NOSTALGII

[anuk]

OM DE ZĂPADĂ



Mă visez Om de Zăpadă, ignorat de trecători,
Ridicat la colţ de stradă şi păzit de-un stol de ciori,
Supărat pe primăvară, pe ghiocei, pe dezgheţ,
Dornic de noapte polară, de-ntuneric şi îngheţ…
Draga mea amară-dulce, nu-i şedinţă de partid,
nullNu îmi iau angajamente ca să nu îţi par perfid,
Dar declar cu gheaţă-n suflet că scot aburi pentru tine
Şi la ora asta, treaz, numai frigul mă mai ţine.
Îţi ofer în dar zăpadă şi un pinguin regal,
Este cald în cartiere, ninge-n mine infernal…
Am să scriu o telegramă şi-o trimit prin curier:
„Bate vântul. Stop. E noapte. Stop. În trupul meu e ger”.
Am deja nămeţi în trup, eu sunt Omul de Zăpadă,
Asta nu este prostie, n-o percepe ca bravadă,
Vin copii trăgând de sănii ca să vadă o minune,
Omul Viu, Om de Zăpadă, plânge şi le spune glume…
Unii mai descurcăreţi vând chiar ţurţuri smulşi din mine,
E-o afacere, probabil, observ că le merge bine,
Eu am să plătesc amenzi pentru actul de prezenţă,
„Cum să fiţi Om de Zăpadă dacă nu aveţi licenţă?!”
Am fost preluat de Fisc, am dat lămuriri totale
Fiindcă n-am plătit impozit pentru lacrimile tale,
M-au lăsat să-aştept la coadă chiar lângă calorifere,
Eu visam râuri de gheaţă şi păduri de conifere,
M-a-ntrebat un domn inspector dacă am asigurare,
Dacă am depus în conturi cotizaţii necesare,
Dacă-am înşelat sistemul, ce scrie în cazier,
Şi care ar fi motivul pentru care stau în ger…
„Dumneata, Om de Zăpadă, eşti financiar suspect,
Eşti pasibil de pedeapsă, ţi-o declar în mod direct,
Tu faci notă discordantă în societatea dură
Fiindcă vrei munţi de zăpadă când poporul vrea căldură!
Îţi vom pune sub sechestru toată gheaţa deţinută
Şi să nu mai vii la noi cu asemenea ţinută,
Pune un palton pe tine, cumpără-ţi şi tu cravată,
Ne-a informat şi ministrul că zăpada-i demodată!”
Eu îmi umplu iar paharul, Omul de Zăpadă Beat,
Te anunţ că toţi copiii pe la case au plecat,
Întrebându-şi, doar, părinţii, spre marea uimire-a mea:
„Tati, mami, nu se poate, Omul de Zăpadă bea?!”
Bea şi Omul de Zăpadă, bea şi se topeşte-ncet,
Ascultând în miez de noapte numai rock, nu menuet,
nullEpica, After Forever, poate chiar şi Kamelot,
E atâta iarnă-n mine încât doar să ning mai pot…
Fulguiesc gândind la noi, emigrant aş deveni,
Şi te-aş duce printre gheţuri chiar şi o singură zi,
Să-ţi fiu sanie şi haină, să-ţi fiu pârtie aş vrea,
Iarna ta pentru vecie, tu, mereu, zăpada mea…
Posturi fără-audienţă instalează reflectoare,
Nimeni nu îmi cere voie şi căldura lor mă doare,
E un show nocturn pe stradă, artificii şi petarde,
Întind mâna către tine, depărtarea doare, arde…
Se transmite live topirea Omului Beat de Zăpadă,
Poate că şi eschimoşii se vor bate să mă vadă,
Pentru emisiune, urşii vor ieşi din hibernare
Şi vor consuma popcorn lângă vulpile polare,
Două foci şi patru morse îmi vor face galerie,
Poate ajung şi eu vedetă şi nu mai plătesc chirie
Pentru locul meu din stradă, pentru colţul de trotuar,
Pentru cratiţa din creştet şi un morcov necesar…
Pinguini vor face semne, invitându-mă la pol,
Monştrii sacri ai regiei îmi vor oferi un rol,
S-ar putea să ţin o vreme chiar şi capul de afiş,
S-ar putea să urlu versuri, sus, pe un acoperiş.
Am să înfiinţez o firmă şi omăt am să import,
Însă până-atunci dezgheţul nu mai pot să îl suport.
Au venit alegătorii să voteze candidatul
Nopţilor profund polare, nopţilor cu-ngheţ deplin,
Adversarii vin cu torţe şi scandează „Vinovatul!
El e Omul de Zăpadă, hai să-l dezgheţăm puţin!”
Mă topesc la colţ de stradă printre oameni furioşi,
Tu visezi că eşti departe, poate în Munţii Stâncoşi,
Au trimis şi ambulanţe, dar cum să mă mai îngheţe?
Mie-mi trebuie un aisberg ca să-ajung la bătrâneţe…
Mie-mi trebuie, iubito, o calotă glaciară
Vindecată de topire, care să nu mai dispară,
N-am măcar un cub de gheaţă,
Plâng copiii.
În zadar…
Fostul Om Beat al Zăpezii zace baltă pe trotuar…




Cristian Lisanadru

 

[anuk]

Sigur doriţi să navigaţi în altă parte



aş putea să îţi scriu să îţi spun că au căzut şi pe aici păsări şi au tăcut
mă uit la albul excesiv mă uit până când simt că orbesc
mi se fac degetele praf şi îmi cad umerii
sigur doriţi să navigaţi în altă parte mă întreabă yahoo
mă întreabă gmail şi alţii
mă îmbrac în alb sedat ca o cretă şi spun da
da
da
ce povară
de parcă aş duce un mort pe braţe şi nu aş avea cui să îl las
de parcă aş fi eu însămi mortul din braţele mele
şi nu aş găsi o linişte mai încăpătoare
o grădină mai albă căreia să îi spun deschide-mi
deschide-mă
sunt eu
aş fi putut să îţi las undeva un ultim
un
un semn obscur
prostuţ
ca de obicei
o pasăre mică îngheţată pe zăpadă



Silvia Caloianu

 

[alerim_61]

Primăvara şi toamna
Iulia Hasdeu


Acelaşi farmec verde
Şi ochiul nostru viu
O primăvară verde
Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă
Ce nu cunoaşte haos;
Pe când toamna în salba
Îmbie la repaus.

Inspiră fiecare o altă nostalgie
Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:
Cele de primăvară – ne-îmbată: o orgie;
De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

Dorinţa de ieşire
Adâncul cercetându-l;
Dar toamna, c-o privire,
Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!

 

[anuk]

Intrusul



Să mă gonească ar vrea
Le stau de a curmezişul în gâtlejuri
Nu au curajul încă
să mă privească cu ochiul lor
ca un colţ
Îşi ţin pumnalele ascunse
şi-le şlefuiesc în fiece zi
Ar vrea ca sângele meu
să le spele picioarele
iar ochii mei să-i strivească
în pumni

Eu le ignor existenţa
suferinţa, ura…
Degeaba aruncă cu biciul în mine
Nu-mi vor sfărâma citadela
Pot să şi râd de apriga lor viermuială
Mă sapă, mă îngroapă
Eu însă vie
respir şi îi sfidez

Sus, de deasupra
pare o nesfârşită comedie


Gherghei Iulia

 

[anuk]

Despre ura omului alungat



Ura omului alungat
Din cetatea inimii mele
Îmi va fi umbră
Mai fidelă decât umbra mea
Va creste în întuneric
Cu fiecare impas în care mă voi afla
Şi se va tupila vestejită
De cate ori în zâmbet mă voi îmbăia
Ura omului alungat
Din cetatea inimii mele
Este palpabilă
Survolează porţile cetăţii
Mânjind tot împrejurul
Cu graffiti-ul neruşinării
Insuportabilele miasme
Însă
Nu au cum să-mi mai otrăvească
Izvoarele
Ura omului alungat
Din cetate
Va fi un vector cu vârful
Întors
Şi va zdrobi
Nimicii
Generatorul mâlos al neiubirii



Gherghei Iulia

 

[bodo]

Mai presus de durere
Davide De Felicis

Lupt împotriva mea, împotriva acelei situaţii unice,
rapide,
simple,
aceea ce cunosc,
aceea ce ştiu că funcţionează.
Cum să reacţionez?
Eu ştiu că funcţionează.
Eu ştiu că voi reacţiona cum trebuie.
Nici o tristeţe,
nici un plâns,
nici o durere,
multe nehotărâri pentru ceea ce trebuie să fac,
ce ar trebui
pentru a mă întrece,
purtându-mă pe străzi ce acuma nu găsesc,
departe de trăirea mea fizică,
moartea diferită a sufletului meu.
Durere ce alungă durere,
ceea ce rămâne din acea zi fără a risipi,
pentru a construi încă deasupra corpului meu acel labirint de cicatrici fără cuvinte.
Durere ce nu mai simt
de fiecare dată ce corpul meu se acoperă de sânge,
a regăsi acea respiraţie ce-mi lipseşte,
incapace de a mă căţăra deasupra unui nou munte.
Lupt împotriva mea,
împotriva unui mod greşit de a reacţiona ce încă nu înţeleg că este aşa,
că într-o viată ma rezolvat,
respirând uşurat,
mişcat,
reânviat,
reanimat
şi din nou viu.
Nu cer nici o inţelegere.
Nu am nevoie de îndrumări.
Departe de mine nevoia de milă.
Cine ar putea să mă înţeleagă e doar cine trăieşte acelaşi coşmar ca şi mine.
Cine ar putea să mă ajute poate deja sa pierdut,
zburând către altă parte
a găsi acea linişte ce aicea le-a fost refuzată.
Lupt pentru a nu recădea înăuntrul meu,
în aceaşi spirală de nelinişte,
iadul,
respiraţie,
linişte.
După care reâncepând totul.
Această bătălie obositoare.
Dialogul nu ajută înaintea condamnărilor şi prejudecăţilor.
Nu caut un dialog, dar sunt deschis pentru a mă confrunta.
Nu suport cine vorbeşte despre" viată" fără să fi simţit durerea.
Aceste persoane false merită doar un pumnal în spate.
Nu iau lecţii de morală şi de viaţă
de la cine nu sa mai murdărit cu durerea altcuiva,
coborând în adâncuri de emoţii ce provoacă frică.
În durerea mea nu caut distrugerea.
Nu vreau să mă distrug,
anulându-mă,
pedepsindu-mă,
plătind pentru ceva.
În durerea mea caut strada pentru a ieşi din nelinişte,
coşmaruri,
adâncuri,
animale,
de multe ori nori prea luminoşi,
negri când nu vreau.
În durerea mea e dorinţa de a respira,
mişcându-mă,
având gânduri precize,
plecând din nou.
Trebuie să schimb altfel prima sau după nu voi putea găsi acea stradă pentru a ieşi din labirinturile mele.
Trebuie să reâncep.
Nu sunt mai bun decât aceia ce zgârâie corpul lor în fiecare zi.
Înţeleg şi trăiesc acea situaţie disperată
fără a putea să fac ceva,
ştiind de a fi doar mai norocos.
Sunt doar mai norocos deoarece am găsit un dialog cu persoana mea şi cu cineva înstare de a mă ajuta fără a mă trage înapoi.
Nu declar cicatricile mele
chiar dacă mă dor.
Dacă pentru cineva durerea ce alungă durerea poate să îl ajute de a reâncepe,
aş fi de partea sa.
Încurajândul de a lupta,
regăsind luciditatea,
dând o speranţă aceluia ce cu speranţele nu ştie ce să facă.
Ar fi un motiv pentru a trăi dând dorinţa de a încerca din nou,
acelora ce au pierdut orişice speranţă,
acelora ce au pierdut persoana lor,
acelora ce au pierdut şi gata.
Eu încerc de a continua să lupt,
cu toate forţele mele,
cu toate insicureţele mele,
variaţii de umor,
slăbiciuni.
Încă lupt şi mă gândesc la cine nu a reuşit.
Lupt împotriva siguranţelor mele.
Mă trezesc încă......luptând cu toate puterile mele,
mi-am spus,Nu renunţa niciodată!
Nu va fi uşor dar mâine e o zi nouă,
zâmbesc şi observ natura,
mă unesc împreună cu ea,
Învăţ din puterea ei.

 

[alerim_61]

În zidul meu de Ană-ncătuşată


Când a venit, aşa,
ca un însemn,
cu geana scrijelind în trup de lemn,
privea cu ochii ţintă-n viaţa mea
citind, în şoaptă, dincolo de ea.

Stăteam închisă-n
putredul meu trunchi
ca sufletul să-mi cadă în genunchi,
când ea, din stele scurse pe pământ,
un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt.

Într-un acord
de linişte deplină
şi îmbrăcată-n straie de lumină,
eu o ţineam ca un copil, de mână
şi-o imploram cu lacrimi; să rămână.

În timp ce
firul magic mi-l scurta,
zâmbind, de mine se îndepărta
lăsându-mă femeia de-altădată
în zidul meu de... Ană-ncătuşată.


Elena Glodean

 

[bodo]

Veac de tacere
Adrian Paunescu

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

 

[anuk]

Sfârşitul lumii?


Păsările cerului
S-au rărit şi au răguşit.
Apele, în furia lor nebună
Rup totul în cale,
Şi furia cerului s-a dezlănţuit.
Hainele vii ale naturii,
Pe nesimţite,
Îşi schimbă culoarea în gri.
Soarele nemulţumit topeşte
Minţi sclipitoare,
Răutatea e în floare,
Poluări alese
Oamenii au îmbolnăvit.
Limbile amestecate
Nu se mai înţeleg,
Chiar şi animalele au înnebunit.

Ce e cu tine, lume?
Te-apropii de sfărşit?
Doamne! Ne-ai dat viaţă
Să umplem pământul.
De-al nostru joc cu focul,
Oare te-ai plictisit?
În locul iubirii,
Cheia speranţei de mâine,
Ai semănat disperarea
Şi nemulţumirea acută,
Ca unul pe altul,
Pe la spate să ne lovim,
Căci credinţa am ocolit.
Ce e cu tine, lume?
De deşteptăciune,
Cu toţii am înnebunit?
Sau în turnul Babel
Se anunţă început de sfârşit.

poezie de Valeria Mahok (19 iunie 2004)
Adăugat de Valeria MahokTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Simboluri brâncuşiene

Cântă Jiu-n matcă, cântă,
Derulând poveşti trecute,
Roata mesei împietrită
Invită la cugetări,
Veşnic lume, veşnic multă.

S-au pus, pe Masa Tăcerii
Plâns de daltă şi durere,
Coatele de gânditori
Implorând dorinţi de pace
Şi multă iubire.

Sub Poarta Sărutului,
Piatră de iubiri cioplită,
Trecut-am gânditori,
Cum n-am fost niciodată,
Sărutând cu patos,
Sub horă de îmbrăţişări
Mă prindeau fiori.

Infinit Brâncuşian,
Ne-am pierdut în tine.
Aripi de visător,
Modestie românească,
Coloană vertebrală,
Spre albastrul cer,
Săgeată de speranţă,
Imn de iubire pentru viitor,
Infinit nemuritor.

poezie de Valeria Mahok (24 octombrie 2004)
Adăugat de Valeria MahokTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Speranţă...

Voi încerca să închid rima poeziilor mele într-un rucsac nou,
pe care-l va purta în spinare gândurile mele optimiste,
până când le voi găsi un mediu prielnic,
unde să ştiu că se vor simţi bine şi vor fi admirate pentru sinceritatea lor.
le voi ascunde de ochii lumii moderne,
care le cred demodate şi plictisitoare,
dar nu le voi îngropa ca pe morţi,
cum mi s-a recomandat în nenumărate rânduri de binevoitori...
ci le voi ţine în taină mare, pentru timpuri viitoare,
când oamenilor buni li se va face dor de versuri cu rimă,
de tot ce este decent, romantic,
şi pe înţelesul tuturor.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria MahokTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Strada mea

Strada mea cu nume de Luceafăr,
Mă cheamă cu atâtea amintiri,
La poarta casei, teii puşi de tata,
Au vârsta mea şi au îmbătrânit.

Dar strada şi parfumul teilor e acelaşi,
La fel ca amintirile, ce au trecut,
Aud şi-acum sâset de bucurie,
Cum aş putea uita, ce-am petrecut.

În poarta casei văd pe mama şi pe tata,
Cu ochii adânciţi în tâmple argintii,
Pe sora mea, înger între copii,
Ce-mi conduceau plecarea cu toţii trei,
Căci mă chema grăbit al meu destin.

Acum, strada, ca şi poarta, e pustie,
Doar mama între tei apare rar,
Cei dragi s-au dus chemaţi de zări pierdute,
Iar prietenii, către ale lor chemări.

Poate că într-o viaţă viitoare,
Din nou cu toţii ne vom întâlni,
Copilăria mai mult vom preţui,
Căci amintirea ei, rămâne în instinct.

poezie de Valeria Mahok (4 octombrie 2004)
Adăugat de Valeria MahokTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Strigarea colindătorilor

Hai! Crăciun în casă,
În casă curată
Şi mult luminată,
De venirea lui,
Ziua Domnului,
A mântuitorului,
Bucuria omului.

Hai! Crăciun în casă,
Intră pe fereastră,
Cu colindă aleasă,
La cei ce te-aşteaptă,
Cu brad şi beteală,
În prag cu aburi şi zăpadă.
Cu stele de gheaţă,
În geamuri cu ceaţă.

Hai! Crăciun în casă,
Cu colaci pe masă,
Şi sarmale-n oală,
Din lut de la ţară,
Cu tort auriu de mămăliguţă,
Şi friptură grasă,
În vârf de furculiţă.

Hai! Crăciun în casă,
La bucurie aleasă,
Cu vin rubiniu,
Cu tare rachiu,
Apă de prună şi foc,
Toţi colindătorii,
S-aducă noroc,
Când bat la fereastră
Şi ne intră în casă,
Domnului Iisus
Să îi mulţumească

poezie de Valeria Mahok (27 decembrie 2005)
Adăugat de Valeria MahokTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Tangoul

Tangoul ne-a întâlnit,
Tangoul ne-a învârtit,
Tangoul în sărutări
Ne-a ameţit.
Tangoul ne-a iubit,
Tangoul pe amândoi
Ne-a unit.
Tangoul ne-a mângâiat,
Bătrâneţea ce-a încovoiat,
Spatele drept de altădat
Tangou în iubire scăldat,
Tangou de amândoi,
O viaţă dansat.

poezie de Valeria Mahok (27 octombrie 2003)
Adăugat de Valeria MahokTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Ţii minte

Ţii minte când ne închinam?
În faţa micului altar,
Din inimă de munte,
Doar noi doi, martor Dumnezeu
Şi ale noastre jurăminte.

În mica bisericuţă,
Cu brâu de brazi,
De ger încremeniţi,
Pe scaunul lui Noica
Te-ai aşezat tăcut.

Tăcerea era plină
De icoane sfinte,
Din apa sfinţită,
Pe rând noi am băut
Şi pentru ai noştri morţi,
Noi am aprins lumini,
Sus în munţii Păltiniş.

Ţii minte iarna de atunci?
Şi-a noastră fericire?…
S-a dus, de parcă nici n-a fost…
Şi am rămas,
Cu sfânta amintire.

poezie de Valeria Mahok (7 octombrie 2003)
Adăugat de Valeria MahokTrimite prin e-mailSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!
Timpul

Moş bătrân,
Cu plete de ani lumină,
Torci fuiorul vieţii omeneşti.
Uriaşul caier de stele
Neobosit roteşti
Ca roata lumii eterne;
Şi râzi de capricii lumeşti.
Mângâiat de vânturi stelare,
În jilţul tău de argint,
De aur şi lumină,
Neobosit veghezi.

Moş bătrân,
Rege înţelept,
Scut de viteaz neobosit,
Pe-al universului piept,
Firul vieţii tale,
Cât este de lung…?
Şi cât de deştept?

Moş bătrân,
Din pipa universului
Fumezi liniştit,
Lăsând dâră pe cer
Calea Lactee,
Şi pui un scorpion,
Umil nepriceput,
Să îşi frământe gândul,
În uriaşa-ţi piuă,
Iar noaptea să vegheze ;
Râvnind la lunga drumeţie,
A înţelepciunii tale,
Nealterată veşnic.

Valeria Mahok

 

[bodo]

N-am sa va spun...
Zaharia Stancu

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Cand bate vantul peste delta, trestiile
Lin se leagana, vii se leagana, vii fosnesc.

N-am sa va spun pe cine astept, dar astept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboara.
Toate cantecele lumii, toate, s-o stiti,
Incap intr-un flaut, intr-o vioara.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez si margini de foc are si soarele.
Vantul de seara mi-a spus c-o sa moara
Dac-o sa-i rupeti in drum picioarele.

Ce sa fac, dudule? Incotro s-o apuc?
Ma striga din patru parti zarile.
Muntii cu paduri cu tot mor sufocati
Si-n curand o sa moara sufocate si marile.

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crangurile sunt pline de flori si de iarba
Si de arbori plapanzi care cresc.

 

[anuk]

AM FOST ODATĂ NO MAN’S LAND


Îţi înfloresc gândurile în interiorul meu,
Sfidând temperaturile scăzute
Ale anotimpului,
Iar eu trăiesc explozia de culoare
La intensitate maximală
Şi mângâi petalele catifelate
Ce murmură cromatic o dragoste ferită
De cenuşiul realităţii
Care ne atârnă bile metalice la picioare…
Grădina sufletului
Se transformă sub ochii tăi verzi
Într-un tărâm de poveste modernă,
Uitând suferinţele trecute
Ce produceau pe bandă rulantă
Buruieni ameninţătoare
Şi înţepăturile insistente ale unor ciulini
Insensibili.
Evitam plimbările prin grădina din mine,
Întorcând capul în partea cealaltă,
Gândindu-mă să părăsesc eul nemulţumit
Pentru a-mi da întâlnire cu tristeţea
La fiecare colţ de stradă…
A fost de ajuns să sădeşti în interiorul meu
Speranţa
Şi să o speli cotidian
Cu apă de dor
Pentru a-mi descoperi extaziat
Fertilitatea nebănuită
A sufletului revenit la viaţă…


Cristian Lisandru

 

[bodo]

S-aştept?
Tudor Ardgezi

S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline

Şi să-mi aştearnă daruri din zări pînă la mine?

S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas

De prieten fără nume, străin şi fără glas?

Cu aripi adormite în dimineaţa lunii

S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?

S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia

La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scînteia

Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?

La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum;

De-abia o cărăruie, o dîră ca de fum.

Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,

Doar stelele se-ngînă cu noaptea-ntr-un arţar.

Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,

Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?

 

[magda]

Mama

George Cosbuc

In vaduri ape repezi curg
Si vuiet dau in cale,
Iar plopi in umedul amurg
Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara
Acolo, mama, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacara lor geme:

Clipeste-abia din cand in cand
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecand
Prin colturi de odaie.

Cu tine doua fete stau
Si torc in rand cu tine,
Sunt inca mici si tata n-au
Si George nu mai vine.

Un basm cu pajuri si cu zmei
Incepe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai ingandurata.

Si firul tau se rupe des,
Caci ganduri te framanta,
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tinta.

Scapi fusul jos, nimic nu zici
Cand fusul se desfira.
Te uiti la el si nu-l ridici,
Si fetele se mira.

... O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti!
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti
"Ce vezi?" intreab-o fata.

"Nimic ... Mi s-a parut asa!"
Si jalea te rapune,
Si fiecare vorba-a ta
E plans de-ngropaciune.

Intr-un tarziu, neridicand
De jos a ta privire
"Eu simt ca voi muri-n curand,
Ca nu-mi mai sunt in fire ...

Mai stiu si eu la ce gandeam,
Aveti si voi un frate ...
Mi s-a parut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el! ... Sa-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus si voi muri dorind
Sa-l vad o data-n fata.

Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Sa n-am eu pe baiatul meu
La cap, in ceasul mortii!"

Afara-i vant si e-nnorat,
Si noaptea e tarzie,
Copilele ti s-au culcat
Tu, inima pustie,

Stai tot la vatra-ncet plangand,
E dus si nu mai vine!
S-adormi tarziu cu mine-n gand
Ca sa visezi de mine!

 

[bodo]

Nu te-ntrista
Zaharia Stancu

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,
Totul trece ca o tramba de nori,
Vine vantul si o destrama,
Vantul care scutura flori.

Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,
Raurile curg toate spre mare.
Oricat ai merge de repede,
Nu poti s-ajungi pana la zare.

Unii caini latra doar, altii musca,
Bivolii sunt negri si-mpung.
Pa pajistea tanara, iezii
Sa-mbatraneasca n-ajung.

Lasa steaua sa cada chiar
Daca nu e de foc ci de gheata.
Poate venim din lumine ori poate
Din ceata venim si mergem in ceata.

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.
Totul se destrama ca o tramba de nori.
Vine vantul si usuca dealurile
Pe care primavara se ivesc flori.

 

[anuk]

paranoia


dumnezeule

nu mai pune străzile să mă urmărească

nu-mi mai ploua în buzunare

simt că mă persecuţi

mi-au explodat plămânii

toamna asta mă ameninţă cu un cancer

mi-a trântit norii sub picioare - plutesc

acum sfinţii îşi înfig coastele în inima mea

îmi iese sânge din cămaşă ca dintr-un gheizer

clowni legaţi între ei prin cordoane ombilicale

îşi întind imperial degetele

mi se caţără pe organe îmi lovesc conştiinţa cu pumnul

dumnezeule ai pus toţi oamenii între paranteze

au ochii mari şi buzele lipite de nas

i-ai întors pe toţi cu capul în jos

de parcă aş şti să citesc în tălpi

te tot caut de-o vreme

nu mai pot să dorm o să fac pânze de păianjen în urechi

nu vreau să mor până nu aflu

dacă în rai se bea cafea şi se fumează

nu ştiu ce am parcă înnebunesc

îl văd pe dumnezeu la o bere cu dostoievski orb / surd

şi mai epic ca niciodată


Stefania Anutoiu

 

[Pushavision]

ALICANTE
O portocala pe masa
Rochia ta pe covor
Si tu in patul meu
Dulce dar al clipitei
Racoare a noptii
Caldura vietii mele.
JACQUES PREVERT

 

[magda]

m-ai atins la suflet,imi place enorm ,multumesc !

 

[anuk]

Locuim împreună într-un măr





Locuim de o vreme împreună într-un măr undeva
departe la ţară. În fiecare dimineaţă ne lăsăm gândurile
să umble slobode în sâmburi dezvelindu-ne unul altuia
tabieturile zemoase şi dulci ale convieţuirii paşnice.
Întotdeauna la prânz unul dintre noi mai înfometat
loveşte pe furiş cu un cuvânt coaja roşie ca o pieliţă
ce desparte simţămintele de bărbat de cele de femeie
aducându-şi aminte de miezul alb al păcatului originar.
Seara când grădinarul se întoarce obosit acasă
cu mâinile aspre şi cu privirea bătătorită de soare
va găsi un copil în sufragerie repetându-i mereu:
Dumnezeu este gravitaţia dar tu n-ai de unde să ştii
pentru că asta nu stă scris niciunde pe măr.


Alin Ioan Gabor

 

[alerim_61]

Păpuşa

Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă
că nu sunt decât o păpuşă de cârpă
şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gândesc,
deşi în definitiv aş putea să gândesc tot ce spun.

Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele,
ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.
Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult,
înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii,
pierdem şaizeci de secunde de lumină.

Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc,
aş rămâne treaz în timp ce toţi ceilalţi ar dormi.
Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi
şi cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!

Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâmă de viaţă,
m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi
sufletul.
Doamne, dacă eu aş avea o inimă,
mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă
şi aş aştepta ca soarele să-l topească.

Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh,
un poem de Benedetti
şi o serenadă de Serrat
aş oferi-o Lunii.

Aş uda trandafirii cu lacrimile mele
ca să pot simţi durerea spinilor
şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete...
Doamne, dacă aş avea o fărâmă de viaţă...

N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi
fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.
Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult
şi aş trăi îndragostit de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cât de mult greşesc
când ei cred că nu trebuie să se mai
îndrăgostească atunci când îmbătrânesc,
fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti.
Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi,
dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura.

Pe cei batrâni i-aş învăţa că moartea
nu vine odată cu vârsta, ci odata cu uitarea.
Am învăţat de la oameni atâtea lucruri...
Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască
pe vârful unui munte,
fără să ştie că adevărata fericire este
felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Am învăţat că ori de câte ori un nou născut
prinde cu pumnul lui mic,
pentru prima oară, degetul mare al tatălui său,
îl ţine strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că un om
are dreptul să privească de sus un alt om
doar când îl ajută să se ridice.
Am învăţat o mulţime de alte lucruri de la voi, deşi, realmente, multe nu îmi vor mai servi la nimic,
fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie,
eu voi fi murit deja.

poezie de Johnny Welch

 

[bodo]

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Nichita Stanescu

---

Se poate glumi?

Da şi nu.
Se poate - când ai de-a face cu oameni sănătoşi.
Nu se poate - cu oameni bolnavi.
Se poate - cu oameni veseli şi bine dispuşi.
Nu se poate - cu oameni posaci si mâhniţi.
Se poate - cu oameni de spirit.
Nu se poate - cu oameni proşti.
Se poate - cu literaţi şi artişti.
Nu se poate - cu gloabe literare şi artistice.

Ion Luca Caragiale