NOSTALGII

[magda]

frumoasa poezie....

 

[anuk]

Iarna pe uliţă.



A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Aţi înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ştrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

G Cosbuc


Asta-i atmosfera la ora asta pe derdelusul din fata blocului meu

 

[alerim_61]

Gerul

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

Vasile Alecsandri

 

[bodo]

Capra vecinului

s-a sinucis capra vecinului
era sătulă
săraca
privirile aruncate peste garduri
îi aduceau disconfort cotidian
nici poftă de mâncare nu mai avea
odată
încercase să protesteze
behăise a pagubă
nu fusese ascultată
ţapul o luase în coarne
există misoginism
şi în lumea animală
femelele trebuie să fie supuse
li se oferă doar posibilitatea
de a sta capră
în absenţa ei
vecinii au început să şuşotească
fără capra vecinului
nimic nu mai e ca înainte
a dispărut termenul de comparaţie
după ce şi-au revenit din uimire
s-au apucat
să-şi sape gropile
unii altora

Cristian LISANDRU

 

[bodo]

PAŞII PRIMILOR ZORI

Zăpezile cădeau uşor în zori
Pe ochii trişti pe anii călători
Cădeau încet pe trecerea fragilă
Precum privirea mamei de copilă
Zăpezile amare, aspre, reci
Strângeau în albul lor mii de poteci
Şi-mbrăţişau înfrigurate căi
Zăpezile căzând din ochii tăi
Înalte, viforoase-ngândurate
Acoperind şi zboruri şi palate
Smulgeam de dor din rădăcini târzii
Speranţele c-ai fi putut să vii
Când sufletu-mi s-a întâmplat să fie
Ninsoarea teilor din veşnicie
Când s-au pornit cuvintele să cadă
Pe trupul meu de tânără zăpadă.

Emilia Dabu

 

[anuk]

O iarnă în plus, aici totul lasă urme .

dragă m

niciodată să nu dai întunericului mai mult întuneric
nici frigului un imposibil frig, aici sufletul se face grunjos, măcinat
de cuvinte care întorc răul înzecit şi nu pot înălţa alt suflet în loc, doar
un fel de iarnă, ciudată, cu ochii desenaţi pe ferestre, cu degete
mărunte ca de copil, bucuroase că încă se pot crea forme
din nimic, dar rămâne o durere cât zece vieţi, care urcă pe blocuri
un fel de moş crăciun din plastic, agăţat stupid de pervaz

nu mă poate auzi nimeni, m, deşi de la o vreme vorbesc atât
de clar, încât mă sperie fiecare vocală, fiecare pauză dintre sunete
micile bule de aer, cândva numite perfuzii sau caşete pentru ritmul
cel de toate morţile, iar sarcasmul trântit în faţă chiar şi atunci
când tot ce mai poate crea legături între oameni se dezvăluie
mă închide într-o scorbură râncedă şi bulgării de mâhnire
devin hrana savuroasă de la miezul nopţii

aş traversa câteva ierni în urmă, să crăp eu sau să pot sparge gheţarii
din inimi, ştii cum este, m, să nu mai exişti pentru celălalt
să nu mai fie spaţii de sinceritate, marşul peste suflet, supliciul
nu se va topi vreodată, oricâtă iubire ar răsări peste el




Ela Victoria Luca

 

[magda]

Maine anul se-noieste
Plugusorul se porneste
Si incepe a brazda
Pe la case a ura.

Iarna-i grea, omatu-i mare,
Semne bune anul are;
Semne bune de belsug,
Pentru brazda de sub plug.
Manati, mai!

Doamne, binecuvinteaza
Casa care se ureaza!
Anul nou cu bucurie
Intru multi anis a va fie!
Manati, mai!

De urat am mai ura
Dar ni-I ca vom insera
Si noi suntem mititei
Ne mananca cainii rai.
Manati, mai!

Cand vom mai veni, la anu’
Sa va gasim infloriti
Ca merii, ca perii,
In toiul primaverii
Ca frunza de vie
In postul Sfintei Mariei.
Aho!

---

Anul Nou

Din ciresul vesniciei
S-a mai scuturat o floare
Dupa ce-a visat sub luna
Dupa ce-a suras sub soare.

Si-n clipita-n care floarea
A cazut pierind în vant,
Cate visuri neimplinite,
Cate doruri nu s-au frant!

Dar in locul celei duse,
Alta floare vine acum,
Sufletul sa ni-l imbete
Cu nemaigustat parfum.

Si cum primavara codrul
Muguri mii desface-n roua,
Floarea noua ne aduce
Muguri de nadejde noua.

Imbracati al vostru suflet
In vesmant de sarbatoare
Si primiti cu imn de slava
Noua vesniciei floare.

Iar daca-ntre voi iubirea
Va canta fara sa planga,
Nici un vis n-o fi himera,
Nici un dor n-o sa se franga.

de Vasile Militaru

 

[anuk]

Ţi-am scris asearã ultimul sonet



Ţi-am scris asearã ultimul sonet

Cu gene şi cu buze-ntredeschise

Iar literele-n pas de menuet

Se legãnau cerând sã fie scrise.



Pãreau nişte bobiþe de Rozar

Gãtindu-se de sfânta rugãciune.

Chemând aceiaşi sfinţi din calendar

Sã se cuminece şi sã ajune.



Ţi-am scris cu rouã caldã pe obraji

Era o noapte propice femeii;

Cãdeau ninsori albastre pe grumaji

Şi se roteau în dansul Salomeii…



Şi-n noaptea cea cu stele – berechet

Ţi-am scris în tainã ultimul sonet…



A Paunescu

 

[anuk]

Zurgalaul


Fulgi uriasi deasupra tarii cad,
Pe baragane vânturile tipa,
Somn neclintit de iarba si de brad
Învaluieste muntii sub aripa.
Cu clinchete zglobii din dunga vaii
Rasuna zurgalaii argintii;
S-apropie de geamuri zurgalaii
Certându-se cu glasuri de copii.
Întregi, întinderile tarii mele
De sunete voioase se cuprind
Si împleteste glasuri subtirele
Acest sagalnic, asteptat colind

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumata,
Un zurgalau mai rasuna stingher,
Poate-un copil întârziat de ceata
Si-mpleticit printre nameti, prin ger,
Suna c-o nefireasca daruire,
Împrastiindu-si clinchetele-n stol
Palind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii dusi pe geam, în gol.

Eram firav, parca batut de vânt,
Iar tata dus în marsul surd, de chin,
Poate-n transeu, ori poate în mormânt,
Oricum departe, în pamânt strain.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele întunecate
Ca într-un sat de multa vreme mort.

O cetina c-un fir de lumânare
Si c-o margica smulsa din suman
Vestea ca, pe vântoase reci, calare,
Din viata noastra-a mai trecut un an.
Zavozii nu latrau în batatura,
Ci scheunau cu vântul pe sub usi.
Flacaii nu mai ajungeau sa ure
Pe la feresti, de unde erau dusi.

Plutea încremenita o tacere
Nici uratori, nici câini, nimic, pustiu,
Când, deodata, ca o adiere,
Cu glas scâncit, tremurator si viu,
S-a auzit un zurgalau cum suna
Îndepartat, cum suna subtirel,
De parca noptii ar fi vrut sa-i spuna
Durerile stiute doar de el.

Se auzea de undeva, din vale,
Si vântul îneca în rabufniri,
Parca plângea încet metalul, moale,
În palmele-nghetate si subtiri.
Si mama sta asa cu fata uda,
Cu gândul dus la tata, ascultând
De unde-i el, nu poate sa auda
Si poate nu va auzi nicicând,
Ca poate-acolo, în aceasta clipa,
Învaluita-n viscol urias,
Vreo pasare de noapte, rece, tipa
Lânga bocancii aspri de ostas

Am ascultat pâna spre dimineata
Cu fruntea rezemata de usor
Si mama si-a dus palmele la fata
Si mi-a parut ca râde-ncetisor.
Îl auzeam la geamuri si la usa,
Afara, undeva în infinit
Cutremurat de friguri si de tusa,
În clinchetele lui am adormit.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
E Anul Nou. Stiam noi ce mâine fi-va
Si ce-o sa mai aduca anul nou?
Un zurgalau stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?

Voi, oameni ai pamântului, uitarea
S-a asternut pe sânge, scrum si fier?
N-ati cunoscut ce-nseamna asteptarea
Si ce înseamna-un zurgalau stingher?

- Am cunoscut cu toti durerea ce e.
Avem la masa câte-un scaun gol.
Sa n-aiba somn si-n tihna sa nu steie
Ei, alchimistii noului pârjol!

Nicicând noi nu vom îngrasa ogoare
Asa cum ei ne vad în visul lor,
Prin balarii de foc, nimicitoare,
Sub palarii de foc, nimicitor.

Sculati, voi, boieri mari, s-arata zorii,
Voci tragice pe vânturi se aprind.
Treziti-va, va vin colindatorii,
Acuzatorii, asprul lor colind.


Nicolae Labis

 

[alerim_61]

Reţetă pentru Anul Nou

Se-aleg douăşpe luni, cât mai frumoase,
Trei albe, ‘coperite de ninsoare
Şi alte trei cu miei şi pomi în floare,
Trei calde, fără nori, pline de soare
Şi încă trei, bogate şi mănoase ;

Se curăţă de of, de-amărăciune,
De ură, de invidie, mândrie,
Se-mpart apoi egal, de-ajuns să fie
Pe-ntregul an, fără economie,
În zile cât mai lungi şi cât mai bune ;

Se ia pe rând, din nou, şi se prepară
Zi după zi, cu grijă, cu răbdare :
O parte muncă, plină de sudoare,
O parte de odihnă şi visare
Şi-o parte de umor, extra-ilară ;

Adaugaţi din plin şi toleranţă,
Baban, praf de bun simţ, un polonic,
Turnând, cât frământaţi, câte un pic
De optimism călduţ, dintr-un ibric,
Amestecat cu boabe de speranţă,

Iar în final, nu costă nici doi bani (!)
Peste-aluat, puneţi-o cu ardoare,
Iubirea cea mai pură şi-arzătoare…
Eu vă doresc s-aveţi o poftă mare
Şi vă urez din suflet…La mulţi ani !

Valeriu Cercel

 

[anuk]

Rugaciune dupa Anul Nou.



O, Doamne ! Cât sunt azi de exaltat,
Chiar fara ajutorul Tau deplin
Am început, precum ai remarcat,
Un an fara sa fac niciun pacat
Cu fapta sau cu gândul cel putin
Si pân-acum perfect m-am descurcat ;

N-am fost invidios, nu am bârfit,
Nici artagos cu cei din jurul meu,
La bunul alteia nu am râvnit,
Iar cu al meu n-am fost deloc zgârcit,
Nu m-am falit si ce mi-a fost mai greu,
Prin vis macar o dat’ nu am mintit,

Însa acum, Te rog anticipat,
Caci anu-i lung si nu stiu când napasta
Ma va lovi cât sunt eu de curat,
Ajuta-ma sa nu cad în pacat
Si mai ales, sa-ncepi din clipa asta
Când ma voi da, în fine, jos din pat.

Amin.

Valeriu Cercel

 

[bodo]

Serghei Esenin - Omul Negru

"Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii -
În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.

Nu mai ştiu,
Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaştri,
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.

Şi-a crescut,
Acum e vârstnic
Şi poet - chiar de elită.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi."

 

[bodo]

Va ma amintiti povestioarele "din lumea celor care nu cuvanta?" Hai sa ne aducem aminte de ele azi, la aniversarea scriitorului lor, Emil Garleanu.
Sigur va mai aduceti aminte de " Caprioara" , " Gandacelul, " Musculita", " Grivei"....

După asemănarea lor!
de Emil Gârleanu


Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pământului. Îi rămăsese de învieţuit numai câteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască şi inima şi mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte.

Aşa, după povaţa leului, care vroia să ştirbească din măreţia tigrului, făcu mâţa; după gustul raţei, zuliară pe lebădă, făptui gâsca; după placul elefantului, ironist, născu şoarecele. Ascultă chiar pe măgar, care-l rugase că, decât ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios.

Dumnezeu ştia că fiecare din vietăţile aceste îşi vor avea pe pământ menirea lor; că, cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor înlesni mai bine una pe alta; că nici urechea măgarului n-o să prindă nota privighetoarei, după cum nici mărimea elefantului n-o să poată batjocori micimea şoarecelui.

De aceea Atotputernicul se plimba pe pământ, întrebând şi ascultând în dreapta şi în stânga. Într-un rând, odihnindu-se pe o piatră, se gândea cum să mai dea o vieţuitoare aerului. Şi cum căta cu ochii primprejur, iată că vede: sub o frunză, o broască; o albină şi-un fluture pe câte o floare; şi-n mijlocul unei mreje, ţesute între două crengi, un păianjen.

Dumnezeu zâmbi, le chemă la el şi le spuse:

— Ascultaţi, vietăţilor, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarăşă. Doresc să aud povaţa voastră — cum şi ce înfăţişare să-i alcătuiesc. Mergeţi de vă sfătuiţi dintru-ntâi între voi şi veniţi cu lucrul gata.

Cele patru vieţuitoare se traseră mai la o parte, în sfat.

— Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge preasfântului că ne are pe noi? O să lase atâtea fiinţe pe pământ, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-i croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar l-om sătura.

Şi şu-şu-şu, şu-şu-şu, se sfătuiră! Apoi, câteşipatru, veniră în faţa Domnului.

— Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai?

— Înalt-preasfinte, zise broasca, priviţi-mi ochii şi faceţi-i noii vieţuitoare la fel.

— Bun! Dar tu, fluture?

— Priviţi-mi trupul.

— Bun! Dar tu, albină?

— Priviţi-mi aripile.

— Bun! Dar tu, păianjene?

— Priviţi-mi picioarele.

— Bun! Foarte bine! răspunse Dumnezeu şi zâmbi: ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină şi picioare de păianjen! Iată lighioana pe care o doreau ele!

Dihăinile se uitară una la alta.

— Acum să-l vedem, zise albina, încet, broaştei.

Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Şi în mâna Domnului răsări, deodată, noua vieţuitoare.

— Iată sora voastră. Vă place?

Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se:

— Da... mărite Doamne!...

Şi Dumnezeu înţelese că noua vieţuitoare era într-adevăr frumoasă.

Tocmai în clipa aceasta uite şi-o şopârlă. S-o întrebe şi pe asta, se gândi Dumnezeu.

— Ei, tu, şopârlă, ce zici că-i mai lipseşte fiinţei acestea ca să se desăvârşească sfatul celor patru tovarăşe ale tale?

— Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală şopârla.

— Fie! Du-te! porunci Dumnezeu făpturii celei noi care se ridicase pe vârful degetului său.

Şi aşa, din răutatea celor cinci vieţuitoare, zbură, pentru întâia oară pe pământ, nebunatica şi gingaşa libelulă.

Dar ar fi nedrept să nu se ştie că dintre toate vieţuitoarele numai rândunica fusese mărinimoasă. Ea rugă pe Dumnezeu să dea viaţă unei rândunele mai chipeşe ca ea. Şi Dumnezeu îi făcu hatârul: însufleţi lăstunul. Dar pentru inima cea bună a rândunicii o lăsă tot pe dânsa mai frumoasă.

 

[anuk]

Bobotează .



Am câştigat timpul- când îşi mătură
blondele tălpi pe intrare de-n casă se beau
pestriţate licori, la perete stau toate
ceasurile întoarse.
O bezea cât un pumn de copil de-i guşti din
grăunţe; viaţa, cui de-i varsă cu încinse
tunele- priveşte rădăcinile de Gollum- între
oase ce nu se potrivesc şi lungi depozite
de cretă, palizi cocori de tablă cum stau de
veghe pe morman.
Strâng câtă iarnă-i către prima-vară, şarpe
cu burta de pene- îi lipseşte bunul-gust aripii
de a zburat singură în toate colţurile lumii.
S-a făcut mic domnul cu azură-beretă şi
geantă de nailon- ai câştigat, tu nu te-ai naşte
întâiul meu copil, în geamuri tu n-ai pierde
sărbătorile pocnind din degete cerul crăpat.
Tu-nu-copilul meu, bruma se uscă-n
prima-vară, ori ceasurile nu ştiu asta even
if these all go through a gallop blind mithril.


Dafina David



-----------------------------------------------------------------


Bobotează



Ieri un popă rumen mi-a venit în casă
(Lege nu-i pe lume să şi-l vrea proroc),
Şi din căldăruşe mi-a uitat pe masă
Un sfios şi galben fir de busuioc...
Busuioc cucernic, busuioc de-acasă,

Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti,
Floare de la ţară, floare cuvioasă,
Cum să-ţi spun eu ţie cât de drag îmi eşti?
Mi-ai adus cu tine farmecul livezii,

Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal,
Taina ce-nfioară noaptea bobotezii,
În întunecimea bietului Ardeal...
Îmi răsar acuma cântece uitate.

Şi-ntr-o pribegie fără de noroc,
Eu te simt că tu eşti singurul meu frate,
Rătăcit şi galben fir de busuioc...

În străinul chiot care strig-afară,
Lângă mine-alături mi te iroseşti,
Floare cuvioasă, floare de la ţară,
Ce cătarăm, oare, noi la Bucureşti?...


Octavian Goga

 

[bodo]

Traista cu vise

Aşa mi-am adus aminte de mine,
privindu-te…
Veneam din propria tulburare,
drumeţ cu umeri prăfuiţi,
trăgând după el
o traistă cu vise…
Erau multe, nu vă mint,
le adunasem cu migală,
unul câte unul,
cam de pe la naştere
sau un pic mai târziu,
atârnau greu
dar erau ale mele,
Cum să le fi abandonat?
Şi unde?
Oamenii refuză visele altora,
mi-am dat seama de asta
într-o localitate atemporală,
am vrut să plătesc ultima carafă
cu un vis…
Hangiul
(obez, şorţ murdar, mustăţi mari,
îl puteţi vizualiza,
semăna cu toţii hangiii lumii)
a râs în hohote
şi m-a dat afară.
Ştii câte vise am sub pernă, nebunule?
Nu ştiam,
eu le ţineam în traistă.
Uneori vorbeam cu ele,
adormeam împreună,
făceam dragoste,
visam din nou,
dimineaţa eram mai bogat
cu un vis neîmplinit…

Cristian Lisandru

 

[anuk]

Paznic.

Mi-am ferecat inima
undeva printre stele,
sa simta inaltimea cerului
si se zbatea pulsand a rosu.
Paznic am pus
(ce puteam pune decat o femeie)
pe care am gasit-o
tot printre stele;
Dar intro zi a plecat....
Cu inima cu tot.
Era asa de naiva
Ca nu-si dadea seama
Ca-si pazea singura
fericirea.

Dan Virgil

 

[anuk]

DESCANTEC


Lacate, cine te-a închis
La usa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i pazitorul,
Sa sfarame zavorul
Si sa vedem în fundul noptii noastre
Miscându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toti pasii se sfârsesc si pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsa peste tine
Cred ca atârna din vazduh glicine
Si, de pe bolti, zorele
Si muguri si ciorchini de stele.
Cine va pune-n usa noastra cheie
0 singura scânteie?
Lumina ochiul si-l aseaza,
Si-n încapere cauta sa vaza.
Lacatul simte si tresare
Cu bezna mea, ca de o sarutare.
Stea, nu poti tu intra-n veriga lui
Si lacatul tacerii sa-l descui?



Tudor Arghezi

 

[bodo]

Lup – Ştafetă

oamenii adoră muniţia
nu contează calibrul
pun în fiecare glonte
praf de gânduri
este şi aceasta o refulare
încerc să o înţeleg
rămân în zăpadă paşii lor
pete mari de sânge
contrast izbitor
durerea geme
inoportună
spre deosebire de oameni
nu avem planuri pe termen lung
de unde şi absenţa unor dezamăgiri
concretizate prin foc la gura ţevii
nu semnăm petiţii
nici asigurări de viaţă
dar predăm urletul
din lup în lup
ca pe o ştafetă

Cristian Lisandru

 

[anuk]

Te-ai cantonat pe Lisandru? Nu ca nu mi-ar placea poeziile lui.

 

[bodo]

Poi daca place la mine. Si omu scrie, nu se-ncurca