NOSTALGII

[anuk]

O poezie scrisa de Eminescu si nestudiata in scoala deci...mai putin cunoscuta :

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

 

[alerim_61]

Cine moare

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...

poezie de Martha Medeiros

 

[anuk]

Desi in lumea internetului poemul este cunoscut ca apartinand lui Pablo Neruda, autorul sau real este Martha Medeiros, scriitoare si jurnalista de origine braziliana asa cum bine a semnalat Alerim.
In varianta originala, poemul este mai scurt si nu dispune de ultima strofa, chiar daca, in mod curios, variantele in limba romana ale poemului includ o strofa noua. In ciuda faptului ca nu se cunoaste paternitatea acestor versuri finale (foarte probabil ca nu apartin autoarei), sunt deosebit de frumoase.
O alta varianta a aceleiasi poezii .


“El, cel care devine sclavul obisnuintei
care urmeaza in fiecare zi aceleasi traiectorii
care nu-si schimba niciodata felul de a merge
care nu-si asuma riscuri si nu-si schimba culoarea hainelor
care nu vorbeste si nu trece prin ceva nou,
moare cate putin.


El, cel care evita pasiunea
care prefera negrul pe alb si punctele pe “i” unui vartej de emotii,
acele emotii care-ti fac ochii sa straluceasca,
sa transforme o incruntare intr-un zambet,
sa-ti faca inima sa bata puternic cand recunoaste greseli si sentimente,
moare cate putin.

El, cel care nu face macar o data lucrurile pe dos,
care se simte nefericit in munca pe care o face
care nu risca certul pentru incert
urmandu-si un vis
ei, cei care nu-si permit macar o data in viata
sa fuga de sfaturile bune
mor cate putin.


El, cel care nu calatoreste, nu citeste,
nu-si deschide inima catre muzica,
nu gaseste harul ascuns in el insusi,
moare cate putin.

El, cel care isi distruge incet stima de sine,
care nu-si permite lui insusi sa-i fie intinsa o mana de ajutor,
care petrece zile la rand plangandu-se de propriul ghinion,
de ploaia care niciodata nu inceteaza,
moare cate putin.

El, cel care abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput,
care nu pune intrebari legate de lucruri despre care nu stie nimic,
care nu raspunde intrebarilor al caror raspuns il cunoaste,
moare cate putin.

Haideti sa incercam si sa evitam moartea in doze mici,
amintindu-ne ca a fi viu cere un efort mult mai mare decat simplul fapt
de a respira


Doar o rabdare arzatoare ne poate conduce
catre castigarea unei fericiri splendide.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, insala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi...”

Martha Medeiros


Daca aveti si alte poezii de-ale ei, m-as bucura mult daca le-ati posta .

 

[alerim_61]

Ce bine că eşti
de Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

 

[anuk]

Multumesc mult,Alerim . Mi-a mers la suflet.

---

Cuplu




Unii te vad numai pe tine,
Altii ma vad numai pe mine,
Ne suprapunem atat de perfect
Incat nimeni nu ne poate zari deodata
Si nimeni nu indrazneste sa locuiasca pe muchia
De unde putem fi vazuti amandoi.
Tu vezi numai luna,
Eu vad numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stam spate in spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sangele duce zvonuri
De la o inima la alta.
Cum esti?
Daca ridic bratul
Si-l intind mult inapoi,
Iti descopar clavicula dulce
Si, urcand, degetele iti ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc si-mi strivesc
Pana la sange gura.
Cum suntem?
Avem patru brate sa ne aparam,
Dar eu pot sa lovesc numai dusmanul din fata mea
Si tu numai dusmanul din fata ta,
Avem patru picioare sa alergam,
Dar tu poti fugi numai in partea ta
Si eu numai in cealalta parte.
Orice pas este o lupta pe viata si pe moarte.



Suntem egali?
Vom muri deodata sau unul va purta,
Inca o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Si molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri intreg
Si va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiata de vecie,
Cat o cocoasa,
Cat un neg...
Oh, numai noi cunoastem dorul
De-a ne putea privi in ochi
Si-a intelege astfel totul,
Dar stam spate in spate,
Crescuti ca doua crengi
Si daca unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singura privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Insangerat, infrigurat,
Al celuilalt.



Ana Blandiana

---

Poveste


Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.

Vom fi fericiţi pentru iarbă
Şi pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea
Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieşi în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.

Marin Sorescu

 

[anuk]

Cantec fara raspuns


De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
in jurul pieptului, in jurul tamplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie in doua
luna varateca, azvarlind-o in ape,
despartita de ea insasi
ca doi indragostiti dupa imbratisare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragand dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri fara umbra?

De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de manji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atata, iubire,
vartej de-anotimpuri colorand un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazand. Ca o rasuflare-aburita de ger.


Nichita Stanescu

 

[anuk]

Să vedem...

Să vedem, ar putea graiurile mele
Să-ţi vie ca nişte inele,
Ca nişte brăţări, ca nişte cercei?
Încearcă-le! Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei,
Părechi şi despărechiate,
Sau odată pe toate!

Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde
Şi le-am făcut rotunde:
Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,
Neputându-le face tămâie
Şi scârbit de diamante limpezi şi lucii.
Uite, de pildă, unul în chipul crucii,
Ar pune un semn turbure de lumină
Subt bărbia ta de fată creştină.
Altul îşi agaţă de aţă
Gogoloiul de ceaţă.

Să vedem, din atâta sărăcie,
Să vedem, nu se ştie,
Ce ţi-ar veni mai bine,
Lucrurile goale, lucrurile pline,
Grele sau uşoare?
Căci toate sunt mărţişoare.



T Arghezi

 

[anuk]

As dori

Aş dori să pot trimite către tine,
Plin de cântec, de lumină şi de dor
Adevărul frumuseţilor divine,
Împletit în bucuriile senine
Minunat, iubit şi veşnic mărţişor…
Şi-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze
Nu pe inimă, ci-acolo-adânc în ea…
Ca frumoasă şi curată s-o păstreze
Ca un soare minunat să-ţi lumineze
Şi să-ţi facă fericită viaţa ta…
C-a adevărul e podoaba minunată
Mai de preţ decât oricare talisman
Care nu se învecheşte niciodată
Şi-i din ce în ce mai binecuvântată
Şi-i din ce în ce mai scumpă, an de an…
Iar în ziua răsplătirii fericite
Când vedea-vom veşnicia răsărind
Când ca miile de stele strălucite
Străluci-vor inimile preaiubite
Cerurile minunate-mpodobind
Printre ele şi-al tău suflet să răsară
Minunat şi binecuvântat odor
Strălucind ca prima zi de primăvară
Pe frumosul sân al cerului comoară,
Un curat, iubit şi veşnic mărţişor.


Traian Dorz

 

[anuk]

Un gand bun tuturor MAMELOR,sanatate si bucurii !!

Nu va sfiinti ,macar astazi, spuneti mamelor voastre cat de mult le iubiti .


MAMA

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.
Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum sa cred atatea vesti,
Cand din scrisori eu vad precum matale
Din zi in zi mereu intineresti.


Labis

 

[anuk]

MAMA


A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu mulă. carte”!
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag;
Sărutandu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Inăuntrul casei mele, -cătă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,
Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…
-”Mi-era dor de tine, maică…Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”
Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:
-”Poate mor, că sunt bătrâna şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfîrşite…mâine poate-şi curma firul
Şi-ntre patru blăni de scînduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…
Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin să-i dai pămîntul de la moară şi cu via;
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pîraie;
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul
Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poala, se-ntâlneau cu ale mele.





VASILE MILITARU

 

[anuk]

Ziua internaţională a poeziei (World Poetry Day) - se marchează anual, la 21 martie, ca urmare a aplicării unei decizii a UNESCO emise în timpul celei de-a 30-a sesiuni susţinute la Paris, în perioada octombrie-noiembrie 1999.


Mesaul directorului general al UNESCO Irina Bokova, pentru marcarea Zilei Mondiale a Poeziei în 2013 este '' Poezia este una dintre cele mai pure expresii ale libertăţii lingvistice. Este o componentă a identităţii popoarelor şi întruchipează energia creatoare a culturii, datorită posibilităţii de a fi reînnoită continuu",

Ziua Internaţională a Poeziei promovează eforturile editurilor mici care încearcă să se afirme în acest domeniu publicând colecţii ale poeţilor tineri.

De asemenea, este promovată organizarea de recitaluri publice pentru a atrage cât mai multe persoane către acest gen şi restabilirea dialogului între poezie şi celelalte arte, printre care teatru, dans, muzică sau pictură, evidenţiind astfel dictonul lui Delacroix: "Nu există nici o altă artă fără poezie".

Şi, în cele din urmă, este promovată imaginea poeziei în mass-media, astfel încât această formă de artă să nu mai fie considerată învechită, ci să fie văzută ca un mijloc de afirmare a identităţii unei societăţi.

---

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un umăr.
Eu mi-am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzeam cum se încetineşte sângele meu
suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.


Nichita Stănescu

---

Pompei


ma plimb printre ruinele tale, femeie.
fireste, cerul este albastru, ca linga mediterana,
dar cum este posibila atita distrugere?
aleile serpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate si
zidurile ramase-n picioare,
pinii rasar de unde nu te astepti, vizibili prin cite o fereastra, o bolta
o curte interioara cu un ciot de havuz.
sint fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
tencuiala slinoasa?
menadele sint rosu-caramizii -- cu ce ruj au fost mizgalite?
ce amintire, din ce oras, din ce seara, le umfla sinii rotunzi?
norii trec pe deasupra ca niste furouri mototolite
furtunile trec sfichiuind bucatile de cornisa
ca niste cearceafuri ude de transpiratie.
fireste, au mai ramas schite vagi de tricliniu,
graminee fosnind linga pulpa satirului--
dar unde este ruina unei guri rizind cu necaz si dispret,
unde sint vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde
sint termele
de faianta si fard ale snobismului tau?

sint vitrine apoi, cu oamnei pietrificati, cu ciini surprinsi de
catastrofa incolaciti
dormind sau abia facind ochi
cu strazi pe unde umblam birfind, spunind bancuri, punindu-ne piedica
uitindu-ne prin garduri la masinile garate prin curti,
la pensionarii pictind cu terebentina si duco tablouri de gang,
totul, totul ramas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de sist in vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi si hamali, cu nasu-n prospecte--
gasesc uneori cite o fibula coclita-n pamint
incolacita de rime si urechelnite.
ratacesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
printre darapanaturile astea,
printre buzele tale, narile tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta


Mircea Cartarescu

 

[anuk]

Ceasul de betie

Dupa ani de zile
in care mi-am trait viata
contra-cronometru,
intotdeauna
sub presiunea timpului,
haituit de secunde,
minute si ore,
incet-incet
m-am transformat
intr-un ceas.

Trupul meu,
aidoma unui mecanism
de ceasornic,
a inceput sa masoare
chiar el timpul,
dupa ce ani de-a randul
a fost biciuit fara mila
de scurgerea deliranta
a vietii si a lumii.

Si, odata ce am ajuns aici,
ca orice ceas care se respecta,
am inceput sa inteleg
timpul
din perspectiva celui care
il masoara
si nu-l mai traieste.

Atatia ani traiti
cu pistolul la tampla,
avand pe teava
glontul timpului,
m-au transformat
intr-o faptura-ceas,
pentru care secundele si anii
nu mai inseamna nimic,
pierzandu-se undeva
intre orele exacte
sau intalnirile programate.

O faptura-ceas
care-si masoara viata
fara sa mai aiba timp
s-o si traiasca.

Anii parca s-au scurs
ca o noapte de betie,
din care n-am inteles
mare lucru:
amintiri tulburi,
comprimate si amestecate,
fara sa mai stii cand
si, mai ales, ce
ti s-a intamplat,
cu atat mai putin
data la care ele au avut loc!
O noapte de betie
inceputa in copilarie,
adolescenta, maturitate
sau pe undeva
intre aceste varste,
doua varste, trei varste?,
o noapte de betie
avand ca singura certitudine
dimineata in care ne-am trezit.

Si, daca dupa noaptea asta
ai avea suficient curaj,
probabil ca te-ai intreba
cine esti,
ce cauti pe-aici
si, mai ales,
cine sunt astia
din jurul tau,
ca parca la inceputul
bairamului nu erau ei,
ci cu totul altii.

Si cand te gandesti
ca ultimul chef
dinainte de acel decembrie 89
l-am trait intr-o lume cenusie,
in care banda unui magnetofon
Maiak 203 sau 205
tinea loc de ceas!
Timpul parca incremenise
sau murise
si atunci ceasurile
nu-si mai aveau rostul.
Era vremea
cand un brifcor, un Kent
sau un "te iubesc"
aveau un cu totul
alt gust si rost
decat astazi.

De asta lumea se intreaba,
fara sa faca
filozofia timpului:
cand era mai bine
sa fii ceas?
Atunci, cand timpul murise
si ceasul din noi
nu mai avea sens,
sau acum,
cand ceasul din noi
nu mai masoara nimic?

Tic-tac, tic-tac...


Marius Tuca


http://satu-mare.einformatii.ro/

 

[anuk]

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (introducere)


Nu-mi pasă ce spun calendarele mayaşe şi aztece
Nici ce declamă toţi prezicătorii şi guru
Dragostea mea nu ţine cont de religii şi secole,
Ea străbate lumea de la un capăt la altul
De sine stătătoare şi pe deplin răzbătoare
Nu-i pasă de revoluţii, războaie şi armistiţii
Nici măcar de erupţii, tsunami sau cataclisme

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii,
N-am adunat provizii şi nici ghiduri de supravieţuire,
N-am săpat tuneluri, n-am planurile nu ştiu căror catacombe,
Iubirea mea nu trebuie să iasă la suprafaţă pentru a supravieţui,
Ea trăieşte în tine şi în mine,
Ea respiră în tine şi în mine
Oriunde ne-am afla în lume,

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii,
Indiferent de fusuri orare şi aurore boreale
De eclipse de lună sau de soare,
Parţiale sau totale, de fluxuri şi refluxuri de mare
Aşa se întâmplă când sentimentele străbat vremurile
Fără să ne pese de minus şi plus infinit
Dragostea noastră stă într-un singur punct.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii,
Prin sufletele noastre trăieşte adormita Atlantidă
Tresărim uşor când prin dreptul ferestrei
Trec nepăsătoare şi reci erele glaciare,
Dar noi, supravieţuitori şi tandri,
Privim orizonturile, depărtările, nesfârşiturile
Fără să ne fie teamă, şi tocmai de aceea

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Cu rugămintea să fie dat ceasul cu o oră înainte
Iar dacă nu se poate, nu poţi să te joci cu evenimentele planetare,
Măcar întâmplarea să aibă loc în anul ăla care are o secundă în plus.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii...


Marius Tucă

 

[anuk]

In atentia ploiestenilor .

Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu“ se desfăşoară între 29-31 martie la Ploieşti.


În tot cursul zilei de sâmbătă, în parcul Nichita Stănescu din centrul Ploieştiului se desfăşoară târgul de carte, unde vor fi lansate şi prezentate cărţi despre poet.

---

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (introducere)


Nu-mi pasă ce spun calendarele mayaşe şi aztece
Nici ce declamă toţi prezicătorii şi guru
Dragostea mea nu ţine cont de religii şi secole,
Ea străbate lumea de la un capăt la altul
De sine stătătoare şi pe deplin răzbătoare
Nu-i pasă de revoluţii, războaie şi armistiţii
Nici măcar de erupţii, tsunami sau cataclisme

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii,
N-am adunat provizii şi nici ghiduri de supravieţuire,
N-am săpat tuneluri, n-am planurile nu ştiu căror catacombe,
Iubirea mea nu trebuie să iasă la suprafaţă pentru a supravieţui,
Ea trăieşte în tine şi în mine,
Ea respiră în tine şi în mine
Oriunde ne-am afla în lume,

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii,
Indiferent de fusuri orare şi aurore boreale
De eclipse de lună sau de soare,
Parţiale sau totale, de fluxuri şi refluxuri de mare
Aşa se întâmplă când sentimentele străbat vremurile
Fără să ne pese de minus şi plus infinit
Dragostea noastră stă într-un singur punct.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii,
Prin sufletele noastre trăieşte adormita Atlantidă
Tresărim uşor când prin dreptul ferestrei
Trec nepăsătoare şi reci erele glaciare,
Dar noi, supravieţuitori şi tandri,
Privim orizonturile, depărtările, nesfârşiturile
Fără să ne fie teamă, şi tocmai de aceea

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Cu rugămintea să fie dat ceasul cu o oră înainte
Iar dacă nu se poate, nu poţi să te joci cu evenimentele planetare,
Măcar întâmplarea să aibă loc în anul ăla care are o secundă în plus.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii...


Marius Tucă

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (cuprins)


Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Aşteptând apoi ca facerea să mai aibă loc o dată,
Cu Apocalipsa nu te poţi juca de-a mama şi de-a tata
Trebuie să nu mimezi tragedia ce stă să vină,
Să nu ai aerul ştiutor că totul se pregăteşte să nu mai fie,
Sărută-mă, totuşi, cu sentimentul c-o să intrăm în istorie
Fă-o patetic, din tot sufletul, şi nu trage cu ochiul să vezi ce spune lumea.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Dar vreau mai multă responsabilitate din partea ta,
Totul trebuie să fie firesc totodată, nimic fals
Până şi suspinele trebuie să fie adevărate
Vreau implicare, vreau dăruire totală
Nu jucăm aici într-o telenovelă sau în vreun vodevil
N-avem timp de repetiţii, dă totul dintr-odată.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Să nu crezi că mai avem nevoie de scenarist
Ca să împlinim ce ne-a fost dat să fie,
Nu aştepta din culise replicile epocale,
Nu vin de acolo, nu le ştie altcineva în afară de tine,
Spune-le ca pe o banală declaraţie de dragoste,
Împacă-te cu gândul că n-o să te aplaude nimeni.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Şi nu-mi pasă când şi cum o să cadă cortina,
Totul e să ne intrăm în roluri şi în piele,
Nici prea exacţi, nici prea inegali, nici foarte-foarte,
Tu să fii tu, eu să fiu eu, noi să fim amândoi
Ca înr-o dragoste care începe acum şi habar nu are când se sfârşeşte.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Aşteptând apoi ca facerea să mai aibă loc o dată,
Lasă până atunci toate emoţiile să te cotropească,
Dăruieşte-te ca şi când am fi doar noi doi pe lume,
Nu mă întreba cum e asta, n-am de unde să ştiu,
Pesemne că ar trebui s-o faci pentru prima şi ultima dată
Mai ales că nu se va trage nicio dublă.

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii...


Marius Tuca

 

[anuk]

80 de ani de la nasterea lui Nichita si dac ICR Bruxelles va organiza in capitala Belgiei, intre 2 şi 26 aprilie, o expozitie omagiala Nichita Stănescu (1933-1983), la 80 de ani de la nasterea poetului sub titlul poemului " “Sunt un om viu” n-ar fi cazul sa postamsi noi in forum acest poem ?



Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce in ce mai bună
despre viaţă

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a ştii,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
si nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

 

[degetica]

Urcuş

Pe cât de neschimbată ai rămas,
Pe-atât sunt eu schimbat de vreme ...
Tu urci colina cu acelaşi pas,
Eu mai anevoios şi mai alene.

Şi totuşi mergem amândoi-nainte
Mânaţi de-aceeaşi unică dorinţă,
Eu nevoit să calc peste morminte,
Tu ocolindu-le cu uşurinţă ...

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă,
Întortocheat şi greu. Dar sus pe culme,
Acolo unde panorama-i vastă,
Şi unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

Acolo cel ce-ajunge dintre noi
Nu va privi zadarnic înapoi ...de Radu Stanca

 

[anuk]

Frumoos, te mai astept

 

[degetica]

Oricand ,cu multa placere ,draga mea.

 

[anuk]

"Oricand"doresti
Chiar daca se spune " Ce-i mult strica " cu siguranta nu se aplica si pt poezie,asa ca.....la cat mai multe poezii.

 

[degetica]

Frumosul ,draga mea ,niciodata nu e prea mult.


nu am niciodată destule lacrimi

să o scriu

pentru că inima mea zâmbeşte

tresaltă la fiecare durere

şi arde pe rugul vieţii

când clipele frumoase

când frumosul clipei

niciodată neutrul

niciodată

nu am destule cuvinte

să vă povestesc tăcerile

nici nu ştiu cine ar citi nescrisele mele

cum nici eu nu mai cânt

imnul scufundaţilor

de pe titanic



nu-mi permit tristeţea

nu pentru că sunt sărac

nici pentru că nu sunt poet

ci pentru că viaţa

e prea scurtă
de Calotescu Tudoe-Gheorghe