• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Îndrăgostită

Ea stă-n picioare pe pleoapele mele
Şi pletele-i în paru-mi se revarsă
Ea are forma mâinilor mele,
Culoarea ochilor mei,
Şi-n umbra mea se pierde
Ca piatra în cer.

Ea pururi stă cu ochii treji
Şi nu-mi dă pace să mai dorm,
Visele ei în plină zi
Evaporă sorii,
Mă fac să râd, să plâng şi să râd
Să spun atâtea când n-am nimic de spus.

Paul Eluard
 
Noaptea de mai

Plăsmuiri din basme
M-au împresurat?
Aripi de fantasme
Poate-au scuturat

Aur peste ele?
Cine dete, oare,
Strai de sărbătoare
Gândurilor mele?

Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-așa-nstelată,

Floare de cireș
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greș,
De privighetoare!
Luna iese-acum

Și-n albastra noapte
Ninge-argint pe drum,
Umple tot de șoapte;

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingașul narcis,
Iasomia, crinii,
Trandafirii-nvolți,

Sub catapeteasma
Uriașei bolți,
Își unesc mireasma;
Taine din povești

Murmură-n fântână...
Unde zăbovești,
Dulcea mea stăpână?
Tremură de dor

Gândurile mele:
Nu te-nduri de ele
Tu, stăpâna lor,
Care-n orice floare

Pui un curcubeu —
Tu, surâzătoare
Rază-n plânsul meu?


Ştefan Octavian Iosif
 
Vârsta de aur a dragostei

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Unicul Nichita Stanescu
 
În fericire

Sunt clipe când toate le am...
Tăcute, duioase psihoze -
Frumoase poveşti ca visuri de roze...
Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am...
Viaţa se duce-n şir de cuvinte -
Un cântec de mult... înainte...
Momente când toate le am...

G.Bacovia
 
Modificari in ploaie

Si ploua ca o mie de lentile
pe toate-aceste asezari umile
ce stralucesc, de ploaie incarcate,
cu totul altfel ca-n realitate.

Ce fel de carnaval ofera plansul,
ce bal mascat cu dioptrii intr-insul,
si nici un fel de amanunt nu scapa
de arta picaturilor de apa.

O cruce-n pirostrie se indoaie
de-atat rasfat al spicelor de ploaie,
garoafa pare-un mic proiect de bata,
iar tu, frumoasa mea, devii urata.

Prin ploaia ca o mie de lentile
cresc toare -aceste asezari umile,
biserica in ceruri parca scapa
pe un talpici de raza si de apa.

Adrian Păunescu


Ca sa nu reamintesc : " Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, " ...........
(Blandiana )

Sau......" Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde. "..........
(Nichita Stănescu)

Sau...." N-am auzit-o, parcă, de mult...
O ascult.
Năduşala nopţii curge pe geamuri.
Plouă-n golurile din ramuri. :.....
(T Arghezi)



Sau.... " In orasul nostru romanesc
Ploua asa cum stim cu toti ca ploua —
Ploua “gris” ca-ntr-o estampa japoneza...
Pietonii pe trotuare se raresc, "......
(Minulescu)

Sau....sau... va las pe voi sa continuati :P



Bonus :D:
 
Orice copil

Orice copil are un nume,
Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,
Orice copil are părinţi,
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al paşilor cuminţi.

Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Şi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe "ieri".

Orice copil se poate face
Şi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.

Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum.

George Tarnea
 
SCURTĂ PIERDERE A MINŢILOR

Biatul îi spuse iepurelui:

-Nu-mi prea vine să mă întorc acasă, că de atâta alergătură mi-am pierdut minţile!

-Pe unde ţi-ai pierdut minţile, spuse iepurele foarte galanton, că mă duc eu să ţi le caut, că eu tocmai sunt în alergare şi ţi le găsesc şi ţi le aduc înapoi.

-Păi, nu prea ştiu pe unde mi le-am pierdut, zise băiatul.

-Păi, zise iepurele, oi fi şi tu zăbăuc, dar spune-mi şi mie cum arată minţile tale ca să le recunosc şi să ţi le aduc înapoi.

-Nu prea ştiu cum arată minţile mele, spuse băiatul.

-Ca nişte coacăze? – încercă iepurele să-l ademenească; ca nişte căpşuni? – încercă iepurele, uitându-se mirat la băiat.

n nici un caz ca nişte căpşuni, că ele sunt sâmburoase şi rămân în strungăreaţă şi în nici un caz ca nişte coacăze, zise băiatul.

-Atunci, întrebă iepurele, nu cumva seamănă cu altceva?

-Ele nu seamănă cu nimica zise băiatul, cum să semene ele cu altceva când sunt minţile mele.

-Da? – a întrebat iepurele.

-Da, a răspuns băiatul.

-Ştii ce? – i-a răspuns iepurele, să ştii că eşti un mincinos.

-Nu sunt mincinos, i-a răspuns băiatul, cum o să fiu eu mincinos?!

Iepurele a căzut pe gânduri, după care a zis:

-Aşa o fi cum zici tu, poate că nu eşti mincinos, dar să ştii că în orice caz, mie îmi este foarte clar ca lumina zilei, că tu eşti un repetent patentat.

-Ba nu, a zis băiatul!

-Ba da, a zis iepurele.


Nichita Stănescu:,,De dor de sufletul lui Andersen”



 
Rusalka



În stejarisul cel salbatic
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.

Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.

Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.

Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.

El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.

Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!

A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.



Alexandr Puskin
 
Nimeni nu e singur pe pământ

Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are,
Nici cei singuri - singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.
Singur stai în casă şi gândeşti
Că eşti singur fără mântuire,
Dar în pragul casei părinteşti
Se aude-un greierat subţire.
O scrisoare-ţi foşneşte-n mâini,
Un poştaş la uşa ta mai bate,
Latră-n depărtare nişte câini,
N-ai să mai cunoşti singurătate.
Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapă,
Când în plânsa sete, cineva
Îţi aduce un pahar cu apă.
Umbre jos şi norii sus pe cer,
Cai păscând şi soarele în scapăt,
Om stingher în drum spre om stingher
Nimeni nu e singur pan' la capăt.

Adrian Păunescu
 
Poem cu semafoare, cireşe şi tei


din coşul de răchită al verii se întrupează
luna cireşelor coapte şi străzile seamănă
cu nişte femei îndrăgostite
dezbrăcându-şi foiţa de aur a teilor
oraşul se dăruieşte celui care trece pe galben
orgasm melifer între roşu şi verde
sunt azi semafoarele îmbrăţişând intersecţia
glissando pe pubisul bulevardului înfrunzit
după-amiaza de vară se strecoară nebăgată în seamă
printre atâtea claxoane şi termopane
coborând la Metrou cu gândul la tine doar eu
pot opri în loc timpul sau poate el mă opreşte pe mine
în cuibarul de ceară al clipei de fiecare dată
când ne întâlnim topind amurgul de sub pământ


Adriana Marilena Simionescu
 
Pacatul meu si al cireselor


Causul palmelor tale e plin cu cirese..
.Rosii-vinetii cu ele ma-nbii
sunt pirguite de soare
de fierbinteala palmelor tale..
.Miroase a rosu purpuriu
livada ce de mult o stiu
a cireselor cu pielita subtire
si sucul nepermis de dulce,
san u te mai mire
prelins din coltul buzelor
in urma jertfei supreme..
din care s-or naste poeme
ce toate simturile in pacat imi duce
.Pacatul meu sau al cireselor?
E o pacatuire atat de dulce

strivesc intre dinti
carnea lor dulce-amaruie
si gust de cirese …coboara si suie
si iar mai pofteam, si tu rideai
cu fata-mbujorata
cireasa in parguire inca din mai
te asmuiam cu o cireasa coapta
jertfind ciresele verii...
eram pe culmile placerii
cand ridicai inspre mine ciresele,
plecam buzele si le culegeam flamand
, cu ochii caprii ce rand pe rand
priveau ciresele , rostogolindu-se dansand
cu drag cu sufletul in jar cirese cocand
si, ca din intimplare,
se-ntimpla sa-ti sterg
sfios palmele cu-n sarut de gene plecate..
si iar dedata-s pacatelor ….
.Pacatul meu si al cireselor !
Tu cu palmele care faptuiau
jertfa cireselor furate
ai mai facut un pacat
in jurul palmelor tale ramase curate .
incit gandeam ca Dumnezeu
spre rain e pregatea traseu ,
dintr-un stergar domnesc,
pentru festinul asta imparatesc
chiar daca jertfeam impreuna ciresele furate
in miez de seara
la-nceput de vara
de pe crengile ude
plecate zalude
ce-s daruite de catre” Hot”
data cu sufletul
, intru iertarea pacatului,
din causul palmelor tale
dupa faptuirea daruirii-
am simtit gustul cireselor
si al iubirii
.. Pacatul meu sau al cireselor?
Ani la rind am tot auzit
rasul lor ca de iele
dulce amar galgait
amintind de pacatele mele
risul cireselor furate in miez de seara
de pe crengile ude,
intr-o zi l-am pierdut
acum au ramas amintiri
in poem prefacut
printre maturitati si atitea alte probleme…
cirese raman doar in cos de rachita

Aseara am visat iar ciresele furate
Si am mai trecut un pacat…., pacatul de moarte
Regretful ca intre timp Hotzul a crescut,
a devenit un om matur grabit...
si aici poemul cu cirese
s-a sfarsit !
Pacatul meu sau al cireselor?
Mereu de el si de acest pacat imi va fi dor .


Mesaru Cornelia
 
PORTRET CU CIRESE LA URECHI



Mi se mai coc
Langa urechi
Astazi perechi
Maine deloc
Cirese dulci
Copilaresti
Tu inca esti
Ca si atunci

Usor din umeri
Cand te-ndoi
Foi de trifoi
Tu inca numeri
Tu inca-mi pui
Ca alteori
Cununi de flori
Pe sub gutui

Si pe sub pruni
Pe sub caisi
Cu ochii-nchisi
Tu inca-aduni
Luni si cu marti
Si joi cu vineri
De anii tineri
Sa ma desparti

Cirese port
Cercei de-o vara
Ce-mi inconjoara
Obrazul mort
Si cat de straniu
Cununi de flori
Maci si bujori
Imi stau pe craniu.

Ana Blandiana
 
Înspre solstiţiu



din matca oraşului se desprind străzile
râuri de piatră în care soarele parcă s-a scufundat
printre copacii încercănaţi de frunziş
trec zilele fâşii lunecânde
din ovarul însângerat al amurgului
vara urcă pe ziduri trandafirii sălbatici

această clipă are gustul unei piersici zemoase
amintindu-mi de gura ta
dar uite cum indiferenţa pluteşte
de la un capăt la altul al cartierului
ca un fum insinuat peste tot după un incendiu devastator
grădinile cresc de-a valma din lava amurgului tulpini împletite
născând înserarea pasăre de cenuşă cu ochi de cărbune
cuibărită într-o fotografie cu chipul tău

din ochiul de smoală al deşertului cosmic
va veni noaptea ca o căţea în călduri
în citadela dezbrăcată de catifele
întunericul îmi va pipăi nestingherit oasele
până când aerul va deveni din nou respirabil
în incertitudinea unui timp ce va urma fără tine
absenţa e un petic desprins din aripa unei libelule
când vântul foşneşte printre oţetari aşezând cerul

captivă e vara în pielea de cordoba
purtând amprentele întâlnirilor noastre
prin magazinele de antichităţi totul e neschimbat
doar ceasul paznic neobosit al memoriei
trecând de punctul fără întoarcere
măsoară tăcerile ce s-au aşternut între noi



Adriana Marilena Simionescu
 
Solstiţiu de vară


Zi lungă de vară,
respir soare fierbinte,
picături de apă alunecă la întrecere
pe pielea încinsă.

Un abur de briză îşi trece degetele
răcoroase prin pletele lungi,
spatele se îndreaptă,
ochii se deschid spre interior
atenţi la hiatusul tăcut.

O voce se ridică limpede
din febra trupului meu,
o voce ce-şi drege glasul
şi strigă doar de mine auzită.
Te cheamă pe tine, iubire!

http://poeziaiubirii.blogspot.ro
 
Hora Drăgaicelor

Noaptea Sânzienelor,
Între cer şi pământ...
Iubite de Lună şi vânt,
Plutesc peste plaiuri...
Alaiuri de zâne cântând.
Cunune-mpletesc...
... din razele Lunii,
Din florile-alese
Proaspăt culese...
Din roua de seară...
Cunune-mpletite.
Soarele şi Luna... de-or purta cununa...
Fi-vor numai Una
Apoi..., în pădurea bătrână...
Zâne la fântână
Aşează pe ape,
Iubiri arzătoare, din raze de floare.
În noaptea minunată...
Se-arată atunci... odată...
Din dragoste-ntrupat,
Stejarul fermecat...
Razele Lunii,
I-au despletit cununa,
Şi zânele-i ţeasă
Din lumina-aleasă.
La rădăcina lui te-aştept,
Zburător purtat de vise.
În miez de noapte un sărut,
Pe buze îţi voi pune.
În braţe să mă ţii...
În ochii-ţi să mă pierd...
... până-n zori de zi...
Şi zâne să ne cânte,
Pe aripi să ne poarte,
De mână să ne ţinem,
Iubind în miez de noapte,
În noaptea fermecată.


folclor românesc
 
Iulie

De dupa dealuri arse si trudite,
Inalta creste albe nori de plumb.
S-aduna-n iarba umbre incalcite
Si, aspru, geme vantul prin porumb.
Campia de paragina si scrum
Intinde brate lungi de colb in drum,
Apoi isi strange sufletu-n paduri,
Cascand in rapi dogoritoare guri...
Dar norii sterpi coboara-n departare,
Si-abia vibreaza dincolo de zare
Un tunet lung, cu prabusiri de stanca...
Iar soarele s-arata alb si mat,
Si-ntaia raza de lumina pare
Un fulger mort, ce rataceste inca
Pe campul prafuit si resemnat.


Otilia Cazimir

(Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927)
 
Chef de poezii :P

Îmbrăţişarea

Când ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care-o lasa sa-l strabata.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atât de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse-n minute.

As fi vrut sa te pastrez în brate
asa cum tin trupul copilariei, întrecut,
cu mortile-i nerepetate.
Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut


Nichita Stanescu


-----------------------------------------------------



Numele răpit


o doamne cât de frumos este cerul
cât de frumoasă topirea
cât de albastră iarna

îţi culci tâmpla pe unul din umerii mei
ca pe o treaptă
pe cea mai înaltă înainte ca fiinţa
să mi se sfârşească de durere de vedere
de plâns

ca pe una din terasele verii ce nu se îndură
să treacă

te iubesc poate
sfidând clipa zărind ziua visând un timp
inexistent
te iubesc poate
sfios şi grav cum uiţi tâmpla ta pe unul
numai pe unul din umerii mei ea
îngropată definitiv în mine ca o plantă
te iubesc acum
ieri mâine nu există
sufletul meu doarme treaz

te iubesc şi te port cu ochii închişi
prin ceea ce sunt fiinţă absenţă uimire
fără a înţelege totul nimicul puţinul
trecătorul dulce cu numele meu răpit de clipă
când numele singur
numai numele topit acum
împodobeşte o peşteră sub gheţar.

Constanţa Buzea

 
NOPTILE


Noptile cand imi amintesc iarasi de noi,
totdeauna pe intuneric si amenintati intotdeauna,
imbratisati sub ghilotina mereu,
totdeauna obsedati de timp si de noapte,
haituiti de umbre in care ne recunoastem pe noi,
totdeauna ca in prima noapte a lumii
si totdeauna vorbind despre sfarsitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe acest nisip negru al noptii
fara sa stim daca maine vom mai fii impreuna,
totdeauna asteptand cutitul ghilotinei sa cada,
totdeauna despartirile,
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi insine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cand se ating, mainile,
totdeauna infricosati ca mainile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visand sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
daca lumea incepe cu noi sau sfarseste.
totdeauna dragostea in umbra ca inteleptii lui
Rembrandt,
ea care n-are nevoie de intelepciune ci de speranta
si totusi daca va muri vreodata dragostea noastra,
va muri nu din pricina noptii,
ci din pricina ca noi insine am amenintat-o prea mult.


Octavian Paler.
 
Ca tine nimeni


Ca tine nimeni n-a stiut
Nici ce, nici cât, nici cum, nici când
S-atingã fãrã sã pãteze.
Ca tine nimeni...nici în gând.

Ca tine nimeni n-a stiut
Sã spunã-atâtea prin tãceri,
Sã dea enorm fãrã a cere,
Ca tine nimeni...azi...nici ieri.

Ca tine nimeni n-o sã poatã
Sã nascã-n mine o minune,
Sã dea sclipiri în întuneric,
Ca tine nimeni într-o lume.


Loredana Tudor-Tomescu

Noaptea cireselor


Dacă aş avea un prieten
cu casă pe deal,
la Vlădeşti, să zicem
aş mânca acum, chiar acum,
cireşe
cu doi prieteni,
aş asculta blues
m-aş cocoţa pe creasta dealului
şi pe muchia celor două suflete
spectatoare
la neroziile mele de sezon

Dar
cum nu am prieteni cu casă pe deal la Vlădeşti
ba chiar nici prieteni
nici casă
nici prieteni cu casă
(de) ce vă miraţi
că acum nu mănânc cireşe
şi nu ascult blues,
că la mine-i iarnă
şi că eu
sunt steagul
înfipt
la capătul geografic al pământului
în ţărâna
celei mai singure
singurătăţi ?

(prin mine se plimbă un sâmbure de cireaşă amară
care mâine în zori se va înţepeni în aorta
unui vis)

Loredana Tudor-Tomescu

 
Decalog

Prima porunca: Sa astepti oricât.

A doua porunca: Sa astepti orice.

A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajuta sa traiesti în prezent.

A patra porunca: Sa nu numeri zilele.

A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.

A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul în care traim.

A saptea porunca: Nu pune în aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu îndrazneste sa spere singur.

A opta porunca: Daca gândul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavând altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.

A noua porunca: Binecuvânteaza ocazia de a-ti apartine în întregime. Singuratatea e o târfa care nu te învinuieste ca esti egoist.

A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, într-o grota.



Octavian Paler
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top