NOSTALGII

[Pushavision]

SĂ NU REGREŢI

Să nu regreţi, nu ai făcut nimic… doar m-ai iubit!
Şi rău şi bun, aşa a fost sufletul meu întotdeauna!
Mă iartă, dacă-n palma ta cândva, tăcut, am adormit
Şi peste părul tău, am îndrăznit şi am pus mâna!

Eu nu regret nici o secundă care mi-a rămas în noapte!
Pierdută-ntr-un minut, a vrut să-ţi spună ,,te iubesc!”
Dacă azi, ai uitat şi-am rătăcit printre iluzii multe şoapte,
Eu n-am să vin să-ţi amintesc de noi sau să-ţi vorbesc!

Te-am împărţit cu cerul înstelat, cu depărtarea şi uitarea!
Nu ştiu care din noi, de toate astea, azi este mai vinovat!
Nisipul care plânge în vântul serii când îşi dezmiardă marea,
De noi, l-am întrebat, dar nu mi-a mai răspuns de ce-ai plecat!

Hai, să ne mai lăsăm o dată bilețele de iubire, ca-n trecut
Şi să ne facem că ne-am cunoscut acum, întâia oară!
Să ne luăm de mână, jurându-ne că niciodată n-am pierdut
Poveştile cu noi spuse de astre-n acea vară!

Să nu regreţi că eu te sting în lacrima ce ne vorbeşte
În fiecare noapte de-amândoi şi trece tristă fără glasul tău!
Să nu mă uiţi şi iartă-mi sufletul ce încă-mi hoinăreşte
Fără de voie-n fiecare clipă, tot căutând ce a pierdut, mereu!

Daniel Luca

 

[anuk]

Crizanteme

Pe umerii toamnei,
Calina romanţă valsează-n amintiri dorite.
Viorile inimilor oftează-n colţuri umbrite.
Frunzele ruginii se strecoară ca gândul
Printre copacii aleii cu ramuri putrezite
Şi cad obosite pe asfalturile dospite,
Împiedicând grijile visătoarelor grăbite.

Luna aţâţă mereu nostalgii,
Soarele cochet schimbă des pălării.
Iubirile cu braţe de crizanteme
Încearcă mereu să alunge dileme,
Iar vântul răsfăţând des aripi şi plete
Flutură-n zări vele de gânduri cochete.

Sărutând pătimaşă crizantemele toamnelor
Îngân romanţe de viaţă trăite,
Pentru voi domnilor şi doamnelor.

Valeria Mahok

 

[anuk]

Vazele de flori

Ce mâini înfrigurate-au modelat
Argila neagră-a vazelor bizare,
În care mor plăpânzii trandafiri,
Cum mor în noi nervoasele iubiri? -
Argila neagră-a vazelor bizare,
Evocatoarea unei funerare!

Ce mâini înfrigurate le-au turnat,
Dând formei lor senzaţii de femeie:
Cu linii rotunzite ca de pântec,
Cu ondulări de şolduri şi de cântec? -
Dând formei lor senzaţii de femeie
Şi braţelor mişcări de orhideie!

Ce mâini înfrigurate de amant,
În lutul cald al vazelor de flori,
Au îngropat fragmentul vinovat,
Ca un motiv de sete şi păcat? -
În lutul cald al vazelor de flori,
Ce mâini au pus beţie şi flori?

O! Vazele în care mor atâtea flori:
Atâţia crini, şi-atâţia trandafiri,
Atâtea crizanteme despletite,
Şi violete, şi garoafe înnegrite -
O! Vazele sunt urne funerare,
Ca sunetul femeilor bizare.

Claudia Millian-Minulesc




Stefan Luchian - Crizanteme in vas albastru

 

[anuk]

Toamnă

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă -
Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?
Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge...

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Şi cum îşi distilează parfumul diafan,
Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,
Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură şi moare..

Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar...
Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,
În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.

Claudia Millian-Minulesc

 

[anuk]

O ramură întârziată

Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înţelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Şi dac-o blândă-nduioşare
Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai aşa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii,
Şi-n preajma morţii abătute
A picurat, pe neştiute,
Un strop din cântecu-nvierii...


O Goga

 

[anuk]

Din noaptea de Halloween
guvernanţii zac în chin,
se perpelesc fără leac,
c-au probleme la ... dovleac.

Viorel Gaita

 

[anuk]

Halloween

Nu e o exagerare,
Dar să ştiţi, n-am apucat,
De când eu am emigrat
În Canada asta mare,
Să fiu, nene, speriat;

Cât ar vrea ei, zi de zi,
Ca să bage groaza-n mine,
Cu prostii de-astea nu ţine...
Prin ziare, la TV,
Nu mă dau măcar pe vine...

Nici de-aş auzi vreodat'
Că un terorist, o mie,
Într-o clipă de mânie
Ar fi volatilizat...
Păru-mi stă lins pe chelie,

Ori, de pică vreo cometă
Pe-undeva prin Caucaz,
Sau vreo babă (ştiu un caz,
Însă după bicicletă)
Zău că... mi-ar produce haz...

Chiar mai şi sărbătorim
Halloweenul, cu bomboane (!)
Îi servesc, fără tromboane,
Să mă simt ca-n ţintirim,
Dar nu-mi dau măcar frisoane,

Deghizaţi în orişice,
Puradei să mă-nfioare,
Lei, gorile, târâtoare,
Însă, chestiunea e
Că eu ştiu ce-i teroare,

Fi'n'că eu, în ţara mea,
Când făceam câte-o trăsnaie,
Făr' să iau măcar bătaie,
Mama, frate, mă îngrozea
De-o simţeam şi-n măruntaie,

M-alerga, lua şi-un par,
O-auzeam din pod, săracu',
Suduind, roşind spanacu':
Vine tac-tu-acas' disear'
Şi-ai să-l vezi atunci pe dracu'!

Valeriu Cercel

 

[Pushavision]

SINGURATATE
Amelia FLorentina

Picaturi de foc
Lasa ochii mei,
Singuratati ce dor
Lasa pasii tai.

Flori fara sarut
Ascund in noapte,
Amintiri din trecut
Bat la poarta toate.

Apa care plange
Vise ce mult dor,
Umar care strange
Jumatati de amor.

Ferestre adormite
Iubiri au de gheata,
Nopti nelinistite,
Singuratati de ata.

 

[Pushavision]

GÂNDURI RĂTĂCITE

Ai aruncat tot ce te mai ţinea în ale mele rătăcite gânduri.
Sărutul paşilor a mai dorit să-ţi las pe-o masă-aceste rânduri.
Brăzdată-i fața de lacrima ce cade în abisuri, astăzi, osândită
Și vrea să îţi mai scrie-atât...că tu, demult, ai fost a mea iubită!

Doar părul prins c-o rază, ce unduia în urmă, a mai zâmbit!
Ştiam că toamna te lăsase în altă gară şi nu am îndrăznit
Să-ţi spun că peste lume iarna se va așterne şi nu ne vom găsi,
Iar eu, te rog, să nu mă cauţi printre ninsorile ce vor veni!

Prea frig e-n labirintul unde ne rătăcisem fără să vrem, vara!
O melodie ancorase atâtea amintiri în inima ce nu ştia că seara,
Te aşteptam tăcut prin frunzele care cădeau parcă, din infinit,
Spunându-ţi şoaptele acestei inimi care întotdeauna te-a iubit!

Mirosul toamnei prăvălise peste noi nelinişti şi atunci, pierduţi,
Ne căutam prin timp, ca să vedem dacă mai suntem de vise-acoperiţi!
Dacă mai suntem rătăciţi ca norii aşteptărilor atâta de pustii şi reci
Şi dacă vântul mai deschide-n joacă porţi de dureri când ai să treci!

Un pas se pierde-n timpul care te cheamă dintre mii de amintiri!
O mână-ntinsă peste lumea ta si-a mea, într-un buchet de trandafiri
Astazi, își lasă lacrima de dor să cadă peste nu știu care timp pierdut,
Rugând eternitatea să ne-aștepte cu șoaptele acelui vis de început!

DANIEL LUCA

 

[anuk]

Noapte de toamnă

Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...

Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streşinile tac.




George Topârceanu

 

[anuk]

Somnul


Prietenul nostru spune că a îngropat somnul sub nuc

însă noi nu suntem chiar atât de nebuni

să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta

3 cutii de somnifere a îngropat el în pământul galben

la fel de bine ar fi putut săpa o fântână în locul ăla



.nu a avut încredere în moarte dar pariu-i pariu.

trebuie să ştii câte să înghiţi

la urma urmei somnul nu poate să doară

dar toate astea nu i le mai spunem lui


moartea e un somn luuuuung cu ochii deschişi

dormi o viaţă ca apoi să te trezeşti mort

aşa urlă el acum

l-am aruncat în ploaie

de când nu a respectat pariul am încetat să mai dăm

doi lei pe el



ploaia îl loveşte ca o femeie îndrăgostită

el stă îngenuncheat într-o baltă

un câine negru îl adulmecă intră în apă

după ce se scaldă începe să bea

eşti ceea ce vei fi se roagă prietenul nostru

are acasă o iubită care în timp ce-l aşteaptă

îi coase o cămaşă albă

tunetele o fac să tresară la fiecare tresărire

cămaşa se umple de picături de sânge



am suferit atât de mult încât mi-au dat nume de sfânt

şi câinele îl linge pe faţă îl muşcă noi strigăm în gând

mamă unde e tata să vorbim ca-ntre băieţi?

ieşim în pragul casei lovim cu pâine animalul

satură-te potaie

am plânge dar ne este ruşine mamă unde e tata

să vorbim ca-ntre băieţi?


apoi mergem la trădător îl lovim cu bocancii în gură

unde le-ai ascuns jigodie?

el ne arată nucul de crengile lui atârnă un leagăn

şi dintr-o dată ni se face un somn

însă noi nu suntem chiar atât de nebuni

să ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta.



marius stefan aldea

 

[anuk]

noiembrie


după o periaoadă de incubație mult prea lungă
să te prinzi care-i cauza de când și de cine
pe cine cu ce
noiembrie se mută
în oasele tale
un umăr o coastă genunchii
nu le ia pe toate odată
nu brusc
nu fățiș
nu brutal
are clasă
cu flerul lui merge întotdeauna la fix
știe că nu te-ar lăsa inima să/-l ții în drum ca pe un milog
nu acum cu toate vântoasele astea trezite deodată la viață
așa că-l primești în os și în casă
în colțurile ochilor și sub pleoape fiindcă tu crezi că-i simțit
și stă o singură noapte


Alina Florica Stasiuc

 

[anuk]

Eu as fi de parere


Pe pamant idiotii au arme.
Ei cu ele pot face orice.
Pe pamant bunul simt daca doarme
In zadar intreba-veti de ce.
Pe pamant idiotii au arme.


Cel mai greu se procura o paine.
Cel mai lesne iti iei revolver.
Si John Lennon murind ca un caine
Ne mai canta un cantec din cer.
Cel mai greu se procura o paine.


Dintr-un Beatles ramane o chitara.
Pieptul lui, portativ impuscat.
Generatia noastra omoara
Si ce clopote mamei ii bat.
Dintr-un Beatles ramane o chitara.


Tot prostia castiga in toate
Topul vietii falsifica tot
Moartea lui e vanduta in rate
In reviste ce rad idiot.
Tot prostia castiga in toate.


Frate Lennon, rentabila moarte,
Tu pe gade-l chemai dinadins!
Daca-n lume au fost sapte arte
Jumatate dintr-una s-a stins.
Frate Lennon, rentabila moarte.


Contra lumii de sarme ghimpate
Contra marilor regi de nimic
Si a fortei ce-n lanturi ne zbate
O chitara impuscata ridic.
Contra lumii de sarme ghimpate.


Idiotii drapati sunt in arme,
Ne vaneaza mereu mai atent,
Daca lumea-i credula si doarme
Vom ajunge in maini de sergent.
Idiotii drapati sunt in arme.


O solutie totusi mai caut
Cand pe ranile marelui John
Vantul canta bolnav ca pe flaut
Revansard si uimit monoton.
O solutie totusi mai caut.



Adrian Paunescu

 

[anuk]

Impresii de toamna
Padurea vestejita in stanga mea coboara,
Si-n dreapta, o colina se suie catre zari,
Sub rosul ce amurgul pe culmile-i strecoara.
E toamna pe sfarsite.
Pe drum si pe carari
Zbor frunzele manate de vantul ce le poarta,
Cum valul poarta barca pe zbuciumul de mari.
Trosneste cate-o craca si-n umbra cade moarta;
Saracul o sa aiba la iarna uscaturi,
Natura se-ngrijeste cu mila de-a lui soarta.
O, fire nenteleasa, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere, Tu, care dintr-un mugur dai viata la paduri!
Stii oare ce duioasa si trista mangaiere
E ordinea eterna, pe care-o-ntrezarim
In frunza care naste si-n frunza care piere?
Doar ea mai ne adoarme durerea ca murim!



Cincinat Pavelescu

 

[anuk]

Adam


Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
"Asta e viata!" - a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.


Marin Sorescu

 

[anuk]

Sfârşit de noiembrie

o fată are în mâini, jucăria mea preferată,
nu ştie că e goală în interior,
va afla.
va afla că uneori, dragostea e la fel de mare
cât marginile patului,
va învăţa să nu-i smulgă păpuşii capul şi mâinile
căci va ţâşni cu urlet golul,
într-un sfârşit de noiembrie,
a învăţat să danseze menuet,
a dansat impecabil până s-a împiedicat de un bărbat
şi atunci, a călcat graţios în străchini,

încleştare cosmică între da şi nu,
el vorbea în versuri şi îngheţau apele,
ea s-a îndrăgostit nebuneşte
iar oglinzile îi spuneau ,,condoleanţe”

o femeie sălbăticită se zbate
în cămaşa de forţă a aşternuturilor albastre,
imploră iertare şi mângâiere,
pentru a răsplăti apoi, de o mie de ori,
şansa de a fi devenit om,
prin iubire.

Clara Margineanu

 

[anuk]

Noaptea Sfântului Andrei


Zgomot trist în câmp răsună!

Vin strigoii, se adună,

Părăsind a lor sicrie.

Voi, creştinelor popoare,

Faceţi cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrei!



Vântul suflă cu turbare!

A picat stejarul mare,

Cerul s-a întunecat!

Luna saltă-ngălbenită,

Printre nouri rătăcită,

Ca o luntre părăsită

Pe un ocean turbat.



Bufnele posomorâte,

În a lor cuiburi trezite,

Ţipă cu glas amorţit.

Lupii urlă împreună,

Cu ochi roşi ţintiţi la lună,

Câmpul geme, codrul sună,

Satan pe deal s-a ivit!



Iată-l! iată, Satan vine,

Răzbătând prin verzi lumini,

Pe-un fulger scânteietor.

Umbre, stafii despletite,

Cucuveici, iele zburlite

Şi Rusaliile pocite

Îl urmează ca un nor!



Sus, pe turnul fără cruce,

Duhul-rău zbierând se duce,

Şi tot turnul s-a clintit!

Miezul nopţii-n aer trece

Şi, lovind arama rece,

Ore negre douăsprezece

Bate-n clopotul dogit.



Strigoimea se-ndeseşte,

Horă mare învârteşte

Lângă turnul creştinesc.

Iar pe lângă alba lună

Nouri vineţi se adună,

Se-mpletesc într-o cunună

Şi împrejuru-i se-nvârtesc.



Voi, cu suflete curate,

Cu credinţi nestrămutate,

Oameni buni, femei, copii!

Voi, creştinelor popoare,

Faceţi cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrei!



Acum iată, pe mormânturi,

Clătinaţi, bătuţi de vânturi,

Toţi strigoii s-au lăsat.

Aşezaţi într-un rond mare,

Adânciţi în întristare,

Pe sicriu-şi fiecare

Oasele-şi a rezemat.



Unul zice: Eu în viaţă

Cu o mână îndrăzneaţă

Multe drepturi am răpit!

Răpit-am pâinea de hrană

Unei gingaşe orfană

Ce, pierdută şi sărmană,

În mizerie-a pierit!



Altul zice: Eu în lume

Am avut putere, nume,

Căci am fost stăpânitor!

Dar în oarba-mi lăcomie,

Pentru-o seacă avuţie,

Am împins în grea urgie

Pe sărmanul meu popor!



Altul zice: Eu în ţară

Fost-am o cumplită fiară,

Plină de amar venin!

Împotriva ţării mele

Făptuit-am multe rele,

Şi-am legat-o în lanţuri grele

Şi-am vândut-o la străin!



Foc şi ură-n veşnicie

Pe voi cadă, pe voi fie!

Strigă-atunci un glas ceresc.

Şi pe loc cad în morminte

Păcătoasele-oseminte.

Iar pe zidurile sfinte

Trece-un foc dumnezeiesc!



Vasile Alecsandri

 

[anuk]

Strigoiul




Acum tu poți s-o-ntrebi, că n-ar răspunde.
Punîndu-și pe genunchi uitatul fus,
Pe-un scaun vechi, în fața vetrei scunde
Privește-n foc, și Domnul știe pe-unde
E gîndul mamei dus.

E singură pe lume, și pierdută.
Bărbatul ei, sunt ani de cînd a dat
Pe Bistrița-n Vîrtej, mînînd o plută.
Rămase-așa de Dumnezeu bătută
Să toarcă biata-n sat.

Și-acum de-abia s-a-nchis mormîntul bine
Pe singuru-i copil ajuns flăcău,
Și-au și-nceput cu șoapte-ntre vecine —
N-au pe-altu-n sat ? Dar cine știe, cine ?
De ce-ar vorbi de rău ?!

Ea-i vede-n colț mormîntul sur, iar șirul
De plopi înalți se zbuciumă cîntînd,
Și-i plin de-un vuiet jalnic cimitirul —
Tresare-acum. Ea dă să-și toarcă firul,
Și-l uită în curînd.

Deodată-ntoarce capul fulgerată
Spre prag. Dar nu-i nimic. I s-a părut
Că sună clanța ca din mîni purtată.
Se-ntoarce spre fereastr-apoi, deodată,
Dar geamul e tăcut.

Se uită lung la geam. E noapte-afară»
Și lună-n cer ca ziua. Și-i tîrziu.
Se uită-n jur prin colțuri, spre cămară...
Și-apoi se-ntoarce-ncet spre ușă iară —
Tăcere și pustiu.

Se scutură, cu frig, pe scaun mama
Și-nchide ochii strîns, și stă pe loc.
A fost icoana-n colț, pocnise rama.
Ea-și șterge ochii umezi cu năframa
Și iar privește-n foc.

Dar iată pe mormînt lumini s-arată.
Cum stau țintiți spre om, de prin strîmtori
Doi ochi de lupi prin noapte-ntunecată,
Așa doi ochi de foc spre cruce cată
Și stau nemișcători.

Motan zbîrlit cu spete-ngîrbovite
Stă-n culme de mormînt, venit din iad :
Dar crucea nu-l înfruntă ! Și topite
Se sting încet luminile-ndrăcite
Și-n hăul nopții cad.


Pe scaun a-nghețat acum bătrîna,
Căci tot mai mult se zbate pe mormînt
Și saltă zbuciumată-n sus țărîna,
Părea că din adînc o zvîrl cu mîna —
Ferească Unul sfînt!

S-aud horcăituri de om ce moare
Străpuns de cel ce-i sta-n genunchi pe piept,
Răsare-un cap cu plete zburătoare,
Un piept, și-un'om, și iată-l în picioare
Stă-n zarea lunei drept.

Cum gîlgîie la vaduri apa-n gîrle,
Gîngave vorbe rari din gura-i ies,
îi joacă șerpi în sîn, în păr șopîrle,
Iar pieptu-i răsuflînd, bolnav s-azvîrle
Mai tare și mai des.

Tîrîndu-și giulgiul alb spre gard se duce.
Iar roșii-i ochi ca două flăcări ard.
întinde-un braț Spre par ca să-l apuce,
Punînd piciorul stîng pe-o cruce
El sare peste gard.

Nici pașii nu-i sunară pe morminte,
Nici umbră-n urma lui nu s-a văzut,
Ca surul nor de fum trecu-nainte —
Sub gard s-aud oftări, s-aud cuvinte
Și plînge-un glas gemut.

Se zbate-n chin drăcesc, el varsă pară.
își smulge giulgiul putred de pe trup,
Se pleacă-n patru brînci în chip de fiară,
S-azvîrle peste cap, și-n urmă iară,
Păziți-vă că-i lup !

Și bate-n fălci, să muște și s-omoare,
Iar spume verzi îi picură fierbinți
Din gura cu gingii sîngerătoare,
Pămînt împrăștie-n urmă-i, din picioare,
Și mîrîie-ntre dinți.

Cu labele pe giulgi, el îl sfâșie,
Și-n gură-l ia și-l scutură prin vînt.
Turbat el roade-n dinți cîte-o fîșie,
Frămîntă-n loc pămîntu-n vrășmășie
Și mușcă din pămînt.

Îl vezi ? Pe după gard în goană vine
Și iese-n drum; spre sat alearg-acum,
Iar coada ridicată-n sus o ține —
De ești pe drum, dă-n lături, tu creștine,
Să nu te afle-n drum!

Acum e la răscruci și stă și scurma
Și-adurmecă pămîntul într-un loc —
Suflarea bietei mame-acum se curmă,
Că n-află-ntoarsă lupul nici o urmă.
Și-aleargă val de foc.

El intră-n sat, ia drumul peste vale.
încep să urle-a moarte cîinii-n sat
Și fug spre uși de tinzi, ferind din cale;
în turn, în clopot limba url-a jale
Un dang înfiorat.

Creștinii cîți nu dorm cu spaimă cheamă
Pe Maica lui Christos și-aprind grăbit
Tămîie și-usturoi pe-un vas de-aramă.
Ea singură-n căscioară, biata mamă.
Stă chip înmărmurit.

Ea-l vede cum despică-n două satul ;
E creț la pâr și nalt cît un vițel,
învîrte ochi de flacără, turbatul,
Și-i iute-n mers și-i negru ca păcatul
Că-i duhul rău în el.

Ea nici nu-nchide ochii să nu-l vază,
Nu tremură de el, nu-și face cruci.
Căzu icoana-n colț. Putea să cadă !
Strigoiul e aici, el e-n ogradă,
Sărit peste uluci.

Acum la ușa tinzii, iar zăvorul
S-aruncă singur, zgomotînd din loc.
E-n tindă. E în prag. A pus piciorul
în cas-acum. A-ntrat ucigătorul.
Dar ea se uită-n foc.

Cu ochii fioroși privește-o clipă
La ea și-nvîrtejit s-azvîrle-apoi,
Cu dinții-i prinde-a poalelor aripă —
Ea sare-atunci nebună-n'sus și țipă:
— „Săriți că e strigoi".

Atît a fost. Nici alt cuvînt, nici luptă ;
Căci nimeni din vecini n-o auzi.
Dar moartă o găsiră-n zori, și suptă,
Și-n jurul ei bucăți de haină rupta,
Creștinii-a doua zi



George Coșbuc

 

[anuk]

Inceputul

Bataile versului am prins a deprinde
Nu din carti, ci din hora, din dant,
Rimele, din bocete si colinde,
Din doinele seara cantate pe sant.
M-am nascut iarna, la sfantul Andrei,
Cand vantu-n amurg suiera prin ograda,
Muntii ardeau in polei si lumini,
Lupii spulberau scantei din zapada.
Am strans sanatate din cremene neagra,
Din vana de bou, tasnind incordat,
Si batranii din sat cand murira,
Toate iubirile mostenire mi-au dat.
Eu ma scaldam prin paraie cu ochii deschisi,
Era o apa de clestar si de stele -
Pestii alburii, palpaind ca-ntr-un vis,
Luceau langa genele mele.
Ori prin munti cu iarba-ntomnata pe creasta
Ascultam taraitul de greier bolnav;
Gonind pe-un cer de-ntunecare vasta.
Nouri scamosi in spinari purtau frigul jilav.
Insemnam cu uimire pe-un petic de foaie
Cum scapara ceru-n baltoace intors.
Cum dupa muntii ursuzi, dupa ploaie,
Fuioare de aburi s-au tors.
Scriam acolo eu de frunze verzi,
De jale si de cate si mai cate,
Si dorul catre tata cu dorul fetelor
Se impletea in stihuri mohorate.
Pe-atunci te-nvatam, tara mea, te-nvatam
Cu copaci si cu cer, cu palmas si cu vita,
Cu luna livada sticlind in spartura de geam
Si cu gura uscata de foame ca piatra trasnita.
Au vuit araturile in clopotnita, sus,
Si ca un vant trecu prin sat mobilizarea.
Primenit in haine noi, tata la razboi s-a dus
Si l-a-nghitit alba si vesteda zarea.
Cu ochii atintiti pe geamul spart,
Mama ramase muta, ca de fier;
Eu ma uitam in laturi, iar soru-mea cea mica
Radea catre papusa-ntr-un ungher.
Bataile versului am prins a deprinde
Nu din carti, ci la hora, din dant,
Rimele, din bocete si colinde,
Din doinele seara cantate pe sant.
Din zbuciumul de mama-nabusit,
Si-al fetelor care uitau ce-i hora,
Patruns trist de dorul acelora
Ce din razboaie nu au mai venit ...
Fetele mai mari din sat, cu ochiul stins,
Jeleau dupa flacaii dusi departe
Si ma rugau, inabusite-n plans,
Sa la-nsailez spre dansii cate-o carte.


N Labis

 

[anuk]

Rugaciune pentru 1 Decembrie


Ne iartă, Doamne, ura şi gîlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpaţi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.


Adrian Paunescu

LA MULTI ANI, ROMANE !!