• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Algebra unei vieti
Otilia Biriuc

Mă simt ca o variabilă
lîngă o constantă reală.
M-au închis între paranteze
pentru că port un minus
şi aş putea infecta celelalte cifre...
M-au raportat, m-au comparat,
mi-au extras şi rădăcina
ca-n final să fiu egalat cu zero.
Am valoare nulă...
cel puţin am soluţie...
Sper să nu mă pierd în mulţimea vidă -
ar fi o condamnare iraţională.
Am un singur vis:
să mă regăsesc în infinit.


Unde ploua invers...
Otilia Biriuc

Plouă invers...
sau poate universul
are poziţia unui liliac dormind?
Cel puţin imaginile de pe retină
nu mai sunt răsturnate.
Acum retina nu minte
ca mai înainte.
Acum minte altfel...

Îmbrăcăm viaţa pe dos,
nu uităm de cravată şi fard...
şi mergem nicăieri
privind în urmă incontinuu
pentru a ajungr toţi ca unul,
pentru a ajunge nimeni.

Lumea ştie că nu ştie
unde e neunde
şi emite unde
ca să-l identifice
pentru a-l putea ocoli...

Suntem fericiţi
atunci cînd ne uităm pe noi
acolo unde încă nu am ajuns,
acolo unde, dacă vom ajunge,
vom ajunge nefericiţi...
 
Efemeritate

Mi-am rezemat tâmpla
pe cioburi de timp prăfuite
de culorile, acum şterse,
ale curcubeului adolescentin.

Timpul mi-a devorat puţin câte puţin
fiecare vis, fiecare fărâmă de speranţă.
Poate asta e pedeapsa noastră.
Pedeapsa pentru o lume sterilă de vise.
Să creştem şi să cunoaştem realitatea,
pentru ca într-un final să admitem
că nu există frumos, ci doar o mare de urât,
că nu există zâmbete adevărate,
ci doar zâmbete ce ascund lacrimi.
Să recunoaştem că fiecare dintre noi
este un criminal pentru că,
mai devreme sau mai târziu,
toţi ucidem copilul dinlăuntrul nostru.

Emilia Nedelcoff
 
Poate ca ma viseaza cineva
Ana Blandiana

Poate ca ma viseaza cineva -
De aceea gesturile
Imi sunt atat de moi
Si de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumatatea miscarii,
Grotesc,
De aceea contururile mi se sterg
Secunda cu secunda
Si faptele mi se topesc...
Si poate cel ce ma viseaza
E smuls din cand in cand
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viata lui
Adevarata,
De aceea ma-ntunec
Suspendata uneori
Ca de-un fir care se topeste de nea,
Fara sa stiu
Daca va mai adormi vreodata
Ca sa mi se mai intample
Ceva.

Definiţia pasului absent
Octavian Paler

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui,
eu pe altul,
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape,
ca să rămânem atât de departe,
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu,
prin pasul absent.
 
Sah


Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El îmi ataca plamânii,
Eu ma gândesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i câstig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata în forma de cruce)
Dar eu îi pun în fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Îi mai câstig câteva piese,
Dar, uite, jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
— O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Îmi spune el.
— Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu îmi aprind o tigara
Si continui partida.



Sorescu
 
Şi ei şi voi şi tu şi eu...

Suntem natura plină de contraste
în care ne-adâncim mereu, mereu,
şi timpul ce la tâmple ne tot bate,
îl simt şi ei şi voi şi tu şi eu.

Şi-nveşmântaţi în albele odăjdii,
ne biciuim cuvintele mereu,
să bată înspre porţile nădejdii
la care stăm şi tu şi voi şi eu.

Şi viaţa se perindă-n cavalcadă
prin ochii noştri-atât de goi,
de dragul ei mai tragem o ocheadă
spre-un altceva şi eu şi tu şi voi.

Şi de-am putea s-avem în mână frâul
Şi herghelia s-o oprim apoi,
Tot mai puţini am trece râul
Care se-apropie tăcut de noi.

Dar timpul ne nechează în ureche
Şi bate cu copita-i tot mereu,
Viaţa a pornit-o iar la streche
Şi-odat' cu ea şi voi şi tu şi eu.

Leonid Iacob
 
Amarele nelinisti

Cresc nelinistile-n noi ca veninul in guse de serpi.
Spre ireala zari ale gandului negru
ne indeamna haotice ascunzisuri
ale sufletului nostru bantuit de grele furtuni.
Cine ne va putea da linistea,
linistea in care sa nu mai simtim ca suntem aievea,
dupa care tanjim cu priviri purulente
ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,
unde in colturi apar si cresc tristetile,
tristetile cenusii, tristetile mai sumbre dacat moartea?
Cine ne va lecui de nelinistile ce ne rod,
Cum viermii sfartecand un creier intr-un sicriu de lemn putred,
atunci cand planam in zbor frant dincolo de zarea constiintei
si gandurile noastre nu mai au sperante,
si sufletele noastre nu mai au vise?
Cand suntem pustii ca nesfarsitele, vastele deserturi
ce nu au nici nisip, nici gheturi eterne sa le acopere?
Cand dincolo de noi si de sufletele noastre nu mai e nimic,
Cand vantul negru-al nefiintei ne bantuie amar,
neinchipuit de amar si fara sens?...

poezie de Charles Baudelaire
 
întunericul dimineţilor mele îl văd doar orbii


dincolo de mine e o fată
pe care am abandonat-o până la sfârşitul lumii /

uneori mi se face dor de mine
aşa cum eram înainte
mă opresc în oglindă
în-fiecare-dimineaţă
închid şi deschid ochii
aşteptând minunea - aşteptându-mă pe mine
care astăzi sunt un om laş şi mâine tot aşa

m-am gândit că
sunt geamuri la care lumina
nu se aprinde niciodată
al meu fiind unul dintre ele

pentru că în ultimul timp
liniştea mea e o întâmplare
în formă de femeie cu sânii trişti
iar asta mă doare

pentru că
sfârşitul aşteaptă pe marginea patului
cu picioarele goale
privind la mine ca la un mort

şi totuşi

în poemul ăsta nu mai e loc pentru tine



Stefania Anutoiu




ma vie en rose

dragă àbbi,
pe lângă cabinetele psiho
încă sub efectul narcoticelor mirosim a linişte
şi a pace
am vrut să ştii că
de când mi-ai aruncat ţigările pe geam
în seara de revelion
eu nu am mai fumat nici măcar una
şi au trecut zile de atunci şi sunt bine

aici e fain
câinii nu mai urlă de singurătate
cred că frigul i-a îngheţat şi pe ei
ca şi pe mine de altfel dar nu e momentul acum
să-ţi vorbesc despre asta
să stii că ascult the dresden dolls la o boxă
pe care-a reparat-o tata azi-dimineaţă
când încă nu era beat
acum latră de afară ca un câine
şi zgârie uşa cu labele să-l lăsăm în casă


noi suntem oameni mişto şi ne iubim
doar uneori ne scoatem curelele
şi ne batem unii pe alţii
şi ne facem amanţi şi duşmani şi cartofi pai
şi nu înţeleg de ce tu ai tupeu
iar eu tac
mă fac că nu văd / că nu aud
în ochii tăi
sunt o pată neagră care se dilată şi se contractă
ca o franţă în timpul războiului

noi nu ne mai ţinem de mână când trecem strada
noi nu mai bem din acelaşi pahar
nici măcar nu mai ştiu cine eşti
sau când te-am cunoscut
sau dacă te-am cunoscut vreodată

azi îl ascult pe cortázar ca dintr-o altă viaţă
ori el îmi scrie mie cea din altă viaţă
atunci când încă mai credeam
în cosette în esmé şi în valeriu
pistruii tăi căprui îmi cad într-o a treia palmă
ca într-o altă viată
în care nu ştiam cine sunt azi
şi unde am ajuns
şi ce am ajuns
cum din pruncul legat la un sân somnoros
a crescut cu răbdarea unui cancer
ştefu.
 
Jacques Prevert

- Copiii care se iubesc


Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.
 
Inca un pas
Ana Blandiana

Atât de puţine lucruri mă pricep să fac
Nici piersici ca piersicii,
Nici struguri ca via,
Nici măcar nuci
Ca arborii cu umbră amară
Şi foşnet uşor,
Un singur lucru ştiu să fac
Cu o pricepere extraordinară:
Ştiu să mor.

Nu mă laud,
Ştiu să mor cum puţini oameni ştiu -
Mă învelesc întâi în tăcere,
Apoi în pustiu
Şi pornesc astfel încet, un pas,
Încă un pas, şi încă un pas,
Până nu se mai vede din mine
Decât un glas
Aşezat somptuos
În al cărţii sicriu.

Nu mă laud,
Credeţi-mă, ştiu să mor
Şi ştiu, mai ales, să înviu,
Dar asta e, bineînţeles,
Mult mai uşor.
 
Anotimpul meu e altfel



o boare îndrăzneaţă mă ia cu asalt
nu mă lupt
cu un asemenea duşman

cad prizonieră dar
nu-mi pasă din moment ce

în curtea mea înfloreşte un fel de
pene zburlite într-un arbore de hârtie
prin care vrăbii suav ortografiate se întrec în oratorie şi
desene cu aripi şi cer

în platoşe de cărăbuşi
armate florale au scos armele
mă înţeapă cu vârfuri cromatice
lăcrimează curcubeie din ochii mei
dar nu mă dor

cum ai pune un toc în călimară
stă înfiptă în buturugă toporişca
ameninţătoare

mă uit în curtea vecinilor
e pace
la ei
nu a venit încă .



Ottilia Ardeleanu
 
Celei care pleacă

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Ion Minulescu
 
O lume normală
Andrei Horia Gheorghiu

o lume normală
în care isteriile renunţă de bunăvoie la apanajul generalităţii
apoi, ruşinate,
se pun cuminţi la colţ, pe coji de nuci pisate

visam cu poftă o lume normală
în care orice dreaptă adevărată
se poate întinde în iarbă, pe spate
să strige: "uite infinitul, frate!"
se doarme pe rupte în paturile astea drepte
se visează, uneori cu ochii deschişi

o lume normală
în care aş putea, de exemplu, să mă ridic
să vin să-ţi spun că, pur şi simplu, te iubesc
sau, şi mai bine,
să tac
să mă aşez
şi, nopţi la rând, să te privesc visând

o lume normală
 
DOARE ,DA ....




Doare, da, când deschid bobocii.
Altfel, primavara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar înfiora,
când răsare şi pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea să-l sparg, oare?
Doare, da, când floarea se deschide,
şi-apărându-se, de-asemeni doare.
Doare, da, când de pe crengi cad picuri,
tremurând ca lacrimile, cu teamă,
şi de ram se-agaţă şi se umflă,
şi-altă forţă spre pământ îl cheamă.
Grea-ndoială, greu necunoscutul.
Când te-atrage-adâncul către sine,
greu s-aştepţi tremurător pe-o creangă;
să rămâi e greu; să cazi, e bine?

Şi când nu mai poţi răbda, deodată
ţi se sparg toţi mugurii în soare.
Fără teamă se desprind de ramuri
stropii, într-o ploaie sclipitoare.
Uită ei sfiala şi-ndoiala,
teama de o altă, nouă fire;
singuri şi încrezători în sine
învesmântă ţărana-n devenire.


Karin Boye
 
Ca tot e ziua florilor...

Florile
Radu Gyr

Sunt flori ce-ţi ies în drum să te sărute
şi-ţi gângure crâmpeie de voroave.
Altele mici şi proaste şi gângave
au ochi adânci şi-ntrebători de ciute.

Unele cântă, altele spun snoave,
cârciumărese zvelte şi limbute.
Sunt flori ce parcă tremură lăute
se spovedesc şi-nchină cruci firave.

Sunt flori cu străluciri de spade goale,
flori cu obraji şi gene lungi de îngeri,
flori îmbrăcate-n platoşe şi zale,

flori prăbuşite-n lacrimi şi înfrângeri,
flori ce te mustră şi te-nfruntă-n cale
şi flori care te iartă că le-nsângeri.
 
Ce e amorul ?
E un lung/
Prilej pentru durere,/
Caci mii de lacrimi nu-i ajung/
Si tot mai multe cere.
 
Pentru cine?

Pe cărările răzleţe
dintre zâmbet şi suspine,
ţi se pune-o întrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atâta frumuseţe,
e atâta gingăşie
într-o floare?
Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zăpadă
ghiocelul în april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă,
dacă totu-i inutil?
Pentru cine-n miez de roadă
sorb şi strâng în ei culoare
pentru vara următoare
embrionii
din begonii,
dacă totul e-o-ntâmplare?
Pentru cine-şi ţese-n casă
haină pală
de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă
daca totul e neant?
Pentru minţile obtuze
de bondari şi buburuze?
Pentru fluturii ce zboară
în zig-zaguri pe afară?
Oare viespile ursuze
sunt iniţiate-n artă?
oare bărzăuni trupeşti,
plini de miere pe musteţi,
sunt sensibili,
sunt isteţi?
Oare-ar sta flămând bondarul
de n-ar fi subtil decorul
şi nu şi-ar abate zborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
n-ar fi... proporţionate?...
n-ar avea acea prestanţă
ca de clopot florentin?
n-ar avea varietate
de culoare şi nuanţă
de la alb pân' la carmin?
Nu cumva pretind... culbecii
să dezvolte-atâtea specii
rozele şi liliecii?
Nu.
În floare e-un mister!
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden,
care-aduce-n valea morţii
o înalta mărturire
în culoare,
în proporţii,
în mireasmă
şi-n desen.
Omule cu mintea plină,
du-te-o clipă în grădină,
treci prin văile-nflorite
şi te uită la sulfină,
la bujori, la margarete,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din cărare,
la năframa de mătase
ce ne-o dăruie ciclama!
Lasă-te să te desfete
ochi-adânci de violete,
clopoţeii cu trei cupe
şi narcisele trompete
şi ia seama!
Dacă inima-ţi rămâne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră...
leapăd-o
zdrobeşte-o-n cioburi!
sparge-o pe ilău cu dalta!...
şi apleacă-te în rugă
să ceri alta!

Dar de simţi o-nseninare,
un surâs şi o blândeţe,
care vine
să te-aline
de povară,
şi tristeţe,
tu apleacă-te şi spune:
"Surioară,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atâta frumuseţe,
e atâta gingăşie
într-o floare?"
"Pentru cine?...
Pentru om!
Pentru voi Făuritorul
şi-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior şi de lumină,
ca în opera divină
să cunoaşteţi
AUTORUL... "

poezie de Costache Ioanid
 
Primavara inutilă

Sufocată de viaţa cu program
Şi de-acelaşi "va urma" cotidian
Al savanţilor cu barbă, cu şoşoni şi ochelari -
Pedagogi şi profesori octogenari
De algebră, geografie şi pian -
Primăvara
A izbit cu pumnu-n geam
Şi-a fugit din pension
De la "Notre-Dame de Sion".

I-am citit isprava-n calendar
Şi-am pornit îndată după ea
S-o-ntâlnesc în Cişmigiu
Sau la Şosea,
Cum făceam alt'dată-n fiecare an,
Când eram şi eu ca ea - un licean
Cu frecvenţa cursurilor pe… trotuar…

Dar de data asta, nu ştiu cum,
N-am dat nici măcar de urma ei pe drum...
Poate n-am mai cunoscut-o eu…
Poate drumul ei şi drumul meu
S-au schimbat de mult,
Şi-acum
Nu mai fac acelaşi drum…

Sau pe drumul de la Ateneu
Până la Şosea
Şi hipodrom
Primăvara n-a-ntâlnit în capitală nici un om
Să-i ureze ca pe vremuri "bun sosit".

Şi probabil că de ciudă în oglindă s-a privit,
Şi-a dat seama c-a visat,
C-a spart geamul doar în vis
Şi că visul evadării n-a fost vis adevărat!...

Primăvară, primăvară,
Inutila mea fecioară,
Nu cumva te-ai sinucis?..


Ion Minulescu
 
Ploaie de primăvară



O vorbă rea îşi toarnă-n noi veninul greu
Şi nu mai ştiu: ai spus-o tu, am spus-o eu…

Ne-am aşezat pe-aceeaşi bancă,
Tu într-un capăt, eu în celălalt,
Tu scrii cu-o creangă pe asfalt;
Eu stau cu păru-n ochi, ca o ţigancă,
Şi strâng din dinţi, şi din pleoape strâng –
De frică să nu plâng.

Mă uit în altă parte…
De lângă noi şi până-n câmp, departe,
Ogrăzi pustii, cu iarbă crudă.
Pe stradă nu e nimeni, şi e cald…

Mi s-a făcut pe rochie un fald;
Îl netezesc, cu ciudă.

Am scos oglinda mică să mă uit; mă-arată
Destul de supărată?

Ce lung o să fie drumul înapoi
Prin colb şi soare…
Si mâna mea de ce nu poate, oare,
Să umple golul duşman dintre noi
Cu gestul bun şi simplu, de-mpăcare ?

Deasupra unui zid
A pâlpâit un flutur cu aripi de fum…
Şi tu – ce faci şi ce gândeşti acum?…
Trimit spre tine – mesager timid –
Privirea iute pe sub pălărie.

Pe-asfaltul neted, cu crenguţa vie
Tu scrii mereu.
M-aplec să văd ce scrii anume:
In colbul străzii-nsemni acelaşi nume –
Al meu…

Şi nu ştiu bine care dintre noi
Si-a stins întâi în ochi tăişul rău,
Dar mâna mea s-a sprijinit de braţul tău
Si ne-am zâmbit, deodată, amândoi



Otilia Cazimir
 
Planetă... suspendată

Stăm suspendaţi de gravitaţii
În echilibrul spre funebru...
Cu scut fragil de radiaţii
Fugim în Univers tenebru.

Suntem o piatră aruncată
Rotindu-ne p-un lac de spaţiu...
Trăim p-o scoarţă sfârtecată
Filozofând într-un nesaţiu.

Ne încălzim printre explozii
Dintr-un cuptor fără control;
Ne supraestimăm, nerozii,
Îndoctrinaţi c-avem vreun rol.

Nu stăpânim nici uragane,
Aversele ne-neacă semeni...
Piese n-avem de schimb d-organe...
Pretinşi la Univers, de gemeni?!

Suntem pild-a infatuării,
Infimii, ce jucăm "la mare"...
Trăim din gustul poluării
Sfârşind printre furtuni solare.

Oh, Doamne, cum ne-o merităm
Şi soartă şi tristeţi, nevoi;
Imperturbabili n-abdicăm...
Sfârşitul, vrem să-l facem noi!

Daniel Aurelian Rădulescu
 
Lumini si umbre



Ai ochii negri, mincinosi si rai
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licarind în fund,
Ce ma atrag spre-adînc ca ochii tai.

Cînd vreau sa plec, ma tii în loc cu un cuvînt
Asa se zbat copacii în furtuna;
Ca pentru fuga crengile- si aduna,
Dar radacina- i leaga de pamînt.

De azi încolo n- am sa- l mai iubesc…
Dar cînd îi vad privirile pagîne
Si zîmbetul copilaresc,
Ma jur ca n- am sa-l mai iubesc- de mîine.

Pe zi ce trece- ti seman tot mai mult;
Asa izvorul ce se- arunca- n balta,
Se- nvaluie cu mîlul laolalta
Si- n loc sa- i spele apele verzui, îsi tulbura izvorul apa lui.

Ma iscodesti ca pasarea de prada,
Ma urmaresti cu ochii reci si rai,
Dar uiti ca daca- s urme pe zapada,
Noroiul e lasat de pasii tai.

Mi- e fata împietrita ca o masca
Si- n ochi lumina- i gata sa se stînga
Chiar diamantului ca sa sclipeasca
Îi trebuie o raza s- o rasfrînga.

Iubirea ta nu creste si nu moare,
Ci totdeauna- i rece si egala
E ca o floare artificiala
Pe- o pajiste cu maci arzînd în soare.

Cînd voi pleca, ma vei uita usor
Si stiu ca nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipa valul calator
Pastreaza chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrima sa storc
Si am plecat sa nu ma mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îti umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viata azi sa ma dezlege
Si raiul ei sa mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- as alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi si buni
Si nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorita pentru tine.

Te vad mereu ca- n clipa de pe urma;
Încremenit în capul scarii
Cu zîmbetul uitat în coltul gurii
Si- n ochi, taisul crud al nepasarii.

Esti rau. Dar cînd aud c- o spune altul
Ma uit în jos si strîng din pumni si tac.
Ca numai eu în toata lumea asta
Am dreptul sa te cert si sa te- mpac.

Eu am sa plec cu sufletu- mpacat
Ca nu las nimanuia mostenire
Un suflet greu de ura si iubire
Banuitor si trist si- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost sa fie.
Ma uit cum cade soarele- n apus
Si- astept raspunsuri care n- or sa vie
La întrebari pe care nu le- am pus.


Otilia Cazimir
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top