• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Rugul


Mi-i tot mai greu de mine.Îmi ascund
Subt reci avânturi inima deşartă.
Tristeţa mă pătrunde până’n fund
Şi sufletul cu trupul meu se ceartă.

Nu ştiu ce am pe lume de făcut,
Mă uit în toate părţile cu silă,
Zvârl viitorul repede’n trecut
Şi râd, aşa, ca să nu-mi plâng de milă.

Întreb de mine iarba de pe dâmb
Şi frunzele ce-mi freamătă străbunii.
Destinul meu, pipernicit şi strâmb,
Cu mâni de spini adună pleava lunii.

Iau dimineaţă proaspătă din crâng
Să-mi spăl cu ea pustietatea frunţii.
Întreb de mine doinele ce plâng
Scoţând din fluier, într’o crâşmă, munţii.

Vâr mâna’n apă să apuc o stea,
Dar mâna goală iese şi mai goală.
Întreb de mine despre noima mea,
Cu ochii’n balta nopţilor de smoală.

Sunt osândit la viaţă? Sunt vis rău?
Mă voi trezi din somnul meu vreodată?
În brazii putrezi răsturnaţi ăn tău,
Citesc menirea mea adevărată.

Ca să nu fug mi-i nesfârşirea gard;
De asta gem în toate cele scrise
Şi pentru rugul unde am să ard,
Strâng vreascurile zilelor ucise.



George Lesnea
 
Balada sufletului

timpul s-a trântit la picioarele
pupilelor noastre hipnotizate
îmi transpiraseră aripile de emoţie

aceeaşi privire
pe care-n orice secol aş recunoaşte-o
slăbiciunea mea atemporală
tot câmpul conştiinţei plin de tine
dezbrăcându-mi toate învelişurile
frenetic atingându-mi cuprinzându-mi
eul profund

Suflet!
suflet cu ochi mari
topind asfaltul sub picioare-mi
doar galben fluid pe clape de aer
cu degete lungi alunecând
uşor fără semne de întrebare
de ezitare atât de blând

când spiritele ni se uneau
ca două mâini cu palme îmbrăţişate
ce-şi încălzeau încheieturile
privirile noastre aveau
acelaşi puls rostogolindu-se
într-un ecou ciudat
până când ochii deschişi încetau să clipească
de parcă tot universul era doar
suflet
suflet palpitând
doar galben fluid pe clape de aer
cu degete lungi alunecând

în jurul meu stele
stele căzând

Alexandra Alb
 
CAP DE COPIL, ADORMIT
( Dedicată lui Constantin Brâncuşi de ziua lui de naştere, 19 feb )



O piatră lăsată de timp,
Într-o vatră de pământ
Sub picăturile ploilor curgând
Ani, la rând
Şi a iernilor cu geruri, surate crăpând
Mereu spălând-o,
Curată făcând-o
Iar pământul, tot încercând,
S-o acopere, s-o înghită,
Până-ntr-o zi,
Când un om o descoperă.
O priveşte îndelung, cum stă nemişcată
Ca şi cum ar fi culcată
Şi deodată, cu ochii minţii vede:
În miezul pietrei ascuns,
Un cap de copil, adormit,
Care puţin l-a uimit!
Atunci, încet şi cu răbdare
El, cu a sa daltă, a pătruns
În piatra întâlnită şi a scos;
Acel cap de copil, adormit
Care semăna cu capul copilului
De puţin timp, născut,
Şi al cărui trup a rămas ascuns,
În ei, cei doi:
El,bărbatul,
Şi ea
Femeia, necunoscută.



CONSTANTIN POPA ISTRIŢEANU
 
Corbul

Într-un miez de noapte crîncen, pe cînd - ostenit şi lînced -
Meditam peste vechi tomuri - o, uitat e tîlcul lor! -
Mi-a părut, ca-n vis, că bate cineva la uşă: „Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntîmplător,
Da, un oaspe care bate-n uşa mea, încetişor."
Mi-am şoptit, încrezător.

Gîndul, vai, mă mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cînd tăciunii păreau stafii alungite pe covor.
Zorii-i aşteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca să uit de moartea fetei, căreia-i spuneau Lenore
Înşişi îngerii - frumoasa, luminoasa mea Lenore,
Dusă-n vecii vecilor!

Purpuriile perdele, cu foşninde catifele,
Mă făceau, ca niciodată, în adînc să mă-nfior,
Încît repetam într-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvîcnind nebună: „E vreun oaspe doritor
Să-l primesc la mine-n casă, - vreun prieten trecător.
De ce-aş fi bănuitor?"

Cînd mi-am mai venit în fire, spus-am fără şovăire:
„Domnule, sau poate Doamnă, să mă ierţi, eu te implor:
Somnul îmi dădea tîrcoale, cînd bătaia dumitale
Se-auzi, atît de moale şi atît de-nşelător,
C-am crezut că mi se pare..." Şi-am deschis, netemător,
Beznei ce pîndea-n pridvor.

Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-aş crede c-a visat vreun muritor,
Însă liniştea cumplită a rămas, ca-nmărmurită.
Doar o vorbă-abia şoptită se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul îmi întoarse şoapta stranie LENORE -
Ce se stinse-ncetişor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Auzii că bate iarăşi, parcă mai stăruitor.
„Ale-oblonului zăbrele sînt de vină, numai ele!
Ia să văd, şi tainei grele adîncimea să-i măsor,
Liniştindu-mi pentru-o clipă sufletul fremătător....
E doar vîntul, vuitor."

Am deschis oblonu-n pripă şi, cu foşnet de aripă,
Un corb falnic din vechimea sfîntă, a intrat în zbor
Şi, de mine făr' să-i pese, cu-aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese şi se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior, -
Şi rămase - negru nor.

Pasărea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surîse văzînd chipul gînditor:
„Deşi creasta ţi-este cheală, tu eşti plin de îndrăzneală,
Corb cumplit din vremi de fală, - spune-mi, ce nume sonor
Ţi s-a dat pe Ţărmul Nopţii, corbule rătăcitor?"
Corbul spuse: NEVERMORE.

M-a uimit peste măsură ăst cuvînt la cobe-n gură
Deşi nu prea avea noimă, - însă cărui muritor
I-a fost dat vreodat' să vadă cum o pasăre - de pradă
Sau de rînd - vine să şadă peste-al uşii lui uşcior,
Pe un bust al zeei Pallas şi, cu glas croncănitor,
Îi răspunde NEVERMORE?

Proţăpit pe-acea statuie, doar atît putea să spuie,
Sufletul parcă turnîndu-şi în cuvîntul izbitor.
Alte vorbe nu-i ieşiră. Penele-i încremeniră.
Atunci buzele-mi şoptiră: „Va pleca şi el în zori,
Ca atîţia alţi prieteni şi nădejdi de viitor."
Corbul spuse: NEVERMORE!

Uluit de potriveală, mi-am zis: „Fără îndoială
C-a deprins această vorbă auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soartă, şi-a jelit nădejdea moartă
Pînă cînd, cu vocea spartă, a ajuns, răzbit de dor,
Să repete în neştire un refren apăsător -
Trista vorbă NEVERMORE!"

Cum a corbului vedere încă-mi mai făcea plăcere,
Mi-am tras jilţul lingă uşă, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat în catifele şi în gîndurile mele,
Încercai să aflu-n ele ce vrea corbul cobitor -
Pasărea aceasta sumbră, care croncăne de zor
Numai vorba NEVERMORE?

Chinuit de întrebare, căutam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de pară, mistuit de focul lor.
Stînd cu capul dat pe spate, pradă perinei bogate
Cu luciri catifelate, îmi spuneam încetişor,
Că EA n-o să mai dezmierde perina cu-al ei căpşor
Niciodată, NEVERMORE!

Îmi păru că-n aer suie o mireasmă de căţuie
Clătinată de arhangheli - călcau parcă pe covor!
Şi strigai: „Nenorocite! Prin heruvi, Domnu-ţi trimite
Vrăjile-ndelung rîvnite ca să uiţi de-a ta Lenore!
Soarbe vrăjile acestea, ca să uiţi de-a ta Lenore !
Corbul spuse: NEVERMORE!

Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Iadul te-a trimis, ori vîntul, pe-acest ţărm îngrozitor,
În chilia mea pustie, unde Groaza-i pururi vie,
Deşi-o rabd cu semeţie,- spune-mi, dară, te implor,
Oare-n Galaad se află vreun balsam vindecător?"
Corbul spuse: NEVERMORE!

„Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Te conjur pe Dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, în Edenul de departe,
Să îmbrăţişeze-n moarte pe sfinţita-n veci Lenore, -
Pe-acea fată care poartă numele-ngeresc Lenore?"
Corbul spuse: NEVERMORE!

„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopţii, înspăimîntător!
Să nu-ţi uiţi vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca şi vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ţi din inima mea pliscul lung şi rău-prevestitor!"
Corbul spuse: NEVERMOREI

Şi de-atunci, stă ca o stană, făr' să-şi mişte nici o pană,
Pe-albul bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior.
Cu-ai săi ochi ce scînteiază, pare-un demon ce visează,
Cînd a lămpii mele rază-i zvîrle umbra pe covor.
Şi, legat de-această umbră, nu se mai avîntă-n zbor
Al meu suflet, NEVERMORE!

Allan Edgar Poe
 
Nu există

Nu există nici o legătură între timp şi ceas
Decât în mintea omului grăbit
Nu există nici o legătură între urmă şi pas
Decât în mintea celui urmărit
Nu există nici o legătură între bani şi fericire
Decât în mintea omului zgârcit
Nu există nici o legătură între femei şi iubire
Decât în mintea celui ce e îndrăgostit.



Anestezie finală

Din mine, când o fi să mori
Te rog frumos să nu mă dori
Şi te mai rog, a doua oară
Când mor, nimic să nu mă doară.

Te-aş mai ruga, dacă se poate
Să-mi ierţi vreo câteva păcate
Căci vreau să am la judecată
Din două pete, doar o pată.

Şi-acum, ţi-o spun aşa 'ntr-o doară
Mi-e dor să mor, dar să nu doară.

poezii de Marius Robu
 
Destin de buzunar

am luat drumul călătorului,
destinului din buzunar,
de la intersecţia cumpenei
unde nimeni nu a lăsat
o sticlă plină...
de suflet necăjită.

nu vreau...
să beau amarul sorţii.
copii se joacă în cauciucuri
şi dau foc cerului.
hârtia ziarului minte,
scânteie nu a fost...
ci fără de minte.

nu sunt cocoşatul catedralei,
chiar dacă am faţă cu spini.
am suflet şi credinţă,
fără să spun de...
om



Nu mai vrem

viaţa să fie o peşteră goală,
fără lumină,
mobilier aruncat pe scena lumii
fără creaţie,
idoli cu o mie de feţe,
natura dezbrăcată,
aruncată în gropi de gunoi.
case fără şanse
de a fii...
vreodată pentru noi.
nu mai vrem...
vehicule ciudate, oameni greoi,
politică fără sens, ecrane gigant,
figuri hâde,
uitate din timpul trecut,
în prezentul nostru
confiscat.

poezii de Viorel Muha
 
Ceartă între mărţişoare.


Un coşar şi-o inimioară
(Pe o tarabă, afară)
Se certau azi într-o doară
Şi îşi făceau viaţa amară;
Coşarul:"cu mintea mea cea trează
Sunt norocul, ce azi vi-l veghează!"
Inimioara,suavă şi blândă:
"La mine,iubirea e izbândă!
Iubirea vă fie cu spor
V-aduc noroc de mărţişor!"
Potcoava,care era vecină
Auzi cearta şi se minună :
"Dragelor la mine-i mit
Pe fete eu le mărit!"
Alături,un trifoi cu patru foi
Iritat,îşi făcu frunza vâlvoi
Şi spuse în gura mare;
"Dacă sunteţi la vânzare
Staţi cuminţi,căci eu vă spun
Dintre toţi,sunt cel mai bun
Cu noroc la multe fete
Şi mult succes la vedete!
Voi n-o să fiţi cumpăraţi
Că nu sunteţi cumpătaţi!"



Vasilica Ilie
 
Mărţişor sufletesc…



Ostatec…

Iubito, mi-ai pus cătuşe de ghiocei la mâini
Şi m-ai luat ostatec interzicând lumii
Orice negociere…
Ferecat în spatele pleoapelor tale,
Hrănit la ore fixe cu zâmbet sau reproş,
Desprins bucuros de insensibilitatea promovată
Prin campanii publicitare agresive,
Extras din realitate şi mutat
În decorul senzual al trupului tău,
Îmi savurez patima constantă lângă cafeaua cu caimac
Şi visez nopţile în care, renegând platitudini mondene,
Ne îmbrăţişăm pe pat de lacrimi
Decantând pasiune…
Iubito, reuşeşti să îmi fii primăvară
Atunci când iernez în propriile troiene
De întrebări existenţiale
Şi dai pământului arid prin care sap cu gândul
Seva reconfortantă şi hrănitoare a iubirii…
Redus la tăcere de frumuseţea anotimpului,
Pierdut în dulcea expectativă a prizonierului
Îndrăgostit de celula sa,
Dau de ştire tuturor celor care ar dori
Să plătească recompense uriaşe
Pentru a mă smulge din tine
Că refuz să-mi scot cătuşele…


Cristian Lisandru
 
Martie
Otilia Cazimir


E-atata primavara-n noi, iubite!
Si-n toti fiorii care tremura-n natura,
Si-n zambetul ce-ti flutura pe gura
Se-mbratiseaza visurile noastre tainuite...

Ridica-ti ochii... in adanca stralucire
A-ncremenit o horhota de nor subtire
Si-acum isi mistuie-n albastru forma fina
Si nu ramane-n marea de lumina
Decat un punct ce-n aer se ridica –
Sagetatorul zbor de randunica.

In iarba cruda-si joaca umbrele subtiri
Mladite verzi si lungi de trandafiri.
Pluteste-n atmosfera linistita
Parfumul vag de floare nenflorita –
Ca liliecii isi ridica-n soare
Boboci marunti, ciorchine zambitoare,
Iar din corole albe si fragile
Se-nalta, greu, parfumul de zabile.

Mi-e sufletul imprastiat in toata firea…
Sub ochii umezi care-mi cauta privirea,
Se-mbata ca o floare pe tulpina
De roua, de parfum si de lumina.
 
Vasile Voiculescu
Noapte de martie

Se face moina-n suflet, cu pacla-mpovarata;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Si inima, hranita, porneste rar sa bata,
Cu sange alb de visuri si de melancolii ...

La geamul meu sta noaptea si vrea sa intre-n casa,
In carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde camara ce m-apasa,
Ma scol si suflu-n ganduri si-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intra si taraste alaiul tot afara:
Se umfla-n mine ape, trec turme de tigai
Si aburii launtrici iau chip de primavara,
Cu sani rotunzi de maguri si coapse moi de vai.

Sosesc, scapati si teferi din cuscile-ntristarii;
Cocorii bucuriei, solia-ntaiei berzi,
Si sesurile mintii, miristile uitarii
Le-mproureaza iarba cu mii de ganduri verzi.

Pe dealurile vremii ierneaza neaua inca;
Dar canta gura dulce a vantului de sud,
Momita, gheata-si crapa pleoapa ei de stanca,
Surade si pe gingeni si-a prins sarutul crud.

Cand pururi vesnicia vorbeste numa-n soapte,
De unde-atata fosnet si susure si sfada?
Ma plec, ascult in mine prin sufleteasca noapte
Si-aud cum se dezbraca pamantul de zapada.
 
Primăvară
George Topârceanu


După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!
 
M-ai cules cu buzele


Am visat
că mă plăsmuiai
dintr-o frunză.
Îţi zâmbeam mură,
în timp ce-mi sculptai ochii.

Trupul meu luase
formă de inimă.

Mă priveai,
în timp ce mă ţineai
în palmă.
Apoi, m-ai învăţat
să zbor.
Se făcea
că-mi creşteau
aripi albastre.

Trupul meu luase
formă de senin.

M-ai strigat
şi am curs peste tine
ca o ploaie.
M-ai cules cu buzele.



Adele Onete
-------------------------------------------------



Rătăcire

M-am rătăcit într-o lacrimă
şi am uitat drumul
spre înapoi.
De atunci,
în fiecare dimineaţă,
plâng pe câte-un obraz,
simţindu-le mirosul sufletelor.
Cel de copil
are mireasma unei primăveri,
în timp ce
sufletul unui adult
miroase a animal rănit.

M-am rătăcit
în privirea unui om
şi am pierdut cărarea
spre înapoi.
De atunci,
mă scald în fiecare
răsărit şi apus
de iubire
şi tresar
cu fiecare lacrimă.



Adele Onete
 
Si daca tot se apropie 8 martie....sa vedem ce spun poetii nostri despre femei ( din toate perspectivele :D )

Doar femeia
Dumitru Matcovschi


Mai regină decât floarea
doar femeia poate fi.
Mai adâncă decât marea
doar femeia poate fi.

Mai înaltă ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amară ca pelinul
doar femeia poate fi.

Mai frumoasă decât viaţa
doar femeia poate fi.
Mai deşteaptă ca povaţa
doar femeia poate fi.

Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplită ca blestemul
doar femeia poate fi.

Mai aproape decât dorul
doar femeia poate fi.
Mai de şoaptă ca izvorul
doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primăvara
doar femeia poate fi.
Şi mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.

Iubeşte-mă, bărbate şu mă înveşniceşte,
dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.
Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi
căldura cea de taină a focului din vatră.


Fii tu!
Silviu Petrache

Bucura-te de viata ta femeie frumoasa,
fii tu cu ochii deschisi spre lumina ce o simti in suflet,
Cu gura lipita de suflarea destinului ce ti a soptit la ureche
Iubirea mult visata din negura vremurilor.
Fii tu cu caldura trupului si inveleste goliciunea deziluziilor
Ce te lasa prada neincrederii,
Fii tu cu sarutarea ta unduita pe chipul dorintei,
Increde te in puterea cunoasterii mintii tale
Si lasa ratiunea sa zburde pe meleagurile inimii
Pentru a te purta cu fruntea sus spre implinirea cugetului,
Iar frumusetea ce o simti ca se lipeste de tine nu o alunga,
Ci o stringe la piept cu nadejdea ca intr o zi
Vei deschide ochii si vei gasi linga tine omul iubit.
Bucura te de viata femeie frumoasa
si adu ti aminte de iubirile trecute cu nostalgia implinirii
dragostei tale mult visate....
Fii tu, TE ROG!


Femeia
de Iulia Hasdeu


Poezia Femeia
O inima de Eva, enigma-n veci rpofunda!
Din foc divin si amestec din tina cea imunda;
Protee fara nume, ce logica dezminti
Desarta sau prea rece, sau clocot de dorinti!
Sub vraja frumusetii, ori dulcea ta zimbire,
Ascunzi tu suferinta, rusine, sau iubire?
In clara ta privire, de visuri incintata,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plins vreodata?
Ah, ce perversi ai ochii, surisul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeste s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, far-de mustrare,
Defectele, si-n taina, porniri spre desfrinare!
La tine totul este spoiala sau mascat:
Tinuta, vorba, fata si glasul afectat
Caci tot ce nu-i minciuna tu-nfrunti cu viu raspar:
Minciuna pentru tine e unic adevar!
Fatada-i tot la tine si prefacatorie
Si chiar a ta stiinta e doar cochetarie.
Spre a trona mai bine, voind sa ne uimeasca,
Si-ndeosebi sa placa!
E vanitatea-ti draga!
Sa placi... pentru aceasta ti-ai da viata-ntreaga,
Ti-ai da averea, pruncii si cinstea, de se cere,
Si totul pentru-o biata [si] ridicola placere!
Cochetaria-ti este virtutea cea suava.
Ea in femei se naste: in tine, doamna grava,
In tine tarancuta, cu fata-mbujorata,
In tine, curtezana, mereu nerusinata.
Femei! - e viata voastra si singura mindrie;
Voi sufletul va-nchideti intr-o bijuterie!

Si nu putea lipsi niste epigrame :D



E-o problemă cam ciudată,
Pentru că ea, niciodată,
Nu se lasă rezolvată
Decât bine frământată.


O epigramă e femeia,
Căci poartă viaţă, dă scânteia
Ce-aprinde inimi, e picantă
Şi are şi venin în poantă!


Femeia e un alfabet
Pe care îl înveţi încet
Şi-l uiţi - deşi nu-ţi prea convine -
Exact când îl cunoşti mai bine.
 
Baladă pentru mama .


Azi, când, la rândul meu,
mamă sunt şi eu
iar tu eşti bunică,
mamă, fiinţă unică,
vreau să-ţi scriu răvaş,
ţie, suflet uriaş,
să-ţi spun lucruri nespuse,
ce doar în gând au fost ascunse:
să-ţi spun cât te iubesc
pentru că sunt, să-ţi mulţumesc.
Şi mai vreau, măicuţă dragă,
să-mi fii alături viaţa-ntreagă,
să-mi spui poveşti chiar şi acum
la rându-mi, mai departe, să le spun,
să mă aştepţi mereu, în prag,
să mă-mbrăţişezi cu drag,
să-mi spui că mă iubeşti,
să-ţi spun că îmi lipseşti,
cu mâna ta cea mică
să-mi alungi orice frică,
orice teamă că n-aş putea
să fiu ca tine, măicuţa mea!

Adela Onete



------------------------------------------------------

Trup de femeie



Am ridicat între noi zid fraged de flori,
Atingerea albă şi pură a florii naşte fiori,
Din ploaie de flori, iubire şi dulce mireasmă
Ridic alt zid metaforic clădind astfel o casă.

E casa iubirii şi casa dorinţelor ascunse,
O casă în care visele sunt oricând atinse,
Din floare de colţ construiesc cină divină,
Prin ochiul casei lampa trimite flori de lumină.

Pe patul de flori construit din roşu de roză
Pun pernă de tei şi aşternuturi de tuberoză,
Să-nvelesc al tău trup gingaş de albăstrea,
Să respiri prin toţi porii doar dragostea mea.

Te ating, te sărut, te cuprind, te doresc, te iubesc,
Sub tavanul de maci sentimente adânci înfloresc,
Modelez flori de rouă pe spate fierbinte şi pur,
Cu buza însetată şi arsă sărutul prinde contur.

Freamăt de spin răsună prin glasul tău diafan,
Frenetic plimb mâna pe trupul întins pe divan,
Iubirea o beau cu nesaţ din floare de orhidee,
Licoarea m-aruncă-n extaz prin trup de femeie.


Geanina Lisandru
 
Versuri jucause ale lui Cristian Lisandru :p


Mult te-aş săruta pe gură, deşi eşti aşa de dură
Şi pe sâni te-aş săruta în bucătăria ta…
Te-aş iubi pe partea stângă un mileniu, să-mi ajungă
Şi mi-e jale, şi mi-e dor de un drum în dormitor…
Îţi visez şi noaptea sânii, urlând sub lumina lunii
Ca un câine de pripas… Eu spun „hai”, iar tu spui „pas”…
Şi îmi pui sub spate perna, eu cotrobăi cu lanterna,
Văd ce nu văzu Parisul… „Doamne, prelungeşte-mi visul!”
Pentru lungile-ţi picioare aş muri-ntr-o disperare
Vecină cu paroxismul… Iar mă-ncearcă pesimismul
Şi te văd cu altu-n pat… Redevin câine turbat,
Latru şi mă pierd în hău, visând la spatele tău…
Mijlocelul tău subţire nu-mi dă drept la adormire
Şi mă ţine în „stand-by”… Ţi-ai dat seama ce ochi ai?!
Ochi frumoşi cu stele-n ei, vai de toţi hormonii mei,
Vai de splină şi ficat… Şi te-aş duce iar în pat,
Să te culc la pieptul meu, mângâindu-te mereu,
Când pe spate, când pe faţă, cum simţurile ne-nvaţă…
Discutăm în faptul serii despre Peştera Muierii
Şi-mi doresc să fiu miner, chiar la tine-n cartier…
Mă descoper un amant vascularizat constant,
Gleznele ţi le cuprind, pătimaş şi suferind
Şi tu spui „Nu te grăbi”, eu şi mai grăbit aş fi,
Că mi-e tare dor, femeie, şi te simt a vieţii cheie…
Când te cunoscui pe tine se rupse ceva în mine
Şi-am trăit ameţitor prima noapte de amor…
Îmi căzuşi cu tronc, sunt sigur, tu mă contrazici, desigur,
Dar cu soarta mă împac: Eu sunt petic, tu eşti sac…
Tu eşti Office, eu sunt Word, poate fac atac de cord,
Tu eşti placa mea de bază, pot să intru-n metastază,
Nici că-mi pasă, jur pe roşu’, mai fac şi eu pe cocoşu’,
Dar cu tine, bat-o vina, cântă zi de zi găina…
Sunt fitil, eşti lumânare, te-aş iubi şi în picioare
Şi pe masă, şi sub masă, şi pe câmp, în iarbă deasă…
Şi-n pădure şi pe lac, dar noi ne iubim sub sac…
Sunt pahar, iar tu eşti vin, ori Black Maiden, ori Pelin,
Şi m-aş îmbăta-ntr-o doară chiar în fiecare seară,
Să-mi beau cauza pierdută până mi-ar sta limba plută…
Calc în gropi mergând pe stradă, iese lumea să mă vadă,
Iar eu te visez şi spun: „Staţi aşa, că nu-s nebun!
Nu mă duc la balamuc, deşi par un pic năuc,
Sunt un om, mi s-a pus pata, m-a rătutit de cap fata
Şi declar, semnez şi zic: Ce rost are să explic?!”
Te-aş întinde pe covor, însă nu în dormitor,
În sufragerie-aş vrea… Să te am pe canapea,
Să nu poţi fugi deloc, să-nţeleg că am noroc,
Împărţind extaz la doi să ne pierdem amândoi…
Şi mă pui mereu pe jar cu-al tău aparat dentar,
Ce-am să fac în lipsa lui? Scumpă doamnă, poţi să-mi spui?
Se desprinde câteodată, pup bucată cu bucată,
Te trimit, şi nu sunt trist, pe scaunul de dentist,
Dar nu eu plătesc lucrarea şi m-apucă disperarea,
Voi cere bani de la UE ca să-ţi construiesc statuie,
Te-aş sculpta cu pasiune, asta e tot ce pot spune…
Iar te văd, femeie, goală, veşnic la orizontală,
Şi aştept cu drag să-mi spui la ureche „Bravo, pui!”
Vreau să-mi moară toţi duşmanii, să mi se-nmulţească anii
Şi să fiu cu tine-n pat… Ca să zici că sunt bărbat…
Lângă tine nu am ton, pedepsit de Vodafone,
Pedepsitul fără vină… Ăştia-mi caută pricină!
Ce urmează? UPC-ul îmi arestează PC-ul,
Fiindcă noi vorbim pe mess fără niciun interes…
Îţi cânt doina mea de jale, cuprins de braţele tale,
Şi să-mi cadă mie părul de nu trăim tot amorul
Pan’ la cel din urmă geamăt, pân’ la cel din urmă freamăt,
Până la epuizare, până la mumificare,
Până la orgasm fatal, orgasmul fenomenal
Când ai spune vorbe-o sută dar limba nu te ajută…




Un talent autentic ,prolific care abordeaza cu succes genuri diferite,asta este Lisnadru.Este o placere sa-l citesti.
 
Femeia
Radu Boureanu

Eşti gustul pâinii ce-o mănânc,
Eşti sărbătoarea săptămânii;
Linia soartei scrisă-adânc,
Ce-mi poţi citi în palma mâinii;
Tristeţea, bucuria mea,
Eşti cântecul, şi eşti culoarea,
Şi, dulce-n vine, eşti vâltoarea
Făcând să-mi bată inima.


Poemul 1 (Trup de femeie)
Pablo Neruda

Trup de femeie, coline albe, coapse albe,
eşti asemenea unei lumi, aşternută în supunere.
Trupul meu aspru, agrest, sapă în tine
şi face o sămânţă să răsară în adâncul pământului.

Am fost singur ca un tunel. Păsările au zburat din mine,
şi noaptea m-a doborât cu invazia ei copleşitoare.
Să pot supravieţui, te-am pătruns ca o armă,
ca o săgeată din arcul meu, sau o piatră din aruncătura mea.

Dar vremea răzbunării a apus, şi te iubesc!
Trup din piele, din muşchi, din lapte însetat şi ferm.
Şi cupele sânilor tăi! Şi ochii tăi plini de absenţă!
Şi rozele pubisului tău! Şi vocea ta tristă şi blajină!

Trupul femeii mele, voi continua să dăinui prin el.
Setea mea, eterna-mi năzuinţă, calea mea schimbătoare.
Ape negre se adună acolo unde setea eternă curge,
şi truda alături de ea, şi durerea fără de ţărm.



În viaţa ei făr' de păcate,
E cea mai luminoasă stea,
Nu are lipsuri, nici etate,
Şi totuşi, are ea ceva...
 
Femeia?... Mar de cearta



Femeia? Ce mai este si acest mar de cearta,
Cu masca ei de ceara si mintea ei desarta,
Cu-nfricosate patimi in fire de copila,
Cu fapta fara noima, cand cruda, cand cu mila,
A visurilor proprii eterna jucarie?
Un vis tu esti in minte-i — si astazi te mangaie,
Iar maine te ucide. Cu-acelasi ras pe buza
Ea azi asculta soapta-ti de-amor sa o auza,
Iar maini cu mii propuneri te chinuie si stie
Ca orice nerv in tine il rumpe si-l sfasie.
Comedianta veche ca lumea — comedie
Ea joaca azi — juca-va de astazi ani o mie,
Cu-aceeasi masca mandra, neteda, miscatoare —
Si cel iubit de dansa azi rade, maine moare.
Si asta nerozie, cruzime intrupata,
In lumea cea de chinuri ea oare ce mai cata —
Ea, cea ce nu gandeste, gandind doara cu gura?
Caci sarutari si vorbe de-amor i-a dat natura,
Si rasul cel mai vesel, zambirea-mbatatoare,


Atata-ntelepciune e-n gura ei de floare,
Atata-ntelepciune pari a vedea, s-atata
Placere pare-aduce in inima-amarata,
Cand capul c-oboseala pe umaru-i ti-l culci
Sau cand te uiti in ochii-i ucizatori de dulci,
Incat chiar mantuirea cea vecinica ti-o sfermi
Si redevii un Sisif — sacrifici pentru viermi:
Sa le compui in lume o haina-n generatii —
Sacrifici si mandrie, si minte, s-aspiratii.
O, moarte, dulce-amica — sub mantia ta larga
Acoperi fericitii — si magica ta varga
Atinge cate-o frunte de om, ce te doreste:
Il face ca titanii, detot despretuieste,
Despretuieste lumea, pe sine — si-n sfarsit —
Despretuie gandirea ca e despretuit,
Priveste asta viata ca pas spre mantuire,
Ocazie durerei, o lunga adormire
In inimi spaimantate — un chin si o povara,
Ce veacuri ce trecura pe umeri i-ncarcara.
A vietii comedie miscata e de aur —
Cand scena astei viete e-al mantuirii faur.
Ironica e ziua ce vesel te priveste
Pe cand in fire-o fiinta pe alta prigoneste,
Ironica-i miscarea a florilor in vant
Cand sug cu radacina viata din pamant;
Ironic e pamantul — visternic de viete
Cand sanul lui ascunde seminte mii, razlete,
Care iesind odata l-a soarelui lumina,
Cu capul se saluta, se sug cu radacina.
O lupta e viata si toata firea-i lupta,

Milioane de fiinte cu ziua intrerupta
Sustin prin a lor moarte, hranesc prin putrezire,
Acea frumoasa haina ce-acopere pe fire.
In van creati la vorbe si le-azvarliti in vant:
Plodirea este rolul femeii pe pamant.
Priviti acele rasuri, zambiri, visari, suspine,
Dorinta de plodire o samana in tine.
Ce va certati cu noaptea si buiguiti cu luna?
De-ti face-o, de nu-ti face-o... totuna e, totuna.
De nu-ti fi voi in lume din nou sa prasiti neamul,
Oricare vita suie, oricare tont e-Adamul
Vietii viitoare... si fie-un par de gard,
Femei ramaie-n lume, de doru-i toate ard.
O, moarte! — nu aceea ce-omori spre-a naste iara,
Ce umbra esti vietii, o umbra de ocara —
Ci moartea cea eterna in care toate-s una,
In care tot s-afunda, si soarele si luna,
Tu, care esti enigma obscurei constiinti,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minti,
Tu, stingere! Tu, haos — tu, lipsa de viata,
Tu, ce pan’ si la geniu spui numai ce-i in carti;
O, slaba fulgerare... cea, carui nu te teme,
Ingheti nervul vietii din fugatoarea vreme,
Cand altii cu-a lor ganduri mereu in lume sapa,
— Istorie e viata ce scrisa e pe apa; —
Pe tine, dulce-amica, pe tine, intuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumii sclipitoare — pe tine, gand de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i soapte.
Nimic nu e in soapta-i — stii tu ce ea sopteste?

Ea nu ma vrea pe mine — pe tine te uraste.
Cand imi zambeste mie, ea-atunci s-a pus la panda;
Tu esti jertfa la care tinteste-a ei izbanda,
Ea n-a stiut vodata, ca ce voieste-i alta —
Ca tu esti inamicu-i si ca eu sunt unealta.
Unealta chinuita! unealta de ocara,
Cand eu cunosc prea bine iubirea ca-i amara,
Ma mint pe mine insumi, doresc si cred c-amorul
Folos mi-aduce mie...


Mihai Eminescu-1876
 
Primăvară

A cunoaşte. A iubi.
Înc-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte - ce înseamnă?
A iubi - de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primavară

Lucian Blaga
 
Primăvară

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Şi-n cuibul meu a poposit pe rând
Şi porumbelul alb, şi vulturul flămând,
Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.

Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,
Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte...
Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,
De-mi cere iar să-i curăţ încăperea?

Covor de frunze netede şi moi
Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,
Apoi cobor perdele de mister
Pe farmecul enigmei celei noi.

Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,
Căminul sufletului meu deschis
Aşteaptă solul ultimului vis,
Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.

Claudia Millian-Minulescu
 
Singurul lucru care conteaza

femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas...
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...

femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei

fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii

o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti

femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor



Lucian Avramescu
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top