• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Vara



Daca m-as întinde pe spate
In zori, la rasarit,
Intr-o zi, de început, a verii
Imbracata cu o rochie
Atât de subtire
Ca si rasuflarea
Sa o poata undui,
As avea la stânga
Câmpia ranita de maci,
Iar la dreapta,
Calimara rasturnata
A marii, pe coala zilei.
Sus ar fi aerul,
Aproape incolor,
Iar jos bulgarii zgrunturosi
Cu miros de primavara coapta
Ai verii.
As astepta sa simt
Iarba cum creste
Si îmi atinge gâtul
Si marginea urechii,
Se ridica pe lânga umeri
Si pe la subtiori,
Imi învaluie mijlocul si coapsele
Si înverzeste mici ferestre-ovale
Mângîindu-mi genunchii
Si gleznele.
Daca as sta pe spate
O vara-ntreaga, din zori
Si m-as ridica într-o noapte
Odata cu luna
Ati putea sa-mi priviti doar urma
Sub care iarba s-a ofilit
Sau a crescut prea încet,
Iar mie mi-ar ramâne sa iscalesc tarâna
Cu un ciob de stea sau doar cu mâna :
Vara - Autoportret.


Marina Samoila
 
Versuri jucause de sezon :P


După zmeură


La început mi-a fost teamă.
Se auzeau zgomote multe şi mici,
(ca păstăi de mazăre pocnite între degete)
Frunzele îşi lustruiau verdele provocator
Si dansau tresărind sub ochii ploii, rotunzi,
Din înalt ademeniţi, fascinaţi –
Iris transparent pe verde pupilă.
Iarba îmi atingea coatele,
Locul acela cu nervii aflaţi chiar sub epidermă.
Era înfiorare, nelinişte tremurătoare,
Incordare a pulpelor curgând către tălpi:
Păşeam cu teamă să nu calc din greşeală
Coada fragilă a vreunei şopârle,
Să nu strivesc muşuroiae,
Să nu mă muşte de călcâi un şarpe.
Căutam zmeura roşie dincolo de perdeaua
Voracelor urzici, cu băgare de seamă
Strecuram degetele şi pipăiam
Sfârcul brobonat al fructelor coapte
Dăruindu-se în podul palmei,
Rostogolite, mângâiate în cerul gurii, strivite
Si-apoi osmotic mai departe…Alunecam
Pe rugii vârstelor spre inocenţă.
Voluptatea se descoperă sau se învaţă?


Marina Samoila
 
În faţa mării

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

Virgil Carianopol
 
Vara in capitala


Au plecat bucurestenii toti la bai
Si cu Vara n-au ramas in capitala
Decat mortii si gardistii…
Iar pe strazile pustii si prin odai -
Praful ce se-ngroasa zilnic,
Si-n covoare -
Moliile cu prezenta lor fatala
Si cu vesnica lor pofta de mancare…
De urat ca n-are ce sa vada
In monumentala noastra capitala,
Vara umbla toata ziua-n pielea goala
Prin apartamente-nchise

Si pe strada -
De la Parcul Carol la Sosea
Si de la Sosea la Cotroceni,
Insotita de o droaie de tigani
Si de olteni,
Care vand ciresi, rahat si limonada
Si-o poftesc sa cumpere si ea…
Vara insa-i fata de la tara -
Bleaga si prostuta ca o oaie -
Nu stie ca-n capitala
Este si-o “Baie centrala”,
Si cand simte ca-i zaduf din cale-afara
Se rasfata-n Dambovita cat ii place,
Ca Suzana clasica, la baie…

Iar pe mal, gardistii - casca-gura -
O mananca cu privirea lor sireata,
Ca batranii poftitori de trup de fata,
Si se-ntreaba:
Ce sa-i faca?…
Sa-i dea pace,
Sau s-o vare-n beci la prefectura?


Minulescu
 
P
ădurea
de Alexandru Macedonski

Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă

Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă

Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi

Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.



Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,

Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,

Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,

Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.



Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte

O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,

Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,

Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.



Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie

A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,

El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut

Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.



Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,

Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,

Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,

Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?



Poetul dacă se aşează la vreo răspânt'e cu fântână

Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,

Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,

Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.



Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite

De milioanele de frunze în soare-apune poleite,

Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit

Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.



Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,

De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,

Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil

Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.



Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,

Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,

Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit

Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.



Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară

De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,

Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ

Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.



Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere...

Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta

Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,

Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.



Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,

Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,

Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,

Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.



Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare

Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,

Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,

Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.



Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,

Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,

Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă

Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.



Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,

Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,

Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,

E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.
 
Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

Adrian Paunescu
 
Legenda



Stralucitoare-n poarta raiului
sta Eva.
Privea cum ranele amurgului se vindecau pe bolta
si visatoare
musca din marul
ce i l-a-ntins ispita sarpelui.
Fara de veste
Un sambure i-ajunse intre dinti din fructul blestemat.
Pe ganduri dusa Eva il sufla in vant,
iar samburele se pierdu-n tarana, unde incolti.
un mar crescu acolo - altii il urmara
prin lungul sir de veacuri.
Si trunchiul aspru si vanjos al unuia din ei
a fost acela
din care fariseii maestri
cioplira crucea lui Iisus.
Oh, samburele negru aruncat in vant
de dintii albi ai Evei.


Lucian Blaga
 
Scandal în familie


În oraşul – nu spun care –
Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,
Domnul Natan Smilovici.

Şi, pe lîngă prăvălie
Şi o casă cu balcon,
Natan mai avea soţie
Şi un singur fiu, Aron.

Tînăr, cu purtări alese,
Elegant şi studiat,
El era mîndria casei,
O podoabă de băiat.

Despre tatăl său – de Natan –
Fabricant de jaluzele,
Se spunea că-n tinereţe
A fost mare pui de lele!

A făcut el multe pozne
Cînd era mai tinerel.
Dar cum vîrsta potoleşte,
S-a cam potolit şi el.

Într-o după amiază vagă,
Vine Aron, îmbietor,
Şi îi spune : – Tată dragă,
Vreau cu Ester să mă-nsor!

- Care Ester? – sare Natan,
Parcă prins de-o amintire –
- Fata Blimei de pe Carmel ,
Una blondă şi subţire.

- Nu se poate! E o taină
Si mi-e greu a-ţi relata
Că… de mult… adică Ester,
Ester este sora ta!

A plecat Aron, da-n suflet
Clocotea ca un vulcan.
Şi încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.

Şi-ntr-o seară, Aron aduse
Tatălui, o veste proastă:
- Aba , o iubesc pe Leia
Şi-am s-o iau chiar de nevastă!

- Vai de mine! – sări Natan,
Iartă-mă de-ţi stau în cale –
Însă, şi de data asta,
Fi-voi contra vrerei tale!

Fiindc’odată, mama Leiei –
Crede şi nu cerceta –
M-a convins, pînă la urmă,
Că… şi Leiai-i sora ta !

Turburat de cele-aflate,
Bietu’ Aron s-a dus distrus
La mămica lui iubită,
Şi i-a spus:

- Mamă, îmi vine să-mi iau viaţa
Toată lumea s-o împac.
Dă-mi, mămico, o povaţă
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Cînd am vrut s-o iau pe Ester –
Floare, fir de micşunea,
Tata m-a oprit, spunîndu-mi
C-ar fi Ester sora mea.

Azi, cînd o-ndrăgesc pe Leia,
Stea scăldată de auroră –
Tata iarăşi se opune,
Că şi Leia-mi este soră.

Mama a rămas furată
Parcă de un gînd ascuns,
Şi-apoi, după o clipă,
Foarte veselă-a răspuns:

- Ia pe care vrei din ele!
Si nici n-o să-ţi pară rău,
Fiindcă am să-ţi spun o taină:
Natan nu e tatăl tău!


Ion Pribeagul


Am editat pt a fi in forma versificata ,mai usor de citit .
 
Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznadejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...

Nicolae Labiş
 
Frunza

Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,
Şi ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc
Asculţi al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,
Suspinul lor uşor,
Atunci când prin grădină
Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri şi-n oraşe,
Cântând pe tot pământul
Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.


George Călinescu
 
Iaca o poezie pe care soacra-mea o stie pe de rost.

Celei care minte
– Ion Minulescu

Eu ştiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...

Dar fiindca azi mi te dai toata,

Am sa te iert -

E vechi pacatul

Si nu eşti prima vinovata!...



În cinstea ta,

Cea mai frumoasa din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otravitoare în trepieduri de argint,

În pat ţi-am presarat garoafe

Şi maci -

Tot flori însangerate -

Si cu parfum de brad patat-am dantela pernelor curate,

Iar în covorul din perete ca si-ntr-o glastra am înfipt

Trei ramuri verzi de lamaită

Si-un ram uscat de-Eucalipt.



Dar iata,

Bate miezul noptii...

E ora cand amantii,-alt'data,

Sorbeau cu-amantele-mpreuna otrava binecuvantata...

Deci vino,

Vino si desprinde-ti din pieptenul de fildes parul,

Înfinge-ti în priviri Minciuna

Si-n caldul buzei Adevarul

Si spune-mi:

Dintre cati avura norocul sa te aiba-asa

Cati au murit

Si cati blesteama de-a nu te fi putut uita?...



Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine...

Dar fiindca azi mi te dai toata.

Am sa te iert -

E vechi pacatul

Si nu esti prima vinovata!...



Deci nu-ti cer vorbe-mperecheate de sarutari,

Nu-ti cer sa-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la altii,

Ci tot ce n-ai spus nimanui.

Si nu-ti cer patima nebuna si fara de sfarsit,

Nu-ti cer

Nimic din ce poetul palid

Cerseste-n veci de veci, stingher,

Voi doar sa-mi schimbi de poti o clipa

Din sirul clipelor la fel,

Sa-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,

În par sa-mi împletesti cununa de laur verde

Si în priviri

Sa-mi împietresti pe veci minciuna neprihanitelor iubiri.

Si-asa tacuti -

Ca doua umbre, trantiti pe maldarul de flori -

Sa-ncepem slujba-n miez de noapte

Si maine s-o sfarsim în zori!

ps: cand e vb de zicatori si perle din popor ,e un sac fara fund.
 
Echinoctiu De Toamna



Vino sa iesim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasa,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetatii,
din ceata ce pe poduri de metal se lasa.
Vino pe deal, pe cel din urma sub soare,
unde-un trecut de slava cu suflare lenta
sub pietre doarme,
sa strigam de-acolo dupa pasarile calatoare.
Sa strigam precum obisnuiesc copiii între jocuri,
cari far-a sti ce striga
îsi rostesc prin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc în cer.

Înduplecati de soarta,
noua însine straini, cu patria pe umeri - moarta,
noi am vazut, ce-i drept, de-atîtea ori,
ca-ntraripatele puteri, razbind prin nori,
orbite de o tinta departata
ne iau vazduhul prin tangenta doar - ca o sageata -
si nu mai prind de jos din tari nici fluturari
de semne si nici veste.
Vino totusi sa strigam de-acolo de pe creste,
sa strigam dupa cocorii care pleaca
si-n vuietul de mîntuire
o tin catre limanul dincolo de fire.
În cumpana si-n sfîsierea
acestui ceas prejmuitor,
vino, strafundul neguros, rumoarea ce ne-neaca
sa le lasam sub noi - si de pe dealul cel din urma
cu semne-nchipuind în vînturi libertatea
sa strigam dupa triunghiul calator.





Lucian Blaga
 
ECHINOX DE TOAMNA


Asculta, Doamna!...
Asculta glasul echinoxului de toamna,
Ce aiureaza-n varful unui plop
Strident,
Dar intelept ca un Esop...
In locul veveritei de-asta-vara,
Pe care padurarul vrea s-o-mpuste
(Fiindca-ncercase sa te muste),
Pe-aceeasi craca sta acum o cioara!...
E simbolul idilelor defuncte —
Idilele de vara (la munte sau la mare).
Un scriitor,
O cetitoare,
O strangere de mana,
Un “ah!”,

O sarutare...
Si-n urma : puncte, puncte, puncte...
E tot ce-a mai ramas din noi —
Din papadia
Iubirii noastre scurte de-asta vara :
Un plop pe malul Oltului,
O cioara
Si-un glas ce pastiseaza vesnicia!...
Asculta-l inc-o data, Doamna...
E glasul echinoxului de toamna...


Ion Minulescu



------------------------------------------------




Iubito, vine toamna


Iubito, vine toamna peste toate
Bacovia reintra în portrete
Cad frunze picurînd singuratate
Si tu ai gesturi parca mai încete.

Si te iubesc la echinox si dupa
Iubito, vine toamna sa decline
Sa macine, sa naruie, sa rupa
Al lumii apogeu de feminine.

Cum tu ramîi la tarmure de mare
Eu plec s-astept si crivat si omaturi
Si sa ma-mbat la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alaturi.

Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine si anestezie
Tot omul e un snop de amanunte
Care ameninta esenta vie.

Cu hachite si mofturi si-alte alea
Îmi esti pedeapsa, dar îmi esti si doamna.
De pomi sinucigasi se umple valea
Iubito, te iubesc si vine toamna.

Natura se închide ca un templu
Cu lacate de fosfor si rugina
Eu mortii mele te voi da exemplu
Cît esti de disperata si senina.

Iubito, vine toamna pîna-n oase
O simt în mîna care ti se-ntinde
Priveste, ies fumuri peste case
Iubito, dupa toamna vin colinde.


A Paunescu
 
Tristețe
de Alfred de Musset


Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.

Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
”Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”

Cântec de dragoste

Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?


Rainer Maria Rilke
 
A doua noapte de echinox


Anotimpuri îndragostite, însângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
si ierburi varatice
le regasesc pe acelasi pervaz de fereastra
în casa veche a serdaresei...
...Cândva, rostind versuri, aici,
traiam un echinox intim, hotar
între adolescenta si barbatie,
si, pentru o clipa,
paream o statuie ciudata,
despicata în doua, pe neasteptate,
din talpi pâna-n crestet.
O jumatate a trupului
se-mpleticea fara vlaga într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreiera, învingatoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreaga
m-am privit într-o frunza
si m-am vazut mai matur,
dar cu chipul taiat de-o cicatrice alba
ca un tais subtire, de spada...
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
si-mi simteam umerii atinsi
de zbaterea pasarilor pornite-n exod,
si de aurul
unui septemvrie grav...
Am aprins lampa unui mar
. semnul de pe chip disparuse .
si-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urma...





Gheorghe Tomozei
 
Toamna

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i poveşti...
El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le-aruncă-n geamuri,

El stinge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
Întregi şi nopţi întregi, necontenit
Acuma stins şi parcă ostenit.

Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îşi schimbă fără veste tonul
Şi-uimit l-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător.


De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce veac senin fusese până ieri!
Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit ...

Văzând fugită
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!

Stefan O Iosif
 
Octavian Paler – Lecţie Inutilă De Logică

Asa se întâmpla logic,
plecam si sosim undeva.
Plecam pentru o clipa, pentru un ceas, pentru o viata,
poate nu trebuia sa plecam, dar problema nu-i asta,
ci faptul ca sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva si câta vreme sosim undeva
totul e logic
chiar daca logica si fericirea sunt lucruri total diferite,
totusi am plecat si am sosit undeva,
am gresit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicaieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
daca nu sosim nicaieri?….
 
Pastel de toamna

de Adrian Paunescu

Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.

Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea.



Nervi de toamnă

de George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează
 
Toamnă

Sunt ostenit de lene, de somn, de contemplare,
De viaţă, de iubire, de vis. Sunt ostenit.
Prin parcul meu de vise imens şi veştejit,
Tu ai trecut ca toamna atotveştejitoare.

De viaţă, de iubire, de vis, sunt ostenit.
În heleşteul verde, cu apele murdare,
Vezi pâlcurile repezi de păsări călătoare,
Trecând, ca umbra spaimei, c-un strigăt prelungit.


Prin parcul meu de vise imens şi veştejit,
Nu mai zăreşti bazine ce înfloresc, bizare,
Ca stânjenei de sticlă, sub scânteieri lunare,
Trezite ca-n poveste de mersul tău vrăjit.

Tu ai trecut ca toamna atotveştejitoare.
Şi-n nopţile cu brumă văd chipul tău iubit,
Alunecând – ca luna – de veghe-ngălbenit,
Prin noaptea fără viaţă şi fără de hotare.

Sunt ostenit de lene, de somn, de contemplare.


Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel)
 
Toamnă

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă -
Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?
Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge...

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Şi cum îşi distilează parfumul diafan,
Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,
Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură şi moare..

Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar...
Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,
În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.

poezie de Claudia Millian-Minulescu
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top