• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Ion Minulescu

Romanţă fără muzică

Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
- Grăbeşte...
Pune-ţi aripi ca în basme
Şi te-nalţă până-n nori...
Tot mai sus,
Tot mai departe -
Ca şiragul de cocori
Ce pluteşte colo-n zare!...
Haide, calule, grăbeşte!...

Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
- Dă-mi mâna
Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde -
Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!...

Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii:
- Mergi-nainte
Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu
Şi-mi ţine calea...
Netezeşte-mi munţii-n zare
Şi-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea şi mine -
Haide!... Haide, moarte, mergi-nainte!...

Ca să-ajung până la tine,
Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea -
Toate mi-au făcut pe voie ;
Dar...
Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar,
Strunele chitarei-s rupte
Şi... romanţa s-a sfârşit!
 
CORESPUNDERI

Charles Baudelaire



Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;

Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă

Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.

Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,

Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,

Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.

Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,

Dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii,

- Iar altele bogate, trufaşe, prihănite,

Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,

Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă,

Tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă.

Trad. de Al. Philippide
 
Paznicul turmelor (fragment)

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.

Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?

"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.

A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.

Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.

Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!

(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).

Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.

Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.

Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.

Fernando Pessoa,
 
PFFF !!!! Ce m-ai starnit cu Fernando Pessoa :P Recunosc ca nu citisem nimic scris e el .Merci !


fragmente tot din " Paznicul Turmelor "





IX

Sunt paznic de turme.
Turma a gândurilor mele.
Iar gândurile mele toate sunt senzatii.
Gândesc cu ochii si urechile,
Cu mâinile si picioarele,
Cu nasul si gura.

A gândi o floare înseamna- a o vedea si mirosi.
Iar a mânca un fruct înseamna a-i sti sensul.


De-aceea când , într-o zi de zapuseala,
Sunt trist ca prea ma bucur de ea,
Si ma întind pe iarba,
Si îmi închid ochii înfierbântati,
Îmi simt tot corpul tolanit în realitate,
Stiu adevarul si sunt fericit.




XXXV

Un clar de luna printre crengi înalte,
toti poetii sustin ca e ceva mai mlt ca
Un clar de luna printre crengi înalte.

dar pentru mine care nu stiu ce sa gândesc,
Ceea ce un clar de luna printre crengi înalte
E , în afara de a fi
Un clar de luna printre crengi înalte,
Este-a nu fi nimic mai mult decât
Un clar de luna printre crengi înalte.




XXXIX

Misterul lucrurilor, pe unde e?
Unde-i ca nu apare
Macar ca sa se-arate ca-i mister?

Ce stie râul, si ce stie copacul,
Si eu ce nu mai sunt de-al lor, ce stiu?
De câte ori ma uit la lucruri si ma gândesc ce gândesc
oamenii despre ele,
Râd ca pârâul care suna proaspat peste o piatra.
Pentru ca singurul tâlc ascuns al lucrurilor
Este ca ele nu au nici un tâlc ascuns;
Mult mai ciudat ca orice ciudatenie
Si ca visurile tuturor poetilor
Si ca gândurile tuturor filosofilor,
Este ca lucrurile sunt într-adevar ce par sa fie
Si ca nimic nu e de ne-nteles.

Da, iata ce au învatat singure simturile mele:
Lucrurile n-au semnificatie: au existenta.
Lucrurile sunt singurul tâlc ascuns al lucrurilor.




XLIII


Mai bine zborul unei pasari ce trece si nu lasa urma,
Decât ca trecerea unei salbaticiuni, ce sta-nsemnata pe pamânt.
Pasarea trece si este uitata, si asa chiar trebuie sa fie.
Salbaticiunea, unde nu mai e, si de aceea nici nu serveste la nimic,
Arata ca a fost, si-aceasta nu serveste la nimic.

Amintirea e o tradare a Naturii,
Pentru ca natura de ieri nu e Natura.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasare, treci, si învata-ma sa trec.
 
Florile răului

Imn frumuseţii

de Charles-Pierre Baudelaire


Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?
 
Prefata

Greselile, pacatul, zgârcenia, prostia
Ne-arunca-n suflet zbucium si-n trupuri framântari
si noi nutrim cu grija blajine remuscari
Asa cum cersetorii îsi cresc paducheria.

Pacatele ni-s aspre ,caintele misele,
Marturisirea noastra ne-o rasplatim din gros
si iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe ca ne-am spalat de rele.

În mrejele pierzarii prelung Satan ne plimba
si sufletul ni-l lasa vrajit si vlaguit
si al vointei noastre metal nepretuit
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimba.

Cu sfori ascunse,Dracul ne prinde si ne joaca!
De tot ce-i murdarie ni-i sufletul atras;
Spre Iad în orice clipa ne scoborâm cu-n pas,
Senini,printr-o adânca si scârnava cloaca.

Cum musca-un muieratic sarac,cu desfatare
Caznitul sân al unei vechi târfe scapatate,
Gustam si noi o biata placere, pe-apucate,
Ca pe-o lamâie veche storcând-o cât mai tare.

Noroade-ntregi de Demoni în capul nostru zbiara
Foind ca milioane de viermi încolaciti
si-n pieptul nostru Moartea,ând rasuflam truditi,
Cu gemete mocnite,râu nevazut coboara.

Daca pumnalul, focul,otrava, siluirea
N-au vrut sa-si puie înca blazonul lor poznas
Pe pânza care-o tese destinul nostru las
Pricina e ca slaba si trândava ni-i firea.

Dar printre serpi, pantere, sacali, mistreti , catele,
Maimute, vulturi, scorpii si monstri ce se zbat,
Se târâie, rag, urla,sporind neîncetat
În noi menajeria naravurilor rele,

E unul si mai mârsav, mai slut, mai rau la fire!
Desi nici nu se zbate si nici nu-i zgomotos
El ar distruge lumea întreaga bucuros
si-ntr-un cascat s-ar prinde sa-nghita-o omenire;

Urâtul e! - Cu lacrimi în sila revarsate,
Viseaza esafoduri fumând nepasator.
Pe monstru-acesta gingas tu-l stii, o! cititor,
- O! cititor fatarnic, -tu,semenul meu,-frate!

Charles-Pierre Baudelaire

Din ,,Florile Raului ”
 
Unii (Uns)

Unii, cu ochii aţintind trecutul,
Văd ce nu văd; în timp ce alţii,
Fixînd cu ochii viitorul, văd
Ce nu-i posibil de văzut.

De ce atât de departe căutăm
Ce-atât de-aproape este - certitudinea?
Aceasta este ziua, aceasta ora, acesta momentul.
Asta e ce suntem, asta e tot.

Perenă curge interminabila oră
Ce nuli ne relevă. În tot aceeaşi înghiţire
În care vieţuirăm vom pieri.
Apucă ziua, fiindcă tu eşti ea.



Fernando Pessoa
 
Când un bărbat iubeşte o femeie

Când un bărbat iubeşte o femeie
firul ierbii
creşte verde
mai cald şi proaspăt
nici o talpă
nu l-ar călca
poate sărutul
care-şi spală-n roua lui
cuvintele nesparte
la colţ de suflet
ochiul tăcut
pândeşte
dansul sublim al unei gheişe
ah
ce n-aş da
ce n-aş da
să-l cunosc
să-l simt
să-i pot mângâia castitatea
ca toate femeile
care-şi dansează iubirea prin inimă
să devină o gaură neagră
unde toţi bărbaţii
atraşi
să nu mai aibă drum de întoarcere…

Iulian Lorintz


Bărbaţii ştiu că avem nevoie de ei!...

barbaţii ştiu că avem nevoie de ei
se lasă amagiţi de trupul rotund al luminii
ca un soare cu limbile unei cobre
ivite între sânii imaginaţiei noastre

bărbaţii ştiu că nu avem nevoie de ei
atunci când încearcă să ne explice
rostul extragerii rădăcinii pătrate
din plânsul care ne curge prin vene

atunci când bărbatul, femeia
uită să facă din tine un idol
bărbate...
femeie...
ce faci?

Elena Toma
 
MANDATUL


Mandatul este visul,
Un vis realizat,
Când fără-ntârziere
Îl iei şi l-ai scontat.

Atunci de bucurie
Să joci, să cânţi te-apuci,
Şi ca să fii mai comod,
Te laşi numa-n papuci.

Nimica nu te doare,
Şi totul meprizezi,
Căci posedezi mandatul
Şi mergi ca să-l scontezi.

Da! da! el să trăiască!
Sau daca nu, murim;
Căci fără dânsul oare
Putem noi să trăim?

Amor şi fericire
Le ai în buzunar,
Când ţi-ai scontat mandatul,
Şi nu mai ai habar.

Tutunul abundează,
Ţigări de Bektemis –
O! te realizează
Mai iute, dulce vis!

Unică consolare!
O! Preaiubit mandat,
De tine toţi slujbaşii
Viaţa ne-am legat!

La minister cu toţii,
Mandatul să luăm,
Să ni-l scontăm degrabă,
Şi-apoi… să ne-mbătăm!!!



Ion Luca Caragiale
 
Ecuatorul si polii



Impreuna sintem foarte dialectici
(Tu stii ca a fost cea mai frumoasa
Zi din viata mea?
Ce bine-ar fi sa fie asa. "Ba da".
Te rog fraza asta sa n-o tai)
De fapt, poezia de dragoste ar trebui sa fie semnata
Chiar de muze.
Poetii sa se inspire si ele sa puna degetul.
Tu sa intinzi aripa peste versurile mele
"N-am intins-o?"
Asa, o pana. Vreau o filfiire deplina.

Simteai ca veneai pâna lânga mine
Si deodata un gol de aer.
Ce se intimpla?
Ma gindeam la tine.
Golurile de aer nu stiu ce-o fi cu ele,
Asa e când zbori, zburam spre tine.
"Oricum, eu receptam fluidul."
Si eu ma ghidam tot dupa fluid.
Noi nu lucram decât pe
Baza de flux magnetic.
Stii ca la ecuator cântarim
Mai mult decât la poli?

In orice caz, când sintem impreuna
Cintarim mai mult,
Sintem doua ecuatoare incolacite
Doua ecuatoare si - un pol - ca niste serpi.
De ce numai unul?
Pentru unitatea contrariilor.
Plus cea mai ieftina energie...
Nu stiu daca intelegi?
Ce zici de titlul asta?
Esti ca o sfera de sticla
In care Dumnezeu a strecurat
Si-un clopotel.
Când se-nvirteste pamintul, suna clopotelul.
Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos
Decât în sfera de sticla
Vibrez din toata fiinta
Si tu-mi culegi vibratiile
Si mi le restitui, sarutate.


Marin Sorescu
 
Înţelepciune... de câine

Într-o vară caldă, stând pe-un mal de maidan,
Gândul dus către dor, suflet prins de alean,
Evadat dintr-un timp şi-un oraş de lumini,
Visul tot mă purta; spre amintiri... despre câini.
Nu din cei ce din trup, viaţă, îţi muşcă cu zel;
Ci înspre blândul prieten, credinciosul căţel.
Figurant din legenda copilului ţânc,
Ce juca altădată, rol, prin colbul ce plâng...
Şi uite aşa, în mers tiptil, la mirosul de pâine,
Apăru, ce visam lângă mine... un câine.
Arătare osoasă, prea lunganul pitic,
Întreba din sprâncene; " am să-l bat, sau îi zic
Să mă lase în contemplu, că n-am timp de căţei,
Şi că lumea e plină... de rău, fără ei?!"
Capul mare, la corp, de cioban păzitor,
Stă împrejur cu ochi umed şi bun răbdător.
Ori din milă, ori memorie la cei duşi în pământ,
Dau o coajă din pâine, la bietul flămând.
El se apropie în frică, cu ochii mai vii,
Ce-mi dau tremur de suflet, la gând de copii,
Ce-i lăsaţi peste ape, aşteptând să revin;
Ce nu-i ştiu ce vor face, poate bine sau chin?
Şi mă las pradă "javrei"cu ochi de uman,
Şi copil-l iau acasă, înspre spusul alean.
Şi e mic şi e tânăr-bătrân, înţeleptul,
Ce se gudură, ştiind că-mi acoperă pieptul...
Şi miroase, că-i prost, nu cunoaşte şampoane;
Mama sa este nimeni, nu i-a dat milioane.
Şi uite aşa, slab de carne, împlinit doar de bun,
Mă cunoaşte ce simt şi ce am ca stăpân.
N-am ai spune, cum alţii o cer, cum că vreu;
Sau să fac vreo dovadă, că totu-i al meu.

Şi prieteni, încet... pe vecie, în spre mâine,
Reciproc ne susţinem, în lumea... de câine.

Daniel Aurelian Rădulescu
 
Despartiti de o iluzie

Te stiu acolo unde esti
nu te cunosc, dar sunetul tau
cald si nepatruns
strabate zarea pana la mine
acum cum stau, sprijinit de pamant
te simt in fiecare secunda
ce curge ostenita peste mine
in fiecare piatra pe care-mi odihnesc
bratele si spinarea mea, si calcaiul.

De-asta sunt asa de linistit
caci tu pulsezi odata cu mine
despartiti doar de o iluzie.

Catalin Bizdadea
 
Femeile


Femeile sunt foarte deştepte,
femeile, atunci când vor,
pot umili şi-o salcie
cu plânsetul frunzelor ei
îngropat la picioarele lor.
Femeile, rob aurit de le-ai fi,
bucuroase-ţi vor cânta prohodul,
cu tineri leoparzi pe umăr,
purtându-ţi capul în tipsii.
Şi totuşi,
femeia,
ce minunat înţeles
au toate cuvintele din lume
adunate într-unul…



Daniel Bratu
 
George Bacovia

Nervi de primăvară

Primăvară...
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oras, suspină un vals de fanfară.

O lungă primăvară de visuri si păreri ...

O lungă desertare zvoneste împrejur,
E clar si numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primăvară pe vechile dureri ...

Apar din nou tăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând :
Vor fi acum de toate cum este orisicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...
 
Cult... ură

Se plimbă uitarea prin minţi dezgolite
De cultul de carte, de dorul de-a şti,
În frâu liber, d-avalma, l-adulţi, la copii...
Regină-n câmpii-n cenuşii-nămolite.

E ultimul strigăt, finală redută,
Nimic nu-i ia locul pe golul lăsat...
În neted de spaţiu ce timp a plasat
Meniri de cumul se tot pierd în derută.

E-o linişte cruntă în minţile goale,
Nimic nu se mişcă-n canoane de creier;
Trăim toţi în fabula furnicii cu greier
Ce cântă-n play back... Arta-i gustul de ţoale.

Dansăm dând din mîini peste umeri şi fese,
Concertu-i DJ, atheneu-i discotecă;
Limbaju-i la fel la Bambou, pe potecă...
Prostia s-adună şi-ncepe s-apese.

Ferice de minţile goale, odihnite;
Nimic nu produc, 's în perpetuu relaş.
Se poartă-i, la modă, cu capul golaş
Pe-afară, înăuntru... De stat, sunt spetite.

Suntem călătorii mileniului trei...
Progresul e-un dat la o altă de lume.
Noi suntem doar heakeri cu minţi de legume;
Diplomaţii din pile, copii de bani grei!...

Daniel Aurelian Rădulescu
 
Lupte Greco-romane



Se plimbau Avram şi Leibu
Într-un bâlci cu panoramă
Cu menagerii, şi-n faţă
C-o mulţime de reclame

Şarpele boa-constrictor,
Armăsarul Ducipal,
Tot ce-i zugrăvit afară
Înăuntru-i natural.

Leoparzi, cămile, zebre,
Din Uruguai şi Iliş
Şi în faţa unui circus,
Am citi pe un afiş

500 de lire premiu
Va primi acela care,
Dacă într-un sfert de oră
Va putea să mă doboare

Iar pe podium HERCULE
Sta cu pieptu-i să ne-nfrunte
Muşchiulos şi-nalt şi mare
Ca un taur, ca un munte.

- Eu , mă duc – a zis Avram ,
- Tot sunt eu băiat sărac.
Şi apoi 500 de lire
E o sumă nu e fleac!

- Eşti nebun?- exclama Leibu
Tu plăpând şi subţirel
Cum poţi să te iei la trântă
Cu o namilă ca el?

- Nu se ştie! Dacă ai şansă
Într-o clipă eşti salvat
Parcă mititelul David
Nu, la-nvins pe Goliat?

Şi s-a dus. Iată-i pe arenă
În chiloţi pe amândoi,
Ca un tanc este atletul
Iar Avram, ca un bârzoi.

După două-trei minute
Se încolăcesc vârtos
Se trântesc, se-nping de-a tumba
Şi se tăvălesc pe jos.

Nici Avram nu se lasă
Deşi spart, ghiontit şi rupt
Ba că este iar deasupra
Ba că iarăşi dedesubt.

Cam după un sfert de oră
Ca un trăsnet uriaş
Avramel e scos afară
Ca gunoiul pe făraş.

-Ce ţi-a trebuit Avrami?-
Leibu trist l-a întrebat
- Ştiu şi eu ?, Credeam că prinde
Ei şi cum s-a întâmplat?

- Cum stăteam covrig sub dânsul
Mototol, strivit, năuc
Mă gândeam ca să mă apăr
De unde dracu să-l apuc?

Şi, deodată, o minune!
Îi văd alea... alea două
Pe la noi li se spun altfel,
Dar aici, le zice ouă!

Şi, ştiind de la tăticu
Ce de-l strângi de ouă odată
Cade jos şi se întinde
Ca o cârpă leşinată.

Într-o clipă, ca un fulger
Mă înfig cu mâna-n ele...
- Ale mele sunteţi! , urlu –
Şi erau chiar ale mele!


Ion Pribeagu
 
Cele trei năluci


Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Şi-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.

Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”

O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine…
„Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!”

Şi cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors… parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vântul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!



Cincinat Pavelescu
 
Sa invat despre mine

Să-nvăţ uitând să număr zilele ce trec,
Inima s-opresc din ploi, atunci când sec
Lângă o fiinţă la care-aş vrea să stau
În inimă şi suflet, să dau şi nu să iau!

Să-nvăţ să uit să scriu ce aş citi mereu
Să scriu ce aş vorbi despre Dumnezeu,
O piatră de suflare mi-ar fi un vânt nebun
Pe care l-aş închide într-un vechi album.

Să-nvăţ să nu mai lupt atunci când nu-i uşor
Să mă eliberez prin boală şi să zbor,
Unde o ploaie rece m-aşteaptă trâmbiţat
Să mă trezească sumbru din visul de păcat.

Să-nvăţ să simt când doare o faptă virtuoasă
O Dunăre sărată, răsplată tenebroasă,
Pe lacrima ce curge din trup neîmpăcat…
Eu nu pot să mă iert, mai mult de am iertat.

Să-nvăţ să văd o lume care nu mă vede
Şi să percep un lanţ în câmpul cel mai verde,
O piedică de viaţă oprindu-mă din mers
Răpeşte tinereţea, dar străluceşte-n vers…

Să-nvăţ să mă ascult când alţii îmi vorbesc
S-aud ce îmi ascund atunci când îmi şoptesc
Lângă un pian şi-o lumânare aprinsă
Îmi cânt durerea arsă şi nicicând nestinsă.

Să-nvăţ să te ascult, când taci tot mai mereu
Ar fi dorinţa ta, dar n-ar fi felul meu,
Cum soarele străbate pe faţa ta zâmbind
Aşa aş vrea să-ţi fiu, tăcerea risipind.

Să-nvăţ să te iubesc când te retragi sfios
Să-nvăţ să nu se nască orgoliul păcătos,
Însă iubirea-ţi curge prin trupul adormit…
De ce noi am opri-o dintr-un bun sfârşit?...

Adina-Cristinela Ghinescu
 
Domnisoara de smantana

- Nina Cassian

Doamnisoara de smantana
nu e chiar asa batrana.
Noua ani sa aiba. Poate
Noua ani si jumatate.
Si-i un fel de neam, pe scurt,
cu Printesa de Iaurt.

O zorea cu fusta-albastra,
cea mai 'nalta floare-n glastra,
baga capul pe fereastra:
"Unde-i domnisoara noastra?"
Un' sa fie?
Doar se stie:
Cu oglinda, nas in nas,
sta de vorba de vreun ceas:

"Nu-i asa ca sunt frumoasa,
oglinjoara mea?
Am rochita de matasa,
oglinjoara mea.
Par balai, albastri ochi,
oglinjoara mea.
Sa nu-mi fie de deochi, oglinjoara mea!"

Domnisoara de smantana
orice treaba o amana.
Nu poate sa faca treaba:
cand sa ia matura-n mana,
matura din mana-i scapa.
De faras nu vrea sa stie,
si nici de bucatarie,
ca miroase tare-a ceapa;
iar de teama ca se-nteapa,
acul nu poate sa-l tie.
"Ah, ah, ah si vai, vai, vai
Ah, ma-ntepi! Si vai, ma tai!
Nu mai vreau!
Prea e greu!
Of si au!
Aoleu!
Nu-i asa c-arat cam prost,
oglinojoara mea?
Parca nu sunt cum am fost,
oglinjoara mea.
Buclele mi s-au lasat,
oglinjoara mea.
Prea am multe de-nvatat,
oglinjoara mea!
Ah, ah, ah, valeu, valeu,
of - si alte interjectii!
Totutl e atat de greu
si-am atat de mulgte lectii!"

Domnisoara de smantana
nu e chiar asa batrana,
dar se teme
de-orice vreme.
Foarte rar o vezi pe-afara.
Cand e timp de primavara,
nu mai iese, c-o imbata
adierea-nmiresmata.
Vara, iar, ca e prea cald,
tocu-i intra in asfalt.
Toamna, iarasi, ca pe ploaie
buclele sa nu se-nmoaie.
Iarna - brrr! Sa nu-i inghete
nasul carn, o frumusete!
Ploaie, soare, nea sau vant,
toate-s rele-ntr-un cuvant!

Domnisoara de smantana
plange-ntreaga saptamana:
"Nu mai pot de oboseala!
Toata ziua merg la scoala."

Da-ntr-o zi s-a intamplat
un lucru neasteptat.
Tot zoreaua cea albastra,
cea mai 'nalta floare-n glastra,
vara capul pe fereastra:
"Unde-i domnisoara noastra?"

Un' sa fie?
Nu se stie.
In odaie, iaca, nu-i.
Nici in baie, iaca, nu-i.
Nici oglinda nu-i in cui.
Unde-i?
Iaca-am sa va spui.

Ieri cam pe la noua - poate
pe la noua jumatate,
domnisoara de smantana,
neam apropiat, pe scurt,
cu Printesa de Iaurt,
a luat oglinda-n mana
si s-a strecurat frumos
intr-un vas de sticla, gros,
si-a mai asezat pe el
si un fel de servetel,
sa n-o ploua, sa n-o ninga,
fir de praf sa n-o atinga,
si sa nu-i ceara ceva
niciodata, nimenea:
nici la scoala sa nu mearga,
nici tabla sa nu o stearga,
nici sa cante-n cor si nici
sa-i ajute pe cei mici;
mamei, nici atat. Sa-si crute
mult gingasele-i manute,
sa-si priveasca in oglinda
mutrisoara suferinda,
vorba ceea, sa ramana
domnisoara de smantana.

Dar s-a intamplat asa:
mata moale si tarcata
a dat buzna peste ea
si-a mancat-o toata, toata!

... Nu ma credeti? Nu-i nimic.
Intrebati-l pe pisic.
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top