124 ani de la moartea lui Eminescu si cateva dintre cele mai frumoase versuri di poeziile lui .
Părea un tânar voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra fetei străvezii
E albă ca de ceară
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
(Luceafărul)
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
(Epigonii)
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-ntelegi din a lor arta
Ce e rău si ce e bine.
(Glossă)
Inc-o gură și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!
(Floare albastră)
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsînd pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
(Dorință)
Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea marii;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
(Mai am un singur dor)
Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
(Fiind băiet păduri cutreieram)
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
(Împărat și proletar)
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
(Scrisoarea I)
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
(Scrisoarea III)
Puteti adauga si voi versurile care va plac
“Atâta să nu uitați:
că el a fost viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui,-
că avea piele
îmbrăcată în stofă.
Atât să nu uitați, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.
Atât să uitați! Numai atât,-
că El a trăit,
înaintea noastră…..
Numai atât,
În genunchi vă rog. Să uitați!”
Dan Mutașcu, Mircea Raicopol și Nichita Stănescu
