• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Chiromanţie



suntem condamnaţi la iubire

destinul mi-a crestat în palmă linia vieţii
se intersectează cu cea a iubirii
până într-un punct
linia inimii se intersectează cu cea a norocului
care abia se zăreşte

ce pot face
mă resemnez trăind aşa cum mi-e scris
sau uite -
cu lama asta lungesc liniile iubirii şi ale inimii
care inundă şanţul vieţii


trăieşti din plin
nu mai iei în seamă poteca
fără culoare
pe care o laşi în urmă
pentru că se ştie

chiromanţia sufletului e plină de linii invizibile
în care sângele e mort iar tu eşti un monstru rătăcit
printre monștri


ai nevoie de o lamă pentru a destupa viaţa
îţi trebuie un motiv
ca să o schimbi.


Claudia Minela
 
Murim de neciteaţa noastră viaţă

Murim de-atâţia ani şi-atâtea veacuri,
Murim degeaba, noapte ca şi zi,
Murim invidiindu-i pe cei vii,
Murim de răzbunarea unor fleacuri.

Murim de ştreanguri şi murim de tunuri,
Murim absurd de miere şi venin,
Murim de cei ce-au fost, de cei ce vin,
Murim de lipsuri şi murim de bunuri.

Nu ne putem ascunde nicăierea,
În gaură de şarpe sau în cer,
În faţa morţii, picotind stingher,
Cădem şi ne acoperă tăcerea.

Murim de moartea noastră neciteaţă,
Murim de neciteaţa noastră viaţă.

Adrian Paunescu
 
DON JUAN ÎN DELIR


O, de-aş ajunge să adorm odată!…
Mă doare ochiul de minuni şi fum.
Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lăsaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
şi prăbuşit cu clopote pe crini.
Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu
O, cât de mult vă voi iubi absenţa,
femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!
Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la uşa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros şi mic,
Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!
Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Dă-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâţia pomi pe rând?
Opreşte-i tu, simun, în pragul zării!
Şi tu te duci?…Simt inima mişcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Priveşte: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
şi fructele răsună ca tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur…
Şi tu te duci? Îţi voi iubi absenţa
şi gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenţa;
Dar pasul vostru-i gol, şi cad în el.
O, blestemată inimă din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târşit?
- Rămâi cu bine.
- Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârşit…
Tu cine eşti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lăsaţi-mă – să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata…


Stefan Augustin Doinas
 
Totul simplu



O, dac-as fi o lumânare numai,
Sa ma consum treptat
De la un capat spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întâi - ce fericire! -
Mi-ar disparea,
Lumea ar spune:
"Ce fara cap este fata aceasta!",
Eu as fi uitat totul
Si nimic n-as mai cauta sa-nteleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Si n-as mai iubi,
Si n-as mai urî,
Si nici o suferinta nu m-ar atinge,
Si lumea ar spune:
"Ce fara inima este fata aceasta!"
Si asa mai departe.
Si apoi n-as mai avea nici o dorinta,
Si nici o patima,
Si sângele meu purtator de corabii
S-ar spulbera,
Si mi-ar ramâne numai genunchii uscati,
Tremuratori cu demnitate sau îngenuncheati,
Nimeni nu s-ar mai obosi sa spuna ceva.
În ultima liniste,
Balta de ceara
S-ar raci, pedepsita anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...


Ana Blandiana
 
In ziua in care m-am iubit cu adevarat"

- scris de Charlie Chaplin

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Si atunci, am putut să mă linistesc.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că nelinistea si suferinta mea emotională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viată diferită si am început să înteleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greseală să fortez o situatie sau o persoană, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiti si că nu este momentul …
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, ratiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, a încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber si am renuntat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place si în ritmul meu.
Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înselat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

In ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viată. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Si aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că ratiunea mă poate însela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte pretios.

si toate acestea înseamnă … Să stii să trăiesti cu adevărat.

sursa
 
Ploaie pe Venus

usor, i se prelinge lacrima pe obraz
un obraz palid care nu cunoaste culoarea,
ajunge pana la gura, o gura stransa intr-un mod bizar,
de unde vorbele dure ies fara jena si prea multa retinere.

acest tablou iti intuneca privirea
si îti amorteste gandirea

nu o poti ajuta
pe fata cu ochii cenusii
sa isi revina

ea nu poate fi salvata.

in curand culorile ei
vor disparea,
ploaia ce curge peste ea
va avea grija de asta.

Victoria Pepa
 
Eusebiu Camilar

Luntrea aurie

Dar noptile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer pâna-n pamânt?

Padurile par alge înalte-n clatinari...
Noi ne plimbam alaturi pe fundul unei mari.

Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind...

De-aseara se zareste, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastra, sus...

Asa ne urmareste de-aseara, pe-amândoi:
Sta drep deasupra noastra când ne oprim si noi!

O, poate ca din luntrea ce ne tinteste-asa
Într-un târziu, o scara de raze s-o lasa,

Si daca tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinti si noi.
 
Femeia.



O sa-mi iau o femeie.
(nu de alta, dar prea mi s-au înmultit substitutele de sensibilitate)

O sa ma spal
ca într-un vechi ritual de ablutiune,
pregatindu-mi încet corpul, chiar trupul,
curatând cu grija toate portiunile nelinse.

O sa ma limpezesc, apoi, de atingerile mele
si o sa ma opresc.

(auzi? auzi? auzi! auzi!)

O sa ma asez si o sa-mi pre-gatesc femeia:

cu pielea si carnea de pe piept
o sa-i astup urechile
(asa ca-mi smulg pielea si carnea
de pe piept)

cu pielea si carnea de pe umeri
o sa-i acopar ochii
(asa ca-mi smulg pielea si carnea
de pe umeri)

cu pielea si carnea mâinilor
o sa-i înfund gura
(asa ca-mi smulg pielea si carnea mâinilor)

Dar aburul asta cu miros de mama...
(aburul asta cu miros de mama)

Degeaba toate gramezile
de carne si piele smulsa:
aburul asta cu miros de mama
îti aminteste
ca, din momentul în care mirosi
mirosul mamei tale,
lumea femeilor ti se închide.


Constantin Virgil Banescu
 
Praful



nimic nu rămîne dar nu e totul pierdut
și din obsesie în obsesie,
la infinit. și-mi zbor creierii cu o salvă și mă transform
după chipul și asemănarea prafului. sar lumea ca pe un zid

în grădina unde cireșii sunt veșnic
rumeniți și-mi încarc sînii: de cînd mă știu
n-am mai fost așa fericit – cerul însuși se răsucește
ca o țigară pe care-o fumez relaxat, simt norii cum se aștern
tandru la picioare și o bucată de cer,

poate chiar cea de deasupra
ta mi se așterne peste inimă. o vreme stau așa, înțelegînd
misterul prin care oamenii se transformă în lipsa lor.
apoi zîmbesc dintr-o dată, ca unei dureri ce ține de urît
în singurătate și mă întorc unde lumina tremură

de frig. nici nu-mi dau seama cît a trecut, cît am lipsit -
țigara consumată în scrumieră și prin aer un miros vechi,
de vin, la fel cum e așteptarea cuiva care a plecat la toaletă
și nu se mai întoarce niciodată.


Leonard Ancuta
 
Absenţa

Absenţa e-o prezenţă negativă,
E-un gol, o aşteptare, o latenţă.
E moarte şi viaţă, deopotrivă –
Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.
De neatins fiind, şi nevăzută,
Asociind realităţi contrare,
Absenţa naşte jale şi frustrare
Şi-un gând de neputinţă absolută.
Ne-existând, nu poate să se-ascundă.
Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.
Egale-i sunt teroarea şi clemenţa...
Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,
Mai greu de îndurat decât prezenţa.

Eugen Dorecescu

Jucării

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

Marin Sorescu
 
Cu siguranta a fost postata ,dar asta e starea mea de spirit de astazi si "invatatura" dupa care ma conduc.


"Daca"
Rudyard Kippling

De poti fi calm cand toti se pierd cu firea
In jurul tau si spun ca-i vina ta;
De crezi in tine chiar cand omenirea
Nu crede dar s-o crezi ar vrea;

Daca de asteptare nu ostenesti nicicand,
Nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept;
Daca privit cu ura nu te razbuni urand
Si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de intelept;

Daca astepti dar nu cu sufletul la gura
Si nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
De nu raspunzi la ura tot cu ura
Dar nici prea bun sa pari nici prea-ntelept;

Sau cand hulit de oameni, tu nu cu razbunare
Sa vrei a le raspunde, dar nici cu rugaminti;
De poti visa dar nu-ti faci visul astru;
De poti gandi, dar nu-ti faci gandul tel;

De poti sa nu cazi prada disperarii
Succesul si dezastrul privindu-le la fel;
De rabzi s-auzi cuvantul candva rostit de tine
Rastalmacit de oameni, murdar si prefacut;

De rabzi vazandu-ti idealul distrus si din nimic
Sa-l recladesti cu ardoarea fierbinte din trecut;
De poti risca pe-o carte intreaga ta avere
Si tot ce-ai strans o viata sa pierzi intr-un minut
Si-atunci fara a scoate o vorba de durere
Sa-ncepi agonisala cu calm de la-nceput ;

De poti ramane tu in marea gloata
Cu regi tot tu, dar nu strain de ea;
Dusman, om drag, rani sa nu te poata;
De toti sa-ti pese dar de nimeni prea;

De poti prin clipa cea neiertatoare
Sa treci si s-o intreci gonind mereu;
Daca ajungi sa umpli minutul trecator
Cu saizeci de clipe de vesnicii mereu,
Vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor
Si mai presus de toate, un OM, iubitul meu.
 
Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mihai Eminescu
 
Sunt culmi înfricoşate



Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …

Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă.

Arareori un vultur cu aripe bălane
Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară.


Vasile Voiculescu
 
Şase pui şi-o biată mamă .

Mai demult o rândunică avea-n cuibu-i şase pui,
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată, căutând pe deal şi văi
S-a culcat ea, nemâncată.
Dar destul de fericită, că nu s-a-ntâmplat nici-când
Dintre pui s-adoarmă unul, ars de sete sau flămând ...
Nici n-a fost mai mândră mama decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici.
Şi n-a mai avut odihnă, nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare pui, mi l-a-nvăţat să zboare
Dar când toţi puteau să plece, încotro vroiau sub slavă
Rândunica istovită a căzut în cuib bolnavă ... !
Şi cu ochii plini de lacrimi, ţinţă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
- Dragii mamii eu de-aseară, simt în inimă un cui …
Aripile greu mă dor şi nici vorbă să mai zbor ...
Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi,
Să găsesc într-una hrană pentru voi ...
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii se cuvine,
Mari cum v-a crescut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine.
Şi ca nimeni dintre pui-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare să-mi aduceţi zilnic numai câte-un bob,
Ale voastre şase boabe, milostive, mă vor ţine,
Până când o să vrea cerul, să mă facă iarăşi bine
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui,
Şi-au adus vreo şase zile, fiecare bobul lui ...
Mai departe însă puii, beţi de-ai slăvilor înalt,
Fiecare-având nădejde, că-i aduce celălalt,
N-a mai dus nici-unul bobul şi uitata mucenică,
A murit atunci de foame, cea mai sfântă rândunică
Şi-a rămas de-atunci povestea, tristă neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.



Vasile Militaru
 
Sa va traiasca copii si sa va bucurati alaturi de ei . La multi ani !!!!

Nu vreau sa va intristeaz cu videoclipul acesta , dar.... bucurati-va alaturi de copii vostri copii vostri si nu-i uitati pe cei napastuiti.



 
DE AICI PENTRU ACOLO

Eu sunt un om care se declară potrivnicul
Uprade-urilor unei societăţi răpusă de tehnologie…
Visez firul de iarbă care-mi creşte direct din piept
Şi beau cu sorbituri zgomotoase apa izvorului
Ce erupe din peretele muntelui la care niciun alpinist
Cu iPod nu are acces…
În viaţa mea de zi cu zi,
Chiar dacă sunt un plătitor de taxe
null
Şi traversez intersecţiile semaforizate ale propriei vieţi,
Miroase a praf de ţară şi a lapte muls de ţăran
La primele ore ale dimineţii…
Din cuptorul înnegrit de fumul rural al casei cu prispă
Iese pâinea rumenită, ridicând către cer abur fierbinte
Frământat de mâini care nu au cunoscut niciodată
Cremă protectoare sau întâlnirea cu
Manechiurista din salonul de lux…
Născut la oraş, reneg oraşul în fiecare zi,
Obligat fiind să trăiesc resemnat
Între blocuri din care dorul de viaţă simplă
Arareori poate să îşi ia zborul…
Absenţa ţăranilor originali mă doare de fiecare dată
Când purced către drumeaguri neasfaltate,
Dar îmi spun că nimic nu este pierdut atât vreme cât
Se mai scoate pâine coaptă pe vatră
Şi se mai mulge balsamul alb al laptelui
Din uger de vacă…
Eu sunt un om care are pretenţia că simte
Mirosul gutuilor din camera bună
A bunicii…
Şi, astfel, constrâns la trai de orăşean împotriva
Voinţei mele,
Trăiesc bucuria rurală între ziduri de beton…

Cristian Lisandru
 
Trei nasturi

S-a oprit tramvaiul în piaţă
Lume multă şi pestriţă
Şi prin iureş se împinge
Şi o frumoasă cuconiţă.

Cum avea rochiţa strâmtă
Şi cu nasturi mulţi pe spate
Vrea să urce, dar din cauze
Rochiei strânse-n trup, nu poate.

Trece mâna-i mitittică
Rosă ca un plasture
Înspre spate şi gingaşă
Ea deschide un nasture.

Imposibil să se urce
Dar ca orişece femeie
Îţi mai trece mânuşiţa
Şi încă un nasture deschide.

Dar cum treapta-i înăltuţă
Şi e aproape imposibil!
Ce să facă, ce să facă?
Vai, momentul e penibil!

Mai deschide încă unul
Dar zadarnic îi e dorul
Nic acum nu poate doamna
Să ridice-n sus picorul.

Dar un domn ce sta în urmă-i
Fără nici un fel de formă
O apucă de contururi
Şi o saltă pe platformă.

Doamna, roşie la faţă
Fulgerând priviri haine
Se întoarce şi îi spune
Bombonind: - Nu ţi-e ruşine?

- N-ai dreptate cuconiţă
Zice el cu anasâna –
Dumneata te superi fiindcă
Fără vrere am pus mâna
Pe când eu tăcui din gură
Când nici nu mi-ai spus pardon
Şi mi-ai descheiat în grabă
Trei nasturi la pantalon.


Ion Pribeagu
 
Vara la ţară

Locuinţa mea de vară
E la ţară...
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.

Nu exista berărie,
Nici regie...
Doar un hoţ de cârciumar
Care are marfa proastă
Şi-o nevastă
Ce se ţine c-un jândar'.

Când te duci pe drumul mare
La plimbare
Este praf de nu te vezi:
Trec, mişcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi.

Şi te poartă sub escortă
O cohortă
De ţânţari subţiri la glas,
Înzestraţi la cap cu-o sculă
Minusculă,
Cu pretenţie de nas...

Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Şi-l întreabă fără noimă:
"Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?"

Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat...
(Am vazut aci-ntr-o noapte
Nişte fapte
Care m-au scandalizat!)

Dar în zori încep cocoşii
Păcătoşii,
Că să facă iar scandal,
Să te sături de viaţa
Şi dulceaţa
Traiului patriarhal!

De-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai treb'e altă cură
În natură
Să mă duceţi cu alai!

Meargă pictorii la ţară
Ca să piară
De căldură şi de praf!
Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate,
Daţi-mi cinematograf!

Daţi-mi, daţi-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viaţa mai din plin,
Cu trăsuri, femei cochete
Şi cu fete
Încălţate cel puţin!


Toparceanu
 
Nichita Stănescu
Dimineaţă marină

O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!

Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.
 
O epigrama de sezon =))

Căldură mare, mon cher!

De căldură nu mai pot,
Asta-i vremea, bat-o vina!
Împrejur se arde tot,
Chiar şi Nae... cu vecina.
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top