Ca veni vorba despre apocalipsa si la nostalgi
EMINESCU SI APOCALIPSA
Despre Apocalipsa vorbeste Dictionarul Enciclopedic care o defineste ca ultima carte a “Noului Testament”, atribuita de traditie evanghelistului Ioan, scriere religioasa cu privire la sfârsitul lumii. De asemenea, este si un gen literar apartinând iudaismului (sec. 2-1 i. Hr.) si crestinismului primitiv, tratând simbolic si conventional destinul lumii.
În “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Mircea Eliade vorbeste despre Sfârsitul Lumii ca mit universal, facând cunoscute scenariul si principalele personaje ale Apocalipsului. Se regasesc cliseele binecunoscute din întreaga literatura apocaliptica: moravurile decad si se pierd, oamenii se ucid intre ei, pamântul se cutremura, soarele se întuneca, stelele se prabusesc; eliberati din lanturile lor, monstrii napadesc pe pamânt; sarpele cel Mare iese din adâncul oceanului, provocând inundatii catastrofale. Se întâlnesc si amanunte specifice: o iarna lunga de trei ani, uriasi care se vor catara pe curcubeu sa distruga lacasul zeilor. În cele din urma, armata zeilor si eroilor se va întâlni cu aceea a uriasilor si a monstrilor într-o câmpie întinsa (Armagedon), în batalia hotarâtoare. În acest razboi vor pieri toti, ultimul supravietuitor declansând incendiul cosmic. Orice urma de viata dispare, întreg Pamântul este înghitit de Ocean si Cerul se prabuseste.
Si totusi, acesta nu este sfârsitul. Un nou pamânt rasare, verde, frumos, îmbelsugat, purificat de orice suferinta.
Cum orice gând omenesc adânc porneste de la cauza prima, din cer, opera lui Eminescu izvoraste si ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se învârtesc tot mai aproape sau mai departe de sâmburele de întuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii între doi poli, geneza si stingerea. Materia este examinata in fierberea ei în aceste doua directii, în miscarea de organizare si dezorganizare. Imaginea apocaliptica a stingerii cosmosului este grandioasa si dramatica. Intr-o gradatie succesiva, poetul potenteaza ideea echilibrului universal, al destinului uman care, daca se stinge, va cufunda totul în întuneric, universul devenind doar un vis al nefiintei. Depasindu-si conditia umana, cugetatorul din “Scrisoarea I” intuieste catastrofa cosmica. Soarele, aruncându-si ultimele raze va deveni “trist” si “ros”, închizându-se în întuneric, iar planetele, înghetând, în dezlantuirea lor vor cadea în spatiu, scapate din ordinea lor abisala, din frânele luminii si ale soarelui:
“In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre norii întunecosi…”
Comparatia echilibrului armoniei cosmice cu o catapeteazma sfânta a lumii care se înnegreste în adânc, stelele cazând ca simple frunze ale toamnei, este cutremuratoare si avertizeaza asupra unui cataclism cosmic, prabusirea lumilor. Imaginea tabloului culmineaza cu versurile care concluzioneaza:
“ Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se întâmpla în întinderea pustie…”,
pentru ca în noaptea nefiintei, totul cade, totul tace, începând eterna pace, devenirea prabusindu-se, oprindu-se din pulsatiile vietii. Eternitatea omului este o eternitate pe fragmente. In “Archaeus” Eminescu noteaza: “în fiecare om se încearca spiritul universului, se opinteste din nou, rasare ca o raza din aceeasi apa, oarecum un nou asalt spre ceruri”.
Sugerând ideea de mare trecere, poezia “Memento mori” prezinta în ultimul tablou viziunea meditativa asupra Apocalipsei ce cuprinde civilizatia si universul. Intreaga natura cu fenomenele terestre si cosmice, istoria colectiva si cea individuala se cuprind aceluiasi ciclu de rotatie: apar, se dezvolta, ating apogeul si dispar:
“Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schitele ei.”
Finalul poeziei este o încercare de întelegere a creatiei lui Dumnezeu cel “sfânt si mare” si o prevestire a Apocalipsei, o tulburatoare meditatie asupra soartei omenirii care este harazita sa se zbata între aceleasi limite, refacând în mersul ei istoric acelasi cerc etern, fara perspectiva de a-si putea depasi dimensiunile:
“s-astazi punctul de solstitiu a sosit în omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schitele ei;
Inzadar palizi, sinistrii, o privesc cugetatorii
si vor cursul sa-l abata…combinatii iluzorii –
E apus de Zeitate, s-asfintire de idei.”
Poezia “ Mortua est” a luat nastere sub impulsul unei mari suferinte, a carei amploare a atins proportii titaniene si si-a creat un spatiu si un timp estetic proportionale cu intensitatea sentimentului. Poetul nu este cutremurat de moartea iubitei – durerea sa capata proportii universale, motivând marile întrebari legate de lipsa de sens a existentei; sugereaza stingerea universului.
Poezia “Împarat si proletar” subliniaza ideea ca înfrângerea finala trebuie sa creeze perspectivele finale ale poeziei. Poetul vede totul în planul imensitatii, pentru el caderea revolutiei si a împaratului înseamna destinul întregii omeniri. Viata este definita ca un vis ce se încheie în mormânt, lumile dispar.
Deznadejdea, tristetea vietii sunt sugerate de sunetul jalnic al piramidelor din poezia “ Egipetul”. Întelepciunea care guverneaza lumea devine zadarnica, faptele rele înmultindu-se, iar cele bune împutinându-se, prevestind astfel sfârsitul. Citind semnul întors, magul descifreaza Apocalipsa care a înecat civilizatia în nisipuri:
“si se poate ca spre râul unei ginti efeminate,
Regilor patati de crime, preotimei desfrânate,
Magul, paza razbunarii, a cetit semnul întors;
si-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el orase, ca gigantice sicriuri
Unei ginti ce fara viata-ngreuia pamântul stors”
E de banuit ca dezastrul acestei istorii a fost pricinuit de un mag ce a aflat prin practici astrologice ” tot ce-i drept, frumos si bun”. Nevrând sa fericeasca un neam de oameni decazuti, provoaca cataclismul unei civilizatii întregi: nisipul pustiei a astupat Memfis si Teba “ca gigantice sicriuri”. Numai Nilul cu al sau “flamengo rosu si luna au ramas acelasi”, ceea ce înseamna ca acest râu sacru, “Nilul sfânt”, pe ale carui maluri s-a creat o lume, ce a existat acolo veacuri de-a rândul, pâna a se cufunda din nou în nisipuri, ofera speranta unui nou început. si aceasta, pentru ca orice sfarsit trebuie vazut ca un nou început, si orice început îsi are sorgintea într-un sfârsit: “Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este, Cel care era si Cel ce vine, Începutul si Sfârsitul, Cel dintâi si Cel de pe urma”.
Poet al înaltelor cugetari si revolte, plecat peste urna nesatioasa a timpului si meditând la destinul efemer al omului, Eminescu a fost liricul propriilor sale experiente, al propriei sale vieti care se poate descoperi în versurile sale, venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la unul din filosofii pe care i-a frecventat.
http://www.scritube.com/literatura-romana/EMINESCU-SI-APOCALIPSA1621813111.php
