Le dai un praf de sare d-a neagra ca si ele,
Si-apoi le vezi cum varsa, stârcindu-se, al sânge”.
Prorupse Rad’ Buzescul c-un eroism sarcastic,
Si râsera boierii c-un râs de razbunare
Ce-anuntia mari fapte.
“Pe lânga-aceste fiare, alti vro trei mii ne-aduse
Tot ciuma de Lisandru, sa-i fie, biet, spre paza,
Sa stoarca cu ei tara si sa domneasca-n pace, —
Urma tot Dan vistierul, — caci el le da simbria.”
“Despotul în putere nu e fatal atâta
Ca desirata iazma de un tiran molatic, —
Prorupse chiriarhul sorbit în ascultare.
Cea temere vulpeana, cea remuscare crunta,
Ne-ncrederea în toate si frica si de umbra
Îl fac uimit s-alerge la simbriasi venetici
Si-n mâna le da viata cu tara dimpreuna.
În dreptul lor acuma ei ca p-a lor avere
În lung si-n lat o prada!” “Unde mai pui acuma, —
Urma iar vistierul, p-acestia din urma,
Mariei-sale gvardii, ce din Constantinopol
L-adusera în tara si nu mai vor sa fuga?
Spahiii se-ndulcira la mierea si la untul
Ce cura copioase ca-n raiul ce viseaza
Pagâna spurcaciune! Mult le placu viata
Trândava, vagabonda si mult le veni bine
Cu traiul cel usure al celor dinainte
Pungasi, s-adica gvardii ce mi-i aflara-n tara.”
“Noi nu stim ce le place, adaugi batrânul,
Nici cum le vine bine. Noi întrebam acuma:
Stau ei dupa tratate? Avem vro legatura?
Se afla vreun ordin al Portii spre aceasta,
Ca-n timpii lui Mehmet-bei ce aducea firmanul?
Ca, daca coconasii nu stiu cu arma-n mâna
Sa-si apere mosia si sa-si pastreze dreptul
Ce bunii lor, batrânii, stiura, cu-al lor sânge,
Sa-l lase-n mostenire pe mari, sânte temeie,
Încai sa afle lumea ca ne-am supus de frica.
E vrun firman al Portii ce nu va sa cunoasca
Tratatele-n fiinta, si noi, biet, nu cunoastem
Nici cum se tine pala, nici cum se-mpumna lancea,
Si d-aia turcul astazi se joaca cum îi vine
Cu casca dorobanta, cu conciul femeiutei?
Aceasta voi sa aflu, sa ne luam de una.”
Atuncea logofatul, mintosul Teodose:
“O, unchiule, raspunse, se stie ca vrun ordin
Nu este de la Poarta a ne calca tratate,
A tine turcii-n tara si a-i lasa sa-si faca
Geamii si locuinte, sa stoarca pe crestinul,
Sa ne batjocoreasca si legea, si credinta,
Sa-si faca jucarie cu viata noastra însasi.
De fata vreun ordin e drept ca nu se vede;
Vedeti însa c-aicea e marghiolie mare,
Ca e hiclean pagânul si nu stie de lege.
Încetul cu încetul, se-ntinde mereu turcul,
Si noi astazi de voie, iar mâine de nevoie,
Si mai târziu de frica, sa-i dam ca de la sine,
Stii, una câte una, pâna s-or face toate.
Prin colonii urzite, d-o parte crescând turcul,
De alta stând românul, îti ia astazi copila,
Mâine-ti ucide tata, îti spânzura flacaul
De ce sa aiba suflet sa-si apere surora
S-o muma disperata; copilul ti-l turceste,
Pe desfrânat ti-i face besleaga, sa momeasca
Pe altii ca si dânsul, pâna când, iata, tara —
Curat tara turceasca. Impuneri d-alde astea
Nescrise si piezise cu mult sunt mai fatale
Decât cele d-a dreptul, pâna când mai e sânge
De românel prin vine si vrun boier ca Manta
S-o biata spada-n mâna, ca stii unde te afli,
Si ori mori ca românul, ori mi-ti înveti pe turcul
Sa-ti recunoasca bratul, d-a dreptul repezindu-l
În sânul unei hurii.” Se bucurau batrânii
La vorbele frumoase ce destepta curajul
În inimile june. Cât el de nalt se scoala
Buzescul cel mai mare, ce nu prea vorbea multe,
Si-si spune al sau cuget: “Ce ordin ori neordin?
Vedem cum merge treaba... De ici se îndrepteaza,
Si colo e-ajutorul.” Si suna teapan pala,
Naltând la ceruri bratul, fierbând de razbunare.
“Sunt semne bune! bravo!” striga banul
Mihalcea.
“Si binecuvântate sa-ti fie ale vorbe”,
Adaugi pastorul, stergând lacrime calde.
“Nu s-au pierdut românii! striga si banul
Udrea,
Ci stati, sa stim ce facem. Noi ne sculam cu arme,
Si tara e putina, de tot darapanata.
N-ar fi de cuviinta întâi sa ne-ntelegem
Sau cu vecinii nostri, sau c-o putere mare,
Sa cerem ajutoare?” “Ce ajutor, nea Udreo?!
Precurma logofatul Isar cu carte multa;
Nu este la loc vorba: pesemne d-alianta
Ai vrut s-aduci cuvântul; caci fratele moldavul
Si dincoaci transilvanul e într-aceeasi stare,
Si toti avem nevoie sa ne întindem mâna
În strânsa legatura si unul pentru altul
Sa sara spre-ntarire, iar serbul si bulgarul,
De-si simte scapatarea si jugul, scoata arma
Si cauza comuna cu noi vie sa faca.
Asa înteleg lucrul. Iar daca mergi cu mintea
La neamt sau leah, sau ungur, sa cerem ajutoare,
La astfel de-mprumute e camata prea mare,
Si lipsa d-ajutoare ce nu le mai poti duce!
Nu va-ncurcati cu soangheri si cu puteri de astea,
Ca unii ca acestia or sa ne puie capul
În numele credintei. D-o fi sa scapam astazi
Ca sa cadem iar mâine, schimbând mereu la juguri,
Sau sa întindem mâna, cersind când ici, când colo
Scutire si protectii, mai bine, frati, cu turcul,
Mai bine jugul aspru; devie toata tara
Un pasalâc în forma: caci tot mai ai d-a crede
Ca poti scapa odata. Despotul d-alta lege,
Ce nu prea stie multe, încai te-nvata minte
Sa poti fi om odata. Sa stiti ca turcul scade,
Caci legea îi e oarba; s-atunci crestinul neted
Îsi ia cele pierdute. Eu, zau, râvnesc la grecul,
C-acum e pus prea bine si a scapat de smorfuri,
De titluri bizantine, si nu-i ramase alta
Decât cazute templuri s-aducerea-aminte
De gloria strabuna, servata într-o limba
Curata si divina; si suveniri c-acestea
Reîntregesc popoare. Sa stiti ca ei odata
Or sa mugeasca astfel cum sa-i auza lumea
Si pe temeiuri bune-si vor re-ntari fiinta.”
Se scoala dupa-acesta Calofirescul Radu
Si zice mai d-a dreptul: “Boieri, cu alte vorbe
Îmi place mie pala ce-n ambele parti taie
Si luce pe dasupra popoarelor corupte,
Si capul ce se nalta mai sus de apa dreapta
Mi ti-l reteaza iute, sa vie la masura.
E buna, zau, masura, si-n noi capete multe
Le vaz cam tutuiate”. “E buna vorba, tize!
Adaugi si Radul Buzescul din Craiova;
S-a îngâmfat boierul, s-a sfemeiat cu totul;
S-a dus acea virtute de suflete române,
Ce îi parea batjocuri oricare alte titluri
Ce ies din rânduiala anticelor costume.
Marimea cea româna a fost numai în nume,
Ce-si face omul singur, si-n titluri ce posede
Pe-ntreaga demnitate si numai pe persoana-i.
Acum îl vezi c-alearga dupa grafii straine,
Sa-si împleteasca coada cu benda baronala
Si cruci sa mi-si atârne p-un piept far’ de virtute,
Sa iasa de vânzare ca marfa necatata.
Boier e meserie de apararea tarii,
Iar nu nobilitate; caci nobil tot românul
A fost întotdauna, ca cetatean de Roma.
Zau, legiuni atâtea ce stinsera dacimea
Nu mi-au venit p-aicea a domina tarâmul
Sacrat cu al lor sânge, ca sa-si repuie-n urma
Romanele lor drepturi. De când pierdu românul
Orgoliul de sine s-uita a sa marime
Si începu sa linga straina nobilare,
D-atunci prevaz ca tara e p-a pierzarii cale,
Nu scapa pâna-n urma de soarta ce-o asteapta
Si vine drept la vorba cu multa cumpanire
Ce zise logofatul. Protectii d-alde astea
La nepoteii nostri or sa le dea prin piele.
Departe d-aste locuri relatii d-ajutoare!
Si eu prefer mai bine o pala ce te-nfrâna
Decât veninul dulce din cupa poleita
Ce-mbata si desfrâna s-omoara de tot statul.”
“O, fiilor, sa fie cu dumneavoastra Domnul! —
Mai zise chiriarhul aprins de un dor mare.
Ce buna va e vorba si mintea barbateasca!
De ce nu am putere sa fac sa cugeteze
Pe toti boierii astfel! caci toate le-ati zis bine.
E mare tirania când, chiara si sincera,
Se da d-a drept pe fata si, nepartinitoare,
N-alege mic sau mare, egali pe toti îi face
C-a cerului dreptate. În ea se-nvârtoseaza
Si brat, si piept spre lupta, si suflet se-mbarbata
Spre marea suferinta a crudelor martire
Si-ntreaga scuturare a jugului tiranic.
Ea-ti ia viat’, avere si însasi libertatea,
Îti lupta legea-n fata, te sforta sa o lepezi,
Te cheama la martiriu sa întrevezi stâlparea.
Se santifica omul în asprele catene,
Sunt frati în fiare sclavii, se întaresc în Domnul.
Se pietrifica bratul la bandele metalici,
Si când într-însul bate otelul tiraniei,
Rascapara scânteia divin’ a libertatii
Si-ncinde inimi, suflet, erou devine sclavul.
E rea acea vulpeana, ascunsa despotie
Ce-n planuri sovaite, c-o mâna lunga, lunga,
Sub masca de credinta confrate se preface
Si-ti sapa din temeie strabunul edificiu,
Spoindu-l pe dasupra sa crezi ca îti va bine.
Nu-ti ia a tale drepturi, te face-a i le cede
Corupt, de bunavoie; insufla-mperecherea,
Discordia din casa, dezbarbateaza suflet,
Dezmaduleaza corpul, îti nalta de modele
Fiinte sfemeiate, îti face si-ti desface
Fundamentala lege, te face sa rupi singur
Strabune legaminte, îti pângareste limba
Si datini si costume; si te orbeste-atâta,
Sa-ti placa pângarire si sa-ti conservi, ca naiba,
Drept coarne infamia, sa crezi ca esti si mare
Când, înger al sclaviei si târâtor ca dânsa
Si tont, fara simtire, devii singur unealta
A-ti amagi un frate, facându-ti-l complice
La-ntreaga subjugare, la moartea generala
S-a numelui cel mare...
Jug cesta se numeste si fapta a Satanei;
Iar ceealalta este o stare primitiva,
Cel mult salbaticie; e omenirea prunca
Ce are si viata, si viitor nainte.
Salbaticul, barbarul e omul nestiintei;
Si daca te subjuga, cu numarul te-mpila
Si peste corp domina, iar nu si-ntr-al tau suflet.
Barbarul nu strabate în Roma si Bizantiu
Decât peste coruptii; vandalul, turcu-apare
Ca angel de urgie dreptatii cei din ceruri
Când omul uita legea; e foc de lamurire
Ce inima prepara sa simta libertatea
Si pretul ei cel mare.
E rau la soare-apune, ca trage-a întuneric,
Dupa apus te-asteapta ca vine miezul noptii;
D-acolo iezuitii prepara tirania,
D-acolo fiare-eterne s-al sufletelor jug.
Tiranii din Europa or sa ne puie capul,
Anticrist n-a sa fie pagân de alta lege,
Crestin va fi, spurcatul! ca-n numele credintei
Altarul sa profane si legea sa o surpe
Cu chiar numele legii...
E rau a fi cu turcul; ci iazma e crestinul
Ce îti declama legea ca sa te traga-n cursa:
Cordele de matase usor încolacite
Ce te sugruma-ndata cât vrei sa scapi din ele;
Esti prins si te înghite; ti-e sters din cartea vietii
Si însusi al tau nume. O, fii! cuvântul este
A scutura jos jugul s-a nu-l schimba cu altul
Mai greu si mai durabil. Ia sa venim la capat,
La scopul ce ne-aduna: ce facem noi cu turcul?”
“Rezbel si razbunare!” strigara toti dodata.
“Dar cine ne e capul? — întreaba
Barcanescul, —
Cu cine-avem d-a face? cu turcul si cu voda,
Sau numai cu pagânul? Cum am putea strabate
A fi-ntelesi cu domnul s-al trage-n partea noastra?
Sa n-avem doua lupte, caci certele civile
Desfiinteaza natii; de ele tot românul
Sa-si faca sânta cruce, si cât poate sa fuga.”
“Prea bine zici, cumnate, — urma vornicul
Mitrea.
Aici e mult de cuget de unde sa începem.
Când te încurci cu domnii, deschide-ti întâi ochii
Si-i pipaie la vâna. Cunoastem noi lui voda
Si inima, si cuget pe toata-ndoitura?”
Raspunse-atunci batrânul, patitul banul
Manta:
“Copii, voda nu este strain, îl stim cu totii;
El e Mihai spatarul, e banul al Craiovei;
El a tinut cu tara punându-si în joc capul,
Când vrea ca sa-l ucida spurcatul d-Alexandru.
Nu crez sa asurzeasca acum la vocea tarii.”
“Dar, unchiule, -l cunoastem, — urma Isar
mintosul.
Îl stim de pe atuncea când ne mâncam amarul
Cu dânsul dimpreuna. Dar astazi... deh! domneste;
Si stii ca-n timpii nostri domnia n-o ia nimeni
Cu degetul în gura: ce legaturi ascunse
Si ce de mai promiteri pâna s-ajunga voda!
Domnia azi d-afara se cumpara si vinde,
Alegerea e forma sau intrigi, violare.
Domnia e arenda pe care îti dai suflet
Si-n care arendasul e una cu pristavul
Ce-a mijlocit vânzarea... E bun, biet, tot românul,
Ci intra dracu-ntr-însul cum s-a vazut calare
Cu buzduganu-n mâna...”
“Noi sa-ncercam, nepoate”, raspunse banul
Manta
Cu aer de om sigur.
“Ce facem asta-seara? — prorupsera
Buzestii, —
Se pune juramântul?”
“O, fii, vream mai nainte un sot nou a
propune”,
Raspunse chiriarhul.
“Tatuta! Suntem siguri, — urma greu banul
Udrea, —
Ca noul nostru frate e om de omenie,
Român sa pui credinta, când ni-l propune-o data
Pastorul nostru însusi.”
“Cu totii suntem siguri; dar cine-e? Cum îl
cheama?”
Strigara iar cu totii.
Atuncea chiriarhul cata la banul Manta
Si îi facu cu capul sa nu mai piarza timpul.
Se scoala banul Manta si trece-n sala mare;
La usa cea din dreapta respectuos s-arresta
Si-ncet de trei ori bate. Dinântru îl întreaba:
“Sunt toti?” “Toti!” îi raspunde... si usa se deschide.
Îndata, drept si sigur, un mare om propasa
Si repede-si arunca ochire acvilee
Si pasa drept la jetul ce sta naintea crucii.
Un stat înalt si nobil, un port de majestate,
O frunte mare, scoasa, ce cugeta departe,
Scânteietori ochi ageri, sprâncene ebenine,
Un nas roman, o buza pacefica, ridenta,
O barba martiala, un piept ce sparge soarta
C-o tare patienta si brate musculoase.
Tunica cârmâzie de catifea deschisa
Cu ghinde, frunzi de aur la piept si-n jur pe poale,
Cadea p-o-mbracatura colana strâmt pe pulpe,
Pe care coturni bellici rosea pân’ la genunche
Cu pinteni d-argint ageri. O copca scânteinda
În suma de brillante strângea a lui centura
Ce talia pronunta. De dânsa-n partea dreapta
O pala stralucente sub mâna tare-appânde,
E si-mpumnat mânerul. Mijloc si late spete
Si umeri se deseamna sub manta purpurie
Si larga si usure, în copci ca doua stele
Cavalereste prinsa. De gât decora pieptul
Colana cea de aur. O pelerina neagra
De samuree piele cadea rotund pe mijloc.
Un coif avea în dreapta, în loc de gugiumana,
Drept bellica emblema; ne-ncinsa-i era fruntea,
Si capul drept si liber; descoperite plete
Cadeau pe pelerina, ca dânsa negre, lucii,
Eroic onduloase.
O cugetare scurta umbri cretindu-i fruntea;
S-apoi, decis cu totul, atinta pe ban Manta:
“Sa vie, badeo Manta!“ Si banu-ndata pasa
În stantele din stânga, si-ndata iara iese
Cu chiriarhu-n sala. Acesta se înclina
Si sacrele vestminte cu pietate-nveste,
Plecat pe cap îsi pune pontificala mitra
Si-n dreapta îsi ia cârja.
Iar trece banul Manta în stanta adunarii
Si-n treacat ceva spune feciorului din casa.
Intrând: “Boieri! — le zice, — pastorul în vestminte
La juramânt ne cheama; si noul sot asteapta
Unire sa conjure.”
Cu totii trec în stanta intrarii si vecina
Cu sala solemnela. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide...
Boierii împreuna vad toti pe însusi voda!
Toti repede pun mâna si-mpumna strâns mânerul;
Dodata-ndoit cuget ca fulger îi strabate:
Si tradamântul negru, s-a planului plinire.
Ardeau faclii sacrate, splendoarea era mare !
Uimiti erau boierii la umbra de lumina.
“Încoa, boieri! — le zice asigurat eroul, —
Cu voi aveti un frate ce sta naintea crucii,
Simbol crestin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchina spre mântuirea tarii.
Curajul ce va-nsufla, ardoarea generoasa
Si piepturi credincioase, si bratele române
Îmi sunt prea necesare la multa mea vointa
Si fapta ce-ntreprindem... Veniti: eu sunt al vostru,
Si voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu va anunt de bine: o soarta ne asteapta
S-o glorie comuna. Veniti, c-a mea chemare
Va aduna aicea.”
“Dar, fiilor, — prorupse Eftimie zelosul, —
Prepusuri la o parte! e mare domnul tarii:
Aceasta adunare s-unire într-un cuget
Nu este a mea fapta, e planul sau ce însusi
L-a conceput în Domnul; el însusi ma trimise
Si-mi dete-nsarcinarea sa va cunosc virtutea
Si dorul pentru tara.”
Tu, muza, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Si focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturile Romei,
Ce se lupta cu soarta si-ntemeia marimea
Împaratesei lumii. Rapiti erau boierii
În marea bucurie: li se parea-nceputul
La fericitul termen. A lor minte strabate
Pe aripe de flacari în glorioasa cale
Ce duca le deschide. Vin toti în jurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romana,
Cruceata-mparateasa, cu Constantin augustul
Ce-ardica-n triumf crucea cu mama-sa Elena:
Semn mare ca triumfa cel închinat la moarte.
Cu tarea-i mâna stânga eroul scoate brandul
Ce fulgera-n tot latul si punta o depune
Pe masa spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreapta.
Trag sabii toti boierii, si suiera otelul,
Si punta se depune respectuos pe masa,
Onoare de osteni.
Ce semana eroul, o, muza sinaita
Ce-ncorporasi întruna poporul Israel,
Dând natiei un nume, un suflet s-o viata?
Fiinta muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a vazut vrodata cu sabia de flacari;
În mijlocul de angeli când jura-n cer credinta
Si curata-empireul de impiile duhuri.
Imaginati acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mâna între române piepturi,
Ca jura razbunare si curatirea tarii
De crimele pagâne, si veti putea-ntelege
Cereasca curatire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirituala.
Pastorul ia în mâna faclie arzatoare,
Si-ntr-însul intra spiritul cel datator de viata
Popoarelor cazute.
I.Heliade Radulescu
Cântul I
Cânt armele române si capitanul mare
Ce-mpinsera pagânii si liberara tara,
Razbunatoare spaima lucira peste Istru,
Peste Carpati trecura de glorie încinse
Si toti românii-ntr-una unira sub un sceptru,
O acvila, o lege, cum are ca sa fie.
În van o cruda soarte i-alunga ne-mpacata,
În van conspira iadul sa-i tie-n întuneric
S-asupra lor trimite fatala dezbinare
Si uneltiri straine si-mperecheri civile,
Caci Domnul îi protege si-i tine peste secoli
Si i-a ales sa-si faca din ei tarie mare.
O, muza-mbarbatata ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptatii te-ncinde si te-nspira!
Muta sa fie buza profana ce te cheama
Sa amageasca omul si cerul sa insulte.
Severa deitate, a crimelor pedeapsa,
Ce vizitezi pamântul sa deifaci pe oameni,
Sa fulgeri tirania, sa reîntregi popoare!
Eroica ta lira acorda cu unirea,
Fa sa-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu da semnalul, muza, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsa mânia ceea sacra;
Aprinde-a mele versuri cu flacara-ti divina,
Si voi aprinde inimi, voi destepta românul
Sa te atinte-n fata, sa te cunoasca bine.
Spune-mi, o, muza, toate eroicele fapte,
Profunda-ntelepciune barbatului cel mare
Ce singur întreprinse si fapta-ndependentei,
Si fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Si patriei, re-mpinse barbari ce siroiara
Din Orient încoace sa-nece libertatea,
Sa stinga crestinismul si lumea sa subjuge
Sub otelosul palos si oarba nestiinta,
Sfortând-o sa îsi plece genunchii spre-nchinare
La un raszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL pacii,
Pe zisa inspirata unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor si fala!
P-acela cânt, s-ajuta sa bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu bratul si cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afara
Si mai fatali dinântru, si soartea ne-mpacata
Pare c-o abatuse din lupta prelungita,
Parca-si aflase omul s-o-nvete sa respecte
O natie celebra.
Întreaga România gemea de ani atâtia
Sub jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatala si rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nalta lucinda pe Dacia smerita.
Si glasul mueginiu în zi si-n miezul noptii
Svola purtat de vânturi ca arpa infernala
De crivat suierata, si rasuna profetic
Înfiorând crestinul în empia chemare
A numelui sinistru, tipând: Allah!- alt? hu!
Cambana solemnela cu totul amutise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Si ruga pietoasa, ascunsa, spaimântata,
Abia cuteza, muta, pe Crist sa mai adoare...
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Acum pe România plana al noptii angel
Si usura-mpilarea si dorurile zilei,
Când repede, mai iute decât clipirea însasi,
Arhangelul s-avânta de pe Carpati spre Istru
Si-si îndrepteaza svolul spre vetrele lui Bucur,
În noua rezidenta, si iata-l fata-n fata
Cu angelul dormirii. Se-mbrata, se saluta.
C-a ochilor dulci raze ce-aprinde simpatia,
Ca doua flacari tineri ce se absorb într-una,
Ca doua atribute ce întregesc ideea
În mintea concentrata, se înteleg în clipa
Si ambii fac un angel multit în atribute.
Ca fulger sunt în curte, ating tot ce vegheaza !
Soldati în sentinela, în prag adorm custodul,
Strabat la domn în doma, si scapara lucirea
Din candela ce arde, si stau în oratoriu.
Aci viata vietii, simbolul libertatii
Icoana învierii când în triumf CUVÂNTUL
Darapana sclavia a sufletelor moarte,
Si înnoieste omul spre cugetul cel mare,
Însasi acea icoana lucea d-a sa splendoare
Si reflecta lumina din candela de aur
Ce-si înalta la ceruri o flacara-albastruie
Ce-o aprinsese printul cu pietoasa-i mâna.
Eroul, dupa-o lunga, profunda cugetare,
Îsi terminase ruga cea dupa miezul noptii
Si-n jetul sau purpuriu, cu fruntea p-a sa mâna,
În planuri salutarii si varii, si marete
Îsi atintase mintea catre omnipotenta
Si ochii pe icoana, a carei ceresti raze
Împrumuta puterea acelui dulce angel
Ce-alina orice cuget si-n aromire sacra
Pe cuviosi adoarme dupa fierbinte ruga.
Asa adoarme-eroul; si serafimu-ndata
Desparte de la sine pe fratele sau angel,
Ca pe o calitate abstrasa din substanta;
Îl lasa la solia-i, si singur el, arhangel,
În toata frumusetea-i în umbra se deseamna.
S-apropie d-eroul, s-asupra lui întinde
O aripa alina si alba ca lumina;
Pe splendidele margini de fulguri diafane
Se-ngâna, se marita acele culori varii
A gloriei cu care îsi cinge cerul fruntea
Când racoritei sfere anunta abondanta.
Cu ochii sai cerulii înamorat îl vede,
Preveghetor l-atinta, sa nu-l atinga raza,
Sa, nu-l scoale lumina. Astfel o muma vine,
S-apropie de leagan la pruncul sau cu sânul
Si cu surâsu-n buze, în pieptu-i cu ardoarea,
Se uita încântata la fructul tineretii
S-al pacii conjugale; acest fel serafimul
Se uita caritabil, s-ardintea lui vedere
Vorbeste, spune multe în domnul ce viseaza.
A cerului decrete acum sunt cunoscute
Lui Mihail cel Mare. Arhangelul e-n ceruri,
Si domnul se desteapta, drept în picioare sare.
Si cauta, s-asculta, si n-aude nimica,
Nimic strain nu vede. A candelei lumina
Se nalta si se lasa, si vasul ei cel sacru
Se leagana usure p-aureea-i catena,
Si un profum de viata dintr-însa se exala.
Mihai pasa la usa si pe custod îl afla
Dormind în a sa lance cu capul p-a sa dreapta.
Se-ntoarna la icoana. Si mintea-i se lumina,
Îndata-i vine-n cuget ideea învierii
Dezvoalta, lamurita, acest fel cum la nimeni
Nu mai venise înca. Se cearca, se-nteroaga
Si alt cu tot se simte. E plin d-o-ncredintare
Necunoscuta înca. În inima sa simte
Decretele divine, si bratul s-a sa minte
Capabile de fapta. Fântâna cugetarii
Inunda de-adevaruri, fiinta îi îneaca.
Repaos cere carnea si-n svol îi este mintea.
Camara nu-l încape, si largii pasi detuna;
Strabate, restrabate întinsa-i încapere,
Gigantica sa umbra în lungu-i se deseamna
Si repede-l urmeaza, circonferind peretii.
Vulcan în pieptu-i fierbe divina razbunare,
Cu miile-i vin planuri întru restabilirea
A drepturilor patrii s-a tarii re-ntregire.
S-aseaza sa rasufle. Umbroasa-i, lata frunte
În pumnu-i se-ncreteste si-i încovoaie bratul.
Astâmpar nu e-ntr-însul si-ndata se realta.
Sublim este barbatul când intra în el geniul
Cerestilor vointe si inspirat îl misca!
Materia framânta în neastâmpar sacru
Si-ncinde carne, minte! E alt Enoh ce svoala
Pe aripa stiintei, rapit d-a sa credinta!
E un profet în planuri, al doilea Elie
Ce pe un car de flacari s-avânta catre ceruri
Sa-nveste majestatea c-o frunte radioasa!
Nu poate sta eroul, e drept la orologiu...
E mult pâna la ziua! ci poate napoiaza!
Si trece la fereastra sa caute afara.
O aura usure îi mângâie-ncet fruntea
Si parul îi rasfira si-i racoreste pieptul.
Se reazema pe brate si se rapeste-n cuget,
Revine iar în sine, si orele-i par secoli
Ce trec, cu toate astea, cu viata dimpreuna,
Ce si ea ni se pare ca ziua strecurata.
Trec orele si, iata, cocosul se aude,
Ce îi strabate-auzul ca ultima cea tromba
Ce cheama la viata pe trepasati din secoli.
Racoarea diminetii începe sa se simta,
S-alboarea nu-ntârzie, la rasarituri spunta;
Se coloreaza-n urma si purpura-si destinde
Ridenta aurora, si pier umbrele noptii.
Concerte mii de pasari saluta dimineata.
Natura se desteapta, si cerul îsi deschide
Eterne porti de aur, si soarele rasare.
Primarele lui raze, lucirea matinala
Inunda de lumina peloria lui frunte,
Simbol independentei la cugete române.
Pe loc el se îndreapta, se crede fata-n fata
Cu însasi providenta, al carei ochi l-atinta,
Prevazator îi spune ca e deschis asupra-i
Si rasarit-a ziua. E ora rugaciunii;
Eroul îngenunche si-nclina a sa frunte.
În ruga totdauna tacuta-i era buza,
Si inima sa numai se exprima fierbinte
Si-si dezvolta simtirea ce limba nu e-n stare
Material sa spuie; iar pietosu-i cuget
Pe aripe de flacari ce-i prumuta credinta
Svola pâna la tronul cerescului parinte,
Ca sacru olocaust de umil si drept suflet,
Si se-nturna în sânu-i reîncalzit, fierbinte,
Aducator de pace. Asa-ngenunche-eroul
S-atinta la cer mintea, ce înca ca icoana
Cingea în tot cuprinsu-i cea vizie nocturna,
Si gratia divina în toat-a lui fiinta
O simte revarsata, si-l face sa exclame,
Tinzând a sale brate: “O, Doamne al puterii,
Ce-n zile de pericol ai fost a mea scutire!
Si când turbat nimicul cerea a mea viata,
Atunci ca prin minune trimis-ai al tau angel
Când îmi lucea în ochii-mi securea ucigasa1
A omului de sângiuri, si îmblânzisi cruzimea,
Facând a-i cadea arma din mâna-i tremurânda.
Si ma salvasi din gheare a fiarelor bipede,
Ca sa-mi încrezi la urma cazutul acest popol
Si varga domniala. Tu, Doamne al minunii,
Al gratiei s-al vietii! binevoisi s-acuma
A-mi revela arcane decrete, salutarii.
E Domn, Domn, Zeul nostru! Românilor s-arata;
Glorificat sa fie trei-sântul al sau nume!
Si-n binecuvântare cerescul sau ministru,
Ce-n numele lui vine, o, suflete, mareste-l!”
Era înca-n genunche Mihai, plin de sudoare,
Si lacrime eroici stergea de p-a sa fata,
Când usa se deschide si intra scutierul...
“Ce stire?” “Preasfintitul Eftimie...” — “Sosit-a?”
“Cu ziua dimpreuna intra în capitala
Si la metoh asteapta, soleste-a sa venire
A s-arata la curte”. — “Sa vie.” Scutierul
Se-nclina, tacut iese a împlini comanda.
“Binevenit sa fie al Domnului ministru!
La timp sosi pastorul, si cerul îl trimite.
Ce cauza îl face Târgovistea sa lase,
Sa vie toata noaptea? s-atâta neastâmpar
A ma vedea îndata?... Mi-e foarte necesariu
Cu el a ma-ntelege. Pastorul ce vegheaza
Când turma e-n pericol, si printul ce nu doarme
Când îngenunche tara, din ochi îsi cunosc pasul,
Nici unul nu e iuda... Se cere-aci unire,
Barbati a te încrede, facuti a te-ntelege...
Mult poate chiriarhul cu viata cuvioasa...
E legea înainte, si patria, si fiii,
S-averea, si viata... Le-a pretuit românul.
Boierul e rea fiara! el numai se orbeste
Si toate si le vinde pe o speranta numai
Când are înainte o umbra de domnie.
Ci om e si boierul, si omul e amestec
De angel si de demon... Avem si partea buna,
Iar partea infernala e rea când e-n putere...
A împilat-o turcul... Sa nu pierdem speranta.”
Asa cugeta printul si cuvânta cu sine,
Când intra chiriarhul Eftimie, zelosul.
În Domnul îl saluta si-l binecuvânteaza.
Eroul se înclina cerându-i umil dreapta
C-o demna curtezie, ce-nnobila marimea;
Îl pune jos sa saza si cauta în ochii-i,
Si recunoaste-ntr-însii aceeasi exprimare
Arcana si divina a visului de noaptea
Ce aprinsese-ntr-însul acea mânie sacra
Si regeneratoare. — Tu, muza, spune-acuma
Ce vorbe-au între sine pastorii si cu printii
Când îsi cunosc solia si pasurile tarii,
Când au ca sa reforme si inima, si mintea
Popoarelor cazute, când raul predomina
Pe mic si peste mare, si toti s-abat din calea
Prescrisa omenirii, si nu e pân’ la unul;
Când au de a se teme de jugul din afara,
De intrigi intestine, si când conspira iadul
Asupra învierii a omenirii stinse
În moartea cea morala. Tu spune, sau tu fa-ne
A devina propusul si planul, si vorbirea
A doi români ce singuri erau meniti de Domnul
A realta poporul s-a da viitorimii
Exemplu de mari fapte si cuget necesariu,
Sa stie ca românul nu moare, si-l asteapta
O soarte radioasa, serbata-n preursirea
Divinelor decrete. Tu, muza, fa-ne iara
Sa stim ca viu e Domnul si e progres în sine,
Si-i asteptam venirea, ce popolii realta.
Tu spune toate, zeie! Crestina libertate!
Caci pâna la noi fama nu ne-a adus nimica
Din câte se vorbira în doma domniala
Cu Dumnezeu de fata.
Cântul II
Treizeci de zile-asemeni mai rasarira înca
Pe trista Românie, si soarele asemeni
D-atâtea ori trecuse peste aceleasi scene
De cereri fara margini, de prada, violatii,
D-ucideri fara teama, de tipete, de sânge.
De când în când pastorul se arata la curte
Si se-nchidea cu duca în lunga conferinta.
Boierii între sine aveau adunari dese
Si chiriarhu-adesea era cu ei de fata.
În cele de pe urma, nu înnoptase bine,
Si adunare mare era la banul Manta.
Era închisa poarta s-un ferentar sta-n pânda.
În curtea spatioasa se tot auzeau giruri
De cai si cluntul zornet zabalelor spumate
S-acea scuturatura ce duduie ca tunet,
Si baterea copitei, spargând în neastâmpar
Gunoiul bataturii cu iarba încoltita,
Si ninchezatul ager.
Feciorii primblau înca chingati, înselati caii
Pâna sa-i dea la iesle sub tinsele umbrare.
În case-era-ntuneric; în sus, în capul scarii,
O surda licurire din îngânata lampa
Îsi revarsa lumina în lunga intratura
Si arata vederii batrâni, galbui peretii.
La usa de intrare a salii de ospete
Sta un fecior din casa cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul salii, un pat cât tinea latul;
O scoarta purpurie în late vergi florate,
T;esuta de baneasa, sta-ntinsa în tot lungul,
Si atârna la vale stufosi si mândri ciucuri;
Si laviti prelungite în dreapta si în stânga
Roseau într-o dimie întinsa-n tinte albe,
T;esuta iar în casa. O tavola rotunda
Si mare sta la mijloc, c-o stofa belicoasa,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte ferecata
În smalt si nestemate, si luminari trichellii,
O varga pastorala si sacrele vestminte,
Pontificala mitra lucea naintea crucii.
În cap, în fata usii, un jet de nuc prea neted
Si vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu tinte pe el galbeni
S-auree-n jos funde. La rasarit, icoane
De la strabuni lasate, s-o candela mareata
Ardea întru tacere, în sus, dasupra usii,
Însemnele baniei în arme-nchipuite,
Cu lanci între stindarde, în jurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa s-o neagra gugiumana
C-o penisoara alba; si doua steaguri drepte
Drapa baneasca usa. În partea cea din stânga
Erau doua coloane masive, de stil moric.
Din una pân’ la alta, o varga de fier groasa
S-o draperie deasa de dânsa suspendata,
Cu ciucuri si cu funde, tinea usor intrarea
Cea larga, spatioasa, formata-ntre coloane.
Un alt fecior din casa, nepot de sor’ lui Manta,
Aci lânga cortina introducea pe oaspeti
În stanta afundata, trecând prin intratura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Batrânul banul Manta si banul al Craiovei,
Mihalcea, belicosul, si vornicul Dumitru,
Si Mircea cel hotarnic, Mirica logofatul,
Isar si Teodose, mintosi logofeti ambii,
Vistierii Dan si Pana, spatarul Vintilica,
Spatarul Vacarescul si aga Vitejescul,
Si aga Luca-Lungul, si Radul Barcanescul,
Tustrei fratii Buzestii, Calofirescul Radul,
Si capul lor, pastorul Eftimie zelosul.
Era-nvestiti cu totii ca-n zile de parada:
Îmbracatura strâmta, îngust gaitanata,
Intra în cizme galbeni ce zornaiau în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în gaitane late,
La capatâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârsie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellica centura ce cuprindea mijlocul
Într-o curea cu tinte, cu zale aurite,
O sabie-appenduta suna-n toata miscarea.
De gât decora pieptul colana cea de aur,
Cea ramasit-antica de cavalerii Romei.
Pe spalle cadeau plete din mica gugiumana
Si pusa la o parte, cu fundul lasat rosu.
Iar banii-aveau, pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung si splendid contes; la mijloc cingatoarea
Mai lata de matase, cu doua mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, s-o pana-n gugiumana.
Iar chiriarhu-n straie de lâna umilita,
S-o gluga monahala acoperea carunte
Si cuvioase plete, caci pân’ atuncea înca
Gâmfarea bizantina nu corupsese clerul.
“Rau se-ncuiba pagânul în tara, badeo Udreo! —
Suspina vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ai tineri!
Pe când eram eu june s-aleseram cu totii
Din Afumati pe Radul, când pasa din Nicopol
Venea ca bei al tarii, cinci batalii tot una
Avuram cu pagânii si-nfrânseram trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe tara!
Cadiu în tot orasul ! Turcime în tot satul!
Junghieri si prada mare! Erau turbati pagânii.
Junimea boiereasca p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, tara era în arme toata
Si mi-ti facea pe turcul sa ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfasi, suferiti trântori.
Câti cugetati sa fie cu totii-n toata tara?”
“Sunt multi, uciga-i crucea! — raspunse Dan
vistierul;
Vro trei mii ramasite de la domnii trecute
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepasare
Si moalea cârmuire, ramasera în tara
Ca negustori, sa zicem, si-n fapta ca lacuste.
Pe lânga ei venira pungasi cu punga seaca,
Acei ce-mprumutara pe hotul de Lisandru
Sa-si cumpere o tara ca sa o poata vinde;
Si spre-a-si lua iar banii, luara în arenda
Veniturile tarii cu oameni dimpreuna.
Si datoria-aceea e rea, mare gangrena,
Din zi în zi tot creste, se tot multesc datornici;
Se-nfipsera în tara ca lipitori mârsave
Ce nu le mai smulgi altfel fara sa rumpi si carnea.”
“Le dai un praf de sare d-a neagra ca si ele,
Si-apoi le vezi cum varsa, stârcindu-se, al sânge”.
Prorupse Rad’ Buzescul c-un eroism sarcastic,
Si râsera boierii c-un râs de razbunare
Ce-anuntia mari fapte.
“Pe lânga-aceste fiare, alti vro trei mii ne-aduse
Tot ciuma de Lisandru, sa-i fie, biet, spre paza,
Sa stoarca cu ei tara si sa domneasca-n pace, —
Urma tot Dan vistierul, — caci el le da simbria.”
“Despotul în putere nu e fatal atâta
Ca desirata iazma de un tiran molatic, —
Prorupse chiriarhul sorbit în ascultare.
Cea temere vulpeana, cea remuscare crunta,
Ne-ncrederea în toate si frica si de umbra
Îl fac uimit s-alerge la simbriasi venetici
Si-n mâna le da viata cu tara dimpreuna.
În dreptul lor acuma ei ca p-a lor avere
În lung si-n lat o prada!” “Unde mai pui acuma, —
Urma iar vistierul, p-acestia din urma,
Mariei-sale gvardii, ce din Constantinopol
L-adusera în tara si nu mai vor sa fuga?
Spahiii se-ndulcira la mierea si la untul
Ce cura copioase ca-n raiul ce viseaza
Pagâna spurcaciune! Mult le placu viata
Trândava, vagabonda si mult le veni bine
Cu traiul cel usure al celor dinainte
Pungasi, s-adica gvardii ce mi-i aflara-n tara.”
“Noi nu stim ce le place, adaugi batrânul,
Nici cum le vine bine. Noi întrebam acuma:
Stau ei dupa tratate? Avem vro legatura?
Se afla vreun ordin al Portii spre aceasta,
Ca-n timpii lui Mehmet-bei ce aducea firmanul?
Ca, daca coconasii nu stiu cu arma-n mâna
Sa-si apere mosia si sa-si pastreze dreptul
Ce bunii lor, batrânii, stiura, cu-al lor sânge,
Sa-l lase-n mostenire pe mari, sânte temeie,
Încai sa afle lumea ca ne-am supus de frica.
E vrun firman al Portii ce nu va sa cunoasca
Tratatele-n fiinta, si noi, biet, nu cunoastem
Nici cum se tine pala, nici cum se-mpumna lancea,
Si d-aia turcul astazi se joaca cum îi vine
Cu casca dorobanta, cu conciul femeiutei?
Aceasta voi sa aflu, sa ne luam de una.”
Atuncea logofatul, mintosul Teodose:
“O, unchiule, raspunse, se stie ca vrun ordin
Nu este de la Poarta a ne calca tratate,
A tine turcii-n tara si a-i lasa sa-si faca
Geamii si locuinte, sa stoarca pe crestinul,
Sa ne batjocoreasca si legea, si credinta,
Sa-si faca jucarie cu viata noastra însasi.
De fata vreun ordin e drept ca nu se vede;
Vedeti însa c-aicea e marghiolie mare,
Ca e hiclean pagânul si nu stie de lege.
Încetul cu încetul, se-ntinde mereu turcul,
Si noi astazi de voie, iar mâine de nevoie,
Si mai târziu de frica, sa-i dam ca de la sine,
Stii, una câte una, pâna s-or face toate.
Prin colonii urzite, d-o parte crescând turcul,
De alta stând românul, îti ia astazi copila,
Mâine-ti ucide tata, îti spânzura flacaul
De ce sa aiba suflet sa-si apere surora
S-o muma disperata; copilul ti-l turceste,
Pe desfrânat ti-i face besleaga, sa momeasca
Pe altii ca si dânsul, pâna când, iata, tara —
Curat tara turceasca. Impuneri d-alde astea
Nescrise si piezise cu mult sunt mai fatale
Decât cele d-a dreptul, pâna când mai e sânge
De românel prin vine si vrun boier ca Manta
S-o biata spada-n mâna, ca stii unde te afli,
Si ori mori ca românul, ori mi-ti înveti pe turcul
Sa-ti recunoasca bratul, d-a dreptul repezindu-l
În sânul unei hurii.” Se bucurau batrânii
La vorbele frumoase ce destepta curajul
În inimile june. Cât el de nalt se scoala
Buzescul cel mai mare, ce nu prea vorbea multe,
Si-si spune al sau cuget: “Ce ordin ori neordin?
Vedem cum merge treaba... De ici se îndrepteaza,
Si colo e-ajutorul.” Si suna teapan pala,
Naltând la ceruri bratul, fierbând de razbunare.
“Sunt semne bune! bravo!” striga banul
Mihalcea.
“Si binecuvântate sa-ti fie ale vorbe”,
Adaugi pastorul, stergând lacrime calde.
“Nu s-au pierdut românii! striga si banul
Udrea,
Ci stati, sa stim ce facem. Noi ne sculam cu arme,
Si tara e putina, de tot darapanata.
N-ar fi de cuviinta întâi sa ne-ntelegem
Sau cu vecinii nostri, sau c-o putere mare,
Sa cerem ajutoare?” “Ce ajutor, nea Udreo?!
Precurma logofatul Isar cu carte multa;
Nu este la loc vorba: pesemne d-alianta
Ai vrut s-aduci cuvântul; caci fratele moldavul
Si dincoaci transilvanul e într-aceeasi stare,
Si toti avem nevoie sa ne întindem mâna
În strânsa legatura si unul pentru altul
Sa sara spre-ntarire, iar serbul si bulgarul,
De-si simte scapatarea si jugul, scoata arma
Si cauza comuna cu noi vie sa faca.
Asa înteleg lucrul. Iar daca mergi cu mintea
La neamt sau leah, sau ungur, sa cerem ajutoare,
La astfel de-mprumute e camata prea mare,
Si lipsa d-ajutoare ce nu le mai poti duce!
Nu va-ncurcati cu soangheri si cu puteri de astea,
Ca unii ca acestia or sa ne puie capul
În numele credintei. D-o fi sa scapam astazi
Ca sa cadem iar mâine, schimbând mereu la juguri,
Sau sa întindem mâna, cersind când ici, când colo
Scutire si protectii, mai bine, frati, cu turcul,
Mai bine jugul aspru; devie toata tara
Un pasalâc în forma: caci tot mai ai d-a crede
Ca poti scapa odata. Despotul d-alta lege,
Ce nu prea stie multe, încai te-nvata minte
Sa poti fi om odata. Sa stiti ca turcul scade,
Caci legea îi e oarba; s-atunci crestinul neted
Îsi ia cele pierdute. Eu, zau, râvnesc la grecul,
C-acum e pus prea bine si a scapat de smorfuri,
De titluri bizantine, si nu-i ramase alta
Decât cazute templuri s-aducerea-aminte
De gloria strabuna, servata într-o limba
Curata si divina; si suveniri c-acestea
Reîntregesc popoare. Sa stiti ca ei odata
Or sa mugeasca astfel cum sa-i auza lumea
Si pe temeiuri bune-si vor re-ntari fiinta.”
Se scoala dupa-acesta Calofirescul Radu
Si zice mai d-a dreptul: “Boieri, cu alte vorbe
Îmi place mie pala ce-n ambele parti taie
Si luce pe dasupra popoarelor corupte,
Si capul ce se nalta mai sus de apa dreapta
Mi ti-l reteaza iute, sa vie la masura.
E buna, zau, masura, si-n noi capete multe
Le vaz cam tutuiate”. “E buna vorba, tize!
Adaugi si Radul Buzescul din Craiova;
S-a îngâmfat boierul, s-a sfemeiat cu totul;
S-a dus acea virtute de suflete române,
Ce îi parea batjocuri oricare alte titluri
Ce ies din rânduiala anticelor costume.
Marimea cea româna a fost numai în nume,
Ce-si face omul singur, si-n titluri ce posede
Pe-ntreaga demnitate si numai pe persoana-i.
Acum îl vezi c-alearga dupa grafii straine,
Sa-si împleteasca coada cu benda baronala
Si cruci sa mi-si atârne p-un piept far’ de virtute,
Sa iasa de vânzare ca marfa necatata.
Boier e meserie de apararea tarii,
Iar nu nobilitate; caci nobil tot românul
A fost întotdauna, ca cetatean de Roma.
Zau, legiuni atâtea ce stinsera dacimea
Nu mi-au venit p-aicea a domina tarâmul
Sacrat cu al lor sânge, ca sa-si repuie-n urma
Romanele lor drepturi. De când pierdu românul
Orgoliul de sine s-uita a sa marime
Si începu sa linga straina nobilare,
D-atunci prevaz ca tara e p-a pierzarii cale,
Nu scapa pâna-n urma de soarta ce-o asteapta
Si vine drept la vorba cu multa cumpanire
Ce zise logofatul. Protectii d-alde astea
La nepoteii nostri or sa le dea prin piele.
Departe d-aste locuri relatii d-ajutoare!
Si eu prefer mai bine o pala ce te-nfrâna
Decât veninul dulce din cupa poleita
Ce-mbata si desfrâna s-omoara de tot statul.”
“O, fiilor, sa fie cu dumneavoastra Domnul! —
Mai zise chiriarhul aprins de un dor mare.
Ce buna va e vorba si mintea barbateasca!
De ce nu am putere sa fac sa cugeteze
Pe toti boierii astfel! caci toate le-ati zis bine.
E mare tirania când, chiara si sincera,
Se da d-a drept pe fata si, nepartinitoare,
N-alege mic sau mare, egali pe toti îi face
C-a cerului dreptate. În ea se-nvârtoseaza
Si brat, si piept spre lupta, si suflet se-mbarbata
Spre marea suferinta a crudelor martire
Si-ntreaga scuturare a jugului tiranic.
Ea-ti ia viat’, avere si însasi libertatea,
Îti lupta legea-n fata, te sforta sa o lepezi,
Te cheama la martiriu sa întrevezi stâlparea.
Se santifica omul în asprele catene,
Sunt frati în fiare sclavii, se întaresc în Domnul.
Se pietrifica bratul la bandele metalici,
Si când într-însul bate otelul tiraniei,
Rascapara scânteia divin’ a libertatii
Si-ncinde inimi, suflet, erou devine sclavul.
E rea acea vulpeana, ascunsa despotie
Ce-n planuri sovaite, c-o mâna lunga, lunga,
Sub masca de credinta confrate se preface
Si-ti sapa din temeie strabunul edificiu,
Spoindu-l pe dasupra sa crezi ca îti va bine.
Nu-ti ia a tale drepturi, te face-a i le cede
Corupt, de bunavoie; insufla-mperecherea,
Discordia din casa, dezbarbateaza suflet,
Dezmaduleaza corpul, îti nalta de modele
Fiinte sfemeiate, îti face si-ti desface
Fundamentala lege, te face sa rupi singur
Strabune legaminte, îti pângareste limba
Si datini si costume; si te orbeste-atâta,
Sa-ti placa pângarire si sa-ti conservi, ca naiba,
Drept coarne infamia, sa crezi ca esti si mare
Când, înger al sclaviei si târâtor ca dânsa
Si tont, fara simtire, devii singur unealta
A-ti amagi un frate, facându-ti-l complice
La-ntreaga subjugare, la moartea generala
S-a numelui cel mare...
Jug cesta se numeste si fapta a Satanei;
Iar ceealalta este o stare primitiva,
Cel mult salbaticie; e omenirea prunca
Ce are si viata, si viitor nainte.
Salbaticul, barbarul e omul nestiintei;
Si daca te subjuga, cu numarul te-mpila
Si peste corp domina, iar nu si-ntr-al tau suflet.
Barbarul nu strabate în Roma si Bizantiu
Decât peste coruptii; vandalul, turcu-apare
Ca angel de urgie dreptatii cei din ceruri
Când omul uita legea; e foc de lamurire
Ce inima prepara sa simta libertatea
Si pretul ei cel mare.
E rau la soare-apune, ca trage-a întuneric,
Dupa apus te-asteapta ca vine miezul noptii;
D-acolo iezuitii prepara tirania,
D-acolo fiare-eterne s-al sufletelor jug.
Tiranii din Europa or sa ne puie capul,
Anticrist n-a sa fie pagân de alta lege,
Crestin va fi, spurcatul! ca-n numele credintei
Altarul sa profane si legea sa o surpe
Cu chiar numele legii...
E rau a fi cu turcul; ci iazma e crestinul
Ce îti declama legea ca sa te traga-n cursa:
Cordele de matase usor încolacite
Ce te sugruma-ndata cât vrei sa scapi din ele;
Esti prins si te înghite; ti-e sters din cartea vietii
Si însusi al tau nume. O, fii! cuvântul este
A scutura jos jugul s-a nu-l schimba cu altul
Mai greu si mai durabil. Ia sa venim la capat,
La scopul ce ne-aduna: ce facem noi cu turcul?”
“Rezbel si razbunare!” strigara toti dodata.
“Dar cine ne e capul? — întreaba
Barcanescul, —
Cu cine-avem d-a face? cu turcul si cu voda,
Sau numai cu pagânul? Cum am putea strabate
A fi-ntelesi cu domnul s-al trage-n partea noastra?
Sa n-avem doua lupte, caci certele civile
Desfiinteaza natii; de ele tot românul
Sa-si faca sânta cruce, si cât poate sa fuga.”
“Prea bine zici, cumnate, — urma vornicul
Mitrea.
Aici e mult de cuget de unde sa începem.
Când te încurci cu domnii, deschide-ti întâi ochii
Si-i pipaie la vâna. Cunoastem noi lui voda
Si inima, si cuget pe toata-ndoitura?”
Raspunse-atunci batrânul, patitul banul
Manta:
“Copii, voda nu este strain, îl stim cu totii;
El e Mihai spatarul, e banul al Craiovei;
El a tinut cu tara punându-si în joc capul,
Când vrea ca sa-l ucida spurcatul d-Alexandru.
Nu crez sa asurzeasca acum la vocea tarii.”
“Dar, unchiule, -l cunoastem, — urma Isar
mintosul.
Îl stim de pe atuncea când ne mâncam amarul
Cu dânsul dimpreuna. Dar astazi... deh! domneste;
Si stii ca-n timpii nostri domnia n-o ia nimeni
Cu degetul în gura: ce legaturi ascunse
Si ce de mai promiteri pâna s-ajunga voda!
Domnia azi d-afara se cumpara si vinde,
Alegerea e forma sau intrigi, violare.
Domnia e arenda pe care îti dai suflet
Si-n care arendasul e una cu pristavul
Ce-a mijlocit vânzarea... E bun, biet, tot românul,
Ci intra dracu-ntr-însul cum s-a vazut calare
Cu buzduganu-n mâna...”
“Noi sa-ncercam, nepoate”, raspunse banul
Manta
Cu aer de om sigur.
“Ce facem asta-seara? — prorupsera
Buzestii, —
Se pune juramântul?”
“O, fii, vream mai nainte un sot nou a
propune”,
Raspunse chiriarhul.
“Tatuta! Suntem siguri, — urma greu banul
Udrea, —
Ca noul nostru frate e om de omenie,
Român sa pui credinta, când ni-l propune-o data
Pastorul nostru însusi.”
“Cu totii suntem siguri; dar cine-e? Cum îl
cheama?”
Strigara iar cu totii.
Atuncea chiriarhul cata la banul Manta
Si îi facu cu capul sa nu mai piarza timpul.
Se scoala banul Manta si trece-n sala mare;
La usa cea din dreapta respectuos s-arresta
Si-ncet de trei ori bate. Dinântru îl întreaba:
“Sunt toti?” “Toti!” îi raspunde... si usa se deschide.
Îndata, drept si sigur, un mare om propasa
Si repede-si arunca ochire acvilee
Si pasa drept la jetul ce sta naintea crucii.
Un stat înalt si nobil, un port de majestate,
O frunte mare, scoasa, ce cugeta departe,
Scânteietori ochi ageri, sprâncene ebenine,
Un nas roman, o buza pacefica, ridenta,
O barba martiala, un piept ce sparge soarta
C-o tare patienta si brate musculoase.
Tunica cârmâzie de catifea deschisa
Cu ghinde, frunzi de aur la piept si-n jur pe poale,
Cadea p-o-mbracatura colana strâmt pe pulpe,
Pe care coturni bellici rosea pân’ la genunche
Cu pinteni d-argint ageri. O copca scânteinda
În suma de brillante strângea a lui centura
Ce talia pronunta. De dânsa-n partea dreapta
O pala stralucente sub mâna tare-appânde,
E si-mpumnat mânerul. Mijloc si late spete
Si umeri se deseamna sub manta purpurie
Si larga si usure, în copci ca doua stele
Cavalereste prinsa. De gât decora pieptul
Colana cea de aur. O pelerina neagra
De samuree piele cadea rotund pe mijloc.
Un coif avea în dreapta, în loc de gugiumana,
Drept bellica emblema; ne-ncinsa-i era fruntea,
Si capul drept si liber; descoperite plete
Cadeau pe pelerina, ca dânsa negre, lucii,
Eroic onduloase.
O cugetare scurta umbri cretindu-i fruntea;
S-apoi, decis cu totul, atinta pe ban Manta:
“Sa vie, badeo Manta!“ Si banu-ndata pasa
În stantele din stânga, si-ndata iara iese
Cu chiriarhu-n sala. Acesta se înclina
Si sacrele vestminte cu pietate-nveste,
Plecat pe cap îsi pune pontificala mitra
Si-n dreapta îsi ia cârja.
Iar trece banul Manta în stanta adunarii
Si-n treacat ceva spune feciorului din casa.
Intrând: “Boieri! — le zice, — pastorul în vestminte
La juramânt ne cheama; si noul sot asteapta
Unire sa conjure.”
Cu totii trec în stanta intrarii si vecina
Cu sala solemnela. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide...
Boierii împreuna vad toti pe însusi voda!
Toti repede pun mâna si-mpumna strâns mânerul;
Dodata-ndoit cuget ca fulger îi strabate:
Si tradamântul negru, s-a planului plinire.
Ardeau faclii sacrate, splendoarea era mare !
Uimiti erau boierii la umbra de lumina.
“Încoa, boieri! — le zice asigurat eroul, —
Cu voi aveti un frate ce sta naintea crucii,
Simbol crestin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchina spre mântuirea tarii.
Curajul ce va-nsufla, ardoarea generoasa
Si piepturi credincioase, si bratele române
Îmi sunt prea necesare la multa mea vointa
Si fapta ce-ntreprindem... Veniti: eu sunt al vostru,
Si voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu va anunt de bine: o soarta ne asteapta
S-o glorie comuna. Veniti, c-a mea chemare
Va aduna aicea.”
“Dar, fiilor, — prorupse Eftimie zelosul, —
Prepusuri la o parte! e mare domnul tarii:
Aceasta adunare s-unire într-un cuget
Nu este a mea fapta, e planul sau ce însusi
L-a conceput în Domnul; el însusi ma trimise
Si-mi dete-nsarcinarea sa va cunosc virtutea
Si dorul pentru tara.”
Tu, muza, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Si focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturile Romei,
Ce se lupta cu soarta si-ntemeia marimea
Împaratesei lumii. Rapiti erau boierii
În marea bucurie: li se parea-nceputul
La fericitul termen. A lor minte strabate
Pe aripe de flacari în glorioasa cale
Ce duca le deschide. Vin toti în jurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romana,
Cruceata-mparateasa, cu Constantin augustul
Ce-ardica-n triumf crucea cu mama-sa Elena:
Semn mare ca triumfa cel închinat la moarte.
Cu tarea-i mâna stânga eroul scoate brandul
Ce fulgera-n tot latul si punta o depune
Pe masa spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreapta.
Trag sabii toti boierii, si suiera otelul,
Si punta se depune respectuos pe masa,
Onoare de osteni.
Ce semana eroul, o, muza sinaita
Ce-ncorporasi întruna poporul Israel,
Dând natiei un nume, un suflet s-o viata?
Fiinta muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a vazut vrodata cu sabia de flacari;
În mijlocul de angeli când jura-n cer credinta
Si curata-empireul de impiile duhuri.
Imaginati acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mâna între române piepturi,
Ca jura razbunare si curatirea tarii
De crimele pagâne, si veti putea-ntelege
Cereasca curatire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirituala.
Pastorul ia în mâna faclie arzatoare,
Si-ntr-însul intra spiritul cel datator de viata
Popoarelor cazute.
I.Heliade Radulescu
